Poezia modernistă Testament

de TUDOR ARGHEZI
Particularităţi ale textului poetic

Eseu despre particularităţile unei poezii moderniste (de exemplu: temă, viziune despre
lume, titlu, imaginar poetic, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă, simbol
central, figuri semantice - tropii, elemente de prozodie etc.).

INTRODUCERE

Contextul apariţiei

Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă, un text programatic şi

inovator pentru perioada în care vede lumina tiparului. Meditaţia poetului, privind creaţia şi
creatorul, nu este un gest singular în epoca interbelică, moderniştii Ion Barbu şi Lucian Blaga
procedaseră la fel. Poezia deschide primul volum al lui Arghezi, Cuvinte potrivite, apărut în
1927, când poetul avea 47 de ani. În disputa dintre tradiţionalism şi modernism, poezia
Testament aduce perspective noi în încercările constante de definire şi autodefinire Poezia
modernistă (sec. XX) se deosebeşte de cea anterioară, (clasică, romantică) prin reducerea la
lirism. Alte specii poetice (fabula, epistola, poemul epic etc.) decât cele lirice sunt tot mai rar
cultivate. Şi chiar între speciile lirice (elegia, meditaţia, pastelul etc.) nu se mai face vreo
deosebire, aşa cum ne obişnuiseră poeţii secolului XIX. Narativul, reflecţia filozofică sau
morală dispar, referenţialitatea este aproape inexistentă, predominând funcţia poetică şi cea
emotivă.
Într-o lucrare fundamentală, intitulată Structura liricii moderne (trad. rom. Dieter
Fuhrmann, Editura Pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969), germanul Hugo Friedrich
caracterizează lirica modernă prin ambiguitate şi chiar prin obscuritate. Ea ar provoca „o
tensiune disonantă”, la fel ca şi alte arte moderne, prin interacţiunea de ininteligibil şi
fascinaţie. Identificându-se cu lirismul, poezia nu mai exprimă conţinuturi univoce, aşa cum
se întâmpla cu poezia secolului XIX. Structură suficientă sieşi cu multiple iradieri de
semnificaţie, poezia modernă operează schimbări esenţiale şi la nivelul limbajului.
„Materialul lexical curent îmbracă semnificaţii neobişnuite. Cuvintele provenind din cele mai
îndepărtate domenii de specialitate sunt electrizate liric. Sintaxa se dezarticulează sau se
reduce la predicate nominale voit primitive. Cele mai vechi instrumente ale poeziei,
comparaţia şi metafora, sunt mânuite într-o manieră nouă, care evită termenul de comparaţie
şi provoacă o contaminare ireală de lucruri obiectiv şi logic incompatibile”. (Hugo Friedrich,
op. cit.)
Poezia modernă este descrisă de Hugo Friedrich prin ceea ce el numeşte categorii
negative. Spaimele, dominaţia excepţiei şi a straniului, obscuritatea, tenebrosul, sfâşierea
între extreme, atracţia spre neant, destrămarea, stilul asociativ, imaginile tăioase, înstrăinarea,
grotescul, anormalitatea sunt numai câteva din categoriile negative care definesc poezia
modernă. Unele dintre ele pot fi identificate în lirica lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion
Barbu, George Bacovia ş.a.
Plasându-se la graniţa dintre tradiţie şi modernitate, T. Arghezi nu-şi ascunde atracţia
faţă de cuvintele fruste, uneori violente, considerate până la el ca nepoetice. Poetul înnoieşte
limbajul liric şi prin folosirea acestor cuvinte, din convingerea că ele pot deveni expresive în
funcţie de contextul în care apar. O categorie negativă specifică liricii argheziene este
estetica urâtului, pe care poetul o asimilase în urma receptării creaţiei lui Charles Baudelaire
(1821 – 1867).
 Pentru T. Arghezi, poezia înseamnă efort. Ea este rodul metamorfozelor succesive ale
urâtului în frumos, ale materiei în spirit şi dă naştere catharsisului. Poezia argheziană se
naşte dintr-o dozare specială a inspiraţiei care este de natură divină, şi a tehnicii, a migalei de
bijutier cu care artistul se apleacă asupra cuvântului.

