ROMANTISMUL

Luceafărul

de Mihai Eminescu

Poemul „Luceafărul” poate fi considerat o sinteză a liricii eminesciene, precum şi a

romantismului românesc, având în vedere că în conţinutul lui sunt corelate majoritatea temelor şi
motivelor literare ilustrate de poet în creaţiile sale.

Punctul de plecare al poemului este reprezentat de două basme populare, „Fata din grădina de
aur” şi „Fecioara fără corp”, pe care Eminescu le descoperă în perioada vieneză, într-o antologie de
texte populare, culese din zona Munteniei de Richard Kunisch. De aceea „Luceafărul” poate fi citit ca un
basm, poetul apelând la o formulă de introducere specifică, „A fost odată ca-n poveşti”, la spaţiul
castelului şi la o iubire ireală, numai că spre deosebire de lumea basmului unde imposibilul poate deveni
posibil, aici condiţia limitată a fetei nu-i permite atingerea idealului.

Din punct de vedere structural, poemul se constituie din şase tablouri în care este prezentată o
poveste de iubire dintre două fiinţe care aparţin unor lumi total opuse.

Primul tablou, prologul, reprezintă o introducere în lumea ficţiunii, poetul precizând coordonatele
spaţio-temporale care fac trimitere către o lume imemorială, a începuturilor („odată”), acolo unde, de la
fereastra castelului, fata priveşte cerul în aşteptarea Luceafărului. Tot aici poetul realizează portretul fetei
de împărat, fiinţă superioară celorlalţi muritori prin caracterul ei unic, motiv pentru care o compară cu
„Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele”.

Tabloul al doilea surprinde prima chemare a fetei adresată Luceafărului, urmată de invitaţia pe
care acesta i-o face de a-l urma în lumea lui („Toată lumea din ocean de tine o să asculte”).

Tabloul al treilea surprinde a doua invocaţie a fetei, numai că de această dată Luceafărul se arată
dispus oricărui sacrificiu, inclusiv la renunţarea sinelui, pentru a împărtăşi condiţia efemeră a oamenilor
„Da mă voi naşte din păcat / Primind o altă lege”.

Tabloul al patrulea aduce în prim plan un alt personaj masculin, pe Cătălin, „Un paj ce poartă pas
cu pas / A împărătesei rochii”. În ciuda condiţiei sale sociale, cu mult inferioară fetei, totuşi Cătălin are
îndrăzneala de a-i propune să deprindă împreună arta iubirii, ceea ce corespunde atât renunţării la părinţi
şi la lumea ei, cât şi la visul de iubire pentru luceafăr: „Vei pierde dorul de părinţi / Şi visul de luceferi”.

Tabloul al cincilea prezintă călătoria interstelară a Luceafărului spre Demiurg pentru a cere
dezlegarea de nemurire. În viziunea eminesciană „Părintele ceresc” se află la originea lumii, în afara
timpului sau a spaţiului („Căci unde ajunge nu-i hotar / Nici ochi sprea a cunoaşte / Şi lumea-ncearcă în
zadar / Din goluri a se naşte”). Dorinţa Luceafărului de a cunoaşte iubirea este categoric respinsă de
Demiurg care insistă asupra antitezei dintre muritori şi nemuritori, pentru ca Luceafărul să înţeleagă
faptul că sacrificiul lui („Pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire”) ar fi inutil.

Tabloul al şaselea îi surprinde pe cei doi îndrăgostiţi, denumiţi de această dată prin pronumele de
persoana a III-a cu semnificaţie generică „el” ─ „ea”, la margine de codru, îmbătaţi de mireasma florilor
de tei, sub razele selenare. La apariţia Luceafărului, fata i se adresează, în speranţa că el va reuşi să le
protejeze de moarte iubirea („norocu-mi luminează”), numai că acesta, dezamăgit de caracterul instabil al
fetei, îi răspunde printr-un reproş; „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Dacă-oi fi eu sau altul?”. Structura „chip de
lut”, cu valoare metaforică, surprinde condiţia limitată a omului, ca fiinţă materială şi efemeră.

Romantismul acestui poem este reprezentat la nivelul conţinutului de temele şi motivele literare
abordate de poet. Cele două idei centrale ale textului, alternate de-a lungul poemului, sunt iubirea
imposibilă şi condiţia geniului, cea din urmă fiind ilustrată prin încercarea Luceafărului de a-şi depăşi
statutul de fiinţă nemuritoare prin iubire, după cum însuşi poetul defineşte conceptul de geniu: „geniul
este cel care nu cunoaşte nici moarte, dar nici iubire”.

Motivele literare folosite de poet sunt atât din sfera naturii (marea, cerul, soarele, luna, florile de
tei), cât şi din câmpul semantic al sentimentelor (tristeşea, singurătatea, meditaţia, melancolia, visarea).

Procedeele artistice de origine romantică ilustrate în acest poem sunt: antiteza şi alegoria.
Antiteza se stabileşte între fiinţele umane supuse timpului, destinului şi morţii şi fiinţele nemuritoare,
nelimitate în timp sau în spaţiu : „Ei doar au stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte / Noi nu avem nici timp
nici loc / Şi nu cunoaştem moarte”.

Alegoria presupune evocarea unei realităţi abstracte cu ajutorul simbolurilor, astfel că iubirea
dintre o fiinţă umană şi un element cosmic devine imposibilă, deoarece aceştia aparţin unor lumi diferite
care nu se pot întâlni în plan concret, ci doar în vis, ca spaţiu sublim, aşa cum procedează fata de împărat,
simbol al fiinţei comune, şi Luceafărul, simbol al geniului:”Ea trebui de el în somn/ Aminte să-şi aducă/
Şi dor de-al valurilor domn/ De inimă-o-apucă”

Poemul „Luceafărul” face parte din lirica filosofică eminesciană, deoarece poetul meditează la
probleme exstenţiale precum trecerea ireversibilă a timpului, iubirea imposibilă, tendinţa geniului spre
perfecţiune, originea universului şi moartea, toate acestea reunite într-o capodoperă a literaturii române şi
universale.