Problematica actualã a difuziunii neolitice

Rezultatele cercetãrilor întreprinse în ultimile decenii în direcţia definirii

apariţiei şi evoluţiei neoliticului ne împing în mod direct spre sensul unei
complexitãţi mereu crescânde.
Într-un fel sau altul, înregistrãm existenţa unei multitudini de culturi - sau
de grupe culturale - ce se manifestã în Europa de-a lungul a câtorva
milenii de istorie umanã.
Periodizarea din ce în ce mai finã, fragmentarizarea culturalã - poate
favorizatã de cercetãrile adesea prea concentrate - au furnizat şi
furnizeazã încã, o mare masã de informaţii ale cãror conexiuni şi
ordonare ridicã încã multe probleme atunci când dorim sã punem în
evidenţã elementele caracteristice sau trãsãturile generale.
Istoria cercetãrii este dominatã de dezbaterea axatã în principal pe
difuzionism / autohtonism, istorie ce caracterizeazã încã prezentul. Putem
aminti astfel printre sintezele cale mai cunoscute pe acelea ale lui J.
Lichardus sau R. Dennell asupra economiei preistorice şi care trateazã
din puncte de vedere diferite aceastã problematicã.
Problemele, întrebãrile sau ipotezele pot, dintr-o anumitã perspectivã
cãpãta aspectul unor false sau chiar insolubile probleme, dacã se pierde
din vedere existenţa frecventã a unui amalgam de împrumuturi, adesea
alogene, cât şi a unora provenind din tradiţiile autohtone.
Complexitatea situaţiilor, interferenţele dintre sursele interne şi cele
externe, impun adesea integrarea datelor astfel încât sã se poatã obţine
mãcar rudimentele unor explicaţii obiective.
În încercarea de a depãşi teoriile globalizante, anumite direcţii de
cercetare s-au impus în aceste ultime douã decenii, ele permiţând
aprofundarea impactului real al primelor comunitãţi agropastorale asupra

1
mediului şi în acelaşi timp nivelul / gradul lor de dependenţã în raport cu
acesta. Astfel putem sã amintim, într-o sumarã trecere în revistã :
- circuitele de aprovizionare pe scurtã, medie sau lungã distanţã;
- realizarea unor modele de aşezãri şi tipurile de relaţii intra şi extra
situri;
- demersul, - favorizat de ştiinţele naturii - spre studierea
comportamentelor economice;
- arheologia peisajului prin intermediul studiilor referitoare - în special-
la mediul forestier şi implicaţiile activitãţilor antropice.
Toate aceste direcţii de cercetare nu reprezintã o contestare a unor viziuni
generale, globalizante, ci mai curând, întoarcerea la sursele primare.
Un câştig major al cercetãrilor recente îl reprezintã studiul paleomediului
şi al potenţialitãţilor sale, studiu ce a adus adesea, informaţii exacte şi
oricum de o altã calitate şi rigoare în comparaţie cu multele speculaţii
neverificabile dinainte.
Nu cu mult timp în urmã, neolitizarea Europei era explicatã - puţin
grosier - prin intermediul a trei - patru modele geo-culturale.
Astfel, zona egeo- balcanicã genera spre nord şi vest primele aglomerãri
agricole, fenomen care pe ţãrmul Mediteranei occidentale şi centrale
explica apariţia grupelor de tip impresso-cardial, cultivatoare de grâu, ce
creşteau oaia, marinari şi pescari în acelaşi timp, agricultori (se pare) în
sudul Italiei şi mai puţin sedentari în vest unde creşterea animalelor a
jucat un rol determinant.
În Europa centralã, la frontierele zonei Starcevo a luat naştere curentul
danubian : cãutãtori de zone cu loess, ce ardeau desele pãduri,
multiplicându-şi aşezãrile în vãi, danubienii şi-au asumat colonizarea
unei vaste arii ce se întindea de la Carpaţi pânã în zona renanã a Mãrii
Nordului.

2
Şi în sfârşit, în zonele septentrionale, specificul mediului : potenţialul
natural al mãrii şi cel al pãdurii au frânat considerabil expansiunea
agricolã care nu se va implanta aici decât târziu.
Crearea acestor modele, sugera existenţa unor lumi închise,
totalmente deconectate, caracterizate - fiecare dintre ele - de un sistem
economic şi cultural propriu. Acest sistem de modele a avut un atât de
mare succes încât s-a autoconstituit o bunã perioadã de timp într-o frânã
în cazul noilor direcţii sau ipoteze.
Acum, înregistrãm apariţia unor situaţii inverse. Apare, într-o formã sau
alta, definirea unor mici identitãţi în detrimentul marilor culturi, ele
cãpãtând astfel un loc mai important în studiile ce se efectueazã,
definindu-se fenomenele de periferizare.
Separarea, - consideratã mult timp evidentã, - între cultura ceramicii
liniare de aceea impresso-cardialã, începe sã sufere semnificative
modificãri. Astfel, au început sã fie semnalate zone/areale de contact
între ele- în Bosnia şi Muntenegru (Obre) sau în zona Alpilor de sud-vest,
zone considerate în mod tradiţional drept capãtul lumii, şi unde impactul
mediteranean asupra populaţiilor locale de vânãtori-culegãtori s-a
manifestat mai precoce decît era accceptat înainte. Se pune problema
dacã o serie întreagã de grupuri culturale din Europa de nord-vest (între
Rin şi Canalul Mânecii) nu ar trebui despãrţite de complexul ceramicii
liniare.
Dezbaterile ce încep sã-şi facã loc în literatura de specialitate
demonstreazã cã existã multe neclaritãţi asupra acestui proces de-a lungul
evoluţiei sale în Europa.
Controversele nu caracterizeazã numai zona vesticã sau
septentrionalã a Europei : comunitãţile preceramice din sud-estul Europei
îşi gãsesc originile -în mod evident - în Anatolia, pentru cazul aşezãrilor
egeene (Thessalia, Peloponez, Creta,) în timp ce în Cipru impulsul pare
sã fi venit din zona Levantului sau chiar a Turciei de sud-est.

3
Dar, totuşi, încã constatãm existenţa unor probleme neclare în cazul
întârzierilor pe care le constatãm între cele douã tipuri de situaţii.
S-a pus problema dacã nu cumva înregistrãm un proces mult mai
complicat decât s-a crezut mult timp : o transmisie de tehnologie agro-
pastoralã, transmisie care este indiscutabilã şi o reinventare în paralel a
unor practici comune : utilizarea unor materiale, practici funerare, stiluri
ceramice, etc.
În principiu s-aadmis cã ar putea exista o explicaţie valabilã şi în
consecinţã s-a formulat principiul analizei zonelor-frontierã, concept
abordat de J. Alexander şi A. Gallay (cf. J. Guilaine, 1993, p. 312).
Şi din acest punct de vedere rãmân fundamentale pentru înţelegerea
proceselor generale, patru zone : Anatolia occidentalã, Macedonia de est,
insulele din nord-estul Egeei şi Cicladele.
Într-o fazã ulterioarã, identificãm trei zone genetice: egeo-balcanicã,
adriaticã şi occidentalã, care pun în luminã relaţiile definitorii ce trebuie
sã fie urmãrite: acelea dintre ultimii vânãtori-pescari-culegãtori şi primele
grupe de producãtori.
Înregistrãm deci, existenţa unor mecanisme cheie: de împrumut sau chiar
de transmisie a anumitor elemente decisive ale neolitizãrii (cultivarea
cerealelor, creşterea ovicaprinelor etc.).
Din acest punct de vedere, un mare interes îl reprezintã, (de exemplu),
apariţia în sudul Spaniei a ovicaprinelor domestice la un nivel cronologic
foarte jos, ceea ce pune problema modului în care acestea au ajuns în
Occident, deci aproape în aceeaşi epocã ca în Orient!
Au început sã se punã, de asemeni întrebãri legate de: determinarea
refuzului anumitor grupãri umane de a cultiva cerealele sau de a practica
creşterea animalelor.
Cunoaştem acum modelul comunitãţilor de vânãtori-pescari-culegãtori
din nordul Europei care adoptã tehnica producerii ceramicii sau a şlefuirii

4
pietrei, dar care menţin în acelaşi timp o economie de tip prãdãtor, bazatã
pe vânãtoare în pãduri sau mlaştini sau pe pescuitul în râuri sau
mare,şi/sau colectarea moluştelor, etc.
Numeroase discuţii se poartã încã în jurul unei zone apropiate nouã :
litoralul nordic al Mãrii Negre şi zona stepelor meridionale ale Rusiei.
Unii autori au vãzut aici existenţa unui centru de neolitizare, autohton,
care s-ar baza în evoluţia sa pe dinamicele populaţii mezolitice. Acestei
zone, cãreia i se adaugã uneori şi Caucazul, cãruia i se atribuie
domesticirea vitei şi a porcului, iar mai recent a calului. Alţi autori îşi
pun problema dependenţei (sau nu ) a acestei zone de neolitizarea
difuzatã din Orientul Apropiat şi sud-estul Europei.
Dacã primele etape ale neoliticului şi implicit ale neolitizãrii sunt
marcate, definite, de complexitate / diversitate, aceleaşi caracteristici
persistã de-a lungul întregii epoci.
Putem aminti - în trecere - faptul cã datãrile mai precise au început sã
punã în cauzã întreg eşafodajul, sugerând chiar, într-o oarecare mãsurã,
un fel de preeminenţã occidentalã, apãrând unele zone nucleare atât în
vestul Franţei cât şi în Spania.
Şi în fine, o altã mare problemã : rolul pe care l-a jucat metalurgia
în cazul evoluţiei neoliticului european : dezvoltarea tehnicilor,
mecanismele de difuziune, efectele sociale.
S-au observat situaţii extrem de diverse ce au permis definirea unei epoci
a cuprului. În consecinţã au fost definite urmãtoarele situaţii :
-existenţa unor regiuni ca - de exemplu - Europa de sud-est, balcanicã, -
unde producţia de piese grele de cupru se afirmã timpuriu, încã din
mileniul V î.e.n., ea funcţionând circa douã milenii;
-areale unde epoca cuprului este reprezentatã- în sensul strict al
cuvântului - de circulaţia unor piese metalice, al cãror rol şi statut nu a
fost încã foarte bine definit (cultura vaselor campaniforme, de exemplu),

5
care sugereazã mai curând existenţa unei perioade tranziţionale între
neoliticul final şi epoca bronzului;
-zone unde epoca cuprului, din punctul de vedere al metalurgiei, nu
existã de loc ( în Malta, de exemplu, se trece de la faza templelor, direct
la epoca timpurie a bronzului).
Existenţa acestor cazuri sau modele, pune în principiu câteva probleme:
de ce o tehnologie ca aceasta nu a trecut peste barierele culturale, sau
altfel spus, în ce mãsurã limitele culturale împiedicã sau nu transmiterea
tehnologiei. De ce metalurgia timpurie a cuprului din sud-estul Europei
nu a trecut Adriatica ?.

NEOLITIZAREA
Termenul de neolitizare ca şi acela de neolitic, care a apãrut încã din
1876 (J. Lubbock), în literatura arheologicã, face referire, prin însãşi
etimologia sa la o schimbare tehnologicã iniţial simplã : apariţia în cadrul
utilajului litic utilizat de cãtre omul preistoric a unei pãrţi de piatrã
şlefuitã (v.neos şi lithos).
Dar, repede, termenul de neolitic a început sã defineascã o mutaţie
globalã, atunci când cercetãtorii au început sã înţeleagã mai bine
resorturile, mecanismele intime ale unei evoluţii umane. Astfel s-a
observat cãde fapt existã schimbãri de naturã tehnologicã ;
-în principal apariţia ceramicii alãturi de o evoluţie şi mai ales
diversificarea utilajului (în special litic);
- schimbãri de naturã socialã concretizate în gruparea oamenilor în
aşezãri (sate), stabile :
- schimbãri de naturã economicã : începuturile economiei de subzistenţã,
cu alte cuvinte apariţia, inventarea agriculturii şi apoi a creşterii
animalelor.