Încadrarea textului poetic într-o categorie

Caracteristici ale poeziei moderniste

Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă, în care sunt prezente idei
privind dimensiunile estetice, etice şi sociale ale creaţiei, regăsim identitatea între planul
autorului şi cel al eului liric. Opera dezvoltă un ansamblu de trăsături care compun viziunea
despre lume şi viaţă a poetului, despre menirea lui în univers şi despre misiunea artei sale,
într-un limbaj literar particular.
Poezia aparţine direcţiei moderniste, teoretizate de E. Lovinescu, pentru că impune
forme noi în planul creaţiei artistice, produce adâncirea lirismului şi ambiguitatea limbajului
particular, construieşte metafore şocante potrivit esteticii noi, prin care elementele urâtului se
transformă în frumos.
Testament se încadrează în direcţia modernistă şi prin rolul asumat de poet de a crea
şi de a reflecta asupra creaţiei sale, un fel de „lirism voluntar", reluat şi dezvoltat şi în alte
poezii din volumele ulterioare. De asemenea, interesul autorului se îndreaptă spre raportul
dintre inspiraţie şi tehnica poetică, punând problema cuvântului, a capacităţilor acestuia de a
recrea lumea, dar şi pe aceea a şlefuitorului de cuvinte, a artistului.
Tudor Arghezi optează pentru o poezie moderna construită din strofe polimorfe, cu o
prozodie inedită.

Artă poetică

Textul poate fi considerat o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric
(propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia) şi viziunea
asupra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate propriile idei despre poezie (teme, modalităţi
de creaţie şi de expresie) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi creaţia,
problema cunoaşterii).

Viziune despre lume

Arta poetică Testament ilustrează unitatea de concepţie şi de viziune a lui Arghezi

asupra existenţei.
În opinia lui Arghezi, poetul este un creator orgolios, dublu determinat: „Două forţe
paralele, de o parte pământul, principiu al germinaţiei eterne, de alta cuvântul, semn al
relevanţei în spirit, se caută reciproc, se stimulează, se întrepătrund, se întregesc, traducând
trecerea de la fire la fiinţă, făcând ca «slova de foc», emanaţie a Terrei, să se-mperecheze cu
«slova făurită» a demiurgului" (Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii române). El
deschide relaţia paternală cu un cititor abstract, pentru care aduce un mesaj, trecând prin
generaţii succesive. El este un poetafaber, adică făuritor, „şlefuitor de cuvinte", care filtrează
trăirile neamului prin propria sa conştiinţă.
 Rolul poeziei este acela de transfigurare a oricăror aspecte ale realităţii, prin cuvânt şi
imagine artistică: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi". Ca şi
poetul francez Charles Baudelaire, care a impus estetica urâtului în volumul Les fleurs du
mal (Florile răului), Arghezi consideră că orice aspect al realităţii, indiferent că este frumos
sau urât, grotesc sau sublim poate constitui material poetic, situându-se astfel pe o poziţie a
modernităţii definită elocvent de Hugo Friedrich în Structura liricii moderne, capitolul
Estetica urâtului: „diformul produce surpriza, iar acesta declanşează «atacul neaşteptat.»
Mai violent decât până acum, anormalitatea se anunţă ca principiu al poeziei moderne,
odată cu una din cauzele ei: iritarea împotriva banalului şi tradiţionalului care, în ochii lui
Baudelaire, sunt conţinute şi în frumuseţea stilului mai vechi. Noua «frumuseţe», care poate
coincide cu urâtul, îşi dobândeşte neliniştea prin includerea banalului - odată cu deformarea
în bizar - şi prin «împletirea oribilului cu bufonescul»".

Lirism subiectiv

Fiind un monolog adresat, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică

transmisă în mod direct, iar la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gra-
maticale prin care se evidenţiază eul-liric): pronumele personal la persoana I singular,
adjectivul posesiv la persoana I, verbele la prezent, persoana I singular, alternând spre
diferenţiere cu persoana a III-a; topica afectivă (inversiuni şi dislocări sintactice).

