GEORGE BACOVIA, PLUMB

Introducere:
George Bacovia este reprezentantul strălucit al poeziei simboliste în literatura română. George
Bacovia aparține perioadei de la începutul secolului al XX-lea și perioadei interbelice. El ilustrează
„devenirea istorică a curentului simbolist” care evoluează spre formule lirice intermediare impresioniste şi
expresionist-moderniste. Prin volumele sale de poezii, Plumb (1916), Scântei galbene (1926), Cu voi (1930),
Comedii în fond (1936), Stanţe burgheze (1946), Stanţe târzii (1972, postum), George Bacovia relizează una dintre
cele mai originale opere din literatura noastră, el fiind considerat un poet al toamnelor dezolante, al iernilor ce dau
sentimentul de sfârşit de lume, al căldurilor toride, în care cadavrele intră în descompunere, al primăverilor iritante şi
nevrotice, cadrul fiind oraşul de provincie, parcurile solitare sau cafenelele sărace...

Curentul literar:
Simbolismul este un curent literar care a apărut în Franţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca
o reacţie împotriva romantismului, a parnasianismului şi a naturalismului. Cele mai importante trăsături
simboliste, identificabile în opera lui George Bacovia, sunt: simbolul, care exprimă corespondențele /
corespunderile între o realitate exterioară evidentă și o realitate interioară definind viziunea despre lume a
autorului, tehnica sugestiei și cultivarea senzațiilor coloristice, muzicale, olfactive, cultivarea unor
sentimente imprecise, difuze, sugerate prin muzicalitatea interiorizată a versurilor, utilizarea unor imagini
sinestezice, susținute de inovații formale de tipul versului liber, a refrenului, a laitmotivului.

Plumb – capodoperă a simbolismului românesc:

Poezia Plumb a apărut în 1911 în revista „Versuri” din Iaşi; este o creaţie reprezentativă pentru
universul liric bacovian, dând titlul primului volum din 1916.

Tema poeziei:

În această poezie, Bacovia sintetizează teme şi motive poetice simboliste, mijloace de expresie, stări
poetice şi viziuni definitorii pentru lirica lui. Artă poetică, poezie emblematică pentru universul liric
bacovian, Plumb este o capodoperă a simbolismului românesc, prin viziunea artistică originală asupra lumii.
Tema poeziei reflectă însingurarea creatorului într-o lume închisă, ostilă creaţiei. Exprimându-și concepția
despre raportul poetului cu lumea, cu universul și cu propria creație, George Bacovia se definește pe sine ca
un însingurat în fața morții, cu o viziune tragică asupra unei existențe lipsite de sens, în care nici măcar
creația nu este o cale de salvare, fiindcă ea „ucide”, în „cercul strâmt” al cavoului, toate sentimentele umane,
coborându-le în „sicriele de plumb” ale cuvântului poetic.

Ilustrarea a două trăsături simboliste în poezia bacoviană

Poezia Plumb este o confesiune tristă în care se regăsesc trăsăturile esențiale ale simbolismului
românesc. Textul creează o atmosferă de dezolare, de apăsare, prin mijloace specifice poeziei simboliste
(preferința pentru simboluri, elemente obsedante ale unei lumi depresive, sfâșiată de apropierea morții,
cromatica în tonuri de negru și gri, totul fiind de plumb, muzicalitatea sumbră, corespondențele care se
stabilesc între cele două „lumi”, dinăuntru și dinafară: lumea eului liric, care trăiește într-o solitudine
absolută și lumea „cavoului”, a cercului strâmt al vieții omului).

ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE:

Semnificația titlului:
Titlul poeziei este un simbol. Cuvântul „plumb” este utilizat de Bacovia cu sens figurat, el fiind
cuvântul-cheie al întregii poezii în jurul căruia gravitează întreg sistemul de imagini. Plumbul evocă o
sinteză (culoarea gri) dar el sugerează şi o senzaţie complexă de apăsare, de zbor oprit. Metalul supus
oxidării, degradării, semnifică simbolic sensul depresiv al trăirii poetice iar cultivarea originală a acestui
simbol central în poezia „Plumb” indică şi sensul esenţializării lirice a lui Bacovia.
 Structura poeziei:

