Luceafărul

comentariu literar de Mihai Eminescu

De la „Epopeea lui Ghilgameș” și „Iliada” și „Odiseea” lui Homer, până la scrierile

postmoderniste și suprarealiste de azi, viziunea despre lume a autorului va rămâne, în ciuda
variatelor sale ipostazieri, un element care vertebrează metatextual întreg arhipelagul literar. Ca
element constituent al realității extralingvistice, acesta va rămâne asociat cosmoviziunii, adică
modului de percepție a existenței într-o anumită perioadă, de o anumită generație, fiecare creator
configurându-și această percepție, în funcție de natura sa interioară și, evident, de perioada și
curentul sub semnul căruia s-a format.

Poemul „Luceafărul” este o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra condiției
omului în general, surprins în diversele lui ipostaze, de la omul natural, în consonanță perfectă cu
lumea materială, până la geniu. Atât de deosebite în esența lor, condiția geniului și condiția
omului comun se dovedesc însă la fel de tragice, și unul și celălalt fiind condamnați să rămână
egali cu ei înșiși.

Din punct de vedere tematic, centrală este problematica omului de geniu în relație cu iubirea,
societatea, cunoașterea sau timpul. Sub acest aspect, textul poate fi considerat și o artă poetică, în
care scriitorul își exprimă concepția sa despre condiția poetului și creației sale, despre misiunea
artei, despre felul cum percepe și scrie. Condiția omului de geniu este ilustrată prin motivul
Luceafărului, cea mai strălucitoare stea, așa cum și geniul este omul superior, care aspiră spre
absolut, capabil de orice sacrificiu pentru împlinirea idealului de iubire. În opoziție cu acesta,
Cătălina reprezintă omul comun cu aspirații înalte, incapabil să urmeze până la capăt chemarea
înaltului, dar și să se bucure, în totalitate, de iubirea trupească și de fericirea pământească, fiind
prinsă între fizic și metafizic.

Titlul, element paratextual cu rol anticipator, face referire, în plan denotativ, la steaua cea mai
strălucitoare de pe cer, planeta Venus. În plan alegoric, Luceafărul devine pentru poet simbol al
omului de geniu, dotat cu o inteligență superioară, însetat de absolut, capabil să-și depășească
limitele și să se sacrifice pentru iubire.

*Poemul Luceafărul ilustrează cu succes viziunea lui Eminescu asupra lumii, aceasta fiind una
a creatorului romantic care consideră că poate să transmită concepții filosofice asupra unor teme
ca geniul, cosmosul, iubirea, natura, într-un mod mascat, printr-o alegorie.
 Compozițional, „Luceafărul” este structurat în patru tablouri, construite pe alternanța cosmic-
terestru.

Primul tablou debutează prin portretul fetei de împărat, anticizată prin descendența nobilă,
puritatea, „din rude mari, împărătești” și frumusețea ieșită din comun, „o prea frumoasă fată”.
Debutul plasează povestea de dragoste într-un timp mitic: „A fost odată ca-n povești / A fost ca
niciodată”, amintind de punctul de plecare al textului, basmul popular. Fata de împărat este
surprinsă într-o ipostază contemplatoare, la fereastra castelului, îndrăgostindu-se de Luceafăr,
care, la rându-i, o îndrăgește pe tânără. Fiecare dintre aceștia aspiră la un element compensatoriu
pentru propria existență: pământeană spre absolut, iar spiritul superior spre materialitate.

Cadrul este nocturn, romantic, favorabil visului, susținut de motivul serii, al castelului, al
Zburătorului și al oglinzii. Cei doi îndrăgostiți se întâlnesc în vis, ca urmare a celor două chemări
ale fetei: „De ce nu vii tu? Vină!”. Doritor să cunoască experiența iubirii, Luceafărul este dispus
la sacrificiu, fapt ce sugerează, la nivel alegoric, condiția geniului, capabil să coboare la condiția
de muritor: „Da, mă voi naște din păcat / Primind o altă lege.”

Partea a doua prezintă idila dintre fata de împărat, numită aici Cătălina și pajul Cătălin, ceea ce
simbolizează legătura sentimentală între două ființe compatibile, ipostaze ale omului comun. În
antiteză cu Luceafărul, Cătălin este întruchiparea teluricului, a mediocrității pământene. Deși se
lasă cucerită în final, Cătălina are încet nostalgia Luceafărului, fapt ce sugerează dualitatea ființei
pământene, prinsă între fizic și metafizic.

Partea a treia ilustrează planul cosmic. Plecat în căutarea Demiurgului, Luceafărul străbate nu
doar imensitățile cosmice, ci și timpul, ajungând până în momentul cosmogenezei: „Vedea, ca-n
ziua cea de-ntâi / Cum izvorau lumine”. În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul este numit
Hyperion, fapt ce sugerează că numai acesta îi cunoaște esența. În cele din urmă, se purifică de
pasiunea lui vinovată, înțelegând că trebuie să-și asume în totalitate condiția și să o ducă până la
capăt.

Partea a patra este construită simetric față de prima, prin interfața planului terestru cu cel
cosmic. Cuplul Cătălina-Cătălin este suprins în planul naturii, într-un cadru romantic, sub
crengile de tei înflorite, în singurătate, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii. În final,
Luceafărul redevine el însuși, ceea ce implică renunțarea la iluzia fericirii pământești ( „Ci eu în
lumea mea mă simt / Nemuritor și rece” ), iar cei doi muritori descoperă că dragostea trupească
nu reprezintă un remediu la chemarea departelui.

În concluzie, George Munteanu avea dreptate când afirma că „Luceafărul este momentul cel
mai reprezentativ al puterii de creație a poporului nostru în ordinea spirituală”, deoarece este un
poem suprem, în care este concentrat tot ce este mai valoros din gândirea acestui mare
romancier.