6
Fiecare dintre aceste trei mari categorii de atribute pot fi (şi au fost),
studiate, divizate, subîmpãrţite. Ceea ce au totuşi comun, este faptul cã
toate, presupun existenţa (sau schimbarea/modificarea) unor strategii,
care, la rândul lor, sunt generate de existenţa anumitor condiţii.
Revenind la termeni şi la conţinutul lor conceptual, reamintim faptul cã
la începutul anilor 30, G. Childe afirma existenţa revoluţiei neolitice, iar
în parametrii unei concepţii difuzioniste, precocitatea particularã a
Orientului Apropiat.
Rãmânând la acest nivel al analizei pe care ne propunem sã o
desfãşurãm, putem sã remarcãm cã în fapt, cei doi termeni conceptuali,
neolitic şi neolitizare sunt oarecum complementari.
În general, conceptul de neolitic, prezintã o conotaţie mai curând
temporalã decât spaţialã, definind o epocã, un anumit palier al evoluţiei
omenirii.
La rândul sãu, conceptul de neolitizare poate fi considerat mai curând
drept unul fenomenologic care din punct de vedere cronologic precede şi
parţial se suprapune primului, el putând corespunde în fapt acelei
revoluţii neolitice a lui Childe.
Din analiza datelor de care dispunem în prezent, rezultã o situaţie care nu
este încã foarte clarã, ea generând discuţii, dispute, şi nu de puţine ori
controverse acerbe.
În plan conceptual, teoretic, este încã dificil de afirmat care este soluţia
idealã, care în fapt încã nu existã. Prima dificultate, cea mai vizibilã de
altfel, apare în momentul în care unele sau altele dintre manifestãrile
comunitãţilor umane, cunoscute pânã în prezent, trebuie sã fie clasificate:
toate cele trei mari categorii de mutaţii trebuie sã fie avute în vedere, sau
este suficientã existenţa-documentatã -a numai uneia sau douã?. În ce
condiţii neolitizarea existã? şi cum?.

7
Din punctul sãu de vedere, G. Childe desemna semiluna fertilã sau cornul
fertil ("le croissant fertile") drept zona originarã unde s-a declanşat
revoluţia neoliticã ce mai apoi - în viziunea sa difuzionistã- se va fi fost
rãspânditã, puţin câte puţin în zonele limitrofe la început, din ce în ce mai
amplu, apoi, cu inevitabilele decalaje cronologice, urmând liniar, direcţia
de la centru cãtre periferie. Aceastã concepţie a fost pe larg şi rapid
îmbrãţişatã de cãtre numeroşi cercetãtori care aveau - în general - drept
trãsãturã comunã aprecierea trecerii la economia de subzistenţã drept
criteriu fundamental ce va determina apoi toate celelalte schimbãri.
Dar, în ultimile- în special - douã-trei decenii, arheologii au fost obligaţi
sã constate cã acest subiect este cu mult mai complex decât se credea,
complexitatea fiind vizibilã în principal pe mãsura progreselor
metodologice corelate cu diversitatea geograficã care, împreunã au impus
substanţiale modificãri teoriei iniţiale.
Treptat, s-a observat cã dacã procesul rãmâne în datele sale esenţiale unul
difuzionist, el nu se manifestã peste tot la fel (v. cazul bazinului
occidental al Mediteranei).
Primatul economiei de subzistenţã a fost pus sub semnul întrebãrii în
cazul Africii sahariene unde gruparea şi regruparea umanã ca şi mutaţiile
tehnologice par sã se fi instalat mai devreme decât în Orientul Apropiat,
cãci înregistrãm apariţia unor aşezãri stabile care nu erau caracterizate de
economia de subzistenţã şi care abia ele au generat condiţii socio-
culturale favorabile apariţiei altor invenţii.
În aceste condiţii a devenit clar cã termenul de neolitizare - mai curând
accepţiunea lui - a devenit preeminent, el începând sã punã accent pe
dinamica propriu-zisã a fenomenului, capabil sã admitã în acelaşi timp
diversitatea evoluţiilor locale.
Astfel, dacã pentru ţãrile mediteraneene neolitizarea rãmâne încã - în
datele sale esenţiale - drept un aport exterior, documentaţia existentã
pentru zonele africane, în continentul american sau Asia Orientalã pare sã
sugereze mai curând o evoluţie policentristã ce ridicã în sine probleme

8
importante : care poate fi trãsãtura comunã a acestei evoluţii generale
asemãnãtoare, dar care a funcţionat în condiţii ecologice atât de
deosebite, fãrã contacte vizibile, decelabile?.
Revenind la teoria difuzionistã a lui Childe, trebuie sã remarcãm un
moment extrem de important, cel puţin în plan teoretic : studiul sintetic al
lui Braidwood, care, printre primii a definit zona nuclearã, cea în care
neolitizarea a început sã funcţioneze. Definirea şi prezentarea ei o
considerãm importantã deoarece astfel putem sã ne reconstituim mai clar
cadrul natural conturat de cercetãri şi în plus, deoarece numai de la acest
nivel vom putea înţelege mai bine evoluţia ulterioarã.
Spaţiul acesta este delimitat la nord-est de Munţii Zagros, la nord de
Munţii Taurus, continuând spre nord-vest Amman, legat spre vest de
lanţul litoral spre Sinai.
Stepele semi-aride ce acoperã contraforturile Zagrosului, înalta
Mesopotamie sirianã (Djezireh) şi prelungirea în Turcia, la vest de
Eufrat, incluzând apoi Depresiunea Iordanului şi Podişul Negev - iatã
toatã zona ce constitue epicentrul neolitizãrii, proces la care cel puţin la
început nu vor participa nici Siria litoralã, nici Anatolia şi nici
Mesopotamia sudicã. Aceastã zonã stepicã este împãrţitã în zilele noastre
între Izrael, Iordania, Liban, Siria, Irak, Iran şi Turcia de sud-est.
Se mai cuvine menţionatã apoi, o altã secvenţã importantã care jaloneazã
atât evoluţia cercetãrii cât şi pe cea a conceptului de neolitic şi anume
apariţia termenului de neolitic preceramic (Pre Pottery Neolithic A şi
B), asupra cãruia vom reveni în detaliu.
Ceea ce dorim sã remarcãm este faptul cã în plan conceptual,
introducerea acestui termen implicã o acceptare şi deci înţelegere a unei
situaţii ce iniţial nu fusese întrevãzutã : existenţa unui proces de
neolitizare care îşi pierde unul din atributele care la început era
considerat esenţial : ceramica şi punerea în consecinţã a accentului pe
caracterului evolutiv/formativ al unui proces general.

9
În fapt, înregistrãm o modificare conceptualã, care, impusã de observarea
şi studierea datelor, are consecinţe importante asupra conceptului iniţial.
Aceasta semnificã o înţelegere profundã a unor fenomene care sunt
studiate în sensul evoluţiei lor generale, grefate pe aspectele particulare,
zonale.

PROBLEMATICA ACTUALÃ A DIFUZIUNII NEOLITICE

Afirmarea teoriei difuzioniste a determinat, nu imediat, dar într-o

manierã generalizatã, apariţia teoriei neolitizãrii autonome, apãrutã mai
curând ca o reacţie faţã de prima.
Cercetãrile ultimelor decenii au început sã impunã revenirea la prima,
este drept mai nuanţat, mai atent.
Unul dintre primele semnale de alarmã a fost tras de cãtre Daniel Zochar
(Domestication of the Neolithic Near Eastern Crop assemblage-în
Andeason, P. ,(ed.)-Prehistoire de l agriculture. Nouvelles approches
experimentales et ethnographiques, Paris, 1992), care, pe criterii
genetice ajunge la concluzia cã toatã lista de plante cunoscute reprezintã
plante ce au fost domesticite într-un interval de timp foarte scurt, pe un
teritoriu redus, atrãgând atenţia, în principal asupra a ceea ce a fost numit
"febra domesticirii"("zele domesticateur")- de cãtre Jean Pierre
Digard şi care ridicã multe semne de întrebare asupra a ceea ce a fost
definit drept domeniul paleopsihicului.
Aceeaşi situaţie o înregistrãm în cazul animalelor domestice. Singur
câinele - încã din paleoliticul superior european - a fost un campanion
domestic al omului, în timp ce calul pare sã fi fost "controlat" mai târziu
în zona câmpiilor Ucrainei. Toate celelalte specii- mamifere: capra, oaia,
boul şi porcul, au fost domesticite în acelaşii timp şi în aceeaşi zonã, de

10
unde aidoma plantelor le vom regãsi rãspândite aproape peste tot la
începutul neoliticului.
Biologia molecularã şi ea completeazã la acest nivel de generalitate,
tabloul cunoştiinţelor noastre. Astfel studiile efectuate în acest sens, de
cãtre Ammermann, A. J. şi Cavalli Sforza, L. L.( 1984- The Neolithic
transition and the genetics of populations in Europe, New Jersey,
Princeton Univ. Press), demonstreazã participarea Orientului Apropiat la
popularea Europei, proces ce poate fi observat încã. Desigur este un
proces ce se diminueazã pe mãsurã ce se îndepãrteazã de zona nuclearã,
originarã. Este evident, sublinieazã ei, cã aceastã "colonizare" nu s-a
fãcut pe un teren vid ci cã aporturile umane exogene s-au "topit " într-o
manierã progresiv descrescãtoare, din Balcani pânã în Scandinavia cu
populaţiile preexistente. De acum ei gândesc cã numai difuziunea
neoliticului( neolitizarea ?) a putut întruni un asemenea nivel de
generalitate care sã poatã explica acest fenomen. Dar, adãugãm noi, cã
cel puţin şi pentru o relativ lungã perioadã, în chiar cadrul epocii
neolitice, aportul de populaţie, într-o manierã sau alta a continuat, dupã
cum vom vedea. Pe scurt, lor le datorãm teoria "valurilor de
înaintare"("waves of advance"), a cãror vitezã de avansare spre vest
era în medie, de 1 km./ an.
Lingvistica
O altã disciplinã ştiinţificã - lingvistica istoricã - contribuie cu
argumente- unele valabile- la conturarea unor ipoteze generale.
ªtim, deja, cã teoria clasicã a expansiunii limbilor indo-europene spre
Europa şi Asia, este aceea a lui Gordon Childe, completatã, nuanţatã apoi
de Marija Gimbutas, conform cãreia, indoeuropenii ar fi "apãrut" în
mileniul IV î.e.n. dintr-o zonã originarã situatã undeva în stepele ruseşti
dintre Don şi Volga. Aceastã difuziune ar fi fost favorizatã de dezvoltarea
unei economii de tip pastoral, de metalurgie şi de utilizarea calului drept
vector de transport în asociere cu vehiculul cu roţi.

11
Dar, acestei teorii, Thomas Gramkelidze şi V. Ivanov i-au opus
argumente de naturã lingvisticã: limba proto indo-europeanã, ce începe sã
fie reconstituitã pe baza analizei comparative a limbilor indo- europene
actuale, comportã pe de o parte o majoritate de vocabule de naturã agrarã
( specii şi unelte) iar pe de alta termeni ce desemneazã plante şi peisaje
muntoase foarte diferite de condiţiile presupuse de zona stepelor în
ipoteza M. Gimbutas. În consecinţã ei considerã mai curând Anatolia
drept zonã originarã a acestei difuziuni lingvistice iar neolitizarea
Europei drept vectorul economic al acestui proces.
La rândul sãu, în 1987, Colin Renfrew ( ed. 1990-fr. L Enigme
europeenne, Paris, Flammarion) confruntând ultimile rezultate oferite de
biologia molecularã, lingvisticã şi arheologie, propune o rãsunãtoare
ipotezã.
La început, într-o primã etapã el formuleazã teoria, conform cãreia,
neolitizarea Europei îşi are originea în Anatolia, proces înţeles ca o
veritabilã colonizare ce implicã apariţia de noi populaţii, care, la rândul
lor au difuzat, începând din mileniul VII î.e.n. proto- limbile indo-
europene pe principiul/ cadrul "valurilor de înaintare".
În 1991 (Before Babel: Speculations on the origins of lingvistic
diversity în Cambridge Archaeological Journal, n.1/ 1 p. 3-23), el a
completat-o, extinzând-o, referindu-se la ipoteza numitã "nostraticã" a
lingviştilor ruşi.
Într-adevãr, pe baza analizelor comparative, s-a observat faptul cã existã-
datoritã unor afinitãţi remarcate la nivelul vocabularului, morfologiei
cuvintelor şi fonologiei- familii de limbi despre care se poate presupune
cã derivã dintr-o limbã-strãmoş, deci comunã (de ex. familia limbilor
indo-europene). Mai mult decât atât s-a observat apoi cã aceste familii
pot prezenta între ele suficiente afinitãţi care sã permitã regruparea lor în
macrofamilii având şi ele o origine comunã.

