Luceafǎrul

de Mihai Eminescu

1. Date despre autor şi operele lui în general.

Mihai Eminescu este cel mai mare poet român, opera sa fiind una de rezonanţǎ naţionalǎ şi universalǎ. Lirica sa se
individualizeazǎ prin originalitate, substratul filozofic şi imaginarul artistic ce reflectǎ esenţa romantismului.

2. Romantismul.
Romantismul este un curent literar şi artistic, apǎrut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi manifestat în prima jumǎtate a
secolului al XIX-lea, care promova primatul sentimentelor şi libertatea de creaţie. Ideologia romanticǎ se caracterizeazǎ
prin: negarea normelor de compoziţie clasice, cultivarea fanteziei, reveriei, sensibilitǎţii, puternicele influenţe folclorice,
predispoziţia pentru evadarea din cotidian, ilustrarea unor sentimente puternice, ilustrarea diverselor ipostaze ale geniului,
valorificarea antitezei, alegoriei şi hiperbolei.

3. Date despre opera vizatǎ. Apartenenţa la gen şi specie.

Poemul "Luceafǎrul" este o creaţie emblematicǎ pentru romantism, subordonându-se acestui curent prin:
tematicǎ şi motive, viziunea despre lume, caracterul alegoric, antiteza om de geniu – om comun. Textul a apǎrut în
"Almanahul Societǎţii Academice Social-Literare "România Junǎ" din Viena, în 1883. Textul este un poem alegoric, cu
elemente de meditaţie filozoficǎ, basm, idilǎ şi pastel. Acesta are caracter epico-lirico-dramatic.
 Elemente epice: incipit specific basmului, narator, acţiune şi personaje.
 Elemente lirice: valoarea simbolicǎ a personajelor, intensitatea sentimentelor transmise
 Elemente dramatice: dialogul, schimbul de replici dintre personaje.

4. Sursele de inspiraţie sunt edificatoare pentru romantism.

Poemul „Luceafǎrul” are ca punct de plecare folclorul, mai precis un basm românesc, "Fata în grǎdina de aur",
cules de cǎlǎtorul german Richard Kunisch. O alta sursǎ importantǎ de inspiraţie o constituie filozofia; concepţia lui
Arthur Schopenhauer cu privire la antiteza dintre geniu şi omul comun.

5. Semnificaţia titlului este relevantă pentru romantism prin trimiterea la problematica geniului.
Cu sens propriu, Luceafǎrul este numele popular dat planetei Venus, cel mai strǎlucitor astru nocturn. În poezie,
el devine un simbol al unicitǎţii şi superioritǎţii,întruchipând geniul.

6. Tematica şi viziunea despre lume.

Tema textului o constituie problematica geniului, raportatǎ la iubire, cunoaştere, timp şi lume. Viziunea despre
lume este în corelaţie cu tematica, Eminescu transmiţând ideea cǎ fiecare ipostazǎ existenţialǎ are avantajele şi
dezavantajele ei: geniul are capacitatea de a-şi depǎşi sfera, de a avea acces la cunoaşterea absolutǎ, dar este condamnat la
singurǎtate, neputându-se împlini prin iubire, pe când omul comun are orizonturi limitate, dar are capacitatea de a fi
fericit. O secvență care contribuie la conturarea temei este aceea în care Luceafărul este gata să renunțe la nemurirea lui
pentru iubire, cerându-i Demiurgului să-l elibereze de povara propriei condiții, iar o altă secvență relevantă este
reprezentată de finalul poeziei ce reflectă antiteza om de geniu – om comun, sintetizând antinomia formulată și teoretizată
de Arthur Schopenhauer.

