Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Lucian Blaga este unul dintre poeții moderniști ai perioadei interbelice, el remarcându-se nu
doar în domeniul literaturii, ci și în cel al filosofiei. Reprezentativă pentru modernismul
blagian, dar și pentru viziunea poetului despre creație este poezia „Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii”, aceasta făcând parte din volumul de debut, „Poemele luminii”. Poezia are la
bază nu doar principalele coordonate ale modernismului interbelic, ci și convingerile
blagiene despre rolul poetului și al artei, fiind o artă poetică filosofică modernă.

Titlul poeziei este o ilustrare a viziunii poetice și a temei care sugerează ideea cunoașterii
luciferice. Alcătuit dintr-o metaforă revelatorie, titlul conține pronumele personal „eu”,
verbul la forma negativă, persoana întâi „nu strivesc” și metafora „corola de minuni a lumii”,
simbol pentru ideea de perfecțiune, prin imaginea cercului, semnificând tainele universului.

Tema operei este cunoașterea prin creație. Aceasta se realizează cu dorința poetului de a
prezerva misterele universale, ca dovadă a iubirii pe care acesta o poartă lumii și a
respectului pe care îl nutrește pentru modalitatea în care aceasta funcționează. Cunoașterea
(reprezentată în text prin metafora luminii) trebuie realizată, în concepția lui Blaga, cu mare
atenție și fără a tulbura ordinea universală în virtutea descoperirii misterelor lumii.

Textul este organizat în jurul unei opoziții fundamentale eu-alții. Prima secvență poetică
aduce în prim-plan eul liric, prin persoana întâi a pronumelui personal, asociat unor noțiuni
negative: „nu strivesc”, „nu ucid cu mintea”. Opoziția se conturează în secvența a doua a
poemului, care asociază unei noțiuni unice – „lumina” - doi termeni – „eu”, „alții”. „Lumina
mea” este o metaforă pentru un anumit mod de cunoaștere, specifică eului poetic. Acest
mod de cunoaștere („luciferic”, dacă ar fi asociat cu un concept filosofic) este caracterizat de
potențarea misterului universal. „Lumina altora” desemnează un mod de cunoaștere opus,
caracterizat de anularea tainei, de reducerea misterelor universale (în termenii filosofiei lui
Blaga, „lumina altora” ar putea fi asociată cunoașterii paradisiace). Raportul de coordonare
adversativă dintre cele două enunțuri marchează antiteza (instituită la nivel semantic prin
cele două metafore) și la nivel sintactic: „Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns/ în adâncimi de întuneric,/ dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Prin
intermediul comparației care include un termen din sfera cosmicului se subliniază atitudinea
eului poetic: „și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/
mărește și mai tare taina nopții,/ așa se schimbă-n nențelesuri și mai mari/ sub ochii mei…”

Incipitul reia asocierea inedită din titlu și detaliază ideea dezvoltată, îmbogățind-o prin seria
de imagini motorii și verbe la formă negativă: „nu strivesc”, „nu ucid”, „nu sugrum”.
Cunoașterea în plan poetic este diferită de cunoașterea în plan rațional, în care omul de
știință nu ar fi atent să „nu ucidă” frumusețea tainelor lumii. Viziunea modernistă a lui Blaga
provoacă cititorul la descifrarea limbajului său metaforic, dintre figurile de stil evidențiindu-
se enumerația: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte” și metafora „corola de minuni a
lumii”. Caracterul confesiv și implicarea afectivă a eului liric sunt elemente specifice
lirismului subiectiv și, deci, modernismului, acestea fiind observabile la nivelul poeziei prin
intermediul formelor pronominale de persoana I: „mea”, „eu”, „mei”, dar și prin intermediul
verbelor folosite la persoana I: „strivesc”, „ucid”, „sporesc”, „îmbogățesc”, „iubesc”.

În cea de-a doua secvență, putem observa cum seria de antiteze îmbogățește ideea
exprimată în versurile de început. De fapt, lumina „altora” este cea care „sugrumă”,
„strivește”, oamenii de știință prin gândirea lor rațională fiind cei care modifică universul și
contribuie la reducerea misterelor, încercând să descifreze „vraja nepătrunsului ascuns”.
Conjuncția coordonatoare adversativă „dar” din versul „dar eu” reflectă modalitatea
poetului de a potența misterele lumii prin cunoașterea luciferică. Comparația cu luna care
„nu micșorează”, ci „mărește și mai tare taina nopții” este menită să clarifice filosofia acțiunii
poetice blagiene.

