Testament

de Tudor Arghezi

Despre Tudor Arghezi, teoreticianul modernismului Eugen Lovinescu spunea că este „un suflet
faustinan în care sălășluiesc nu numai două suflete, ci se ciocnesc principiile contradictorii ale omului
modern ”.
Poezia „Testament” a apărut pentru prima dată în volumul „Cuvinte potrivite”(1927), aparținând perioadei
interbelice a literaturii române fiind revendicată în egală măsură de moderniști și tradiționaliști. Poezia
este o artă poetică deoarece ilustrează concepția autorului cu privire la rolul său și al artei sale în lume,
având un caracter programatic, fiind folosite teme și motive literare recurente. Totodată poetul își asumă
rolul de a reflecta asupra creației sale , fiind interesat de raportul dintre inspirație și tehnica poetică,
punând problema capacității cuvântului de a re-crea lumea.
Încadrare în curent literar
„Testament” este o poezie modernistă deoarece produce ambiguitatea limbajului, autorul construind
metafore șocante, ce derivă din îmbinări inedite de cuvinte. Exegeții operei argheziene au constatat că
nota caracteristică a stilului poetului constă în originalitatea materialului lexical potrivit esteticii urâtului.
Astfel, elemente ale grotescului se transformă în frumos, Tudor Arghezi utilizând surse considerate
nepoetice de lirica tradițională pentru a ilustra universul. În acest sens, poetul mărturisea în articolul
„Vers și poezie”: „Am căutat cuvinte originale, cuvinte viguroase, cuvinte cu râie, cuvinte care asaltează ca
viespile, cuvinte care liniștesc ca răcoarea, cuvinte-fulgi, cuvinte-aer, cuvinte metal”.
O altă caracteristică a modernismului este dată de faptul că lirismul este adâncit prin identitatea dintre
planul autorului și cel al eului liric. De asemenea, la nivel de prozodie se remarcă polimorfismul
strofelor(o strofă ține până poetul își epuizează ideea începută).
Temă
Tema sintetizează conceptul de ars-poetica, textul având un caracter programatic, Tudor Arghezi
susținând ideea că arta trebuie să transmită un crez, o atitudine față de lume, iar mesajul trebuie încifrat
în simboluri și imagini care șochează, fascinează modelând subtil mentalitatea oamenilor. „Testament”
devine expresia unui eul exponențial(poetul este suma generaților), o poezie cu caracter gnomic, în care
exprimarea este aforistică(puține cuvinte, idee largă) promovând estetică urâtului.
Viziunea despre lume a autorului susține tema poeziei. Poetul se consideră poeta faber(făuritor), care
trece prin propria conștiință trăirile neamului, transfigurând prin cuvânt orice aspect al realității, oricât
de frumos sau urât, sublim sau grotesc ar fi el. Atitudinea poetului este formulată în articolul „Vers și
poezie”: „fiecare scriitor este un constructor de cuvinte”.
Titlul, element paratextul, ce identifică o creație artistică are valoarea simbolică sintetizând tema operei,
anticipând conținutul de idei al textului.
 În sens denotativ, cuvântul „testament” desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă
dorințele care îi vor fi îndeplinite după moarte.
 În sens conotativ, „testament” este o metaforă-simbol ce sugerează ideea de moștenire spirituală,
astfel că poezia devine o modalitate transgresie(de trecere) a limitelor temporale și spațiale, de
comunicare cu generațiile viitoare, căpătând valoare testamentară.
 În accepție religioasă, cuvântul face trimitere la cele două mari părți ale Bibliei, Vechiul Testament și
Noul Testament, în care sunt concentrate învățăturile apostolilor adresate omenirii
Motivul literar central este cel al cărții, termen-cheie în jurul căruia se constituie ideile poetice, cartea
reprezentând oglinda lumii ce presupune estetizarea și esențializarea cuvântului. Cartea are virtuți
magice întrucât re-creează lumea, universul, evocă trecutul și prefigurează viitorul. Ea este un amestec
de revoltă, umilință, ură, într-o sublimă convertire a concretului în abstract, a urâtului în frumos.
- Cartea -„treaptă” reprezintă un punct de legătură între predecesori și urmași, o formă de evoluție
spirituală.
- Carte - „hrisov” sugerează că aceasta este înmânată ca o tablă de legi celui care, în sens biblic, va
continua efortul creator.
- Cartea - „sudoarea muncii sutelor de ani” exprimă ideea că aceasta este o amintire a existenței
împovărate, a strămoșilor pentru care viața a însemnat sacrificiu asumat, efort fizic, cu nădejdea unui
viitor mai bun.
- Cartea - „Dumnezeu de piatră” reprezintă adevărul absolut, simbol al sacralității și durabilității.
- Cartea - „vioară” sugerează ideea că poezia are virtuți magice deoarece, sensibilizează, purifică și
înnobilează omul, Tudor Arghezi desemnând astfel simbolic funcția cathartică a literaturii.
- Cartea - „slova de foc și slova făurită” sugerează îmbinarea dintre inspirație și meșteșug, unirea celor
două fiind o condiție sine qua non(fără de care nu se poate) a literaturii.
Imaginarul poetic

