Luceafărul

poem romantic

de Mihai Eminescu

Poemul „Luceafărul” a fost publicat în Almanahul Societății Academice Social-

Literare „România Jună” din Viena, în 1883 și are ca sursă principală de inspirație basmul
popular românesc „Fata în grădina de aur” cules de germanul Richard Kunisch într-o călătorie
a sa prin Oltenia în 1861 și ,,Miron şi frumoasa fără corp”. Eminescu află de acest basm în
timpul studenției la Berlin, îl versifică creând cinci variante succesive îmbogățindu-l cu
reflecții și idei filosofice. Alte elemente de inspirație folclorică sunt mitul Zburătorului
precum și motivul stigoiului. Mitul Zburătorului este valorificat în primul tablou al
poemului ,,Luceafărul” prin visul erotic al fetei de împărat care, ajunsă la vârsta dragostei, îşi
imaginează întruparea tânărului în ipostaza angelică şi ipostaza demonică pentru a putea
dialoga cu acestea după legile pământene. Izvoarele filozofice: concepţia filozofică a lui
Schopenhauer preia viziunea antitetică dintre omul obişnuit şi omul de geniu. valorificat în
cele

Ca specie literară, „Luceafărul” este un poem liric în care se regăsesc elemente epice,
reprezentate de existența unui fir epic, a măștilor lirice , aunui conflict și a formulei specifică
basmului „A fost odată ca-n povești”, și elemente dramatice precum prezența dialogului și
intensitatea trăirilor care generează conflicte interioare puternice.

„Luceafărul” se încadrează în romantism deoarece sursa de inspirație este folclorică,

este prezent fantasticul, planurile poetice sunt concepute în antiteză, limbajul popular se
îmbină cu cel neologic, sunt utilizate idei filosofice și străvechi mituri autohtone: mitul
nașterii și al morții universului (călătoria Luceafărului către Demiurg), mitul erotic sau al
Zburătorului (atracția dintre Luceafăr și fata de împărat), mitul oniric (povestea de dragoste se
petrece în vis), mitul întoarcerii la elemente (întoarcerea Luceafărului către Demiurg) și mitul
creatorului (Demiurgul, în ipostaza divină a creatorului). La acestea se adaugă mitul omului
de geniu care își are originea în teoriile filosofice schopenhaueriene.

Tema poemului ilustrează viziunea despre lume a romanticului Mihai Eminescu în

ceea ce privește dragostea, timpul și spațiul. Astfel, o poveste de dragoste nu se poate împlini
între două ființe care fac parte din lumi diferite: lumea omului de geniu, reprezentată de
luceafăr și lumea omului comun reprezentată de fata de împărat.

O primă secvenţă sugestivă pentru tema iubirii imposibile o constituie tabloul întâi,
pentru că se manifestă între două fiinţe aparţinând a două lumi diferite, cea terestră şi cea
cosmică. Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor
de apă, însă ea îl refuză, simitindu-l ,,străin la vorbă şi la port’’ , ca făcând parte dintr-o lume
necunoscută ei şi de care se teme. Ideea apartenenţei geniului la nemurire, ca şi statutul de
muritoare sunt exprimate sugestiv în poem :,,Dar cum ai vrea să mă cobor?/Au nu înţelegi tu
oare,/Cum că eu sunt nemuritor,/Şi tu eşti muritoare?”.Fata, însă nu poate accede la lumea lui
şi nici nu-l poate înţelege ,,Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe”, de aceea, îi cere să
devină el muritor, să coboare el în lumea ei. De asemenea, o altă secvenţă, călătoria lui
Hyperion spre Demiurg în spaţiul intergalactic simbolizează un drum al cunoaşterii şi,
totodată, motivaţia meditaţiei pe care Eminescu o face asupra condiţiei omului de geniu în
raport cu oamenii obişnuiţi, dar şi cu idealul spre care aspiră acesta. Setea de cunoaştere a
omului de geniu ,,o sete care-l soarbe”, face ca Hyperion să meargă la Demiurg, pentru a fi
dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii absolute, în
numele căreia este gata de sacrificiul suprem: ,,Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din
privire/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire….” Există în poemul ,,Luceafărul’’ şi
o idilă pastorală între două fiinţe aparţinând aceleaşi lumi, exprimându-se ideea
compatibilitătii celor două lumi, dintre Cătălin şi Cătălina, fiind ilustrată printr-un limbaj
popular, cât se poate de obişnuit: ,,Şi guraliv şi de nimic /Te-ai potrivi cu mine “.