Temă şi motive literare

Tema poeziei

Tema poeziei o reprezintă concepţia asumată a poetului de a echilibra tensiunile dintre

„slova de foc" şi „slova făurită" în creaţia cu valoare testamentară. Poezia-carte e o treaptă
spre cunoaştere, un hrisov „al robilor cu saricile pline/ de osemintele" filtrate prin fiinţa
poetului.

Motive poetice

Motivul central al textului este acela al cărţii, care simbolizează ideea de cunoaştere,
de legătură spirituală între generaţii, pentru că ea oglindeşte „seara răzvrătită" a strămoşilor
ce au urcat „Prin răpi şi gropi adânci", dar şi ideea de trudă, de meşteşug, de pasiune.
Cuvântul carte are o bogată serie sinonimică în text: testament, hrisov, cuvinte potrivite.
Atitudinea poetului este formulată de autorul însuşi în Vers şi poezie, articol inclus
în volumul Ars poetica: „Fiecare scriitor e un constructor de cuvinte". Credinţa aceasta
apare, în poezie, printr-o serie de imagini şi motive ale poetului făurar, „frământate mii de
săptămâni", dar şi rob supus unui stăpân, care „a jucat" „ca un ţap înjunghiat". Motivul
ţapului sugerează, pe de o parte, ca în superstiţiile populare, forţele demonice, iar, pe de altă
parte, sacrificiul, ispăşirea tuturor păcatelor săvârşite, prin magia cuvântului.
Motivul revoltei îmbracă forme semnificative, dar nu dramatice: „Durerea noastră
surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară"; „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi
izbăveşte-ncet pedepsitor/Odrasla vie-a crimei tuturor", ceea ce conturează ideea că poetul
conştientizează care este rolul său de părinte, creator de noi universuri închise în
cartea-treaptă.
 Motivul metamorfozei, al transformării uneltelor de creaţie, este cheia de boltă a
poeziei. Limpezimea versurilor: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară / Sapa-n condei şi
brazda-n călimară", în care sunt prezentate instrumentele muncii fizice şi ale muncii
spirituale, contrastează cu ambiguitatea şi încifrarea metaforică a versurilor în care sunt
surprinse ipostaze ale poeziei clasice: „întinsă leneşă pe canapea,/Domniţa suferă în cartea
mea."
Motivul transfigurării lirice a realităţii, nucleul esteticii urâtului, este dezvoltat în
versurile; „Din bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi."

Compoziţia textului poetic

Semnificaţia titlului

Titlul este o metaforă care ilustrează foarte bine conceptul vizat: structura lingvistică
care stă în fruntea unui text, indică, de cele mai multe ori, conţinutul şi-i atrage pe cititori.
Acesta se află în strânsă legătură cu tema, pe care o sugerează şi cu universul de idei
prezentat.
In sens denotativ, „testament" înseamnă un act juridic unilateral, prin care cineva îşi
exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu
transmiterea averii sale.
Titlul exprimă, de asemenea, tipul de relaţie instituită între autor şi cititor. În sens
conotativ, metafora din titlu ilustrează ideea de moştenire literară, „act oficial" adresat
urmaşilor-cititori sau viitorilor artizani ai condeiului.

Particularităţile incipitului

Incipitul introduce cititorul direct în problematica poeziei, prin referire la atitudinea

poetului faţă de creaţie şi faţă de lume şi la sensul pe care el îl dă cărţii, singura sa avere fiind
de factură spirituală: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte / Decât un nume adunat pe-o
carte". Incipitul este conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, poetul
identificându-se, în mod simbolic, cu un tată şi asumându-şi şi rolul de mentor. Bunurile
artistului sunt concentrate în opera sa, care devine o „treaptă" spre cunoaştere. Adverbul de
negaţie aşezat în poziţie iniţială susţine ideea că artistul nu lasă bunuri materiale, averi strânse
de-a lungul vieţii, ci bunuri spirituale, cărţi care închid în paginile lor. „Rodul durerii de vecii
întregi." Motivul morţii întâlnit în incipit accentuează ideea că atât creatorul, cât şi urmaşii
săi sunt răspunzători de păstrarea valorilor conţinute în carte.