Structural, imaginarul poetic bacovian se configurează pe două planuri, aparent simple dar de o
concentrare maximă a intensității trăirii. Cele două strofe fixează două planuri de referinţă şi anume:
realitatea exterioară simbolizată poetic de cimitirul-cavou, simboluri ale unei lumi care-l determină la izolare
pe creator, şi realitatea interioară, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare,
fiind şi el condiţionat de ambiental).
Aceste două planuri poetice se află într-o relație de corespondență: „somnul” de plumb ia în
stăpânire toate ariile realului (viața fragilă – flori de plumb, ființa omenească devenită absență – funerar
vestmânt, creațiile și faptele omenești devenite derizorii – coroanele de plumb, singur vântul, devenit suflu
cosmic (...și era vânt...), simbolizează o manifestare precară a transcendentului care face să rezoneze,
strident și ironic, golul existenței umane. Așadar, planul exterior este realizat, în prima strofă, de imagini cu
valoare de simbol. Elementele din care se conturează imaginile poetice sunt sicrie, flori şi coroane de plumb.
Toate oferă un tablou funerar în care imaginile creează o atmosferă de cavou, un spaţiu al morţii. În viziunea
bacoviană, cavoul ia întrupări foarte diferite cum sunt: casa, liceul, odaia, oraşul, locuinţa, cafeneaua,
pământul. La Bacovia, casa-cavou se refuză locuirii şi frustrează fiinţa de şansa împlinirii: „Dormeau adânc
sicriele de plumb/ Şi flori de plumb şi funerar vestmânt –/ Stam singur în cavou... şi era vânt.../ Şi scârţâiau
coroanele de plumb.”
Planul interior se regăseşte în strofa a doua. Cadrul fizic schiţat în prima parte devine o proiecţie
metafizică în care imaginile poartă tot pecetea plumbului: amor de plumb, flori de plumb, aripi de plumb:
„Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb şi-am început să-l strig – / Stam singur lângă
mort... şi era frig.../ Şi-i atârnau aripile de plumb.” După cum se poate lesne observa, cuvântul „plumb”
primeşte alte conotaţii, este folosit în noi asocieri, sporindu-şi semnificaţiile. Astfel că nu numai lucrurile
materiale sunt de plumb, ci şi cele spirituale. Cuvântul „întors” din primul vers semnifică pierderea iubirii şi
realizează misterul poeziei. Zadarnic poetul mai strigă amorul încercând să se salveze din contextul unui
univers al cărui prizonier este. Singurul semn în acest univers împietrit, „să strig” este simbolul unui strigăt
peste o lume moartă, un strigăt în pustiu. Poetul, însingurat în universul ostil, singur în cavou (spaţiu al
morţii), deplânge moartea iubitei. Strigătul lui relevă neputinţa de a mai comunica cu lumea. În casa-cavou a
lui Bacovia, fiinţa care strigă după aproapele dispărut în noaptea „plumbului” simte acut starea de apăsare,
de iritare şi mai mult de-atât, de angoasă existenţială. De aceea, „aripile de plumb” sugerează zborul invers,
în jos, cădere surdă şi grea, prăbuşire ireversibilă. Astfel, Bacovia realizează ideea de corespunderi într-o
perfectă armonie: sentimentul dominant, spaima de moarte, într-o lume împietrită, de plumb, este un strigăt
al impasului existenţial, al sfârşitului continuu, specific întregii opere bacoviene.

Concluzii:

Artă poetică reprezentativă pentru opera lui Bacovia, poezia „Plumb” este o imagine metaforică a
însingurării fiinţei creatoare, care simte şi trăieşte acut convingerea că nu se poate salva, dar că singurul
remediu împotriva damnării sufleteşti, împotriva unei lumi ostile, care nu înţelege condiţia creatorului, este
poezia; strigătul iubirii nu mai poate birui, de aceea, retragerea spre sine însuşi sau însingurarea absolută
apar ca unică soluţie pentru creatorul atins de absolut, deoarece, cum spune Eminescu, „de plânge
Demiurgos, doar el aude plânsu-şi”. Aripile îngerului au devenit și ele „de plumb”. Nu mai sunt un simbol
al elevației / al zborului, ci al căderii. Eros s-a convertit în Thanatos. A. E. Baconski consideră că „George
Bacovia este cel mai modern poet român din prima jumătate a secolului XX şi unul dintre precursorii
europeni ai celor mai noi tendinţe din literatura de azi.”