SIMBOLISMUL

PLUMB – GEORGE BACOVIA

Primul curent modern, simbolismul, marchează sincronizarea literaturii române cu

literatura europeană. După câteva perioade de tatonări, simbolismul românesc autentic
are parte de o recunoaştere definitivă în 1916, o dată cu publicarea primului volum
bacovian, „Plumb”, în care apar mai multe ipostaze ale eului liric simbolist.
Volumul conţine poezii scrise cu mult înainte de 1916, care adâncesc aceleaşi
teme, cum ar fi însingurarea, spleen-ul, monotonia existenţei, descompunerea lumii,
nevroza, toamnele gri etc. În acelaşi registru se încadrează şi poezia „Plumb”, care dă
titlul volumului, devenită reprezentativă pentru întreaga creaţie bacoviană.
Tema: Scrisă în 1902, publicată iniţial în 1911, în revista „Versuri”, poezia
conturează ipostaza fundamentală a eului liric bacovian, aceea de fiinţă însingurată şi
înstrăinată de sine. Din acest punct de vedere, poezia „Plumb” nu este o simplă abordare
a temei morţii, ci un manifest al singurătăţii, care conduce la alienare, la pierderea
identităţii.
Titlul introduce şi simbolul fundamental din lirica bacoviană, semnificativ tocmai
pentru faptul că sintetizează toată complexitatea sufletească a eului liric simbolist. Spaţiul
construit pe simbolul imaginat de Bacovia este plasat în regnul mineral, al cărui atribut
este încremenirea, inerţia dezolantă a materiei. Cel mai moale şi cel mai urât dintre
metale, cu greutatea lui specifică mare, cu o culoare ternă, deprimantă, metalul rezidual
care nu mai poate fi descompus devine în textul bacovian metaforă absolută a existenţei
apăsătoare, sufocante, monotone şi mediocre, a unei vieţi iremediabil captive în materie,
jefuită de şansa deschiderii spre lumina spiritului.
Din punctul de vedere al compoziţiei, textul este o creaţie ce se bazează pe două
secvenţe corespunzătoare celor două strofe alcătuite identic, în care versul fundamental
este „Stam singur în cavou...şi era vânt...”. El ilustrează ipostaza eului liric – fiinţă
însingurată în lumea închisă, apăsătoare, ca un cavou. Imaginarul poetic se configurează
pe două planuri – cel al realităţii exterioare, obiective, şi cel al realităţii lăuntrice,
subiective – aflate într-o relaţie de corespondenţă, definitorie pentru estetica simbolistă.
Acesta este motivul pentru care versul este important în stabilirea relaţiei dintre cele două
realităţi, cea interioară (singurătatea) şi cea exterioară (atmosfera mortuară). Fiinţa
percepe lumea prin două manifestări care o anihilează, frigul şi vântul, aşezate simetric în
cele două strofe, aşa încât relaţia eu liric – univers este una cât se poate de tragică.
Cadrul fizic simbolizat de cavou primeşte aşadar însemnele unui spaţiu
subpământean, de grotă care se refuză locuirii, frustrând fiinţa de bucuria descoperirii
celuilalt şi oferindu-i sarcastic imaginea amorului „întors” prematur în neant. În poezia
bacoviană, cuvântul „cavou” are o forţă de reprezentare imaginară neobişnuită,
asimilându-se cu variatele înfăţişări ale spaţiului, de la nivel cosmic la nivel terestru.
Universul, pământul, oraşul, liceul, salonul iubitei se configurează ca realităţi – cavou,
ele sunt nişte toposuri destinate morţii: „vast cavou” – cosmosul, „mormânt” – pământul,
„cimitir” – liceul, „sicriu” – casa etc. Cavoul este în ultimă analiză simbolul care
sugerează analogia dintre spaţiul dinăuntru şi spaţiul de afară. Interiorul şi exteriorul,
iubita şi feluritele înfăţişări ale universului devin spaţii – cavou. Fereastra, ca simbol
distinctiv dintre cele două spaţii, a dispărut, nemaifiind necesară. De îndată ce peste tot

1
stăpâneşte acelaşi prăpăd, înăuntru este ca şi afară: acelaşi vânt, acelaşi frig, aceeaşi
mişcare fără oprire a timpului care duce obligatoriu la îngheţarea trupului.
Toate cuvintele primului vers (cu un tipar sintactic clasic: predicat, complement,
subiect, atribut) sunt metafore – simbol ale morţii, ale căderii în inerţia plumbului:
„Dormeau adânc sicriele de plumb”. „Somnul” de plumb ia treptat în stăpânire toate ariile
realului: viaţa fragilă („flori de plumb”), fiinţa omenească devenită absentă („funerar
vestmânt”), creaţiile omeneşti devenite derizorii („coroanele de plumb”).
Alte două versuri relevă în singuraticul din casa – cavou un alienat care îşi strigă
inutil amorul „întors” în cimitirul veşniciei: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe
flori de plumb, şi-am început să-l strig”. Strigătul este unica manifestare a vieţii în
atmosfera funerară. Cel ce strigă cu privirea aţintită spre amorul întors o face
înspăimântat de neantul care-l împresoară ca un cerc sufocant. Strigătul este tresărirea
înnebunitoare a celei din urmă clipe dinaintea neantului. În poezia bacoviană, neantul ia
forma plumbului, acolo unde intră în stăpânire plumbul se întinde teritoriul nefiinţei.
Plumbul este simbolul care reinventează universul poetic bacovian, plasându-se în rolul
de principiu originar. La începutul lumii imaginare bacoviene nu se află nici pământul,
nici aerul, nici apa, nici focul – se află plumbul.
Strigătul îşi află apoi o a doua motivaţie, relevându-se ca neputinţă a comunicării.
La chemarea din moarte a amorului („şi-am început să-l strig”) se aude, în replică,
chemarea în moarte, satanicul scârţâit („şi scârţâiau coroanele de plumb”).
Sintagma „amorul meu de plumb” propune o viziune concretă, o reprezentare a
iubirii, amintind de reprezentările mitologice antice (Eros, Cupidon, Amor). Moartea
acestui „amor” cu „aripile de plumb” vorbeşte nu numai de efemeritatea iubirii, ci şi
despre moartea mitului dragostei, despre pierderea credinţei în absolutul iubirii.
La nivel sonor, fonetic, Bacovia nu caută să obţină efecte muzicale din tehnici
exterioare precum refrenul simbolist, ci prin procedee interioare, distribuind cu rigoare
anumite sunete. Dispusă simetric în cele două strofe, vocala „u” devine un laitmotiv
sonor, un lamento grav, mortuar şi dezolant. Această organizare este subliniată de rimele
repetate, cu sunete închise („â” din „vestmânt”, „adânc”, „vânt”), sau acute („i” din
„strig”, „frig”).
Din punctul de vedere al lexicului, se pot observa două trăsături care verifică
toate creaţiile bacoviene: poezia vehiculează un vocabular sărac, ceea ce corespunde
golului sentimental, iar cele câteva cuvinte sunt repetate obsesiv (cuvântul „plumb” apare
în şase din cele opt versuri). De altfel, câmpul lexical predominant este cel al morţii:
„sicrie”, „funerar”, „cavou”, „coroane”, „mort”, „flori de plumb”. Repetarea lor obsesivă
transmite neliniştea şi apropierea sfârşitului.