Prof.

Otilia Pădurean
BAC 2024

OPERĂ ROMANTICĂ
MIHAI EMINESCU ,,LUCEAFĂRUL”

INTRODUCERE
Romantismul este un curent literar manifestat ca o reacție la adresa clasicismului,
începând cu ultimii ani ai secolului al XVIII-lea și continuând până la începutul
secolului al XIX-lea. Acest curent se caracterizează prin supremația sentimentului
asupra rațiunii, prin nevoia de a evada din realitatea constrângătoare a lumii fizice
în vis, exotism, trecut, mister, fantastic.
În literatura română apogeul romantismului este reprezentat de opera lui
Mihai Eminescu, în perioada marilor clasici.

ReperI. EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ

ÎNCADRAREA ÎN ROMANTISM

Unul dintre textele ilustrative ale romantismului eminescian este poemul

⹂Luceafărul”, capodopera lui Eminescu, dar și o sinteză a întregii sale creații. A
apărut în Almanahul Societății Academice Social-Literare ⹂România Jună” din
Viena/publicat inițial la Viena, apoi în revista ⹂Convorbiri literare” și în volumul
⹂Poesii” din 1883. Sursele de inspirație ale acestei creații sunt folclorice, mitologice,
filozofice.
T1. Poemul este o meditație filozofică de tip romantic asupra condiției omului de
geniu. Poetul valorifică o creație folclorică, un basm cules de folcloristul german
Kunisch, ,,Fata din grădina de aur”. Păstrează pretextul narativ al basmului cules de
Kunisch și construiește o alegorie în care pot fi identificate temele majore ale creației
sale, dar și concepția filozofică despre om și univers.
Rezumând, basmul lui Kunisch se prezintă astfel: un zmeu se îndrăgostește de o fată
foarte frumoasă pe care tatăl ei a închis-o într-un castel de aur pentru a o feri de ochii
muritorilor. Zmeul se metamorfozează în stea, apoi în ploaie pentru a-i mărturisi
iubirea și îi cere fetei să-l urmeze în lumea lui. Fata îi cere să renunțe la nemurire, iar
zmeul pleacă spre Demiurg pentru a obține dezlegarea, însă este refuzat. În absența sa
fata se îndrăgostește de un fiu de împărat și fug în lume. Zmeul se răzbună pe cuplul
de îndrăgostiți, prăvălind peste fată o stâncă, iar tânărul se stinge de dor în Valea
Amintirii.
Din versiunea lui Kunisch, Mihai Eminescu păstrează cadrul specific basmului, tema
iubirii dintre o ființă nemuritoare și o pământeană, rugămintea zmeului ca Dumnezeu
să îl dezlege de nemurire, refuzul Demiurgului, scena de dragoste dintre pământeni.
Poetul afirma :,, Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă
geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte
aici pe pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are
moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste
seamănă mult cu soarta geniului pe pământ și i-am dat acest înțeles alegoric”.
Dintre sursele de inspirație mitologică poate fi amintit mitul Zburătorului, ca
simbol al visării, aspirației și revelației.
Mihai Eminescu și-a însușit din romantismul german teme și motive precum și
teoria romantică a geniului a lui Arthur Schopenhauer. In concepția filozofului

1
Prof. Otilia Pădurean
BAC 2024

german, omul de geniu se detașează de omul comun prin aspirația spre absolut, prin
capacitatea de a-și depăși interesele, de a armoniza contrariile, prin capacitatea de
sacrificiu pentru atingerea scopului, prin izolare și solitudine. În opoziție cu acesta,
omul comun se definește prin instinctualitate, prin incapacitatea de a-și depăși condiția
și prin dorința de a se împlini într-o existență mediocră. În poem, Luceafărul-Hyperion
este geniul atras de lumea aparențelor, Cătălina și Cătălin ilustrează omul comun. De
menționat că în registru nocturn Cătălina aspiră către eternitatea reprezentată de
Luceafăr, iar în registru diurn răspunde chemărilor lui Cătălin.
T2. Principalul procedeu romantic folosit în text este antiteza. Antiteza
fundamentală a textului este cea dintre geniu și omul comun. Geniul, reprezentat în
text de Luceafăr, este însetat de absolut, are o inteligență deosebită, fiind capabil de
sacrificiu pentru împlinirea în iubire, dar și nefericit și singur. În antiteză cu acesta,
omul comun este prizonier al materialității sale, mărginit în dorințe și aspirații,
incapabil de marea iubire. Destinul acestora este prezentat antitetic în discursul
Demiurgului adresat Luceafărului ,, Ei au doar stele cu noroc/ Și prigoniri de
soarte/ Ei numai doar durează-n vânt deșerte idealuri”, în timp ce omul de geniu
cunoaște un alt destin, înscris în eternitate ,, Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu
cunoaștem moarte”.