12
Astfel s-a emis ipoteza existenţei unei proto-limbi- nostraticã care ar
putea fi la originea familiilor de limbi indo-europene, semitice, elano-
dravidiene, uraliene şi altaice, sau altfel spus, la originea celor mai multe
dintre limbile vorbite astãzi în Europa, Asia şi nordul Africii.
Collin Renfrew a integrat aceastã ipotezã/ teorie la teoria celor patru lobi
ai primului neolitic oriental, de altfel deja sugeratã de cãtre Andrew
Sherratt( Sheratt, A., Sheratt, S.,-1988-The Archaeology of Indo-
European : an alternative view, Antiquity,62, p.584-595). Aceasta ar
consta în afirmarea existenţei a patru zone originare a neolitizãrii, care ar
fi conform opiniilor sale-Levantul, Anatolia, Zagrosul şi poate
Turkmenia. Fiecare dintre aceşti patru lobi ar fi putut da naştere - plecând
de la existenţa unei limbi comune-nostratice - la patru direcţii de
expansiune agro-pastorale şi implicit de dezvoltare/ evoluţie lingvisticã:
Anatolia spre vest, (via Balcani, spre Europa) cu proto-indo-europeana,
Levantul spre sud( Arabia, Africa) cu proto-semitica, Zagrosul spre est,
cu proto limbiile elano-dravidiene şi Turkmenia spre Asia Centralã cu
dialectele familiilor uraliene şi altaice.
Chiar dacã seducãtoare, trebuie sã spunem cã aceastã teorie "acoperã"
câteva realitãţi, dar în actualul stadiu al cercetãrilor arheologice în special
- deoarece demersul nostru este preponderent astfel - ea nu poate fi
consideratã decât drept una speculativã, numai "componenta" europeanã
pãrând pentru moment relativ convingãtoare.

(Levant= zona siro-palestinianã şi zona în prelungire din Turcia

actualã spre stepele din zona Jezireh- pânã lângã munţii Taurus.)
Mediul natural
Condiţii mai favorabile de viaţã au apãrut cãtre sfârşitul pleistocenului şi
începutul holocenului, moment caracterizat în Europa prin retragerea
gheţarilor. Diagramele polinice ne demonstreazã cã, mai uscat şi mai rece
decât astãzi, în perioada 25.000-13.000 î.e.n., climatul în Orientul

13
Apropiat a început sã se amelioreze lent în perioada 12.500-10.000 î.e.n.,
pentru a atinge, începând din mileniul X î.e.n. - când apare în Levant,
civilizaţia natufianã - un nivel al cãldurii şi umiditãţii comparabile cu
cele din zilele noastre. Este epoca în care începe sã aparã stepa cu stejãriş
şi se rãspândesc cerealele sãlbatice, în timp ce Anatolia şi Zagros-ul vor
aştepta câteva milenii încã- pânã cãtre 5.000 î.e.n. când se vor instala
aspectele climatice actuale.
Înregistrãm, de asemeni, evoluţii proprii Africii de Nord şi Asiei
Anterioare. Mai curând decât de temperatura globalã, aceste zone vor
depinde de fenomene ciclonice şi de regimul vânturilor, ele înşile
determinante pentru acela al ploilor, care sunt extrem de importante la
aceastã latitudine.
Se vorbeşte chiar, de existenţa unor "crize climatice" locale care au
individualizat diversele regiuni din punct de vedere al umiditãţii. Astfel
ne explicãm faptul cã Orientul Mijlociu, de la Zagros pânã în Peninsula
Arabicã va rãmâne cvasideşertic pânã cãtre 8.000 î.e.n. nu numai datoritã
faptului cã golful Persic va rãmâne uscat, ci şi pentru cã lipsea musonul
de varã care sã aducã umiditatea(=ploile) dinspre Oceanul Indian.
Spre vest, Orientul Apropiat va fi mai favorizat datoritã vânturilor
dinspre Mediterana care vor aduce mai multã umiditate. Un episod mult
mai umed decât cel actual, pare sã fi survenit între 15.000-12.000 î.e.n.,
perioadã în care, în zonele actualmente aride- Sinai, Negev, deşertul
sirian, au vãzut înflorind extrem de numeroase aşezãri ale vânãtorilor-
culegãtori ai Kebarianului geometric.
Climatologii au decalat apoi, epoca natufianã cãtre 12.000 î.e.n., când se
considerã cã se înregistreazã o uscare a climatului, instalându-se unul
apropiat de cel de astãzi.
Astfel, acum 12.000 ani î.e.n. când începem sã percepem debutul
procesului de neolitizare, în zonã existau - de câteva milenii deja -
condiţii naturale excepţional de favorabile : nu existau puternice variaţii

14
de temperaturã, iar efectul distructiv al transgresiunilor marine
determinat de creşterea nivelului apei a fost stopat de "lanţul" de pe
coasta Levantului ce a protejat zona din spatele sãu.
Cu toate acestea, trebuie sã subliniem faptul cã toate aceste condiţii de
mediu nu pot explica prin ele însele mutaţia fundamentalã pe care o
cunoaştem. Ele au favorizat atât practicarea unei economii de vânãtoare-
cules prelungitã cât şi strategiile de producţie ce vor surveni.
Caracteristicile climatice, ca şi lista speciilor domesticabile ne pot mai
curând ajuta în sensul înţelegerii unor anumite modalitãţi ale neolitizãrii
în aceastã parte a lumii decât începutul/ declanşarea procesului însuşi.

EVOLUŢIA CULTURALÃ ÎNAINTE DE 12000 î.e.n.

În perioada paleoliticului superior, a fost definit aurignacianul levantin

care a evoluat în perioada cuprinsã între 45000 şi 20000 î.e.n. şi care
prezintã analogii strânse cu aurignacianul european, considerate a fi
rezultatul unor contacte directe. Uneltele şi armele de piatrã şi os încep sã
se diversifice şi sã se specializeze. Unii cercetãtori considerã cã
microlitismul apare în Orientul Apropiat încã din aurignacian, poate chiar
înaintea altor zone.
În perioada urmãtoare când înregistrãm în Europa evoluţia solutreanului,
aici apare kebarianul care din punctul de vedere al industriei litice este
departe de nivelul primului.
Aşezãrile kebarianului au fost adesea descoperite în grote şi în
adãposturile naturale din zona faţadei mediteraneene a Levantului şi în
Anatolia meridionalã mai mult decât în regiunile din interior care, se
pare, erau mai puţin ospitaliere datoritã unui episod climatic relativ rece

15
şi uscat (deşi existã şi opinii conform cãrora aceastã situaţie s-ar datora
mai curând unor lacune de cercetare). Observãm de asemeni perpetuarea
şi chiar dezvoltarea acestei tradiţii microlitice : aproape toate uneltele
sunt realizate pe lamele fine. În evoluţia aceasta înregistrãm formarea,
cãtre 15000 î.e.n. a ceea ce a fost definit drept kebarianul geometric.
Grupele umane par a fi fost restrânse numeric, cu o producţie a utilajului
limitatã, lipsind industria osului şi operele de artã.
În acest moment, Orientul Apropiat nu pare sã demonstreze prin nimic
existenţa unui stadiu evolutiv avansat, cel puţin conform criteriilor pe
care suntem obişnuiţi sã le utilizãm şi sã le aplicãm.
Kebarianul geometric evolueazã în perioada 15000-12500 î.e.n., fiind
definit în principal de geometrizarea utilajului litic, fasonat de cele mai
multe ori în formã de triunghiuri sau trapeze (uneori chiar rectangulare).
În condiţiile unei ameliorãri climatice, kebarianul geometric se va
rãspândi în aproape întreg Orientul Apropiat, de la Eufrat pânã în
Peninsula Sinai, de la Mediteranã pânã la oazele din deşert.
Vestigiile locuirilor le gãsim mai ales în aer liber, decât în peşteri, ele
sugerând existenţa unor grupe umane mai numeroase şi mai puţin mobile.
Taberele de bazã ating numai (uneori) 2000 m2, demonstrând existenţa
unei specializãri a spaţiului locuit, fapt ce întãreşte afirmaţia referitoare la
existenţa unei stabilitãţi relative, cum este cazul la Nadauyeh 2 în oaza
sirianã de la El Kowm (v. J. Cauvin, 1989). Se cunosc chiar mai multe
exemple de structuri de locuire circulare, în groapã, cum cunt cele de la
Kharaneh în Jordania sau cele din Peninsula Sinai.
Aceste locuinţe rotunde nu fuseserã înainte cunoscute decât la Ein Guev (
în interiorul zonei), datând din Kebarianul propriu-zis.
Ele nu sunt încã atât de numeroase încât sã formeze veritabile sate, dar
prefigureazã aşezãrile natufiene. Ameliorarea utilajului, apariţia acestor
structuri de locuire sugereazã existenţa unui proces numit de "maturizare
culturalã progresivã" (Guilaine, 1994, p. 30). Astfel avem posibilitatea sã
vedem cã dezvoltarea culturalã a ultimilor vânãtori-culegãtori ce va fi

16
vizibilã (şi demonstratã) în natufian, este fructul acestei continuitãţi de
evoluţie.

CULTURA NATUFIANÃ

Aceasta, în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, se considerã cã a

evoluat în perioada 12500-10000 î.e.n., în aproape întreg Levantul, de la
Eufrat pânã în Peninsula Sinai.
Mult timp, cultura natufianã a fost consideratã drept o perioadã de
trecere, în care s-ar fi fãcut trecerea spre neolitic, marcând în fapt
perioada în care s-ar fi desfãşurat neolitizarea, proces care era înţeles
drept unul în cadrul cãruia comunitãţile umane au trecut de la economia
de tip prãdãtor la cea de subzistenţã.
În anii 30 i se atribuia chiar o utilizare directã, precoce, a agriculturii.
Cercetãrile efectuate, începând din 1955, la Mallaha, situatã în valea
înaltã a Jordanului, au introdus în circuitul ştiinţific ipoteza unei
sedentarizãri preagricole în Orientul Apropiat. Curând, alte sãpãturi,
efectuate în sudul Levantului sau pe Eufrat nu au întârziat sã o confirme.
Absenţa, pânã de curând, a datelor paleobotanice asupra regimului
alimentar al natufienilor, a fost compensatã prin aparenta lor concentrare
în zona semiaridã dominatã de cerealele sãlbatice. Aceastã observaţie,
corelatã cu prezenţa silozurilor descoperite la Mallaha, a permis definirea
lor nu numai drept primii sãteni sedentari ai Levantului dar şi drept
culegãtori de cereale, altfel spus, drept veritabili specialişti care s-au
concentrat asupra acestora, ele devenind astfel o resursã esenţialã a vieţii
lor. Intensificarea cercetãrilor, în special a celor interdisciplinare, a
permis în consecinţã conturarea unui tablou mult diferit al cunoştinţelor
noastre asupra acestei culturi.
Cultura materialã

17
La început s-a crezut cã arealul sãu acoperea doar Levantul sudic,
muntele Carmel şi valea Jordanului, pe teritoriul actual al Izraelului. În
prezent acestã culturã, sau mai precis atribuirea acestei culturi a unor
diverse aşezãri se face pe baza asocierii şi frecvenţei diverselor
caracteristici.
Aşezãrile, cea mai mare parte în aer liber, prezintã structuri de locuire
grupate. Ele sunt pe jumãtate îngropate în pãmânt, având o formã
circularã, cu pereţii întãriţi cu ziduri de piatrã de tipul zid sec. De regulã,
în interior existã una sau douã structuri de combustie - vetre.
La Mallaha au fost descoperite gropi de pari aliniaţi concentric, care
demonstreazã existenţa unor şarpante destinate sã suporte greutatea
acoperişului, fapt ce în sine pune în evidenţã existenţa unor soluţii
constructive elaborate.
Utilajul litic este dominat de tipul segment de cerc, care este utilizat
pentru realizarea unor instrumente compuse folosite la vânãtoare sau
pescuit. Existã, de asemeni şi un utilaj greu, de tipul zdrobitoarelor,
uneori chiar şi râşniţe utilizate la zdrobit sau râşnit.
La acestea se pooate adãuga o remarcabilã industrie a osului (cârlige de
pescuit, vârfuri cu barbelurã sau nu, corpuri de unelte compozite, unelte
destinate sã taie sau sã împungã, etc.).
Sunt cunoscute şi morminte simple sau colective, amplasate sub locuinţe sau
grupate în afara aşezãrilor, cazuri în care se structureazã veritabile necropole.
La Mallaha sau Hayonim au fost descoperite morminte în care apar şi schelete
de câini, situaţie ce sugereazã deja existenţa unor practici sacrificiale.
Inventarul funerar este completat de diverse obiecte de podoabã realizate din
cochilii de scoici (Dentalium) sau de os. Spre sfârşitul evoluţiei culturii
natufiene încep sã aparã şi obiecte de podoabã de piatrã şlefuitã, ce
demonstreazã în plus, apariţia tehnicilor de şlefuire prin abraziune, fenomen
care, prin definiţie, a fost mult timp considerat ca aparţinând neoliticului.