A treia secvență a poeziei este concepută sub forma unei concluzii introduse prin conjuncția
„căci”. Elementele enumerate „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte” sunt simboluri pentru
etapele vieții, misterele universului fiind intuite doar cu ajutorul iubirii: „și tot ce-i neînțeles/
se schimbă-n neînțelesuri și mai mari/ sub ochii mei-/ căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și
morminte.”. Finalul marchează existența unei relații de simetrie în raport cu incipitul prin
reluarea unor versuri cheie din poezie: „căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”,
figura de stil predominantă fiind metafora: „nepătrunsul ascuns”, „taina nopții”. De
asemenea, remarcabil este și câmpul lexical al tainelor: „nepătrunsul ascuns”, ne-înțeles”,
„taina nopții”, „zare”, „a lumii taină”.

Incipitul și finalul textului se află într-un raport de cauzalitate. De altfel, întreaga poezie ar
putea fi redusă la o singură frază, care sintetizează ideea de protejare a misterelor
universale: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/…/ căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și
morminte”. Limbajul poetic este metaforic, figurat. Majoritatea sintagmelor se referă la
ideea de mister, de taină: „corola de minuni a lumii” desemnează totalitatea tainelor
universale, „flori, ochi, buze ori morminte” particularizează simboluri ale acestor taine:
„flori” ar putea fi simbolul pentru viață, frumusețe pură, „ochi” – metaforă pentru
cunoaștere, „buze” - metaforă pentru comunicare, „morminte” - metaforă pentru misterul
morții. În această variantă de interpretare, „flori” și „morminte” (metafore pentru viață și
moarte) încadrează metaforele sugerând atitudini esențiale ale umanului - cunoaștere,
comunicare. Enumerarea atributelor lumii este făcută nu la întâmplare, ci în ordinea
crescândă a elementului de „mister” cuprins în ele. Grija de a nu destrăma „vraja
nepătrunsului ascuns” este, de fapt, grija de a nu dezvălui taina propriului eu insondabil, de a
nu-l divulga prin cuvânt decât parțial, prin metafore, prin revelațiile fragmentare și spontane,
fără durată, ale cuvântului.minte.” Arta este, deci, un mijlocitor între conștiință și lume, sau
arta se naște datorită existenței conștiinței.
La nivel lexical, se poate observa că majoritatea termenilor sunt însoțiți de un fel de „aureolă
de sens” (M. Mincu), ca și cum semnificatul lor obscur (sensul) ar tinde să depășească
semnificantul (forma). Se poate spune că Blaga folosește un cuvânt - mister, având un
orizont larg, o „întunecată zare” de sensuri multiple, fără a putea să fie epuizat. El însuși,
cuvântul, ascunde o „corolă de minuni”, un halou de semnificații ce palpită provocând
spiritul, ca și „florile, ochii, buzele, mormintele”.

În ceea ce privește versificația, poezia este alcătuită din douăzeci de versuri albe, libere.
Ritmul variază, iar măsura este inegală. Se remarcă tehnica ingambamentului, întrucât multe
din ideile prezente într-un vers se continuă în cel care îi urmează, cu literă mică la început.

Vocile critice au apreciat că opera de față este, într-adevăr, o artă poetică, remarcând
simplitatea, puritatea și concizia exprimării autorului, care transmite un mesaj cu mult mai
profund decât lasă a se observa la o primă lectură. Marin Mincu a numit-o „scurtă poezie”,
nu pentru a critica stilul concis și clar al lui Blaga, ci pentru a evidenția autenticitatea
expresiei poetice: „simplă ca o respirație spontană ce nu angajează idei abstracte, ci e
menită să se consume chiar în clipa în care e scrisă sau rostită, a devenit foarte cunoscută ca
«artă poetică»”.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” reflectă, așadar, crezul poetic și filosofic al
lui Lucian Blaga prin exprimarea dorinței de contopire și îmbrățișare a misterelor universale.
Fiind o artă poetică modernă cu influențe expresioniste, opera atrage atenția cititorului
asupra cunoașterii prin creație, precum și asupra iubirii ca proces de creație artistică.