Prezentarea structurii discursului poetic

Compoziţional, poezia are cinci strofe, alcătuite dintr-un număr inegal de versuri:
prima arcf opt versuri - o octavă, a doua patru versuri - un catren, a treia şi a patra sunt strofe
polimorfe, iar a cincea are opt versuri — o octavă.
Cele cinci strofe ale poeziei se grupează în trei secvenţe poetice / pe trei coordonate.
Prima este alcătuită din primele două strofe, sugerând legătura dintre poet şi cititorii-urmaşi;
a doua, alcătuită din următoarele două strofe, redă rolul etic, estetic şi social al poeziei; a
treia, reprezentată de ultima strofă, încrâncenata luptă a poetului cu lexicul.

Simetria
 Simetria textului este dată de plasarea cuvântului-cheie „carte" şi a sinonimelor sale
în diferite poziţii ale discursului liric pentru a accentua ideea centrală în fiecare dintre cele
trei coordonate.

Relaţiile de opoziţie

Relaţiile de opoziţie se stabilesc, la nivelul discursului liric, între diversele

componente ale artei poetice, în jurul termenului „carte":
Versurile „Ca să schimbăm, acum, întâia oară / Sapa-n condei şi brazda-n calimară"
conţin o serie de opoziţii privind transformarea uneltelor muncii fizice în unelte ale muncii
intelectuale sau trecerea de la formele poetice tradiţionale la acelea moderne.
Sursele creaţiei, materia poetică şi chiar poezia sunt prezentate prin metafore şi
sintagme organizate în serii opuse, ce vizează realitatea şi lumea artei, contingentul şi sacrul,
divinitatea; „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite"; „Făcui
din zdrenţe muguri şi coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere") „Am luat cenuşa
morţilor din vatră / Şi am făcut-oDumnezeu de piatră". Elementele surprinse de poet par
răspunsuri la întrebarea „Ce e poezia?".
Funcţia artei este redată tot printr-o opoziţie: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Şi
izbăveşte-ncet pedepsitor".
Versurile cele mai relevante pentru ideea de artă poetică modernă „Din bube,
mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi." sunt organizate tot pe serii opuse
semantic.
Versurile care sugerează condiţia artei de a fi har şi meşteşug, inspiraţie şi efort
creator: „Slovă de foc şi slovă făurită / împărechiate-n carte se mărită".
Opoziţia robul - Domnul se regăseşte în versul: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte"
şi redă relaţia dintre scriitor şi cititor, în care robul-poet şi-a asumat statutul umil, de truditor
al cuvântului.
Antinomiile şi opoziţiile prezente în discursul liric corespund într-un plan mai
profund cu personalitatea dilematică ale poetului, „...amprenta sufletului arghezian, acelaşi,
în profunzime, în toate manifestările lui, dar dezvăluindu-se în diferenţierea şi scindarea
dramatică a termenilor care îi proiectează gesturile, energiile, nostalgiile specifice".
(Dicţionarul General al Literaturii Române, coord. Eugen Simion).

Metafora cărţii

Metafora „carte" are un rol esenţial în organizarea materialului poetic, fiind un

element de recurenţă. Termenul are, în text, mai multe sinonime cu ajutorul cărora creează
nuanţări şi particularizări ale artei poetice. În succesiunea secvenţelor lirice, semnificaţiile
sunt următoarele: „treaptă" - etapă în cunoaştere, în acumulările spirituale necesare omului şi
ca legătură între generaţii; „hrisovul cel dintâi" - cu sensul propriu de act domnesc care
servea ca titlu de proprietate, de privilegiu în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în
Moldova, sugerează ideea că poezia legitimează un popor, îi dă personalitate; diverse
metafore asociate ideii centrale - carte: cuvinte potrivite, leagăne, muguri şi coroane, miere,
Dumnezeu de piatră, o singură vioară, slova de foc şi slova făurită.
 Cartea / creaţie / cuvânt reprezintă pentru Arghezi obiectul unei profunde reflecţii şi
calea de a crea o nouă lume dintr-un material nepoetic, „din bube, mucigaiuri şi noroi". Ca
un demiurg, îşi organizează materialul poetic, îmbinând „sudoarea muncii" înaintaşilor cu
truda poetului de a şlefui cuvintele şi de a le întoarce la rostul lor dintâi. Pentru el, cartea
străbate un drum lung şi anevoios, trecând prin „râpi şi gropi adânci", de la înaintaşi -
bătrânii, spre urmaşi, decantând tradiţia, reprezentată prin metafore ale durerii, chinului şi
revoltei. În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi şi gropi
adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci" şi transformând-o într-o poezie.