18
În arta mobilierã înregistrãm existenţa, în paralel, a douã stiluri :
naturalist şi schematic, pe suport osos, sau de piatrã, oricum zoomorf.
Sunt reprezentate ierbivore, cervidee sau gazele şi foarte rar forme
umane,de regulã sumar schiţate şi asexuate.
Toate aceste atribute, cãrora le putem adãuga existenţa locuinţelor grupate
(maximum 5-6), utilajul greu şi mormintele, sugereazã existenţa unor aşezãri
stabile, durabile, permanente, altfel spus, sedentare în ciuda absenţei oricãrui
element care ar putea fi asociat economiei de subzistenţã.
De-a lungul a 2500 de ani de existenţã a sa, cultura natufianã demonstreazã o
evoluţie netã, în sensul unei simplificãri, altfel spus, de ştergere progresivã a
elementelor sale sofisticate. Acest proces, are în vedere tehnicile retuşelor
microlitelor ca şi sãrãcirea evidentã a industriei osului, reducerea numericã a
uneltelor compuse şi aproape dispariţia artei mobiliere. Aceastã evoluţie a fost
confirmatã de cercetãrile efectuate în zona mediteraneanã a Levantului sudic.
Extinderea acestora în Negev, în Jordania şi în nordul Levantului a demonstrat
existenţa unor situaţii comparabile, ce, la rândul lor, sugereazã extinderea în
întregul Levant a unei singure culturi.
Totuşi, în prezent, numai fazele finale ale natufianului sunt bine cunoscute în
aceste regiuni datoritã sãpãturilor din Negev (Rosh Zin, Rosh Horesha) şi pe
Eufratul mijlociu sirian ( Abu Hureyra, Mureybet). Faza veche, a fost
conturatã mai curând în Liban şi în Siria-pe baza unor descoperiri perieghetice
Dacã în zona mediteraneeanã cultura natufianã este mai bine cunoscutã şi deci
relativ bine definitã, în stepele din interior, datoritã unor condiţii diferite,
formele sale de manifestare nu sunt aceleaşi. ea rãmânând mai puţin
cunoscutã.
Semnificativã este situaţia aşezãrilor din Negev sau din sudul Jordaniei (
aşezarea de la Beidha ), implantate în medii mai aride, unde lipsesc
mormintele, ceea ce ar putea avea semnificaţia existenţei unor aşezãri
sezoniere. În cazul aşezãrilor de pe Eufratul mijlociu ( Abu Hureyra şi

19
Mureybet ), lipsa mormintelor s-ar putea explica prin suprafeţele mici
cercetate.
Oricum, apariţia aşezãrilor (adicã a aşezãrilor stabile) se constitue într-o
caracteristicã a culturii natufiene. Dar, intensificarea cercetãrilor a nuanţat
tabloul cunoştinţelor noastre, în sensul cã sedentarismul nu caracterizeazã
cultura în ansamblul sãu. Astfel, existã în zona litoralã relativ numeroase
staţiuni ce sunt în fapt halte efemere ale unor grupãri umane restrânse numeric.
Acestea puteau proveni din aşezãrile stabile. Situaţia este explicabilã dacã
avem în vedere faptul cã în lipsa agriculturii, procurarea alimentelor rãmânea
itinerantã.
În acelaşi timp, s-a conturat - pentru zonele stepice - mai uscate şi mai puţin
bogate în vegetale comestibile - existenţa unui nomadism mai accentuat.
Frecvenţa mãritã a segmentelor legate mai curând de vânãtoare, faţã de lamele
lustruite, asociate tãierii vegetalelor pare sã întãreascã aceastã ipotezã.
Modelul satului natufian, sedentar, rãmâne deci rezervat mediilor bogate,
regiunilor de coastã, malurilor fluviilor sau lacurilor, unde frecvenţa resurselor
acvatice (peşte, scoici, vânat de apã etc.) este mare şi mai ales mai stabilã,
asociindu-se restului faunei, facilitând astfel, apariţia aşezãrilor stabile.
Economia natufianã, în ansamblul sãu, a fost astfel - pe baza rezultatelor noilor
cercetãri - definitã drept o economie de tip prãdãtor, cu spectru larg, eclecticã,
ce exploata un ansamblu variat de resurse alimentare sãlbatice.
Sedentaritatea este de altfel, condiţionatã de aceastã varietate, caracterizatã de
repartiţia resurselor pe toatã durata anului care sã facã inutile “expediţiile”
alimentare prea îndepãrtate.
În aceste momente credem cã se cuvine sã discutãm ceea ce mult timp a fost
definit - în domeniul comportamentelor umane - drept “preferinţele culturale”,
ilustrate de exemplu de vânarea gazelei (în cazul vânãtorii animale) sau de
culegerea plantelor. Cãci, s-a remarcat faptul cã predominarea resturilor
osteologice aparţinând gazelei se explicã mai curând prin faptul cã aceasta este
omniprezentã în Levant. Predominarea - chiar dacã cu puţin, - din punct de

20
vedere statistic a altor specii, se reflectã evident în statistica resturilor
osteologice descoperite în diverse staţiuni. Numai aşa se poate explica
predominarea caprei la Beidha sau a pãsãrilor, la Hayonim.
Deci, în concluzie, nu existã un “filtru cultural”, aşa cum fusese el imaginat -
cf. ex. gazela - mai ales dacã reţinem cã nici nu existã pânã în prezent nici o
dovadã sigurã privind domesticirea gazelei (aşa dupã cum s-a şi încercat sã se
demonstreze - desigur fãrã succes).
Cazul cerealelor este chiar şi mai elocvent. La Abu Hureyra, între 11.000-
10.000 î.e.n., natufienii culegeau intens cerealele sãlbatice. Cãtre sfârşitul
perioadei ocupaţionale aici ca şi în natufianul final de la Mureybet, acestea
devin din ce în ce mai rare, alte plante înlocuindu-le ele fiind exploatate masiv.
Aceastã schimbare a fost explicatã datoritã faptului cã a fost depistatã existenţa
unei perioade de uscare climaticã, în tot Levantul, şi care a modificat pentru o
perioadã mediul, dupã 9800 î.e.n. În mod firesc, şi dieta va fluctua în funcţie
de ceea ce oferea mediul înconjurãtor.
Deci natufienii nu au fost culegãtori de cereale decât în condiţiile în care
acestea predominã în împrejurimile aşezãrii, neexistând o specializare
deliberatã. Mai mult, s-a observat, în unele cazuri, pe baza analizelor
traseologice, cã lamelele lustruite nu au fost în mod obligatoriu utilizate pentru
culegerea cerealelor dar şi pentru tãierea stufului (de ex.), deci în activitãţi fãrã
nici o finalitate alimentarã directã.
Vedem astfel cã în economia natufianã, culegerea plantelor sãlbatice nu pare
sã fi fost în mod deosebit frecventã. S-a observat de asemeni, faptul cã arealul
cultural natufian depãşeşte cu mult limitele arealului natural în care existau
cereale sãlbatice, cu atât mai mult cu cât au fost depistate aşezãri natufiene, în
oazele deşertului, unde climatul era prea uscat sau în zone mediteraneene prea
umede pentru dezvoltarea acestora.
. Altfel spus, suntem obligaţi sã subliniem urmãtorul fapt : mult timp, au fost
considerate drept culturale, comportamentele adaptative a unor grupe umane;

21
- în fapt pot fi considerate astfel, doar acelea care demonstreazã existenţa
unor cunoştinţe şi tehnici social transmisibile şi în mod definitoriu
independente de caracteristicile mediului natural înconjurãtor, acelea
definite de André Leroi Gourhan drept “mediu interior” (J.Cauvin, 1994).
De aici, putem considera cã în fapt culegerea cerealelor nu face parte din
elementele caracteristice culturii natufiene, şi ne gândim aici la acele elemente
care sã o defineascã în întreg ansamblul sãu, şi care, în acelaşi timp, sã
jaloneze evoluţia ulterioarã.
În acest sens trebuie interpretat şi utilajul descoperit în nivelurile natufiene de
la Mureybet - Herminetele de silex (de ex.), aproape identice cu cele ce vor fi
utilizate mai târziu - 2-3 milenii la Hassuna (Irak) sau Obeid (Mesopotamia),
sau secerile şi întreg utilajul pentru zdrobit şi râşnit care, conform analizelor
teaxologice a fost utilizat şi pentru zdrobirea ocrului.
Toate acestea, ca şi utilajul pentru prelucrarea lemnului de la Mureybet, vor fi
mai târziu utilizate în mediile neolitice numai în urma readaptãrilor şi
respecializãrii funcţiunilor iniţiale.
Deci, putem conchide cã mediul cultural natufian este definit de existenţa
tehnicilor care mai târziu vor deveni fundamentale în neolitic, dar numai în
corelaţie cu o perspectivã structurantã a componentelor agricole.
Originalitatea sa, constã însã, în principal, în crearea aşezãrilor sedentare. Este
stadiul esenţial în procesul mereu continu al oamenilor, de a se grupa din ce în
ce mai numeroşi, proces care presupune în acelaşi timp remanierea progresivã
a structurilor sociale care trebuie din aceastã perspectivã mai bine adaptate.

Cultura khiamianã (= khiamianul)

O perioadã, palierul cronologic cuprins între 10.000 şi 9.500 î.e.n. a fost
considerat drept o tranziţie între natufian şi orizontul cronologic urmãtor,
desemnat în Levant drept P.P.N.A.

22
Denumirea derivã de la aceea a sitului palestinian cu acest nume şi care a fost
individualizat în primul rând pe baza apariţiei primelor vârfuri de sãgeatã cu
“encoches” laterale, denumite vârfuri de tip khiamian - vârfuri El Khiam.
Khiamianul a inclus astfel toate aşezãrile în care au apãrut aceste vârfuri.
Acestea sunt numeroase între zona litoralã a Izraelului, Marea Moartã şi Valea
Jordanului, dar şi pe valea Eufratului (Mureybet), în câteva oaze jordaniene
(Azraq), în Anti-Liban (Naccharini) iar în sud pânã în Sinai (Abu Mahdi).
Vârfurile de acest tip au coexistat peste tot cu microlitele natufiene în
descreştere numericã ajungând în cele din urmã sã predomine net (Mureybet
II). Aceastã situaţie a fost interpretatã drept dovada unei evoluţii tehnice în
domeniul vânãtorii.
Restul utilajului litic în ansamblul sãu, rãmâne de tradiţie natufianã finalã, în
timp ce industria osului devine atât variatã cât şi - mai ales - perfecţionatã
(unelte dantelate - cu dinţi, ace, recipiente etc).
În domeniul arhitecturii înregistrãm un veritabil progres.
Aşezãrile nu sunt nici mai numeroase şi nici mai mari, în schimb, celula de
bazã, locuinţa, evolueazã. Forma sa este rotundã sau ovalã care adesea este
construitã la suprafaţa nivelului de cãlcare (Mureybet II, Abu Mahdi). Acum
începe sã fie utilizat mai mult în construcţii, lutul, fie pentru pereţii de chirpic,
fie ca liant pentru zidurile ce utilizeazã piatra.
Economia este definitã de asemeni de vânãtoare, pescuit şi cules.

*
* *

Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, în anii ’50, cercetãtoarea Kathleen
Kenyon a efectuat sãpãturi arheologice la Jerichon (Tell es Sultan) în valea

23
joasã a Jordanului, definind aici - pe baza materialului ce l-a avut la dispoziţie
- existenţa unui nivel codificat P.P.N.A. Iniţial acest termen a desemnat un
simplu orizont cronologic fãrã semnificaţii culturale precise.
În fapt, cercetãrile arheologice ulterioare au pus în evidenţã existenţa unei linii
evolutive ce va fi marcatã altfel - natufian, Khiamian, Sultanian, Aswadian
şi Mureybetian, evidenţiate (ultimele...) în sudul Levantului (teritoriul actual
al Israelului şi Jordaniei), Levantul central (zona Damascului) şi cursul
mijlociu al Eufratului)
Acestea trei au fost apoi, o perioadã relativ lungã, confundate cu ceea ce fusese
definit drept P.P.N.A., şi datoritã faptului cã în fapt ele nu reprezintã altceva
decât fenomene de diversificare regionalã pe un fond comun ce va impune
desigur şi existenţa unor caracteristici generale.
Dar, se considerã, cã în cadrul acestor trei culturi au apãrut primele elemente
ale agriculturii nu numai în tot Levantul dar şi în interiorul unei "benzi
aluviale" care acoperã valea Jordanului pânã în aceea a Eufratului trecând prin
oazele din zona Damascului, numite de cãtre arheologul Ofer Bar Josef -
“coridorul levantin”.

Sultanianul
A fost descoperit pentru prima datã de cãtre Kathleen Kenyon cu ocazia
sãpãturilor, ce le-am menţionat, de la Tell es Sultan, în nivelurile inferioare de
aici, definite de ea P.P.N.A.
Acestea suprapun aici un nivel natufian vechi, între ele existând o lacunã
stratigraficã şi culturalã împortantã, deoarece nu au apãrut materiale atribuite
natufianului recent şi nici Khiamianului.
Locuirea sultanianã de aici a fost încadratã în perioada 9.500 - 8.300 î.e.n.,
fiind diferenţiate douã faze.