Secvența I(I-II) debutează cu adresare directă a eului liric ce își asumă rolul de părinte, de mentor.
Instanța referențială este cititorul abstract, fiul spiritual. Adverbul „decât” exprimă ipostaza poetului care
își asumă destinul artistic, menționând legătura sa cu opera: „Decât un nume adunat pe-o carte”. Adverbul
de negație, așezat în poziție inițială susține ideea că artistul nu lasă drept moștenire bunuri materiale, ci
bunuri spirituale, cartea care poartă în paginile ei: „Rodul durerii de vecii întregi”. De păstrarea valorilor
cărții sunt răspunzători atât creatorul, cât și urmașii, cartea fiind o treaptă spre cunoaștere necesară celor
tineri pentru a își descoperi propria identitate. Metaforei „cartea” i se asociază verbele „vine”, „să
urci”, „așteaptă” construind-se un scenariu mitic al efortului omenesc de a scoate la lumină suferințele
strămoșilor care purificate, se transformă în artă.

Secvența a II-a(III-IV) redă rolul etic, estetic și social al poeziei.

- Funcția etică este evidențiată prin faptul că poezia pedepsește și răzbună o realitate istorică
inechitabilă: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Și izbăvește încet pedepsitor”.
- Funcția estetică constă în metamorfozarea urâtului în frumos: „Făcui din zdrențe muguri și
coroane”.
- Funcția socială constă în menirea poeziei de a reflecta în ea experiențele din trecut ale poporului
asuprit: „Din graiuri lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”.
Se exprimă ideea metamorfozării lumii materiale în univers spiritual. Realitatea dură și bolovănoasă este
transpusă într-un limbaj popular, folosindu-se metafore surprinzătoare: „sudoarea muncii”, „grai cu-
ndemnuri pentru vite”, „venin”, „ocară”, „cenușă” iar ipostaza demiurgică a poetului este redată prin
verbe sugestive , cum ar fi: „făcuit”, „am ivit”, „am preschimbat”, „am prefăcut”, „iscat-am”.
Cheia de boltă a secvenței se află în versurile „Ca să schimbăm acum, întâia oară/ Sapa-n condei și
brazda-n călimară” prin care se exprimă ideea transformării uneltelor muncii fizice în instrumente ale
muncii intelectuale. Seriile de opoziții simbolice, lingvistice și conceptuale sugerează trecerea de la
formele poetice tradiționale, la cele moderne, exprimate prin metafore, epitete(„cuvinte potrivite”,
„versuri și icoane”, „Dumnezeu de piatră”). Atitudinea poetică predilectă este respectul față de tradiție,
Arghezi considerând că poate institui un adevărat cult al strămoșilor: „Am luat cenușa morților din vatră/
Și am făcut-o Dumnezeu de piatră”. Toate suferințele strămoșilor se pot transforma în bucurie datorită
funcției cathartice a poeziei, iar transfigurarea lirică a realității, care reliefează estetica urâtului este
exprimată plenar prin versurile: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
 Secvența a III-a(V) exprimă ideea că poezia se naște din tensiunea creată între har și meșteșug, din
amestecul dintre spirit și material(„Slova de foc și slova făurită/Împărechiate-n carte se mărită”).
Metafora înnoitoare „slova de foc” exprimă cuvântul spontan, harul divin, inspirația, iar epitetul
metaforic „slova făurită” sugerează truda poetului, efortul creator, meșteșugul, expresia căutată,
migălită.
Ultimele versuri definesc condiția creatorului: „Robul” este poetul, care scrie carte pe care o va parcurge
„domnul”, adică cititorul, fără a ști că ea nu-l reprezintă doar pe poet, ci și pe cei de dinaintea sa: „Robul a
scris-o, Domnul o citește/ Fără a cunoaște că-n adâncul ei/Zace mânia bunilor mei”.
La nivel prozodic se remarcă ineditul alcătuirii versurilor, strofelor fiind polimorfe. Poezia este alcătuită
din cinci strofe inegale, cu o tonalitate originală, conferită de variațiile ritmului. Versurile sunt lungi, de
9-11 silabe, iar rima este împerecheată.
În concluzie, „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică modernistă în care este valorificată estetica
urâtului, cu un caracter programatic, în care autorul transformă o realitate crudă într-o „carte” ca formă de
reflectare a suferințelor poporului său.