Limbaj şi expresivitate în textul poetic

Imaginarul poetic

Prima strofă conţine monologul adresat al eului poetic către cititorul abstract, în
ipostaza de fiu spiritual: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat
pe-o carte", exprimând ideea că poetul îşi lasă averea spirituală urmaşilor „stăpâni". El
adoptă intenţionat ipostaza modestiei, adverbul decât întărind această idee şi menţionează
legătura sa cu opera: autorul concret e „un nume adunat pe-o carte", ceea ce sugerează
asumarea destinului poetic. Comunicarea cu fiul este exprimată prin forme pronominale şi
verbe la imperativ.
Verbele: vine, urci, aşteaptă, se-ntoarce se asociază metaforei „carte", construind un
scenariu mitic al efortului omenesc de a scoate din negurile vremii la lumină, de a purifica şi
de a transforma arta. Cartea este treapta spre cunoaştere necesară tinerilor spre a-şi descoperi
propria identitate: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi", aşa cum apare în strofa a doua.
În strofa a treia, mai amplă, se construieşte ideea că lumea materială se
metamorfozează în dimensiune spirituală, prin intermediul poetului. În poezie, se pleacă de la
o realitate dură, frustă, bolovănoasă conturată de un limbaj poetic popular, transpus în
metafore şi sintagme precum sudoarea muncii, grai cu-ndemnuri pentru vite, zdrenţe, venin,
ocară, durere, cenuşă şi se nuanţează rolul poetului de alchimist al cuvântului. Verbe ca: am
ivit, am prefăcut, grămădii, iscat-am, susţin, pe de o parte, ideea efortului depus de artist, iar,
pe de altă parte, ipostaza demiurgică a acestuia. Cheia semnificaţiilor strofei se află în
versurile: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară / Sapa-n condei şi brazda-n calimară", care
exprimă ideea transformării instrumentelor muncii fizice în instrumente ale muncii
intelectuale. Versurile conţin şi o serie de opoziţii simbolice, lingvistice şi conceptuale, pri-
vind trecerea de la formele poetice tradiţionale la acelea moderne, sugerate de metafore,
epitete şi sintagme precum: cuvinte potrivite, versuri şi icoane, miere, Dumnezeu de piatră.
Se dezvoltă câmpurile semantice al trudei şi al cărţii ca elemente cheie ale artei
poetice argheziene, procesul de creaţie presupune transformarea realităţii, prin cuvânt, într-o
lume ideală, din punct de vedere artistic, proces relevat de estetica urâtului.
Strofa a patra este construită pe ideea rolului social, moralizator al artei, dar şi pe
aceea a funcţiei cathartice, de transformare a suferinţei în bucurie, prin intermediul creaţiei.
Poetul sublimează suferinţele poporului, le grămădeşte simbolic în arta sa, în timp ce
stăpânul joacă rolul ţapului - sacrificat pentru purificarea şi înălţarea cuvântului poetic.
Transfigurarea lirică a realităţii este sugestiv exprimată în versurile: „Din bube, mucegaiuri şi
noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi", care reliefează estetica urâtului, concept al poeziei
moderne pe care Arghezi îl preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire.
 În această strofă este conturată clar şi misiunea morală a poeziei, de a purifica trecutul
şi de a căpăta un caracter justiţiar: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet
pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor". Ca şi în celelalte strofe, regăsim şi aici imagini
concrete, şocante, care sugerează idei abstracte.
Strofa a cincea reiterează ideea că poezia se naşte din tensiunea creată între har şi
meşteşug, din fuziunea dintre spirit şi materie: „Slova de foc şi slova făurită / împerecheate-n
carte se mărită". Cele două metafore originale: „slova de foc" exprimă inspiraţia, harul divin
şi „slava făurită" sugerează meşteşugul, truda poetului, despre care Nicolae Balotă afirmă:
„Poetul este cel care face şi făcând se face, e creatorul prin excelenţă" (Opera lui T.
Arghezi).
Modestia creatorului se desprinde din opoziţia rob - Domn, poet şi cititor, două roluri
importante în scrierea operei şi în receptarea ei. Pentru G. Călinescu, versurile: „Făr-a
cunoaşte că-n adâncul ei / Tace mânia bunilor mei" ar putea să sugereze că: „Ura robului şi
repulsia stăpânului s-au tocit, conciliindu-se în voluptatea estetică, gratuită, rezultat al unui
proces infinit şi în curs: Cartea mea-i, fiule, o treaptă".