24
Prima, cea mai veche, numitã şi protoneoliticã este foarte puţin cunoscutã
deoarece suprafaţa sãpatã a fost foarte restrânsã: 5 m2.
Cea de a doua, a fost observatã în cazul câtorva mari tranşee amplasate în
diverse puncte ale sitului. Pe baza datelor obţinute s-a estimat existenţa aici a
unui “sat” neolitic ce ocupa o suprafaţã de mai mult de 2 ha.
În domeniul arhitecturii se mai conservã unele tradiţii natufiene, vizibile mai
ales în domeniul locuinţelor semi-adâncite în pãmânt, cu o formã rotundã, dar
cu pereţii realizaţi din cãrãmizi nearse cu o formã plan - convexã legate cu lut
între ele. Solul era pavat cu dale de lut, accesul în interior fãcându-se prin
intermediul unei rampe sau a unei scãri. Aici a fost descoperit un ansamblul
arhitectonic impozant, sugerând o construire şi utilizare colectivã : un turn cu
diametrul de 10 m. la bazã, construit din piatrã brutã, conservat pe o înãlţime
de 8,50 m, prevãzut cu o scarã interioarã şi de asemeni un zid de incintã, lat de
3 m care amândouã au fost la început interpretate drept construcţii defensive.
Studii ulterioare au demonstrat în schimb faptul cã turnul era un
monument în timp ce zidul era mai curând unul de protecţie împotriva
inundaţiilor (Bar Josef, 1986).
Dar ceea ce este important, rãmâne faptul cã în fapt ele sunt construcţii
destinate unei folosiri colective ceea ce presupune în mod evident o organizare
comunã a muncii.
Aşezarea de la Netiv Hagdud prezintã aceleaşi locuirile cu pavaj de dale dar
care au substructurile (temeliile) de piatrã.
Observaţii asemãnãtoare au fost fãcute la Gilgal I şi la Gesher, amândouã în
valea joasã a Jordanului ca şi în nivelul superior de la Hatula în colinele
Iudeei.
Se considerã de cãtre unii cercetãtori cã şi cele 14 locuinţe cercetate la Nahal
Oren în nivelurile PPNA de pe litoralul izraelian pot fi atribuite tot
sultanianului (J. Cauvin, 1994, p. 57).

25
Aşezãrile sultaniene au demonstrat existenţa unui important material pentru
zdrobire ca şi a unei industrii a silexului, originale. Aceasta din urmã este
caracterizatã de : prezenţa redusã a vârfurilor khiamiene, prezenţa grattoirelor
ca şi burinelor, dar şi a unui utilaj “greu” reprezentat de “tranchets” bifaciale
sau a unor “dãlţi” cu tãişul subţiat mai ales şi prin d esprinderi laterale. Mai pot
fi adãugate primele topoare şlefuite şi un tip nou de lam`ele pentru seceri,
denumit “Beit Tamir” ca şi prezenta obsidienei (relativ puţinã) probabil
importatã din Cappadocia, sub formã de lamele în cele mai multe dintre
aşezãri.
Industria osului comportã numeroase unelte, diferenţiate, inclusiv noi tipuri de
unelte între care amintim pe cele pentru tratarea pieilor.
A fost documentatã, de asemeni şi existenţa utilizãrii fibrelor vegetale şi
mai ales a nuielelor.
Riturile funerare nu sunt prea bine documentate cu excepţia aşezãrii de la Tell
es Sultan unde au fost descoperite morminte secundare în groapã, ca şi
obiceiul de a înhuma, separat, cranii umane ceea ce prefigureazã viitorul cult al
craniului din PPNB.
Aşezarea de la Netiv Hagdud a oferit şi câteva figurine feminine foarte
stilizate, în cazul cãrora doar zona glutealã, pieptul şi ochii constituie singurele
detalii subliniate.
Ansamblul acestor date, ne reveleazã, pe plan socio-cultural câteva trãsãturi ce
se manifestã în acelaşi timp cu schimbarea strategiilor de subzistenţã. Astfel se
constatã o perfecţionare a tehnicilor dar şi o diversificare a activitãţilor de
transformare, vizibile la nivelul uneltelor tipice, specializate, la rândul lor
sugerând o evoluţie progresivã.
Ceea ce este cu adevãrat important este dezvoltarea deosebitã a aglomerãrilor
umane - cum este cea de la Tell es Sultan, total deosebite de cele ale
natufianului şi Khiamianului. Dar în astfel de aşezãri, oamenii coabiteazã,
fiind bine organizate, fapt ce le permite sã construiascã o arhitecturã
monumentalã şi vizibil, colectivã.

26
O a treia trãsãturã o constituie ocuparea globalã a teritoriului, situaţie mai bine
cunsocutã în levantul sudic, în principal datoritã intensitãţii cercetãrilor. În
aceastã perioadã zonele mai aride (Negev, Transjordania) fiind mai puţin
ocupate situaţie ce se repetã (numãr. mic de aşezãri) la începutul mileniului IX
faţã de situaţia de mai târziu şi pentru zonele mai umede din Jordan şi tãrmul
mãrii.
În schimb, aşezãrile devin mai mari, ceea ce a fost interpretat ca domonstrând
existenţa unui progres spectacular al sedentarizãrii ca şi regruparea populaţiei
spre o zonã ecologicã precisã iar în interiorul ei în aglomerãri consecvente
spaţiului dar şi coerenţa socialã. Trebuie însã sã subliniem şi faptul cã acest
proces - trecerea la agriculturã - nu trebuie în mod obligatoriu atribuit unei
populaţii umane mai numeroase ci şi (probabil) datoritã unei epuizãri
consecutive unei epuizãri a resurselor sãlbatice.

Aswadianul
Aşezarea eponimã - Tell Aswad - este cunoscutã în principal datoritã
sondajului practicat aici de cãtre H. de Contenson. Ea se gãseşte în zona
limitei orientale a Anti-Libanului. Actualmente ea ocupã o suprafaţã de cca. 7
ha. Nivelul inferior (primul nivel ocupaţional) nu a putut fi precizat în
suprafaţã, fiind încadrat într-o perioadã cu puţin precedând 9000 î.e.n. în
PPNA.
Cultura aswadianã a fost definitã - pânã în prezent - numai pe baza rezultatelor
cercetãrilor arheologice întreprinse aici.
Locuinţele, sunt realizate în gropi rotunde cu diametrul de 2-3 m, alãturi
de care apar altele mai mici, cilindrice, care au fost interpretate drept silozuri.
Materialele de construcţie utilizate sunt: în primul rând lutul din care au
fost fãcute cãrãmizi uscate la soare (utilizate numai pentru podele sau
platforme) sau sub forma lipiturilor în asociere cu stuful - pentru realizarea
pereţilor sau poate chiar şi a acoperişurilor.

27
Utilajul litic este constituit în principal din vârfuri Aswad ce se considerã cã
derivã din vârfurile El Khiam în special datoritã sistemului de prindere -
“encoches” - laterale, dar cu dimensiuni mai mari şi mai elaborate.
Existã şi o categorie - a armaturilor - cel mai bine reprezentatã, cu marginile
lustruite, diferite de cele din Sultanian, realizate pe lame relativ mari şi cu o
denticulaţie foarte finã. Cele mai multe dintre ele - pe baza studiilor
traseologice au fost puse în legãturã cu agricultura.
Utilajul de piatrã sau os este redus numeric şi sãrac tipologic.
Plastica antropomorfã este reprezentatã de piese conice modelate din lut
întãrit la foc, care sunt extrem de schematice, neposedând propriu-zis nici un
element naturalist. Existã de asemeni şi figurine zoomorfe modelate tot din lut.

Mureybetianul
Aceastã culturã, este consideratã contemporanã cu sultanianul şi aswadianul,
ea manifestându-se în nordul Levantului, deşi elemente ale sale au fost gãsite
şi în amonte pe Eufrat (Jerf al Ahmar) şi - pe baza unor descoperiri
perieghetice în zona Alepului (Tell Qaramel) şi chiar în sud-estul Anatoliei în
nivelurile inferioare din tell-ul de la Cayönü (pe un afluent al Tigrului
superior). S-a emis ipoteza extinderii asupra întregului Jezireh turc, între
Eufrat şi Munţii Taurus orientali fãrã ca aceasta sã fie confirmatã de cercetãri
sistematice.
Numele derivã de la staţiunea eponimã Mureybet (faza III) alãturi de
care putem menţiona în primul rând Cheikh Hasan. Prima staţiune a fost
cercetatã arheologic de cãtre Maurits Van Loon şi Jacques Cauvin.
Cea de a III-a fazã de la Mureybet care a definit cultura, a fost încadratã
în perioada 9500-8700 î.e.n. fiind împãrţitã în douã secvenţe A şi B, dovezi
sigure ale unei economii agricole apãrând numai din faza Mureybet III B.

28
Arhitectura pãstreazã încã, elemente de tradiţie Khiamianã, existând locuinţe
de formã mai mult sau mai puţin circularã, dar cu dimensiuni mai mari (faza
III A - 6 m în diametru), atât adâncite în pãmânt, cât şi la suprafaţã, în acest
caz având pereţii de lut.
Diferenţele constau aici în compartimentarea spaţiului locuit, existând şi spaţii
rezervate pãstrãrii proviziilor şi chiar a uneltelor - gãsindu-se şi "rezerve" de
unelte noi, nefolosite şi vase de lemn. În aceste cazuri acoperişul era plat cu o
structurã de rezistenţã de lemn. S-a remarcat existenţa locuinţelor grupate,
"lipite" una de alta sau chiar continui.
Remarcabil este şi faptul cã s-a descoperit şi un caz de asemenea locuinţã,
circularã cu decor pictat pe pereţi, constând din elemente de decor geometric
pictate în negru sau poate chiar cu roşu şi alb.
Între locuinţe, în spaţiile libere s-au descoperit gropi-vetre, cu dimensiuni
mari, cilindrice sau în formã de V umplute cu pietre, funcţionând pe principiul
cuptorului polinezian: deasupra lor se fãcea focul care încãlzea pietrele care
conservau astfel cãldura. În jurul lor s-au gãsit resturi osteologice provenind de
la diverse animale mai mult sau mai puţin carbonizate, astfel cã au fost
interpretate drept locuri de preparare a hranei în comun.
Sfârşitul fazei Mureybet III B demonstreazã atât aici cât şi la Cheikh Hassan
apariţia primelor - în Orient şi în lume - a unor structuri construite, de formã
rectangularã. Ele erau construite din bucãţi de piatrã, fasonate rectangular
legate cu liant şi divizate în mici "celule", de asemeni rectangulare cu
dimensiuni foarte mici - fiecare laturã având cca. 1 m. Au fost considerate
drept silozuri mai ales dacã se are în vedere cã în apropierea lor coexistau
locuinţe circulare, relativ mici (3-4 m în diametru) nedivizate în interior. Deci
acum, stocarea proviziilor se fãcea în structuri special construite, în afara
locuinţelor.
Dacã la Mureybet - faza III A - aşezarea ocupa un spaţiu dificil de estimat,
dupã 9000 î.e.n., ca şi la Jericho avea o suprafaţã mai mare de 2 ha.

29
Utilajul litic, la Mureybet, este relativ unitar pentru toatã faza a III-a, dar el va
evolua continuu. Au fost astfel descoperite cuţite de silex sau obsidianã ca şi
numeroase vârfuri de sãgeatã. Tipul cu "encoches" laterale descreşte numeric,
în favoarea vârfurilor foliacee sau a celor pedunculate, caracterizate de retuşe
mici şi plate.
Piesele de secerã constau în principal din lame lungi, cu baza îngustatã pentru
a fi prinse în suport.
Se constatã creşterea numericã a pieselor rezervate prelucrãrii lemnului:
herminette ca şi gratoare multiple. Acestea din urmã - pe baza analizelor
traselogice erau utilizate - introduse într-un mâner - prin percuţie lansatã în
prelucrarea lemnului.
Evoluţia tehnologicã mai este demonstratã şi de modelarea lutului. Încã
de la începutul fazei Mureybet III A, lutul ars era utilizat pentru modelarea
figurinelor feminine. Dar el a fost utilizat de asemeni pentru realizarea unor
mici recipiente. Nu este încã cazul realizãrii adevãratei ceramici: nu este
folosit nici un fel de degresant, dar oricum înregistrãm aici - la Mureybet, încã
de pe la 9500 î.e.n. - modelarea unor obiecte mici de lut întãrite prin ardere.

Viaţa spiritualã
În suprafaţa sãpatã la Mureybet, pentru faza a III-a, nu au fost descoperite
decât douã morminte, amândouã secundare, care foarte posibil sã nu reprezinte
decât un singur individ. Un craniu de femeie şi câteva oase lungi îngropate sub
o vatrã "în groapã" în interiorul unei locuinţe, restul scheletului fiind îngropat
în afara acesteia. Valoarea simbolicã este evidentã în acest caz.
La Cheikh Hassan au fost descoperite câteva înmormântãri primare ca şi
grupãri de cranii îngropate separat.
Sunt cunoscute de asemeni obiecte de piatrã, între care "bastoanele" de piatrã
şlefuitã care, foarte probabil reprezentau falus-uri. Acestora li se adaugã câteva
tipuri de pandantive, de piatrã, decorate cu motive geoemtrice, liniare.