Reper II. PREZENTAREA TEMEI PRIN DOUĂ IMAGINI/ SECVENȚE/IDEI

POETICE

Tema centrală a poemului este condiția omului de geniu în raport cu iubirea,

cunoașterea, timpul, societatea etc.
Condiția omului de geniu este ilustrată prin motivul Luceafărului, cea mai
strălucitoare stea, așa cum geniul este omul superior, care aspiră la absolut, capabil de
orice sacrificiu pentru împlinirea idealului în iubire.
2.a.O secvență semnificativă pentru a ilustra condiția geniului în raport cu iubirea se
observă în al treilea tablou, în dialogul cu Demiurgul. Luceafărul-Hyperion îi cere
Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în
numele căreia este gata de sacrificiu ⹂Reia-mi al nemuririi nimb/Și focul din privire/
Și pentru toate dă-mi în schimb/O oră de iubire”. Refuzul Demiurgului este justificat
prin antiteza muritor-nemuritor. Muritorii nu-și pot deterrmina destinul, se bazează pe
noroc și sunt supuși voinței de a trăi. În plus, infidelitatea fetei este folosită de
Demiurg pentru a demonstra inferioritatea acesteia în ceea ce privește iubirea.
2.b.O altă secvență care scoate în evidență condiția omului de geniu este prezentă în
ultimul tablou, care prezintă acceptarea propriei condiții și incapacitatea de a se
împlini prin iubire. Luceafărul constată incompatibilitatea dintre omul comun
(Cătălina) și ființa superioară/geniu. Omul comun este incapabil să-și depășească
limitele, iar geniul disprețuiește această incapacitate ⹂Ce-ți pasă ție chip de lut,/Dac-oi
fi eu sau altul? ”. Geniul constată că viața cotidiană a omului urmează o mișcare
circulară, orientată spre accidental ⹂Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă
petrece”. Geniul își asumă eternitatea și indiferența ⹂Ci eu în lumea mea mă
simt/Nemuritor și rece”. Atitudinea detașată, distantă a lui Hyperion este specifică
omului de geniu și nu mai permite dialogul între astru-Cătălina, deoarece aparțin unor
lumi incompatibile între care nu este posibilă o comunicare. Metaforele ,, chip de lut”

2
Prof. Otilia Pădurean
BAC 2024

și ,, cercul strâmt” sugerează existența limitată, efemeritatea ființei umane, omul fiind
doar o copie infidelă a dumnezeirii. Mai mult, oamenii stau sub zodia norocului,
așadar al hazardului. În antiteză, Hyperion și-a înțeles menirea și își asumă condiția,
rămâne ,,nemuritor și rece”. Cele două epitete vizează ataraxia stoică, atitudinea
apolinică, respectiv înălțarea spirituală, detașarea de tot ceea ce este spectacolul mizer
al lumii.