Caracteristici ale limbajului poetic (sursele expresivităţii şi ale sugestiei)

Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic,

Tudor Arghezi fiind apreciat pentru înnoirile lexicale, uneori şocante, aduse din toate stra-
turile limbii noastre.
Poetul „...proiectează «durerile de viaţă» în metafore şi simboluri nedespărţite de
limbajul tainelor şi al legilor universale, ca în Biblie sau ca în poezia populară, şi vocabule
cu însuşiri violent materiale, ţinând de sorgintea pământească, devin apte, printr-un salt
transfigurativ, să semnifice idealitatea". (Dicţionarul General al Literaturii Române, coord.
Eugen Simion).
La nivel lexico-semantic se observă acumularea de cuvinte nepoetice, care
dobândesc valenţe estetice, potrivit esteticii urâtului (de exemplu: „bube, mucegaiuri şi
noroi", „ciorchin de negi"). Ineditul limbajului arghezian provine din valorificarea
diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme (hrisov), regionalisme
(grămădii), cuvinte şi expresii populare (gropi, râpi, pe brânci, plăvani, vite, zdrenţe),
termeni religioşi (cu credinţă, icoane, Dumnezeu, izbăveşte), neologisme (obscur). Seriile
antonimice: „când să-mbie; când să-njure" sugerează diversele tonalităţi ale creaţiei poetice
argheziene. Versul „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane" exprimă ideea transfigurării
artistice a unor aspecte ale realităţii degradate sau efectul expresiv al cuvintelor triviale
(ambiguitatea expresiei poetice).
La nivel morfosintactic sugestia trudei creatorului se realizează cu ajutorul
dislocării topice şi sintactice (de exemplu: „Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi / Rodul
durerii de vecii întregi"). Jocul timpurilor verbale susţine ideile artei poetice. Singurul verb
la viitor, formă negativă: „nu-ţi voi lăsa", plasat în poziţie iniţială în incipit susţine
caracterul testamentar (programatic) al textului poetic; în context negaţia dobândeşte
sens afirmativ. Persoana I, singular a verbelor alternează cu persoana I, plural, ceea ce redă
relaţia poetului cu strămoşii, responsabilitatea creatorului faţa de poporul al cărui
reprezentant este (Să schimbăm - eu am ivit). Utilizarea frecventă a verbelor la persoana
I singular, timpul trecut pentru definirea metaforică a actului de creaţie poetică, sugerează
rolul poetului: am ivit, am prefăcut, făcuit am luat, o grămădii, iscat-am, a scris-o.
Concreteţea sensului verbelor redă truda unui meşteşugar dotat cu talent si plasticizează
sensul abstract al actului creator în plan spiritual. Determinantele verbale (pronume,
substantive) sunt în general la genul feminin, desemnând produsul: poezia (domniţa) şi
cartea. Verbele la prezent înfăţişează efectele şi esenţa poeziei.
 Figuri de stil