30
 Strategiile de subzistenţã
Dupã cum am vãzut deja, apãrutã în cadrul celor trei culturi, prezentate pe
scurt, economia de tip agricol nu caracterizeazã toate aşezãrile care aparţin
acestora. Exemplul aşezãrii de la Hatula (colinele Judeei) este doar unul din
cazurile în care practicarea unei economii bazate pe vânãtoare-cules este
prelungitã pânã în perioada culturii Sultaniene.
Documentaţia pe care o avem la dispoziţie pentru perioada de început a
mileniului IX î.e.n., se referã la "coridorul aluvial", plasat între munţi şi stepã,
din valea Jordanului şi aceea a Eufratului mijlociu.
Datele arheologice pentru perioada natufianului şi khiamianului, demonstreazã
faptul cã în zona Eufratului ca şi în cea a colinelor Jordanului, cerealele
sãlbatice erau bine reprezentate, în schimb ele par sã fi lipsit în valea
Jordanului. Aşezarea de la Tell Aswad pare sã se fi plasat la limita zonei lor de
extindere.

Specii sãlbatice şi specii domestice

Mult timp, pentru arheologie, simpla prezenţã a utilajului de tip seceri, râşniţe
etc, a constituit dovada cea mai elocventã pentru a demonstra practicarea
agriculturii.
Apoi a fost adãugatã drept argument "forte", prezenţa speciilor domestice. În
principiu, cultivarea plantelor cerealiere sau leguminoase are consecinţe în
sensul modificãrilor morfologice ce apar şi care demonstreazã practic,
domesticirea lor.
Dar, cercetãri aprofundate, au demonstrat cã în cadrul acestui proces, au putut
interveni factori ce au accelerat sau întârziat evoluţia, conturându-se chiar
existenţa unui stadiu intermediar, numit "agriculturã predomesticã", (G.

31
Wilcox, 1991, p.9-29) caracterizat de manifestarea sa, fãrã consecinţe
perceptibile, la nivelul morfologiei plantelor. În consecinţã, existenţa,
practicarea agriculturii, este dificil de identificat în condiţiile în care existenţa
sa este fundamentalã pentru determinarea în detalii a unei evoluţii umane.
În principiu - orice plantã sãlbaticã prezintã genetic caracteristici ce-i
permit sã-şi disperseze seminţele ajunse la maturitate astfel încât sã
înregistrãm o însãmânţare naturalã, spontanã. Astfel, în cazul cerealelor, plante
cu spic, axa acestuia, atunci când se ajunge la maturitate, se fragilizeazã şi se
secţioneazã spontan de la articulaţiile naturale - noduri - permiţând dispersia
boabelor.
În cazul plantelor domesticite, acest ax al spicului devine mai dur, nodurile
devenind mai puţin fragile, chiar şi atunci când se ajunge la maturitate.
Seminţele vor fi culese sau secerate de cãtre om, urmând apoi separarea lor din
spic.
Sub forma unor mutaţii accidentale, astfel de situaţii, apar izolate în rândul
plantelor sãlbatice, dar ele nu se generalizeazã, datoritã impedimentului ce
rezultã pentru însãmânţare. Generalizarea ar duce la reducerea în mod firesc a
reproducerii.
Atunci când omul culege, pentru a se hrãni, el va face o selecţie - chiar dacã
înconştienţã - culegând în primul rând pe cele deja coapte. Evident, când va
însãmânţa, el va multiplica exemplarele mutante, care vor domina în timp.
Dar, acest proces imaginat, presupune existenţa unei evoluţii relativ rapide.
Mult timp s-a crezut chiar cã în doar cîteva zeci de ani acest proces ar fi
evoluat complet.
Desigur, arheobotaniştii au avut în vedere şi alte criterii - cum ar fi acela al
creşterii din punct de vedere al dimensiunilor seminţelor - proces valabil atât
pentru cereale cât şi pentru leguminoase, dar mult mai lent.
Deci, criteriul socotit elocvent, a fost spicul şi caracteristicile sale morfologice.

32
În schimb, informaţiile oferite de cercetãrile de la Mureybet sau Nativ Hagdud,
au obligat cercetãtorii sã nuanţeze aceastã schemã evolutivã.
La Tell Aswad, printre resturile florei, grâul amidonier domestic - Triticum
dicoccum, este bine reprezentat în timp ce specia sãlbaticã lipseşte. Hordeum
apare, dar primul caz domestic, Hordeum distichum, îl înregistrãm numai din
faza IB, deci cãtre 8300 î.e.n.
În aswadianul propriu-zis - faza I A înregistrãm doar existenţa speciei
Hordeum spontaneum, prezenţã pe care botaniştii o acceptã ca putând fi
cultivatã, ceea ce ar presupune o întârziere a "traducerii" morfologice a
cultivãrii sale.
S-a admis de asemeni, cultivarea leguminoaselor, cãci chiar în absenţa
elementelor morfologice, s-a remarcat absenţa lor în stare sãlbaticã în zonã.
Regimul alimentar al comunitãţii de aici era completat de culegerea unor
fructe sãlbatice.
În concluzie putem afirma - pe baza studiilor arheobotanice - prezenţa
incontestabilã a grâului domesticit, situaţie ce a permis presupunerea existenţei
unei culturi generalizate şi în cazul altor specii pentru care nu existã dovezi
morfologice.
Valea Jordanului
În momentul când au fost efectuate sãpãturile de la Tell es Sultan, nu erau
utilizate tehnicile de flotare astfel încât multe informaţii preţioase au fost
pierdute.
Totuşi, aproape din întâmplare, patru grãunţe, toate cu elemente morfologice
domestice aparţinând speciilor Triticum dicoccum şi Hordeum distichum au
fost descoperite, ele demonstrând în mod considerat satisfãcãtor, existenţa
practicãrii agriculturii. Acestora trebuie sã le adãugãm pe acelea ce
demonstreazã cultivarea Lens culinaris.

33
Rãmâne însã neclar momentul în care agricultura a început sã fie practicatã şi
deci, în consecinţã, dacã ea caracterizeazã întreaga evoluţie a sultanianului.
Demonstraţia referitoare la valea joasã a Jordanului, este completatã de
informaţiile ce provin de la Netiv Hagdud, ale cãrui începuturi sunt datate
cãtre 9000 î.e.n. Sit-ul nu este la fel de cunoscut, dar mai recent sãpat. Din
nefericire, datele de aici sunt ambigui. Astfel, dintre resturile atribuite speciei
Hordeum, numai 10% sunt de tip "solid", deci domestice, situaţie ce a fost
interpretatã ca fiind un proces de domesticire, aflat la începuturile sale ceea ce
ar explica faptul cã modificãrile morfologice sunt în curs de a se generaliza.
Dar, în aceastã situaţie, problema care se pune este faptul cã aşezarea aici a
durat mai multe secole, ceea ce pune în discuţie factorul timp al domesticirii.
Oricum, existenţa utilajului - seceri, râşniţe ca şi a structurilor de stocaj
realizate din lut sunt abundente - sugereazã existenţa unei semnificaţii
agricole.

Eufratul mijlociu
Un alt caz, de agriculturã precoce, de asemeni litigios, este acela al aşezãrii de
la Mureybet, faza III B. Cert este faptul cã nu existã aici nici o dovadã în
sensul unor modificãri morfologice.
În schimb, o serie de observaţii de ordin cultural, economic şi ecologic la care
se adaugã studii palinologice, concurã în sensul afirmãrii practicãrii
agriculturii.
Situaţia specialã este determinatã de faptul cã situl de la Mureybet se distinge
de cele de la Aswad şi de la Netiv Hagdud, prin faptul cã aici înregistrãm
existenţa unei locuiri continui de la sfârşitul natufianului, fiind apoi
Khiamiene. În aceste stadii economia se baza atât pe cules cât şi pe vânãtoare
şi pescuit.
În faza a III-a, înregistrãm însã modificãri importante: polenul de tip cerealia,
înainte foarte, puţin prezent, devine mult mai frecvent cãtre 9000 î.e.n. În

34
condiţiile în care acesta este mai "greu", el este mult mai puţin dispersat de
vânt, şi deci prezenţa masivã nu se poate explica decât prin prezenţa sa mai
semnificativã, deci artificialã. Aceastã situaţie a fost interpretatã drept
existenţa unei "protoagriculturi", definitã ca o intervenţie umanã ce a
fazvorizat dezvoltarea speciilor sãlbatice.
Dar, studiul seminţelor carbonizate nu a confirmat aceastã ipotezã deoarece
morfologia lor nu demonstra prin nimic domesticirea. Mai mult, nu au fost
idetificate nici resturi ale speciilor de plante nealimentare sãlbatice care apar în
asociere cu cele cultivate, ceea ce a condus încã o datã spre ipoteza culegerii
cerealelor sãlbatice în zone mai mult sau mai puţin îndepãrtate, dar în perioade
premergãtoare ajungerii la maturitate.
În aceste condiţii studiul utilajului litic - cel traseologic în special - a
demonstrat nu numai frecvenţa lor crescutã, ci şi cã ele au servit la secerarea
cerealelor - spre diferenţã de cele din fazele anterioare - natufiene sau
khiamiene - încã verzi, care dupã aceea, uscate artificial, puteau foarte bine sã
fie utilizate atât pentru consum cât şi pentru însãmânţare.
Cazurile de reconstituire experimentalã - însãmânţare şi recoltare au pus în
evidenţã şi faptul cã prima etapã, însãmânţarea, nu era într-adevãr necesarã
decât în situaţia în care era schimbat "amplasamentul ogorului" deoarece,
culegerea spicelor în cazul speciilor sãlbatice determinã un cules relativ
selectiv. Una din specificitãţile populaţiilor de plante sãlbatice constã în faptul
cã nu toate plantele ajung la maturitate în acelaşi timp ceea ce face ca o parte
din seminţe sã fie pierdute, ele cãzând la pãmânt şi asigurând o reînsãmânţare
naturalã, suficientã pentru acea specie.
Deci, înregistrãm existenţa unui comportament selectiv agricol al omului la
Mureybet, faza a III-a.
Mai mult, se constatã de asemeni, efectuarea unei vânãtori selective, în sensul
vânãrii unor specii care din punct de vedere al masei nutritive erau mai
productive : cerbul, mistreţul, etc. şi diminuarea, la fel, a pescuitului.

35
Toate acestea, sugereazã existenţa unor specializãri şi a unor comportamente
aflate în plinã evoluţie.
Menţionãm de asemeni faptul cã s-a observat creşterea numãrului de rozãtoare
mici care nu pot fi puse în legãturã decât cu numãrul mare de gropi de provizii,
suficient ca sã întãreascã de asemeni ideea practicãrii într-un fel sau altul, a
agriculturii.
În concluzie, din punctul de vedere al compoziţiei morfologice, se poate
afirma cã la începutul mileniului IX î.e.n. cultura lui Triticum era posibilã în
zona Damascului iar aceea a lui Triticum şi Hordeum la Tell es Sultan. În
schimb, este dificil sã se poatã demonstra ipoteza existenţei unei veritabile
economii agricole în cadrul cãreia, exploatarea se extinde asupra unei întregi
liste suplimentare de plante cultivate care deşi nu putem sã afirmãm cã erau
deja domestice oricum nu puteau exista fãrã intervenţia umanã în zonele unde
apar.
Coborârea sultanienilor spre zonele joase, ale vãii fluviului,
demonstreazã şi faptul cã a existat o decizie deliberatã din partea acestora de a
alege anumite terenuri favorabile pentru cultivarea plantelor. Acest fenomen îl
înregistrãm la Aswad şi Nativ Hagdud, el fiind numit "inventarea agriculturii".
În schimb, acest proces nu este cunoscut încã foarte bine în detaliile sale şi este
posibil ca tabloul cunoştinţelor noastre sã sufere modificãri.
Deci, totul sugereazã în prezent cã noile specii au fost în fapt rezultatul unui
proces secundar, şi foarte lung, influenţat decisiv de tehnicile de însãmânţare şi
culegere. Acestea apar pe un fond anterior economiei agricole nedomestice,
deja instalate, şi se pare eficiente economic cãtre 9000 î.e.n. şi limitatã la o
zonã geograficã precisã, acel "culoar levantin" dar care presupune ea însãşi
existenţa unor experienţe ce din punct de vedere arheologic sunt dificil de
decelat.

