LUCEAFĂRUL

de Mihai Eminescu
Introducere:
„Luceafărul” este o capodoperă a creaţiei literare româneşti şi o sinteză a gândirii eminesciene. El
este publicat iniţial în almanahul Societăţii Academice „România Jună” din Viena, în aprilie 1883, în august
1883 apare în revista „Convorbiri literare”, iar ulterior, este inclus în singurul volum antum eminescian.
Cerința 1
Poemul se încadrează în romantism prin valorificarea literaturii populare, prin amestecul genurilor
și al speciilor, prin teme și motive, prin antiteză.
Filonul naşterii poemului este de factură populară: Eminescu valorifică un basm popular românesc
cules de germanul Richard Kunisch. Acesta se intitulează „Fata în grădina de aur” şi prezintă iubirea dintre o
fiică de împărat şi un zmeu, personaje simbolice aparţinând unor lumi diferite. Ea îi cere acestuia să devină
muritor, dar, în timp ce zmeul merge la Creator pentru a-i cere să-l dezlege de nemurire, fata fuge în lume cu
un fiu de împărat, pe nume Florin. Zmeul se răzbună prăvălind o stâncă peste cea care i-a trădat
sentimentele.
Eminescu versifică acest basm, schimbă finalul şi accentuează problematica geniului, prezentată în
manieră originală, specifică gândirii şi imaginaţiei sale. În crearea corespondentului liric al zmeului din
basmul lui Kunisch, omul de geniu eminescian are drept sursă de inspiraţie unul dintre cele patru mituri
fundamentale ale spiritualităţii româneşti, mitul Zburătorului, personaj fabulos, care inoculează în sufletul
tinerelor fete primii fiori ai iubirii.
Filonul popular este completat în mod inedit cu inspiraţia din filosofie, autorul asimilând şi
sintetizând poetic următoarele coordonate: concepţia lui Arthur Schopenhauer cu privire la antiteza dintre
geniu şi omul comun, ideile exprimate de filosofia greacă, conform cărora Cerul şi Pământul se află la
originea lumii, viziunea vedică indiană asupra cosmogoniei şi asupra personajului mitologic Hyperion, care
este fiul Cerului.
Unind elemente care aparţin celor trei genuri literare – liric, intensitatea emoţională a poemului, epic,
firul narativ, personajele, modurile de expunere, dramatic, dramatizarea prin dialog, conflictul central -
înglobând teme şi motive din întreaga creaţie eminesciană, scrierea relevă, în esenţa ei, imaginarul poetic
eminescian. Aceasta este o profundă meditaţie de factură filosofică asupra condiţiei omului de geniu.

Cerința 2 - Tema
Tema poemului este problematica geniului, temă susţinută şi de însemnarea autorului pe marginea
unuia dintre manuscrisele sale, prin care se defineşte concepţia eminesciană asupra antitezei dintre omul
comun şi cel superior, dar şi legătura cu filonul popular, care a generat scrierea: „înţelesul alegoric ce i-am
dat este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici, pe
pământ, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Tema naturii apare în descrierea spațiului cosmic, este susținută de motive ca: stelele, cerul, luna,
soarele, zborul cosmic, și a spațiului terestru, prin motivele: codrul, castelul marea, teiul.
Tema centrală a liricii eminesciene, iubirea, întotdeauna în corelație cu o altă temă romantică,
natura, este prezentă în Luceafărul în două ipostaze: imposibilă, incompatibilă dintre Luceafăr și fata de
împărat, deoarece cele două ființe aparțin unor lumi diferite, și iubirea împlinită în plan terestru, dintre
Cătălin și Cătălina, pentru că cei doi aparțin aceleiași lumi, lucru evidențiat și prin numele lor îngemănate.

