LUCEAFĂRUL

Poemul ,,Luceafărul” a fost conceput în timpul studenției poetului la

Berlin și publicat în Almanahul Societății Academice Social-Literare ,,România
Jună”. Ulterior va fi publicat în ,, Convorbiri literare” și ulterior inclusă în prima
și unica ediție a poeziilor eminesciene antume.

Poemul ,,Luceafărul” a cunoscut 5 variante.Eminescu a prelucrat un basm

românesc ,, Fata în grădina de aur”. În variantă finală, Eminescu a transformat
povestea folclorică într-o meditație filosofică : fata de împărat este menținută ca
eroină, dar își dublează identitatea( feminitate ideală și feminitatea telurică),
zmeul dispare ca personaj malefic și în locul lui este conceput Luceafărul ( și în
ipostaza de Hyperyon), reflectând condiția geniului în lumea comună și
neîmplinirea sentimentului de dragoste între două ființe aparținând unor lumi
ireconciliabile.

Sursele de inspirație :

a) Folclorice: - basmul românesc ,, Fata în grădina de aur”

- Motivul Zburătorului este prezent în prima parte a
poemului filozofic, în care este imaginat visul erotic al fetei
de împărat ajunse la vârsta iubirii .
b) Filozofice: - sunt folosite concepte din filosofia lui Schopenhauer , din
volumul ,,Lumea ca voință și reprezentare” și anume cele referitoare la
diferențele dintre omul de geniu și omul comun.
c) Motive mitologice , preluate din filosofia greacă ( Platon, Aristotel), din
gândirea indiană ( Rig-Veda) și mitologia creștină ( conceptul de păcat
originar, de cosmogonie creștină și de viziune apocaliptică).
d) Biografice: propria-i viață ridicată la rangul de simbol.
Tema poemului este tema iubirii dublată de tema condiției omului de
geniu. Poemul este o sinteză a celor trei genuri literare, epic ,liric și
dramatic.Tipul de lirism este lirismul obiectiv, o lirică pe roluri, în care
personajele sunt voci ale eului liric.
Poemul este structurat pe 98 de strofe, incluzând patru tablouri ample,
structurate în două serii antitetice: terestru –cosmic, uman-fantastic.
Tabloul I cuprinde o poveste fantastică de iubire între două ființe,
aparținând unor lumi diferite: cea telurică și cea cosmică.Comunicarea
între îndrăgostiți este indirectă și se realizează prin intermediul visului.
 Tabloul II dezvoltă liric un alt moment de dragoste, sub forma unei idile
între ființe ce aparțin aceleași lumi. Comunicarea este directă.
Tabloul III prezintă călătoria Lucefărului în spațiul intergalactic și
dialogul său cu tatăl ceresc. Cadru este cosmic, iar atmosfera glacială.
Tabloul IV relevă fericirea cuplului omenesc datorită iubirii împlinite
sub semnul caracteristic al ,,norocului” și retragearea Lucefărului în
lumea căreia îi aparține.
Incipitul poemului debutează cu formula tradițională pentru basmul
românesc, care nu determină nici locul și nici momentul acțiunii și
plasează povestea imaginară într-o indeterminare spațio-temporală.
Fata de împărat este definită prin epitetul ,,prea frumoasă” exprimat
printr-un adjectiv la gradul superlativ absolut. Ea este unicul copil al
cuplului împărătesc și se distinge atât prin armonia trăsăturilor fizice , cât
și prin însușirile ei sufletești de excepție.,, mândră-n toate cele”. Poetul o
compară cu imaginea creștină ,,a Fecioarei între sfinți” și cu
strălucirea ,,Lunii” în puzderia de stele a cerului nocturn.
Tânăra aspiră la dragostea idilică și visează la un tânăr frumos,
întruchipat de motivul Zburătorului. Cadrul este nocturn, decorul
romantic ( castelul) , iar întâlnirea are loc prin intermediul visului. Fata
privește de la fereastra castelului ,în fiecare seară luceafărul. Dragostea
pentru acesta simbolizează aspirația către absolut și dorința omului
comun de a-și depăși condiția limitată de muritor.
La chemările fetei de împărat Lucefărul va cunoaște două metamorfoze.
Primul dialog imaginar al celor două personaje simbolice cuprinde
chemarea fetei și răspunsul Lucefărului. Ea îi cere să părăsească lumea
cosmică și să se întruchipeze ca o ființă omenească. Luceafărul se aruncă
în apele mării, luminându-le adâncurile și din elementul acvatic se
naște ,,un mândru tânăr” cu aspect de înger.Poetul îl compară cu un
voievod din timpurile trecute, cu părul blond ca ,,aurul moale”, cu umerii
goi, peste care este prins ,,un vânăt giulgiu”, cu fața străvezie și albă
precum ceara. El ține îm mână un toiag împletit din trestii, simbolizând