36
 Societatea, agricultura şi demografia
Din datele pe care le avem la dispoziţia noastrã, rezultã cã spre deosebire de
ceea ce s-a crezut mult timp - trecerea la agriculturã nu a fost - cel puţin la
începutul sãu - un rãspuns, o reacţie faţã de un factor de presiune: penuria. În
acest sens putem sã interpretãm datele oferite de cercetãrile de la Mureybet.
Reamintim faptul cã tradiţional, acest fenomen istoric, cu enorme consecinţe, a
fost pus pe seama unui dezechilibru alimentar, survenit între populaţia umanã
şi resursele sãlbatice oferite de mediul înconjurãtor. G. Childe credea cã iniţial
dezechilibrul a fost climatic şi datoritã aridizãrii sale s-ar fi produs o
restrângere a zonelor favorabile unde ar fi apãrut o presiune demograficã ce ar
fi generat apoi expansiunea acesteia.
Cercetãrile recente nu au confirmat aceastã ipotezã a schimbãrii climatice.
În actualul stadiu al analizei, dezechilibrul relaţiei populaţie-resurse, trebuie
reinterpretatã, nuanţatã. Se afirmã, în principal pe baza analogiilor etnografice,
cã nivelul creşterii demografice a unei grupãri umane este determinat
preponderent mai curând de capacitãţile sociologice, decât de posibilitãţile de
a o hrãni oferite de mediul sãu înconjurãtor.
Ceea ce este esenţial, este faptul cã schimbãrile strategiilor de subzistenţã sunt
totale, identificate în primul rând de cãtre botanişti şi zoologi. Toate aceste
modificãri trebuie sã fie corelate cu schimbãrile ce apar în planul relaţiilor
sociale.
Practicarea unor strategii de subzistenţã implicã, în primul rând modificãri
importante în cadrul comunitãţii umane însãşi.
În cadrul economiei de tip prãdãtor - vânãtoare-cules, activitãţile sunt în mult
mai mare mãsurã aleatorii şi difuze presupunând un nivel de organizare mai
redus.
În schimb, în cadrul economiei de subzistenţã, activitãţile impuse, sunt în mare
mãsurã "organizate" şi mult mai mult socializate.

37
 Din acest punct de vedere gruparea locuinţelor, conturarea unor aşezãri
cu suprafeţe mult mai mari ca şi activitãţile constructive sunt extrem de
elocvente.
În linii mari, acesta este tabloul cunoştinţelor noastre pentru ceea ce a fost
numit orizontul P.P.N.A.

P.P.N.B.
Origine, evoluţie şi faze de dezvoltare
P.P.N.B. a fost cunoscut, chiar dacã nu sub aceastã titulaturã - relativ
convenţionalã - drept prima culturã neoliticã aceramicã, încã din perioada
anilor '30 ai secolului nostru, pentru zona sudicã a Levantului, datoritã, în
principal, sãpãturilor lui John Garstang de la Tell es Sultan. Desigur, în
epocã, lumea arheologicã a fost surprinsã de emiterea unei astfel de teorii -
existenţa neoliticului înainte de neolitic!, o civilizaţie neoliticã, fãrã ceramicã!
La reluarea acestor sãpãturi, dupã cel de al doilea rãzboi mondial, Kathleen
Kenyon - de care deja am amintit, a înţeles cã acest neolitic aceramic nu
reprezenta primul moment ocupaţional de aici şi cã el suprapunea - ceea ce
deja am discutat - P.P.N.A. numitã Sultanian.
Ceea ce marcheazã acest stadiu al cercetãrilor aici, este faptul cã Kathleen
Kenyon nu a surprins nici o continuitate între cele douã momente, surprinse
stratigrafic. Nu se putea observa nici o legãturã cu noua arhitecturã - locuinţe
rectangulare cu podea de gips, bogatul utilaj ca şi cu manifestãrile funerare sau
culturale - cultul craniului.
Kathleen Kenyon a fost înclinatã sã interpreteze aceastã situaţie ca fiind
consecinţa sosirii unei noi populaţii pe sit, despre care, puţin mai târziu s-a
emis ipoteza conform cãreia ar fi sosit din Siria.
Înainte de a continua analiza noastrã, credem cã este util sã conturãm
conţinutul cultural al P.P.N.B., aşa cum este el cunoscut astãzi.

38
 Evoluţia - fazele P.P.N.B.
P.P.N.B. se prezintã sub forma unei culturi foarte bine individualizare,
rãspândite aproape în întreg Levantul şi în S-E Anatoliei. Spre diferenţã de
orizontul P.P.N.A. caracterizat de existenţa a trei culturi, acum constatãm
existenţa unei unitãţi reale ce caracterizeazã aproape întreg Orientul Apropiat.
În linii mari aceasta este definitã de o arhitecturã specificã : structuri
rectangulare, o tehnologie de producere a utilajului litic, de asemeni
generalizatã, precum şi prezenţa economiei alimentare ca şi a creşterii
animalelor, perfecţionarea agriculturii şi în egalã mãsurã de generalizarea
cultului craniului.
Perioada în care acesta evolueazã este astãzi consideratã a fi aproximativ 8700
î.e.n. - 7000 î.e.n., finalul reprezentând în fapt o convenţie determinatã de
generalizarea utilizãrii ceramicii. Afirmãm cã acest criteriu este convenţional,
deoarece în prezent cunoaştem faptul cã producerea ei nu este uniformã. Existã
situaţii conform cãrora ceramica este utilizatã/produsã cãtre 7500 î.e.n. în timp
ce în altele ea apare abia cãtre 7000 î.e.n. (cazul P.P.N.B. final în zona
deşerticã).
Desigur cã apariţia ceramicii a generat apariţia unor diferenţieri, atât
tehnologice cât şi stilistice, pe baza cãrora apoi s-au conturat altecaracteristici,
dar pentru moment nu insistãm aici asupra lor.
Evoluând într-o perioadã de mai mult de un mileniu au putut fi observate,
definitiv faze evolutive, dar în definirea, înţelegerea acestora, nu trebuie sã
pierdem din vedere faptul cã existã în paralel o zonã centralã - generatoare - şi
în jurul ei zone de expansiune progresivã.
P.P.N.B. vechi a fost încadrat în intervalul 8700-8200 î.e.n. ocupând la început
teritoriile nord siriene, ocupate înainte de mureybetian, din care se considerã
cã derivã genetic. Spre sfârşitul perioadei pare sã se fi extins cãtre sud-estul
Anatoliei.

39
 P.P.N.B. mijlociu (8200-7500 î.e.n.)
Este perioada caracterizatã de manifestarea unui al doilea val difuzionist, care,
se considerã, nu a depãşit zona stepelor cu mici zone împãdurite şi care
defineşte în mare, din punct de vedere ecologic, arealul culturilor "uscate".
Aceastã extindere va cuprinde sudul Levantului, care nu va împiedica apariţia
mai multor facies-uri regionale (cel de pe Eufratul mijlociu, din zona Taurus, a
Damascului sau a Palestinei) caracterizate în principal de suprapunerea peste
fondul cultural local care la rândul sãu poate avea trãsãturi caracteristice mai
mult sau mai puţin marcate.
Tot acum se înregistreazã apariţia creşterii micilor rumegãtoare în cîteva
aşezãri sedentare din Levant.

P.P.N.B. final 7500-7000 î.e.n.

Se înregistreazã acum existenţa unei veritabile "explozii a P.P.N.B." însoţitã de
neolitizare în afara zonei nucleare a Levantului.
Neoliticul se extinde acum în zonele de coastã şi temperate din nordul Siriei
(rãmase nelocuite în timpul P.P.N.A.) ca şi în deşertul interior şi el abandonat
dupã natufian.
Apar acum şi se generalizeazã, schimbãri economice profunde, noi forme ale
agricul;turii, domesticirea unor noi specii de animale, apariţia nomadismului
pastoral.
Încã o datã subliniem faptul cã data de 7000 î.e.n. consideratã ca marcând
sfârşitul P.P.N.B. nu reprezintã finalul acestui proces, care continuã şi dupã
aceea.
P.P.N.B. - pe Eufratul mijlociu
(Aşezãrile de la Mureybet şi Abu Hureyra)

40
Prima fazã a P.P.N.B. (8800 î.e.n. - 8200 î.e.n.) pe teritoriul Siriei este puţin
cunoscutã. La Mureybet suprafaţa sãpatã a fost restrânsã şi lipsitã de
arhitecturã.
Date mai multe au fost obţinute la Dja'dé, staţiune aflatã în curs de cercetare.
Aici a fost descoperit utilaj tipic P.P.N.B., vârfuri de sãgeatã cu dimensiuni
mai mari ca înainte, caracterizate de îngustarea vîrfului propriu-zis şi a bazei şi
de retuşe de tip lamelar (lungi şi plate). Apar acum şi vârfuri de tip Byblos
(tip ce va evolua mai mult de 2000 de ani) caracterizate prin acest tip de retuşe
ca şi de îngustarea bilateralã a bazei.
S-au putut observa anumite persistenţe mureybetiene ce constau în principal în
vânãtoarea specializatã a boului sãlbatic, conservarea unor vârfuri de sãgeatã
de tip mureybet, utilizarea batoanelor lustruite de piatrã etc.
A 2-a fazã.
La Mureybet, faza IV B, ca şi prima de la Abu Hureyra sunt înregistrate dupã
o lungã perioadã de abandonare a sit-urilor niveluri ce aparţin fazei mijlocii a
P.P.N.B.
Locuinţele descoperite aici, sunt toate, rectangulare, construite din chirpic,
fiind compartimentate în încãperi alungite, dispuse transversal pe axul
locuinţei.
În ceea ce priveşte utilajul litic, înregistrãm un debitaj al unor lame lungi de
silex, executat prin percuţie din nuclee naviforme. Aceste lame serveau drept
suport pentru confecţionarea unor diverse unelte, în principal arme
caracterizate de retuşe laminare : vîrfuri de tip Byblos alungite, ca şi alte tipuri
fasonate fin. Apar şi topoare şi herminete lucrate din roci verzi, ultimele
înlocuind herminetele de silex din perioadele precedente.
Strategiile de subzistenţã nu sunt bine cunoscute aici. Vânãtoarea ecvidelor
(importantã la Mureybet pânã în P.P.N.B. vechi) este abandonatã în favoarea
gazelei. Vânarea acestora este practicatã şi la Abu Hureyra.

41
S-a înregistrat şi apariţia creşterii caprei care se va dezvolta mult în perioada
ulterioarã.
La Abu Hureyra este documentatã cultivarea plantelor cu morfologie
domesticã - grâul amidonier, şi câteva leguminoase.
În cazul acestor douã situri s-a putut observa de asemeni şi evidenţa unor
modificãri ideologice importante. Manifestãrile artistice sunt rare dar
semnificative. La Mureybet apare, pentru prima datã o reprezentare masculinã:
un pandantiv de piatrã roşie, şlefuit, reprezentând capul unui bãrbat bãrbos.
Dar, în primul rând, riturile funerare sunt cele care se transformã: tendinţa, pe
care o înregistrãm încã din P.P.N.A. aceea de a înhuma craniile umane, se
intensificã pânã la nivelul în care se constitue într-un veritabil mobilier
cultural.
În nivelul IV B de la Mureybet, pe lângã înmormântãrile normale, au fost
descoperite cranii, depuse în şir, aliniate de-a lungul unui perete, pe podeaua
locuinţei, plasate fiecare pe câte un fel de soclu de lut pictat cu roşiu. Deci, ele
erau astfel plasate, pentru a fi vizibile.
La Abu Hureyra, morminte normale ca şi altele, fãrã cap, se învecineazã cu
"depozite" de cranii alãturi de care nu mai existã nici un alt os. A fost
descoperit un craniu cu urme de picturã.
În concluzie se poate afirma cã evoluţia P.P.N.B. pe cursul mijlociu al
Eufratului este localã, manifestându-se rãdãcini ce pot fi evidenţiate mult în
urmã, în natufian. Aceastã caracteristicã este unicã, aceasta fiind singura zonã
din Orientul Apropiat în care P.P.N.B. este la el acasã, în leagãnul sãu.

