Floare albastră de Mihai Eminescu

Gen: liric
Specie: amestec de specii – poem filosofic, eglogă (idila cu secvenţe dialogate) şi elegie
Curent literar: ROMANTISM, curent european apărut în secolul XIX, reprezentat de personalităţi precum
Novalis, Leopardi, Goethe, Byron, Victor Hugo. Se caracterizează prin următoarele: folosirea visului ca
modalitate de evadare într-o lume paralelă, dominată de vitalitatea fanteziei; întoarcerea la natură, ca matcă
originară a omului; elogiul trecutului în antiteză cu prezentul (motivul ruinelor şi al castelelor părăsite);
cultivarea contrastului liric, afectiv ori cromatic; utilizarea mijloacelor expresive ale folclorului naţional;
punerea în valoare a motivului călătoriei. Pentru literatura română, Mihai Eminescu este un mare poet
romantic, inspirat în mare parte de creatorii germani. „Floarea albastră” este de fapt un motiv romantic de
circulaţie europeană, lansat în romanul neterminat al lui Novalis, „Heinrich von Ofterdingen”.
Temă: iubire terestră în opoziţie cu lumea ideilor
Motiv: luna, trestia, cerul, „foi de mure”, codrul, satul, „câmpiile Asire”, întunecata mare
Laitmotiv: floarea albastră
Idee centrală: Poetul se foloseşte de „lirismul măştilor” pentru a juca rolul masculin şi rolul feminin cu
aceeaşi intensitate. Tocmai de aceea, exprimarea variază de la persoana I la persoana a II-a. Femeia – o
apariţie de basm, blondă, naivă şi senzuală – îl îndeamnă pe bărbat să uite lupta încrâncenată pentru adevăr,
căutându-şi în schimb împlinirea în lumea simţurilor.
Sentiment poetic: nostalgie, intimitate, oscilare între tristeţe şi entuziasm, reflexivitate;
Simbol central: Floarea albastră este în sine un simbol contradictoriu. „Floarea” este expresia vitală a
energiei amoroase, deschisă către pasiune, vulnerabilă în faţa luminii şi a plăcerii. Culoarea ei însă exprimă
depărtarea, infinitul, caracterul rece al celui însetat de cunoaştere. Simbolul „florii albastre” este o sinteză a
principiilor masculin, respectiv feminin, în cele din urmă, o sinteză a iubirii imposibile.
Cuvinte-cheie: stele, nori, ceruri nalte, sufletul vieţii mele, râuri în soare, câmpiile Asire, întunecata mare,
piramidele-nvechite, foi de mure, trestia cea lină, de-aur părul;
Câmpuri lexicale şi/sau semantice: Există două câmpuri semantice esenţiale, care conturează o dată în plus
antiteza dintre principiul feminin şi cel masculin. E vorba de câmpul semantic al „cosmosului”: stele, nori,
ceruri nalte, bolta cea senină, luna şi de câmpul semantic al „terestrului”: codrul cu verdeaţă, izvoare, vale,
stânca, prăpastia. Pe de o parte, vocea masculină visează să atingă măcar pentru o clipă cele mai înalte
gânduri elaborate de mintea umană, el tinzând către raţionalitate („râuri în soare”), cultură universală
(„câmpiile Asire ”) şi profunzime poetică („întunecata mare”). Pe de altă parte, vocea feminină se dedică
emoţiilor telurice, pasiunilor vremelnice şi extazului produs de beţia simţurilor. În plan general, poezia aduce
în atenţia cititorului un conflict mai vechi, acela dintre detaşarea apolinică şi exuberanţa dionisiacă.
Ipostaze ale eului liric: Poezia e construită în acord cu tehnicile lirismului măştilor. Vocile eului liric sunt
două: cea masculină şi cea feminină. Aceste schimbări de identitate sunt sesizabile prin schimbarea regimului
pronominal. Iubita se adresează poetului când cu reproş, când cu entuziasm, exprimându-se ca într-un dialog
antrenant, la persoana a II-a, implicându-l pe bărbat în gândurile şi frământările sale. Bărbatul inserează
câteva comentarii, nuanţând vorbele femeii şi adăugând întregii poezii o nouă dimensiune. Nu doar
exprimările la persoana I fac specificul acestei intervenţii, dar şi timpul verbal utilizat, în mod special trecutul,
transformând episodul de iubire într-unul consumat, doar evocat, poate chiar retrăit, dar în niciun caz viu,
actual, fremătând.
Mod de expunere dominant: descrierea, monologul
Secvenţe poetice: Poezia e alcătuită din patru secvenţe simetrice. Cele două voci se îmbină armonios după
următoarea schemă: f-m-f-m, unde f = feminin, m= masculin. Astfel, părţile componente sunt următoarele:
Strofele I-III: monologul iubitei (reproşul)
Strofa IV: evocarea plină de regret a iubirii consumate, opinia vocii masculine
Strofele V-XII: monologul iubitei, orientat către posibilităţi, virtualităţi, scenarii ale iubirii paradisiace, vocea
feminină imaginează un cadru izolat, luxuriant în care sentimentele romantice se împlinesc cu toată
intensitatea conjugată a simţurilor.