Materialitatea imaginilor artistice, conferind forţa de sugestie a ideii, se realizează la

nivel stilistic, prin fantezia metaforică, asocierile semantice surprinzătoare, înnoirea
metaforei, comparaţia inedită (Împerecheate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrăţişat tn
cleşte"), epitetul rar {„seara răzvrătită", „dulcea lui putere", „torcând uşure", „Dumnezeu
de piatră", „durerea... surdă şi amară"), oximoronul („Veninul strâns l-am preschimbat în
miere / Lăsând întreagă dulcea lui putere"), se utilizează enumeraţia ca figură de stil (de
exemplu: „bube, mucegaiuri şi noroi") şi principiul enumerativ ca modalitate de juxtapunere
a succesivelor definiţii poetice ale actului de creaţie sau al surselor de inspiraţie.
Figurile de stil şi imaginile artistice sunt puse în relaţie cu o concepţie nouă,
modernă, privind poezia, resursele ei şi misiunea poetului. Organizarea ideilor poetice se face
în jurul unui cuvânt-metaforă, carte, bun spiritual care asigură legătura între generaţii şi oferă
lumii o identitate, fiind „hrisovul cel dintâi". Metaforele înnoitoare ilustrează evoluţia
spirituală, de la munca fizică, la activitatea intelectuală, „slova de foc" este o metaforă pentru
inspiraţie, focul talentului, „slova făurită" - metaforă, care exprimă ideea că poezia se naşte
din munca migăloasă şi grea.
Metaforele şi enumeraţia „bube, mucegaiuri şi noroi" relevă o nouă formulă artistică,
estetica urâtului.

Particularităţi prozodice ale textului

Sonorităţile dure ale unui lexic colţuros, sugerând asprimea existenţei şi truda căutării,
sunt conferite şi de versificaţie. Poezia este alcătuită din cinci strofe inegale ca număr de
versuri, două octave, un catren şi două strofe polimorfe, are metrica între 9 şi 11 silabe, rima
împerecheată şi ritmul variabil, situându-se şi prin versificaţie la graniţa dintre tradiţie şi
modernitate.

ÎNCHEIERE

Locul poeziei Testament în contextul operei argheziene

Textul poate fi considerat o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric şi
viziunea asupra lumii, prin mijloace artistice.
Pentru Arghezi, poezia este îmbinare a slovei făurite, şlefuite de un adevărat bijutier
al cuvintelor, şi a slovei de foc, inspiraţie de sorginte divină. Rolul poetului este de a da
cuvintelor urâte, „bube, mucigaiuri şi noroi", forme şi conţinuturi noi, transformându-le în
„versuri şi-n icoane" şi de a găsi calea cea mai potrivită pentru a păstra legătura dintre
generaţii.
La rândul lui, G. Călinescu considera că poeziile lui Arghezi conturează un tot;
„...este o operă de rafinament, de subtilitate artistică, ele presupun un cer al gurii dedat cu
toate mirodeniile. Cititorul necultivat în sens artistic se sperie de ele şi le crede vulgare, deşi
realitatea şi savoarea sunt însuşirile lor ca şi ale operei lui Rabelais" (Istoria literaturii
române de la origini până în prezent).

Exprimarea unor opinii argumentate

Exprimarea unei opinii argumentate despre modul în care tema şl viziunea despre
lume sunt reflectate in textul poetic ales
 În opinia mea, atitudinea poetică, de îmbinare a slovei făurite. şlefuite de un adevărat
bijutier al cuvintelor şi a slovei de foc, inspiraţie de sorginte divină, reprezintă esenţa viziunii
despre lume în poezia Testament, în care se dezvoltă tema ars poetica. Rolul poetului este de
a da cuvintelor urâte „bube, mucegaiuri şi noroi", forme şi conţinuturi noi, transformându-le
în „versuri şi-n icoane" pentru a păstra legătura dintre generaţii. Pentru Arghezi, poetul este
un creator orgolios şi un poetafaber, adică făuritor, „şlefuitor de cuvinte" Rolul poeziei este
acela ca, folosind o adevărată alchimie a verbului, să transforme realitatea într-o „carte",
adică într-o formă de reflectare a vieţii poporului, primind astfel dimensiuni sociale şi
estetice. Poezia Testament ilustrează unitatea de concepţie şi de viziune a lui Arghezi asupra
existenţei.