PLUMB G.

Bacovia
Simbolismul este un curent literar, care s-a manifestat la sfârşitul
secolului al XIX-lea, mai întâi în ţările francofone şi apoi în celelalte culturi.
Acesta reprezintă, în raport cu poezia anterioară, o schimbare radicală, întrucât,
referentul devine poezia însăşi. Aceasta exprimă stări vagi, emoții,.Nu lipsesc
misterul şi, uneori, exotismul. Specifice liricii simbliste sunt simbolul – concept
de bază – , sinesteziile, ambiguitatea,sugestia.
Cel mai de seamă reprezentant al simbolismului românesc este George
Bacovia. Comparativ cu poezia romantică, poezia bacoviană se caracterizează
prin artificialitate.
Una din capodoperele sale rămâne „Plumb”, care deschide volumul cu acelasi
titlu, publicat in 1916. Pentru poeţii simbolişti există o legătură aparte între planul
interior, al sensibilităţii şi planul exterior, al naturii, al universului, o corespondenţă.
Ceea ce se observă de la prima lectură este structura simetrică şi sistemul de repetiţii.
Termenul plumb apare de şase ori, în aceleaşi poziţii (la sfârşitul primului şi al celui de al
patrulea vers, şi la mijlocul versului al doilea din fiecare din cele două catrene care
alcătuiesc poezia) şi cu aceeaşi funcţie sintactică (atribut substantival prepoziţional).
Elementele universului evocat sunt caracterizate de aceeaşi însuşire: sicriele, florile,
coroanele, amorul, aripile – toate sunt „de plumb”. Însuşirile acestui metal – culoarea
cenuşiu închis, greutatea specifică, sonoritatea înăbuşită – sunt exploatate simbolic,
astfel încât se creează impresia unui univers sumbru, prăbuşit în sine, greu de
materialitate, apăsător, a unei stari de spleen. Structural, prin repetiţii, prin simetrii,
prin muzicalitatea sumbră, poezia aparţine simbolismului. Viziunea care se naşte din
ansamblul imaginilor, proiectează însă textul în expresionism.
Tema poeziei o reprezinta pe de-o parte singuratatea poetului, izolat din
mijlocul unei lumi ostile care nu il intelege. Pe de alta parte, tema poeziei este
aceea a mortii.
Majoritatea poeziilor lui Bacovia evocă un univers de tipul acesta, în care viul
lipseşte sau e bolnav, iar latura spirituală a existenţei este anulată; predomină o
senzaţie de continuă comprimare, ca sub acţiunea unei forţe ce nu îngăduie timpului să
curgă şi vieţii să respire.
Bacovia este poetul care a coborât în infern, după cum spune N. Manolescu, şi s-a
întors de acolo cu o percepţie ciudată, necunoscută: el a pierdut capacitatea de a vedea
normal; lumea i se arată prin „ochene triste” .
Sugestia infernului este puternică în toată opera lui Bacovia, dar în Plumb atinge
un punct maxim. Imagine creată este terifiantă, ca de coşmar. Universul, înfăţişat ca un
cavou, este multiplu limitat, este închis, compact, încremenit. În absenţa spiritului,
moartea înseşi devine materială. Se insistă asupra aspectelor artificiale, decorative ale
morţii: coroane mortuare, veşmânt funerar. Somnul adânc al sicrielor (personificare)
subliniază impresia morţii de tot, cum ar spune Arghezi; plumbul însuşi, obiect dur,
greu, pare să fi murit, să fi căzut într-o nemişcare mai profundă decât propria-i
încremenire.
In prima strofa este prezenata realitatea exterioara ilustrata prin simbolul
cavoului care sugereaza retragerea poetlui din lume neprimitoare. Atmosfera descrisa
este sumbra, imobila, iar singurul element care produce miscare il reprezinta vantul,dar
si acesta da nastere unor efecte reci, ale mortii „Si scartaiau coroanele de plumb”.
Strofa a doua reprezinta realitatea interioara, corespunzatoare sentimentului
iubirii, trait in mod tragic. Cuvantul intors ,se refera la moartea iubirii, la disparitia
acesteia. Strigatul sugereaza disperarea poetului, incercarea de evadare din lumea
ostila, de salvare iubirii, aceasta din urma dovedindu-se zadarnica. Acest strigat
aminteşte de celebrul tablou al pictorului expresionist Edvard Munch, Der Schrei
(Ţipătul). Aripile, care in mod obisnuit sugereaza zborul, capata greutatea plumbului si
simbolizeaza un zbor frant, caderea, moartea.

Titlul poeziei este simbolul plumb care sugereaza greutatea, monotonia, apasarea
cenusiului existential, starea de spleen.Titlul este un substantiv comun nearticulat, iar
din punct de vedere fonetic sugereaza inchiderea, fiind alcatuit numai din consoane si o
singura vocala.
Predomina metaforele, care au in componenta laitmotivul plumb,
precum:”aripile de plumb” sau „amorul meu de plumb”.
În opinia mea, Bacovia este poetul nevrozelor, al starii de spleen, care
descoperă lumea ca fiind absurdă. Poezia bacoviană este, deopotrivă, o poezie
sinceră, ce exprimă angoasa, emoţia puternică, hipersensibilitatea, dar şi o
poezie artificială. În plus, aceasta este o poezie uşor de recunoscut, deoarece
creează o atmosferă copleşitoare,apasatoare, dezolantă. Totodată, creaţiile lui
Bacovia sunt caracterizate prin fracturarea discursului liric, prin teatralitate, prin
materialitate şi prin stridenţa imaginilor descrise. De altfel, acesta anticipează
poezia modernistă interbelică prin utilizarea aşa-numitelor „categorii negative”,
cum afirma si criticul Tudor Vianu: „pare mai puţin o lucrare literară, cât un
document psihologic, depoziţie nefalsificată a unui suflet ulcerat, sucombând
sub greutatea de a exista.“
811 cuvinte