Titlul poemului este anticipativ, avertizând asupra naturii duale a geniului. Acesta
poate proveni de la numele popular al planetei Venus numită în folclor și „Steaua
ciobanului” , însă originea cuvântului este latinească unde „lucifer” înseamnă „aducător de
lumină” adică „steaua dimineții”, iar în tradiția biblică el este asociat îngerului alungat, adică
demonicului.

Din punct de vedere compozițional, poemul „Luceafărul” este alcătuit 98 de catrene

(392 de versuri) , structurate în patru tablouri în care se regăsesc două planuri: universal-
cosmic și uman-terestru.

Tabloul întâi este construit prin imbinarea celor două planuri, universal-cosmic cu cel
terestru-uman, evidențiind apariția poveștii de iubire dintre Luceafăr și fata de împărat, o
iubire imposibilă deoarece se manifestă între două ființe care aparțin unor lumi diferite, cea
terestră și cea cosmică.

Incipitul „A fost odată ca-n povești” deschide perspectiva fantasticului, semnalează

firul narativ și ilustrează caracterul ireal al protagoniștilor. Pentru că în plan real, comunicarea
dintre om și o stea este imposibilă, Eminescu apelează la convenție și la motivul romantic al
visului, astfel povestea de dragoste se petrece în visul fetei de împărat. Frumusețea, farmecul
și unicitatea fetei sunt ilustrate prin comparații care îi accentuează aceste trăsături și o apropie
cât mai mult de lumea omului de geniu: „Și era una la părinți/ Si mândră-n toate cele/ Cum e
fecioara între sfinți/ Și luna între stele”. Fereastra reprezintă un spațiu de comunicare între
cele două lumi, terestră și cosmică.

Chemarea Luceafărului de către fată este patetică, încărcată de dorință și forță magică:
„Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi
luminează”. În urma celor două chemări, Lucefărul apare ca un înger și ca un demon. În prima
ipostază este „Un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale”, născut din cer și din mare, iar în a
doua ipostază, acesta vine din soare și din noapte, ca un zeu al infernului. În ciuda
transformăriloraparent omenești, tânăra nu-l poate înțelege, făcându-se astfel trimitere la
lumea omului com un, o lume mărginită în gândire.

În tabloul al doilea este prezent planul terestru fiind prezentată idila adolescentină
dintre Cătălin și Cătălina, ambii exponenți ai omului comun, fata fiind cea care își dă seama
de asemănarea dintre ei: „Și guraliv și de nimic/Te-ai potrivi cu mine”. Cătălin este un
„viclean copil de casă”, „băiat din flori și de pripas” care se oferă să o învețe pe fată „din
bobo în bob amorul”.

Tabloul al treilea este un adevărat pastel cosmic, în care natura este fascinantă, fiind
dominat de planul universal-cosmic. Acum, Luceafărul este Hyperion care călătorește spre
Demiurg ca să ceară dezlegare de nemurire, parcurgând un drum al cunoașterii.

Demiurgul îi refuză dorința lui Hyperion, desconsiderând statutul de muritor al

omului, care nu-și poate controla destinul, ci se bazează numai pe noroc, în antiteză cu omul
de geniu care este capabil să împlinească idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar și neînțeles
de societate.

În ultimul tablou, planul universal-cosmic se îmbină cu cel uman-terestru conferind

poemului o simetrie perfectă. Omul de geniu redevine stea, iar fata își pierde unicitatea,
ipostaza femeii fiind aceea de muritor oarecare , „chip de lut”. Întorcându-se „în locul lui
menit pe cer”, Luceafărul privește pe pământ și observă „doi tineri singurei” care își
mărturisesc iubirea într-un cadru romantic. Fata, „îmbătată de amor”, adresează Luceafărului
o altă chemare menită să sublinieze ideea că omul obișnuit este supus sorții, norocului:
„Cobori în jos luceafăr blând.../Norocu-mi luminează”. La rândul său, Luceafărul deși
„tremură ca alte dăți” își acceptă cu seninătate destinul.

Finalul poemului evidențiază antiteza dintre etern și efemer, subliniind menirea

creatoare a omului de geniu eliberat de patima iubirii și de amăgitoarele chemări ale fericirii
pământești.

La nivel stilistic, este o îmbinare alimbajului popular: „mări”, „colo”, „dară”, vecinic”
cu cel neologic: „orizont”, „nimb”, „haos”. Elementele de versificație sunt prezente, măsura
versurilor fiind de 7-8 silabe, rima încrucișată și ritm iambic.