LIRICA MODERNISTĂ

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Modernismul este un curent literar care s-a manifestat în literatura română în prima
jumătate a secolului al XX-lea, în cadrul grupării „Sburătorul”, coordonată de Eugen Lovinescu.
Este teoretizată o lirică a existenţei şi a cunoaşterii, temele abordate fiind surprinse dintr-o
perspectivă inedită care implică o puternică interiorizare.

În concepţia blagiană, cunoaşterea acceptă două sensuri diferite din care derivă două
tipuri distincte: cunoaşterea luciferică ilustrată de lirica lui Blaga, în care misterul universal nu
trebuie dezvăluit cu ajutorul raţiunii umane, din cauza imperfecţiunii ei, ci trebuie potenţat
printr-o atitudine admirativă faţă de tot ceea ce ne înconjoară; cunoaşterea paradisiacă, adoptată
de Blaga în studiile sale filosofice în care încearcă să formuleze o serie de ipoteze cu privire la
naşterea universului, ca produs al raţiunii proprii.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” face parte din volumul „Poemele
luminii”, publicat în anul 1919, în centrul căruia se situează simbolul luminii reprezentând
cunoaşterea absolută. De altfel, „lumina” devine simbolul central şi laitmotivul în jurul căruia se
constituie această poezie, considerată o artă poetică reprezentativă pentru întreg volumul, motiv
pentru care este aşezată în debutul lui.

Tema cunoaşterii absolute, reprezentată în text de structuri precum „corola de minuni a

lumii”, „lumina mea”, „largi fiori de sfânt mister”, face referire la existenţa unui creator
atotputernic care a creat un univers perfect, omul fiind incapabil de a percepe esenţa acestui
mister universal.

Titlul poeziei conţine metafora „corola de minuni a lumii”, simbol al perfecţiunii

universului, pronumele personal de persoana I singular „eu” şi verbul de persoana I, formă
negativă „nu strivesc” prin care este evidenţiată atitudinea pozitivă a eului liric faţă de tainele din
univers pe care le acceptă ca atare şi nu încearcă să le distrugă farmecul prin raţiunea sa
imperfectă.

Din punct de vedere structural, poezia se constituie pe baza antitezei dintre modul
constructiv în care poetul percepe universul şi atitudinea distructivă a celor care încearcă să
dezvăluie misterul universal pe cale raţională. Aşadar opoziţia „eu-alţii” stabileşte distincţia între
cele două tipuri de cunoaştere teoretizate de poet.

De asemenea, este evidentă în poezie antiteza lumină-întuneric, ambii termeni având

valoare de simbol: lumina simbolizează cunoaşterea nemijlocită a universului receptat în stare
pură, în tot ceea ce are el mai frumos, pe când întunericul simbolizează raţiunea neclară a celor
care nu vor cunoaşte niciodată universul în esenţa lui.

Motivele literare ce evidenţiază tema cunoaşterii şi antitezele precizate sunt: noaptea,

misterul, lumina, întunericul, luna şi mormintele, toate acestea reprezentând revelaţia de origine
divină sau neputinţa omului de a cunoaşte lumea înconjurătoare.

În privinţa prozodiei, se observă că poetul cultivă versul liber, măsura oscilând între două
şi treisprezece silabe, ceea ce face ca ritmul să fie imposibil de stabilit.

Poetul foloseşte metaforele revelatorii („Aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ Cu largi

fiori de sfânt mister”), pentru a evidenţia atât emoţia proprie în faţa minunilor universale, cât şi
sacralitatea acestui univers perfect. De asemenea, comparaţiile sunt ample, de exemplu, lumina
care se răsfrânge asupra misterului universal este comparată cu lumina difuză a lunii, tainele
reprezentând un motiv în plus pentru interesul privitorului.

Enumeraţia „În flori, în ochi, pe buze ori morminte” amplifică ideea că minunile
universale se manifestă în tot ceea ce ne înconjoară: în frumuseţile naturii, în sufletul uman, în
iubire şi mai ales în moarte. Toate aceste elemente sunt reluate în final când poetul indică
motivul pentru care acceptă universul aşa cum este, acest motiv fiind iubirea.

Modernismul creaţiei blagiene se răsfrânge atât la nivel formal, prin cultivarea versului
liber, cât şi la nivelul conţinutului prin atitudinea poetului faţă de minunile universului sau prin
sentimentele exprimate sau sugerate pe care eul liric le trăieşte în faţa existenţei proprii receptate
asemenea unui mister. În mod paradoxal, Blaga declară că iubeşte moartea, tocmai pentru că ea
nu este percepută ca un sfârşit de drum, ci drept o cale de acces spre un alt univers.

Reprezentând o artă poetică definitorie pentru întreaga creaţie blagiană, „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii” ilustrează concepţia poetului asupra existenţei umane şi asupra
universului, simbolul luminii reprezentând un semn al revelaţiei artistice ce se oglindeşte în
întreaga sa operă.