Reper III.ANALIZA A DOUĂ ELEMENTE DE COMPOZIȚIE ȘI DE LIMBAJ

SEMNIFICATIVE PENTRU TEXTUL ANALIZAT

E1Titlul poemului Luceafărul este format dintr-un substantiv propriu articulat hotărât,
ce denotă un astru/denumirea populară a planetei Venus. În acest fel, elementul
paratextual face trimitere la motivul central al textului și susține tema romantică a
condiției geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită, în opoziție cu omul
comun. De asemenea, titlul unește două mituri, sugerând natura dublă a personajului
romantic: unul românesc, al stelei călăuzitoare, și altul grecesc, al lui Hyperion.
E3Tipul de lirism este obiectiv. Criticul literar Tudor Vianu idendifica în
structura acestui poem trei niveluri existențiale, pe care le numește ⹂măști lirice”.
Acestea sunt ipostaze ale aceluiași eu prima ipostază este aceea a muritorului, a omului
comun, fiind reprezentată de Cătălin și de Cătălina, a doua ipostază este a omului
superior, geniul/Luceafărul, care dorește să se definească prin iubire, dar trăiește
drama incompatibilității, iar cea de-a treia ipostază înfățișează Demiurgul, simbol al
perfecțiunii și al eternității.
E4. Poemul are o compoziție romantică. Luceafărul este structurat în patru tablouri,
construite pe alternanța cosmic-terestru.
Primul tablou surprinde atât planul terestru, cât și pe cel cosmic. O fată de origine
nobilă, individualizată prin frumusețe și puritate, se îndrăgostește de luceafăr, care o
îndrăgește la rândul său. Fiecare dintre cei doi aspiră la un element compensatoriu
pentru propria existență: ființa pământeană-spre absolut, Luceafărul-spre materialitate.
Cei doi îndrăgostiți se întâlnesc în vis, ca urmare a chemărilor fetei. Luceafărul este
surprins în două ipostaze: angelică și demonică. Paloarea feței și lucirea ochilor sunt
înțelese de fată ca atribute ale morții, de aceea refuză să-l urmeze în lumea lui. Doritor
să cunoască experiența iubirii, Luceafărul este dispus la sacrificiu ⹂Da, mă voi naște
din păcat/Primind o altă lege”.
Al doilea tablou se concentrează în plan terestru și prezintă iubirea idilică dintre doi
pământeni; fata de împărat care își pierde unicitatea, devenind un muritor banal și
primește un nume, Cătălina, și pajul Cătălin. Asemănarea numelor sugerează
apartenența la aceeași categorie a omului comun, cei doi formând un cuplu compatibil.
Tabloul al treilea ilustrează planul cosmic prin zborul Luceafărului către Demiurg.
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul este numit Hyperion ,,cel care merge pe
deasupra”, ceea ce sugerează faptul că doar creatorul îi cunoaște esența. El este
capabil să împlinească idealuri înalte, se află dincolo de ordinea firească a lumii.
Luceafărul renunță la pasiunea pentru o pământeancă și își asumă în totalitate condiția.
Ultimul tablou este construit simetric în raport cu primul, fiind surprinsă interferența
dintre planul cosmic și cel terestru.

3
Prof. Otilia Pădurean
BAC 2024

Cuplul Cătălin-Cătălina este prezentat într-un cadru romantic, sub crengile de tei
înflorite și lumina blândă a lunii, iar Luceafărul redevine el însuși prin renunțarea la
iluzia fericirii pământești ⹂Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece”.
E5.Limbajul artistic al poemului se remarcă prin claritate și perfecțiune în ceea
ce privește îmbinarea cuvintelor.
Astfel, frumusețea și puritatea fetei de care se îndrăgostește Luceafărul sunt
evidențiate prin epitet ⹂o prea frumoasă fată” și prin comparație ⹂Cum e Fecioara
între sfinți/Și luna între stele”.
Portretul Luceafărului care se materializează la chemările fetei este construit după
canoanele romantice, atât în ipostaza angelică ⹂tânăr voievod”, ⹂păr de aur moale”,
cât și în cea demonică ⹂O, ești frumos, cum numa-n vis/Un demon se arată”. În
portretizarea Luceafărului sunt utilizare, de asemenea, imagini hiperbolice ⹂Venea
plutind în adevăr/Scăldat în foc de soare”.
Prezența metaforelor în dialogul dintre Luceafăr și fata de împărat accentuează ideea
iubirii absolute ce se cere eternizată într-un cadru al perfecțiunii ⹂palate de mărgean”,
⹂cununi de stele”.
ÎNCHEIERE
Poemul⹂Luceafărul”, sinteză a operei poetice eminesciene, armonizează teme și
motive romantice. Această operă este o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație
asupra condiției omului în general. Soarta geniului și a omului comun se dovedesc
tragice, și unul și celălalt fiind condamnați să rămână egali cu ei înșiși.

Fișa de lucru
Notează pe caiet informațiile solicitate:
-curentul literar în care se încadrează poemul
-trăsăturile curentului
-perioada, anul apariției, publicații, volum
-R1 trăsăturile romantismului (meditație filozofică de tip romantic, alegorie pe tema
geniului, procedeul antitezei)
-R2 tema și două secvențe care o evidențiază
-R3 două elemente de structură și limbaj
-o concluzie cu referire la poemul analizat