Cerința 3 – două concepte

Poemul este amplu, are 392 de versuri, grupate în 98 de catrene, structurate în patru părţi, reliefând
două planuri: terestru, uman şi universal, cosmic. Prozodia poemului îi susţine muzicalitatea, catrenele au
măsură de şapte-opt silabe, ritmul este iambic şi se observă alternanţa dintre rima feminină şi cea masculină.
Prima parte îmbină armonios planul terestru cu cel cosmic, prin prezentarea membrilor ipoteticului
cuplu. Incipitul enunţă o formulă specifică basmului: „A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”, fata
de împărat are caracter de unicitate, este caracterizată prin superlativul de factură populară „prea frumoasă”;
ea este „una la părinţi”, „mândră în toate cele”, comparată doar cu Fecioara şi cu luna. Povestea de iubire se
încheagă iniţial prin contemplaţie, iubirea lor devine din ce în ce mai puternică şi, deşi aparţin unor lumi
diferite, îşi găsesc împlinirea temporară în planul oniric. Fata adresează Luceafărului două chemări, „Cobori
în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casa şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!”. Chemarea
onirică este urmată de împlinirea rugii, căci Luceafărul se întrupează din „cer” şi „mare”, precum Nepun, şi

1
sintetizează două lumi antitetice: „Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale”, „Un mort frumos cu ochii
vii/ Ce scânteie-n afară.” și din „soare” şi „noapte”. Pentru că nu îi poate accepta chemarea în lumea lui, ea
îi cere să înfăptuiască sacrificiul suprem în numele iubirii lor: „Fii muritor ca mine.”, iar el consimte la
împlinirea sacrificiului de sine: „Da, mă voi naşte din păcat,/ Primind o altă lege;”.
Partea a doua ancorează acţiunea în sfera terestră, prezentând progresiv idila dintre doi oameni
obişnuiţi. Astfel, fata de împărat îşi pierde caracterul de unicitate şi devine Cătălina, ea este fermecată de
vorbele meşteşugite şi gesturile tandre ale „unui paj”, „viclean copil de casă”, „băiat din flori şi de pripas/
Dar îndrăzneţ cu ochii”, pe nume Cătălin. Propunerea lui de a fugi împreună în lumea largă rezolvă atât
neconcordanţa de statut social dintre ei, cât şi aspiraţia anterioară, mult prea înaltă a fetei: „Hai ş-om fugi în
lume, [...] Vom fi voioşi şi teferi,/ Vei pierde dorul de părinţi/ Şi visul de luceferi.”.
Partea a treia debutează cu o descriere unică în literatura universală, anume prezentarea spaţiului
infinit al macrocosmosului. În timp ce, în plan terestru, se desfăşoară idila dintre Cătălin şi Cătălina,
Luceafărul porneşte către Demiurg, către originile lumii, pentru a-şi împlini făgăduinţa de a deveni muritor.
Demiurgul îl numeşte Hyperion, „cel care merge deasupra”, dezvăluindu-i natura superioară şi refuzând
îndeplinirea rugăminţii de „repaos” formulată de Luceafăr. Dispariţia sa de pe bolta cerească ar însemna
schimbarea ordinii fireşti a întregului cosmos, revenirea la haosul primordial, moartea universului, căci el,
Luceafărul s-a născut odată cu lumea. Ultimul argument al Demiurgului este şi cel mai puternic, punând în
lumină antiteza dintre superioritatea lumii căreia îi aparţine Luceafărul şi superficialitatea terestrului: „Şi
pentru cine vrei să mori?/Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă.”.
Ultima parte a poemului revine simetric la prezentarea planului terestru şi cosmic. Peisajul
romantic, „sara-n asfinţit”, când apare luna, este animat de prezenţa celor doi tineri îndrăgostiţi, izolaţi în
mijlocul naturii ocrotitoare: „Sub şirul lung de mândri tei/ Şedeau doi tineri singuri”. Fata, „îmbătată de
amor”, adresează o ultimă chemare Luceafărului, izvorâtă din dorinţa de ocrotire. Răspunsul Luceafărului
denotă profunda dezamăgire, provocată de conştientizarea condiţiei sale superioare şi, de imposibilitatea de
a se împlini prin iubire.
Final
Complexitatea formală, dar mai ales ideatică a poemului alegoric îl propulsează printre creaţiile cu
valoare inestimabilă din literatura universală.