un zeu al apei și al vegetației marine.Dar Luceafărul se dovedește capabil
să reproducă numai forma umană, nu și pulsația biologică.De aceea are
un aspect cadaveric. Cerul și marea sunt părinții simbolici, sugerând
unitatea dintre unviresul celest și cel teluric. El îi promite fetei de împărat
că o va face stăpână peste universul acvatic, dar fata îl respinge deoarece
senzația pe care i-o produce este de răceală.
 Lucefărul suferă o înfrângere , care îl determină să nu-și mai facă
apariția trei zile, însă dragostea este mai puternică decât voința sa.La
chemarea fetei , acesta cunoaște o nouă metamorfoză., prăbușindu-se din
ceruri.El se întruchipează sub chipul unui demon , carcterizat prin imagini
funebre. Părul îi este negru, pe cap poartă o coroană ce arde. Brațele
neînsuflețite și albe ca marmura ies dintr-un giulgiu negru, este palid la
față, iar ochii îi lucesc adânc , himeric. De dat aceasta, părinții simbolici
îi sunt Soarele și Noaptea. El își repetă chemarea, dar îi promite iubitei
sale că o va transforma în cea mai luminoasă stea a cerului.
Metamorfezele Lucefărului în înger și demon eșuează deopotrivă,
pentru că prototipul astrl este incapabil să dozeze corect însușirile umane.
El îi provoacă fetei senzația de îngheț sau de ardere, în ambele ipostaze
lumina sa fiind ucigătoare.
În tabloul al II-lea , fata își pierde anonimatul și se individualizează
prin numele de Cătălina. Nu întâmplător cei doi tineri poartă același
nume, fiin exponenții individuali ai aceleași spețe omenești. Ei reprezintă
simbolul perechii, al cuplului uman alcătuit pe baza unui sentiment de
atracție reciprocă.
Dacă Lucefărul avusese fie o condiție îngerească, fie una demonică, în
schimb Cătălin este conceput ca un om obișnuit, de condiție modestă,
care îndeplinea rolul de paj al tinerei împărătese. Eminescu îl definește
din punct de vedere social drept bastard și orfan, numindu-l ,, băiat din
flori și din pripas”, ca să sublinieze condiția lui precară de viață.Pajul care
duce trena fetei , suplinește condiția lui socială prin îndrăzneala și curajul
cu care își declară iubirea fața de Cătălina. Tânărul trăiește sub semnul
norocului și încearcă o formă de seducție erotică asupra fetei de împărat.
El își asumă rolul de inițiator în tainele iubirii și opune idei de fericire
pământeană celei ideale, pecare ea nu și-o va împlini niciodată.
Tabloul al III-lea reprezintă călătoria Lucefărului și dialogul său cu
Demiurgul. Luceafărul se întoarce în prima zi a creațiunii pentru că
numai atunci este posibilă întâlnirea cu Demiurgul.Primele șase strofe ale
tabloului reprezintă o cosmogonie fiind inspirată din filosofia indiană, din
poemul RIG-Veda, partea a zecea, Imnul creațiunii.Divinitatea reprezintă
Absolutul, adică materia universală, superior organizată și ordonată de
către o ființă necunoscută și nerelevată inteligenței omenești. În raport cu
Demiurgul, Hyperion este o formă individualizată a absolutului, un
fragment din materia eternă. În limba greacă, termenul provenea
din ,,hyper” și ,,ion” , care înseamnă ,, cel care merge pe deasupra ”
sau ,,cel care este peste fire.”Dorința lui Hyperion de a fi dezlegat de
nemurire reprezintă voința lui de a primi o altă structură, marcată de
vitalitate, compatibilă cu ideea dragostei omenești. Pentru ,,o oră de
iubire” , el acceptă să plătească orice preț, afirmând că tatăl ceresc
cunoaște secretul vieții și este capabil să insufle trăire vitală corpurilor
inanimate, precum steaua.
Demiurgul refuza cerea Luceafărului, considerând inutil sacrificiul său
și relevându-i deiferențele dintre condiția lui nemuritoare și cea a omului
de rând. Este valorficată în această parte a poemului doctrina ideologică a
filosofului Schopenhauer referitoare la omul comun și omul de geniu.
Spre deosebire de omul obișnuit a cărui existență stă sub semnul
norocului și al destinului, Hyperion nu cunoaște moartea. Ca să-l
consoleze pentru refuzul de a-l transforma într-un muritor, tatăl ceresc îi
oferă următoarele compensații: posibilitatea de a primi înțelepciunea
cosmică, puterea universală, dreptatea și tăria.
Făptură divină atoatecunăscătoare știe ce se petrece, deopotrivă, în cer
și pe Pământ. El prevede necredința fetei și îl îndeamnă pe Hyperion să se
întoarcă și să privească spre ,, pământul rătăcitor” , convingându-se de
infidelitatea Cătălinei.