7. Structura.
Poemul are 392 de versuri grupate în 98 de catrene, structurate în patru tablouri.

8. Analiza stilisticǎ şi de conţinut.

TABLOUL I – povestea de dragoste dintre Luceafǎr şi fata de împǎrat
Prima parte debuteazǎ cu o formula specificǎ basmului "A fost odatǎ ca-n poveşti", care introduce cititorul în universul
imaginaţiei eminesciene. Acest incipit este urmat de portretul fetei de împǎrat, ce deţine atributele unicitǎţii: statut social
privilegiat – “Din rude mari împǎrǎteşti”, frumuseţe - "O prea frumoasǎ fatǎ"; statut privilegiat în familie -"una la
pǎrinţi", inocenţǎ şi puritate -"Mândrǎ-n toate cele/Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”. Aspiraţia fetei
depǎşeşte sfera umanului, cǎci ea se îndrǎgosteşte de o stea, sentimentul intensificându-se gradual şi nǎscându-se în visul
fetei:"Îl vede azi, îl vede mâni,/Astfel dorinţa-i gata".
Cadrul desfǎşurǎrii poveştii de iubire este unul romantic, îmbinând elemente cosmice şi terestre:castelul,
noaptea, steaua, visul.
Fata îl invocǎ de douǎ ori pe Luceafǎr, invocaţia având sonoritatea unui descântec: "Cobori în jos, luceafǎr
blând/Alunecând pe-o razǎ,/Pǎtrunde-n casǎ şi în gând/Şi viaţa-mi lumineazǎ" Luceafǎrul se întrupeazǎ în douǎ ipostaze
specifice romantismului, ipostaza angelicǎ "Pǎrea un tânar voievod/Cu pǎr de aur moale"şi ipostaza demonicǎ şi, de
fiecare datǎ, îi propune fetei sǎ i se alǎture pe boltǎ, devenindu-i mireasǎ. Fata, care începe sǎ-şi conştientizeze limitele, îl
refuzǎ, fiindu-i teamǎ de nemurire. De aceea, ea îi cere Luceafǎrului sǎ renunţe la nemurirea lui, pentru a putea fi
împreunǎ.
TABLOUL II – idila dintre pǎmânteni
Partea a doua prezintǎ planul terestru; fata de împǎrat îşi pierde caracterul de unicitate, devenind Cǎtǎlina. Ea este,
de data aceasta datǎ, atrasǎ de iubirea comunǎ, specifica muritorilor, întruchipatǎ de Cǎtǎlin,"viclean copil de casǎ","bǎiat
din flori şi de pripas/Dar îndrǎzneţ cu ochii". Portretul sǎu se aflǎ în antitezǎ cu acela al Luceafarului, construit fiind într-
un limbaj popular, familiar. Acesta întruchipeazǎ bǎrbatul superfcial, pentru care iubirea înseamnǎ joc, aventurǎ, pasiune.
Deşi fata pǎstreazǎ aspiraţia cǎtre planul superior, se lasǎ ispititǎ de vorbele pajului care îi aratǎ "din bob in bob amorul"
și cei doi fug împreunǎ.
TABLOUL III- cǎlǎtoria cosmicǎ a Luceafǎrului şi întâlnirea cu Demiurgul
Tabloul al treilea prezintǎ cǎlǎtoria intergalacticǎ a Luceafǎrului şi întâlnirea cu Demiurgul. În acest tablou,
Luceafǎrul este numit Hyperion, termen care, în greacǎ, înseamnǎ “cel care merge pe deasupra”, fiindu-i astfel ilustratǎ
superioritatea. Primele strofe ale acestei pǎrţi contureazǎ universul conform modelului cosmologic kantian: un spaţiu
infinit, aflat în perpetuǎ regenerare.
Hyperion îi cere Demiurgului dezlegarea de nemurire. Demiurgul nu-i poate îndeplini rugǎmintea pentru cǎ
dispariţia Luceafǎrului de pe bolta cereascǎ înseamnǎ schimbarea ordinii cosmice, revenirea la haosul primordial, moartea
universului. Acesta îi oferǎ Luceafǎrului alte ipostaze ale geniului: poetul, marele conducǎtor militar, filozoful, dar acesta
le refuzǎ. Ultimul argument al Demiurgului este şi cel mai puternic, cerându-i sǎ meargǎ sǎ o contemple pe cea pentru
care vrea sǎ renunțe la nemurire.
TABLOUL IV – concluzia Luceafǎrului dupǎ contemplarea celor doi pǎmânteni
Ultima parte revine simetric la prezentarea planurilor terestru si cosmic. Peisajul romantic "sara-n asfinţit","rǎsare
luna"este animat de prezenţa celor doi îndrǎgostiţi. Povestea de dragoste dintre Cǎtǎlin şi Cǎtǎlina este plinǎ de farmec, ei
trǎind clipa fericirii şi liniştii sufleteşti. Cǎtǎlin nu mai este bǎrbatul superficial, pentru care iubirea este un joc, ci un
bǎrbat înnobilat de iubire, care a descoperit cǎ dragostea înseamnǎ consonanţǎ a sufletelor. Fata,"îmbǎtatǎ de amor",
adreseazǎ o ultima chemare Luceafǎrului. De data aceasta, ea nu mai vede în el iubitul visat, ci o stea cu noroc, care îi
poate ocroti povestea de iubire. Rǎspunsul Luceafǎrului dezvǎluie conştientizarea condiţiei sale şi a imposibilitǎţii de a se
împlini prin iubire. Ultima strofǎ este construitǎ pe baza antitezei geniu-muritor:"Trǎind în cercul vostru strâmt/Norocul
va petrece,-/Ci eu în lumea mea mǎ simt/Nemuritor şi rece". Existenţa umanǎ stǎ sub semnul "norocului"de-o clipǎ,
geniul, deşi îşi asumǎ atributele eternitǎţii, este condamnat la singurǎtate. Atitudinea superioarǎ,detaşatǎ derivǎ tocmai din
dramatismul acestei condamnǎri.

9. Analiza lexicalǎ.
“Luceafǎrul” este o capodoperǎ nu doar prin profunzimea ideilor, ci si prin perfecţiunea formei. Dintre
particulǎritǎţile de stil ale poeziei, se remarcǎ limpezimea clasicǎ, majoritatea cuvintelor utilizate fiind de origine latinǎ.
În poem sunt identificabile numeroase figuri de stil: comparaţii-"Mândrǎ-n toate cele/Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna
între stele”, epitete “prea frumoasǎ”, “Luceafǎr blând”, metafore “izvor de vieţi”, “al nemuririi nimb”), antiteze (între
planul terestru şi planul cosmic, între condiţia omului de geniu şi omul comun), personificǎri (umanizarea Luceafǎrului).

10. Analiza prozodicǎ

Poemul este structurat în 98 de catrene, cu masura metricǎ de 7-8 silabe, iar ritmul este iambic. Rimele masculine
(cu accent pe ultima silabǎ) alterneazǎ permanent cu cele feminine, creând impresia de înǎlţare şi cǎdere, în perfectǎ
consonanţǎ cu ideea poemului.
11. Opinia; concluzii.