Strofele XIII-XIV: epilogul filosofic al vocii masculine – „Totuşi este trist în lume!”
Elemente de prozodie: Muzicalitatea poeziei, dată de măsură, ritm [trohaic] şi rimă [îmbrăţişată: 1-4, 2-3],
este în acord cu ideile exprimate, ceea ce se numeşte „armonie imitativă”. Deschiderea vocalelor („mi-i, cu-
a”), formele concentrate ale verbelor, predominanţa consoanei „m” (care conferă un ton elegiac ultimei părţi
din poezie) realizează simetria dintre formă şi conţinut.
Elemente de compoziţie:
- verbele la viitor popular din monologul fetei („mi-i spune”, „voiu fi roşie”, „te-oi ţinea”) exprimă o atenţie
sporită către exprimarea populară, ceea ce sugerează o intimitate mai profundă între cei doi îndrăgostiţi;
- repetarea unor cuvinte pentru intensificarea mesajului (gură-guriţă, nime, bolţi);
- plasarea adverbelor „Iar” şi „Totuşi” la începutul şi la finele poeziei introduc o atmosferă dubitativă asupra
întregului mesaj. În versul „Iar te-ai cufundat în stele […]”, se evidenţiază un reproş şi o îngroşare a
diferenţei femeie-bărbat, iar la final, în versul „Totuşi este trist în lume”, această sentinţă filosofică se
plasează ambiguu, cumva ca o contrazicere a principiilor feminine. Aceste două adverbe exprimă o legătură
tainică a poeziei cu gânduri nemărturisite ale eului liric, poezia reprezintă un final de meditaţie, o punte între
dragostea câmpenească şi efortul reflexiv îndelung;
- fiind o poezie de tinereţe, „Floare albastră” anticipează toate marile teme ce vor fi abordate în alte creaţii
de Mihai Eminescu. În „Floare albastră” există potenţialitatea unui „Luceafăr” sau al unui „Înger şi demon”.
Naivitatea acestei poezii stă în abundenţa „podoabelor stilistice”, procedeu literar prin care mesajul este
aglomerat şi saturat estetic de tropi precum epitetul („trestia cea lină”), comparaţia („Voiu fi roşie ca mărul”),
inversiunea („de-aur părul”), metafora („râuri în soare”) şi personificarea („izvoare plâng în vale”);
Particularităţi de expresivitate:
1. M. Eminescu alege uneori forme inedite ale unor cuvinte obişnuite, aşa cum se întâmplă în cazul sintagmei
„ceruri nalte”. Forma la plural este o alegere stilistică interesantă, exprimând nu atât realitatea semantică
imediată a cuvântului „cer”, cât orizonturile nesfârşite ale gândirii!
2. În ultima strofă, vocea masculină îşi exprimă vădit pasiunea prin inserarea unui refren de o sfâşietoare
melancolie: „Floare-albastră! Floare-albastră!”. Această repetiţie dublă seamănă cu un strigăt sfâşietor,
care sparge tăcerea instaurată mai devreme în strofele anterioare prin formulări precum: „Eu am râs, n-am
zis nimica.” sau „Ca un stâlp eu stam în lună!”.
Limbajul poetic (imagini, figuri de stil etc.): Limbajul poetic este deosebit de muzical, prin respectarea
canoanelor versificaţiei şi prin apelul la formele neaoşe ale verbelor. Unele cuvinte sunt utilizate atât ca
adjectiv, cât şi ca adverb, poetul dovedind ingeniozitate şi pricepere la manevrarea instrumentului lingvistic
(„Dulce netezindu-mi părul” – „dulce e adverb”, iar în „Şi te-ai dus, dulce minune”, „dulce” e adjectiv).
Varietatea figurilor de stil încarcă exprimarea, demonstrând faptul că poezia a fost compusă în etapa de
tinereţe a artistului.
Apartenenţa la curentul romantic: Poezia de faţă este un text romantic din cel puţin trei motive: (1)
exploatarea unui motiv romantic de circulaţie europeană, floarea albastră; (2) utilizarea lirismului măştilor
pentru a trece de la o voce la alta a cuplului, ceea ce subliniază subiectivitatea textului, o calitate prin
excelenţă romantică şi (3) îmbinarea tematică a naturii cu iubirea, specifică atâtor altor creatori din secolul
al XIX-lea.
Aprecieri critice: Vladimir Streinu afirmă despre „Floare albastră” că: „În lumea lui Eminescu, Apollo nu
spânzură ca în mitologia greacă pe Marsyas ; zeul e ispitit de frumuseţea omului-muritor, cu care doreşte să-
şi îndoiască natura nemuritoare. Se vor despărţi în cele din urmă, fiindcă îi desparte legea, dar nu fără a păstra
fiecare în felul lui amintirea seducătoarei experienţe. Încât mai semnificativă decât disocierea finală este
încercarea zeului de a se umaniza prin iubire şi a omului de a se zeifica prin aspiraţia la etern. La Eminescu
poezia vieţii dă preţ poeziei morţii, şi în această perspectivă, opera i se alcătuieşte diferit.”