Dragan Alexandra, clasa a XI-a “U”

Caracterizarea personajului Luceafărul- Hyperion din poemul “Luceafărul” de Mihai Eminescu

1. Mihai Eminescu a fost și este în continuare considerat “lira națională a României”, reprezentând un far
al genialității în peisajul literar universal. Una dintre cele mai remarcabile capodopere ale sale este
“Luceafărul”, operă epico-lirică ce îmbină într-un mod splendid elemente ale simbolismului și ale
mitologiei, aducând în prim-plan aspirațiile umane și dragostea eșuată.
2. Luceafărul, personaj eponim și protagonist, este reprezentat ca fiind o figură-simbol al geniului
neînțeles. Hyperion înfățișează o entitate astrală, creionând o figură pură și divină. Astfel, lumina sa
poate fi asociată cu ideea de perfecțiune și splendoare cosmică, context favorabil pentru conturarea
figurei masculine incapabile de a-și atinge dorința. Așa cum a confirmat și marele poet, personajul de
excepție nu se va întâlni niciodată cu penetrarea iubirii platonice și cu conceputul trecerii în neființă,
acesta fiindu-i destinul tragic.
3. Una dintre incompatibilitățile ce au influențat asupra deznodământului dintre personaj și potențiala sa
iubită este originea lor; Lucefărul aparține macrocosmosului, fiind un zeu, iar „fata de împărat” e o
simplă muritaore de rând. Rădăcinile sale îi sunt prezentate chiar în primul tablou, zicând astfel: “Iar
cerul este tatăl meu/ Și mumă-mea e marea.”, fapt ce sugerează unitatea dintre spațiul celest și universal
teluric. Astfel, ființa prezintă un produs al fiului de geniu, simbol al unicității divine, aparținând unui
mediu fizic și moral înalt. În versul „Eu sînt Luceafărul de sus”, epitetul „de sus” precizează atât poziția
spațială a personajului față de pamânteni, cât și conștiința de sine a omului superior, ceea ce ne confirmă
că geneza distinsă și unicală a acestuia constituie chipul perfect și angelic, simbol al supremației.
4. Pe parcursul textului, Luceafărul a fost descris atât fizic, cât și moral, în concordanță cu portretizarea sa
ca ființă excepțională. Eminescu îi atribuie calități care depășesc limitele naturii umane, sugerând o
frumusețe unicală și strălucitoare în secvența “Un mândru tânăr crește.” Ulterior, acesta este descris ca:
“Părea un tânăr voievod\ Cu păr de aur moale…Iar umbra feței străvezii\ E albă ca de ceară-\ Un mort
frumos cu ochii vii…” În ciuda originii sale cosmice, Hyperion este creionat în urma modelului uman și
a caracterului atotputernic și influent, prin intermediul substantivului “voievod”. În acest mod, autorul
trasează cadrul astral, mediu în care acesta este prezentat. Identitatea sa este trădată, la fel, și de
luminozitatea intensă a ochilor, ce servește ca simbol puterii de străbatere a metafiziului. Descrierea
impunătoarea a figurei creează un echilibru între frumusețea exterioară și superioritatea morală,
făcându-l perfect și ideal în termeni divini.
5. În cele patru tablouri ce figurează contextul întregii opere, Hyperion este descris în diverse ipostaze. În
cel dintâi cadru, personajul de abia face cunoștință cu un ușor, dar profund sentiment de iubire. Ivirea sa
în visele “prea frumoasei fete” îi stârnește dorința de transcendență, depășind limitele supranaturale
pentru a-și realiza aspirația către iubire. Fiind complet străfulgerat de ispita acestei stări, țintește nuntirea
cu efemerul, în radicală contradicție cu esența lui nemuritoare. Cu atât mai mult, sacrificiul său
completează dimensiunea tragică a destinului și marchează inevitabilul iubirii celor doi. Chiar dacă
acesta este gata să răstoarne puterea idealului și chiar a vieții sale, sentimentul pentru fată nu va fi
niciodată împlinit din cauza distanței insurmontabile dintre lumea lor. Actul de renunțare demonstrează
că, în ciuda împuternicirii sale cosmice, acesta împărtășește moralitatea și vulnerabilitatea umană.
Totuși, pe parcursul textului, Hyperion conștientizează, cu ajutorul tatălui ceresc, Demiurgul, că
povestea lor nu va avea nici pe de parte un epilog favorabil pentru cei doi. Abdicarea de la propria
condiție a geniului rezultă anularea sa ca entitate ideală, dar și distorsionarea legităților fundamentale ale
teluricului și celestului, sfidând armonia celor două niveluri și aducând în prim-plan riscul reîntoarcerii
haosului infernal. În cel de-al treila tablou, personajului i se năruie orice speranță de a-și împlini setea de
 iubire absolut chinuitoare, ajungând și el treptat sau poate chiar forțat la ideea banală și comună în ceea
ce privește viața efemeră a individului. În cadrul final, acesta continuă să distingă discrepanțele celor doi
în calitate de perisabil și etern, în ciuda durerii sale cumplite, ilustrându-se marea tragediei a neputinței
umane de a depăși anumite limite, indiferent de sacrificiul făcut.
6. Interacțiunile zeului cu alte personaje servesc la conturarea schiței de portret a acestuia, fapt ce ne
permite să-l descoperim în diverse circumstanțe. Cea mai infleuntă și radicală este cea cu așa-zisa iubită
a lui. Incompatibili prin geneză, singurul spațiu prin intermediul căruia aceștia pot comunica este cel al
visului. Astfel, chemările venite din ambele părți se intersectează în tărâmul de grație al imaginarului,
dar care totuși devine absurd în spațiul autentic. Sentimentul puternic dintre acești doi o explică aspirația
spre lumea concretă și prin dorința unei forme cosmice eterne de a îmbrăca o altă formă decât cea
veșnică. Luceafărul evidențiază în continuare decalajul incalculabil dintre calitatea sa ca ființă efemeră
și ca ființă supusă judecății metafizicii, fapt ce relevă atitudinea sa de idealist ce luptă cu înverșunare
spre aspirațiile proprii, fiind neînțeles de nimeni. Interferența celor doi contribuie la construirea, dar și la
prăbușirea mentală omului de excepție, dragostea schimbându-l complet, devenind victima acestei trăiri.
Cu toate acestea, privind la relația sa cu pământeanca și la cea cu Demiurgul, distingem o diferență
vizibilă: Hyperion devine suprem în fața fetei muritoare, însă umil și neajutorat în fața tatălui ceresc.
Acesta participă mai mult la modelarea complet obiectivă a omului de excepție, în timp ce subliniază
nesăbuința cererii. Cuvântul tatălui se bazează pe antiteza fundamentală între esență și aparență, lucruri
diametral opuse când vine vorba de sensul existenței.
7. Finalul poeziei “Luceafărul” de Mihai Eminescu, în corelare cu sensul alegoric al acestuia, dezvăluie o
panoramă amplă a condiției umane, semnalând paradoxul dragostei, al destinului și al idealului.
Hyperion este reprezentat ca simbolul omului de geniu ce este gata să se sacrifice atât pe el, cât și
abstractul pentru a cunoaște fericirea, dar și moartea. Reîntoarcerea în spațiul ce i-a fost destinat nu
reinstaurează starea precedentă, acesta devenind jertfă a profundei stări de afecțiune. Luceafărul nu este
nici nemuritor și nici rece și se va simți așa pe tot parcursul existenței sale nedefinite. Enigma lui va
rămâne în continuare de a fi sau a nu fi, dilemă ce-l va frământa în oricare spațiu nu s-ar afla.