EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII L.

Blaga
Modernismul este un curent literar, asociat, în mod obişnuit, cu inovaţia,
care are în vedere atât conţinutul operei, cât şi forma acesteia.
Unul dintre reprezentanţii de seamă ai modernismului este Lucian Blaga,
care se bucură nu numai de reputaţia de poet, ci şi de aceea de filosof. Ca poet,
debutează în anul 1919 cu „Poemele luminii”, iar ca filosof, este autorul
singurului sistem articulat din cultura română. În ciuda diversităţii sale, creaţia
lui este unitară, fiindcă o parte din ideile filosofice trec în poezie, iar limbajul
creaţiilor filosofice este, de cele mai multe ori, metaforic.

În viziunea lui Blaga, universul este fundamental misterios, iar omul, în

aspiraţia lui către absolut, încearcă să descopere în totalitate misterul. Există
două tipuri de cunoaştere: conceptuală, logică – numită şi cunoaştere
paradisiacă – , care se defineşte prin dezvăluirea parţială a misterului, şi
cunoaşterea luciferică, care are la bază amplificarea misterului universal prin
empatie, prin asumare, prin iubire, prin religie şi mitologie.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” publicata in anul 1919,
aşezată la începutul volumului Poemele luminii are caracter programatic. Este,
în acelaşi timp, o artă poetică , in care scriitorul isi exprima coceptia despre
creatie si menirea creatorului şi un crez existenţial, filosofic, anticipând aşadar
elementele fundamentale ale sistemului filosofic blagian, în special teoria
cunoaşterii.
Spre deosebire de Tudor Arghezi, care ilustra creatia poetica drept un
mestesug si prezenta procesului de slefuire a cuvintelor Lucian Blaga nu mai
pune accent pe truda scriitorului, ci prezinta relatia poetului cu lumea si cu
propria creatie.
Textul se incadreaza in lirica moderinista prin:tema creatiei poetice;
intelectualizrea emotiei; ambiguitatea limbajului poetic; disparitia rigorior
prozodice prin structura astrofica a versurilor, masura variabila a acestora,
absenta rimei si a ritmului; tehnica ingambamentului; prezenta unor metafore
revelatorii precum „corola de minuni”;”vraja nepatrunsului ascuns” si
valorificarea unor concepte filozofice in poezie, precum cunoasterea luciferica si
conoasterea paradisiaca.
Ca în orice artă poetică, tema este creaţia. De asemenea, încadrarea
acestei opere în categoria poeziilor programatice are în vedere perspectiva
autorului asupra modului de a concepe poezia. Pentru Lucian Blaga, aceasta
este expresia unei subiectivităţi, o manifestare a cunoaşterii luciferice, o
modalitate a fiinţei de a proteja misterul universal. Toată poezia este
structurată în jurul unui motiv, şi anume misterul, reluat prin diferite metafore.
În plus, individul se plasează în interiorul universului.
În primul vers al poeziei, care reia titlul acesteia, pronumele personal „eu”
ocupă prima poziţie, evidenţiind, de la bun început, caracterul subiectiv al liricii
lui Lucian Blaga. În primul distih, verbele sunt folosite la forma negativă,
ilustrând atitudinea protectoare a poetului faţă de misterul universal, pe care-l
numeşte metaforic „corola de minuni a lumii”. Observăm, totodată, refuzul
gânditorului de a se apropia de tainele universului cu ajutorul gândirii logice –
„şi nu ucid / cu mintea tainele”. Enumeraţia din această primă secvenţă a
poeziei este realizată printr-o succesiune de arhetipuri, aşezate în ordinea
crescătoare a misterului. Astfel, florile sunt un simbol al naturii, ochii – al
cunoaşterii raţionale, buzele sunt un arhetip al cuvântului, iar mormintele – al
morţii.
Următoarea secvenţă poetică se bazează pe o antiteză – „Lumina altora /
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric, / dar eu, / eu cu
lumina mea sporesc a lumii taină” – , care se referă atât la cunoaşterea
paradisiacă, cât şi la cea luciferică. Opoziţia poate fi urmărită, de asemenea, la
nivel sintactic, prin conjuncţia adversativă „dar”, iar, la nivel morfologic, prin
alternanţa pronumelui nehotărât „altora” cu 1pronumele personal „eu”.
Misterul universal este numit aici prin metaforele „nepătrunsul ascuns” şi „a
lumii taină”. De altfel, cele două tipuri de cunoaştere pe care Blaga le prezintă
se manifestă ca două puteri contrare, care operează atât în plan cosmic – „în
adâncimi de întuneric” – , cât şi în plan personal, intim.
Cea de a treia secvenţă poetică se construieşte pe o comparaţie amplă,
procedeu frecvent folosit de Lucian Blaga – „şi-ntocmai cum cu razele ei albe
luna / nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii, / aşa
îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori de sfânt mister”. Comparându
se cu lumina lunii, poetul îşi recunoaşte dorinţa de a amplifica misterul universal
– „şi tot ce-i neînţeles / se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari / sub ochii mei”.
Lumina este, de altfel, un simbol nelipsit în lirica blagiană. Aceasta poate fi
asociată cu iubirea, cu elanul vital, cu explozia de vitalitate, de trăire, dar şi cu
divinitatea.
 Ultima secvenţă poetică este reprezentată de ultimele două versuri –
„căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte” – , care pot fi considerate o
concluzie a întregului mesaj liric. Imaginea universului ca un conglomerat este
redată prin aceeaşi enumeraţie de la început, iar modul în care poetul înţelege
să amplifice tainele lumii este prin iubire „aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/
cu largi fiori de sfânt mister/ şi tot ce-i nenţeles/ se schimbă-n nenţelesuri şi mai
mari.” Ceea ce poetul figurează în aceste versuri este domeniul minus
cunoaşterii în care se pătrunde prin cunoaşterea luciferică. Nu este o non-
cunoaştere, ci un domeniu opus celui în care se ajunge pe cale raţională. Acest
mod de cunoaştere se dezvoltă prin religie, metafizică, mit, magie şi artă, adică
printr-un demers iraţional, care ascultă de imboldurile tainice ale firii, aceleaşi
cu ale naturii întregi.

Poetul propune deci un tip de existenţă într-o strânsă legătură cu

misterul, o asumare a lui , o existenţă înfiorată de prezenţa nedefinită a
divinului, ca într-un panteism păgân. Datorită figurarii unor idei de maximă
generalitate, care se vor regăsi ulterior în lucrările de filozofie ale lui Blaga,
poezia aparţine lirismului reflexiv. Preferinţa pentru iraţional (cunoaşterea
luciferică şi intelectul extatic) reprezintă una dintre categoriile negative
specifice modernismului. Tot de orientare modernistă este şi reflexivitatea, ca
de altfel şi caracterul programatic al poeziei, ştiut fiind că, în modernism, artele
poetice au cunoscut o dezvoltare deosebită.
În opinia mea, Blaga este creatorul modernist, care îşi transferă ideile
filosofice în limbaj poetic. Acesta pune la temeiul lumii misterul. În plus, este
sugerată complementaritatea contrariilor. De altfel, Lucian Blaga, ca toţi ceilalţi
poeţi interbelici, pune mare accent pe gratuitatea artei, pe capacitatea poeziei
de a emoţiona, de a transmite idei din care a fost înlăturat tot balastrul
existenţei. Totodată, poezia este un act de cunoaştere, o modalitate de sondare
a conştiinţei, de participare empatică la misterul universal.
1051 cuvinte