Anatolia
P.P.N.B. în Taurus

42
O lungã perioadã de timp sud-estul Anatoliei a fost o "terra deserta" din
punctul nostru de vedere. Era cunoscutã doar aşezarea de la Cayönü din
bazinul Tigrului superior, de mai mult de 20 de ani.
Declanşarea unor mari construcţii - baraje pe cursul superior al Eufratului - în
zona turceascã - au condus la desfãşurarea unor cercetãri intense de teren ca şi
a unor sãpãturi de salvare datoritã cãrora cunoaştem acum sit-urile de la Cafer
Höyük şi Boytepe reprezentative pentru fazele timpurie şi mijlocie a P.P.N.B.
Împreunã, aceste trei sit-uri au conturat, definit, un facies cultural particular,
cunoscut sub numele "P.P.N.B. din zona Taurus".
Ulterior li s-a adãugat staţiunea de la Nevali Cori care, situatã mai în sud, la
limita nordicã a colinelor Jesireh-ului siro-turc, prezintã caracteristici
intermediare între P.P.N.B. de pe cursul mijlocui al Eufratului şi acela din zona
Taurus-ului oriental.
Prin definiţie, P.P.N.B. din zona Taurus reuneşte elemente, trãsãturi P.P.N.B.
dominante, originare de pe Eufratul mijlociu, cu caractere originale care, s-a
considerat, reflectã pe acela ale mediului înconjurãtor, muntos (obsidianã), cât
şi pe altele, posibil derivate din mediul autohton, încã foarte puţin cunoscut.
Utilajul litic este tipic P.P.N.B. obţinut din nuclee naviforme.
Arhitectura este definitã în primul rând de locuinţe rectangulare,compuse din
camere dreptunghiulare, transversale, sau din mici "celule" rectangulare şi ele.
Primului tip, caracteristic pentru Mureybet IV i se adaugã acum aşa numitul
"grill-plan" de la Cayönü, compus dintr-o platformã de lut peste care se
realizeazã/construieşte o reţea (="grill") de pereţi/ziduri paralele, de piatrã,
foarte apropiate, între ele, funcţionând probabil ca substrucţie a locuinţei
propriu-zise, cu rol de a o izola.
Un alt tip de construcţie se întâlneşte: locuinţa compusã din
trei camere, dreptunghiulare, transversale, prevãzute cu structuri de combustie
(cuptoare sau vetre). Acest tip este cunoscut la Cafer Höyük şi la Cayönü.
Deosebit în cazul acestui tip arhitectonic, a cãrui origine pare sã se gãseascã în

43
arhitectura mureybetianã este structura de tip "cell-plan". Am amintit-o la
Cayönü şi ea existã şi la Cafer Höyük unde au fost utilizate cãrãmizi de lut
nearse, pereţii fiind aici întãriţi de pilaştri. Parterul era rezervat aici depozitãrii
proviziilor, etajul fiind destinat locuirii propriu-zise. Acest etaj prezenta se pare
şi el un plan tripartit.
La Nevali Cori a fost observat un plan arhitectural între "grill-
plan" şi "cell-plan" sau mai exact, o locuinţã celularã construitã pe o substrucţie
de piatrã strãbãtutã de canale transversale paralele.
Mult mai rare, dar contemporane cu celelalte tipuri de construcţii,
sunt locuinţele mari, rectangulare, cu o singurã camerã.
Utilizarea gipsului pentru lipiturile podelelor sau pereţilor nu se
generalizase încã, spre deosebire de zona sudicã a Levantului.
Pe lângã aceste trãsãturi generale pe care le întâlnim în întreg
Orientul Apropiat, au mai fost observate alte câteva care - se considerã - au
aceeaşi semnificaţie.
Industria osului, la Cayönü, la Cafer Höyükşi şi Nevali Cori
reprezintã o continuare a tradiţiei de pe Eufratul mijlociu şi astfel sunt de
exemplu, acele, al cãror orificiu de prindere a fost realizat prin incizii
longitudinale, bifaciale. Unealta aceasta, ca tip, nu a fost inventatã în Orientul
Apropiat, ea fiind cunoscutã în Magdalenian, în Europa, în schimb modul de
realizare a orificiului în partea posterioarã îşi gãseşte originea în khiamianul de
la Mureybet înainte încã de 9500 î.e.n. Cãtre 8000 î.e.n. apare în P.P.N.B. din
zona Taurusul-ului, în nordul Irakului cãtre 7500 î.e.n. şi mai târziu chiar, cãtre
7000 î.e.n. în centrul Anatoliei, la Catal Hüyük. Tipologic acest tip de piesã va
putea fi urmãrit pânã la Sesklo.
Sunt cunoscute şi mânere de os pentru topoare şi piese de centurã tot
de os, ele fiind comune atât cursului mijlociu al Eufratului cât şi zonei Taurus.
Alãturi de acestea, mai putem aminti diverse obiecte de piatrã,
decorate, de tradiţie mureybetianã, descoperite la Cayönü şi Cafer Höyük.

44
 Ceea ce individualizeazã în schimb aceastã zonã, este utilizarea
obsidienei. Zãcãmintele de obsidianã sunt cunoscute atât în Anatolia centralã
(Cappadoria) cât şi în Anatolia orientalã (Taurus) şi pe malurile lacului Van.
De-a lungul natufianului, în mici cantitãţi, fusese utilizatã - în tot
Levantul - obsidiana din Anatolia centralã, fãrã deci a juca un rol important în
cadrul utilajului litic al acestor comunitãţi.
Ceea ce trebuie sã menţionãm, este faptul cã în imediata apropiere a
sit-urilor existã zãcãminte de silex, în timp ce acelea de obsidianã sunt cu mult
mai îndepãrtate (pânã la 200 km în cazul Cafer Höyük). Utilizarea din ce în ce
mai intensã a obsidienei, în detrimentul silexului, demonstreazã existenţa unei
opţiuni nete.
Astfel, locuitorii aşezãrii de la Cafer Höyük, parcurgeau la începutul
locuirii, cei 200 de km pentru a ajunge la zãcãmântul de la Bingöl, producându-
şi astfel cca. 45% din utilajul litic, iar cãtre sfârşitul evoluţiei lor de aici, 90%.
La Cäyonü sursele exploatate au fost în paralel cele de la Bingöl şi cele de
la lacul Van, obsidiana fiind prezentã la început în procent de 5%, iar la sfârşit
de 45%.
În aşezarea de la Boytepe aproape tot utilajul este lucrat din obsidianã.
Numai la Nevali Cori, aşezare meridionalã în raport cu celelalte, în
schimb, prevaleazã utilizarea silexului.
Utilizarea obsidienei a fost completatã şi de îmbogãţirea tehnicilor de
debitare. ªtim deja cã debitajul bipolar aplicat nucleelor naviforme era deja
utilizat, adãugându-i-se debitajul lamelor prin presiune. Aceastã tehnicã de
debitaj nu este caracteristicã nici P.P.N.A. şi nici P.P.N.B. din Levant, fiind
cunoscutã în zona Zagrosului cãtre 9500 î.e.n. şi este deci posibil ca ea sã fi fost
cunoscutã şi în zona Taurus-ului oriental.
Un alt element important constã în utilizarea marmorei. Din acest material
au fost lucrate vase şlefuite la Cafer Höyük şi peste tot brãţãri ce demonstreazã
existenţa, utilizarea unor tehnici elaborate. Este cazul sã subliniem încã o datã

45
cã în zona Zagrosului, marmora era lucratã încã din epipaleolitic. Deci şi în
acest caz s-a afirmat posibilitatea ca zona Taurusului sã fi participat şi ea la
menţinerea acestei tradiţii: prelucrarea marmorei.
Din cele prezentate pânã acum rezultã cã P.P.N.B. din zona Taurus-ului
este în fapt o culturã mixtã, rezultatul unei culturi dominante, de expansiune
care preia elemente ce provin nu numai dintr-un mediu geografic ci şi din
fondul cultural indigen, elemente pe care le adopteazã sau se integreazã.
Pe de altã parte s-a putut constat aici vehicularea neolitizãrii în principal
sub aspect economic, extinzându-se agricultura, La Cafer Höyük ca şi la
Cayönü economia de subzistenţã se manifestã în principal prin agriculturã,
creşterea animalelor lipsind cu totul.
În plan spiritual, caracterul global al neolitizãrii este reflectat de
elementele simbolice concretizate prin figurinele feminine de lut ars,
numeroase şi rare figurine masculine.
Tot în acest plan putem aminti la Cayönü manifestarea cultului craniului
în versiunea sa anatolianã. Astfel a fost descoperitã şi cercetatã o mare
construcţie rectangularã care în prima sa fazã avea şi o absidã. În interiorul ei
se aflau mici "celule" acoperite cu dale de piatrã în care se aflau mai mult de 70
de cranii depuse. Sub podea se aflau de asemeni depuse, resturile a mai mult de
400 de schelete înhumate.
În ceea ce priveşte craniile, acestea aparţineau atât unor indivizi de sex
feminin cât şi masculin, copii, dar cele mai multe ori unor tineri. Tot aici au
fost descoperite şi stele verticale.
O mare piatrã platã a fost interpretatã ca fiind un altar de pe care au fost
prelevate urme de sânge animal (rumegãtoare de talie mare sau micã) şi uman.
Tot aici (la Cayönü) au mai fost descoperite douã clãdiri cu o formã
rectangularã compuse dintr-o singurã salã, ele jucând foarte posibil rolul unor
sanctuare-"case ale morţilor". Remarcabilã este realizarea constructivã. Una
dintre acestea evocã un "mozaic" realizat din diverse pietre colorate plasate în

46
podeaua de gips. ªi aici a fost gãsitã o mare placã de piatrã, împodobitã cu un
cap uman în relief, pe care au fost observate urme de sânge uman, ceea ce a fost
interpretat drept o dovadã în sensul unor posibile sacrificii umane, ce nu au mai
fost semnalate pânã în prezent în Orientul Apropiat.
La Nevali Cori a fost de asemeni descoperitã o mare construcţie cu o
extremitate rotunjitã, în interiorul ei existând de asemeni mici "celule"
acoperite de plãci de piatrã. ªi aici a apãrut o stelã antropomorfã sculptatã. Este
cazul, fãrã îndoialã şi aici, a unei construcţii de cult.
În schimb, aici, o "casã a morţilor" ce conţinea cranii depuse în interiorul
sãu nu prezenta elemente importante din punct de vedere arhitectonic.
În concluzie, ceea ce se poate afirma, este faptul cã în mod special, aici
avem documentatã evident, existenţa unor construcţii publice rezervate unor
ceremonii colective cu caracter religios. Acestea aveau rolul în egalã mãsurã,
de a întãri coeziunea psihicã a grupelor umane sedentare şi chiar documentarea
existenţei unei personalitãţi-zeitãţi ce începe sã se individualizeze.

Neolitizarea Anatoliei centrale în P.P.N.B. mijlociu

Neolitizarea Anatoliei de S-E înainte încã de 8200 î.e.n. a fost pusã pe
seama unui fenomen de aculturaţie a P.P.N.B. vechi din Levant.
Situaţia, care este sugeratã de cercetãrile întreprinse pânã în prezent, este
încã neclarã.
Tell-ul de la Hacilar, prin nivelul inferior (de la bazã), a permis studierea
resturilor unei aşezãri - poate preceramice - care a fost uneori încadratã în
prima jumãtate a mileniului III î.e.n. Prin intermediul caracteristicilor
arhitectonice s-a sugerat existenţa unor anumite analogii cu P.P.N.B. fãrã însã
sã existe o certitudine realã în acest sens.
În schimb, aşezarea de la Asikli (Cappadocia) pare sã ne ofere cele mai
complete informaţii, deşi cercetãrile sunt încã în curs. Astfel, aici s-a observat

47
existenţa unei structuri compusã din construcţii rectangulare cu mai multe
camere, cu podele şi pereţi feţuiţi cu gips, uneori pictaţi cu roşu. Utilajul litic
este abundent, fiind reprezentat de nuclee naviforme (N. Balkan, 1991,
Anatolia, 17, p. 145-174), asemãnãtoare cu acelea tipice P.P.N.B., alãturi de
vârfuri pedunculate (de obsidianã), diferite de vîrfurile de tip "Byblos",
microlite, lame retuşate, gratoare - posibil de tradiţie indigenã. Nu era folosit
debitajul prin presiune.
Au fost descoperite şi câteva figurine de animale modelate în lut ars,
dificil de determinat şi câteva piese de centurã, de os, ce prezentau analogii în
cadrul culturilor contemporane de pe Eufratul mijlociu şi zona orientalã a
Taurusului.
Chiar dacã este documentatã existenţa unei arhitecturi elaborate, în
schimb, nici agricultura şi nici creşterea animalelor nu sunt documentate.
Ocupaţia principalã pare sã fi fost aici vânãtoarea şi culesul.
Practicile funerare sunt demonstrate de existenţa înmormântãrilor simple,
în groapã, fãrã sã fi fost documentat aici cultul craniului.
În aceastã situaţie, de la bun început se poate remarca faptul cã din punct
de vedere arhitectural, ar putea sã fie cazul unor influenţe manifestate din
direcţia Levantului occidental.
O a doua remarcã ar putea sã se refere la situaţia, surprinzãtoare, cã nu
existã o economie de subzistenţã, deci nu existã o economie neoliticã. Datoritã
exemplelor ce le cunoaştem din natufian, ştim cã aşezãri de vânãtori -
culegãtori au precedat agricultura. S-ar putea ca aşezarea de la Asikli sã fie un
exemplu în acest sens, în aceastã zonã.

Neolitizarea Anatoliei. Concluzii.

Difuziunea P.P.N.B. spre Anatolia se referã în principal la zona orientalã a
Taurusului, fiind caracterizatã de trei aspecte - aceastã difuziune este rapidã şi

48
precoce, producându-se încã de la începutul P.P.N.B. Este chiar posibil ca
nivelurile iniţiale de la Cayönü sã fie contemporane cu orizontul mureybetian
final;
- neolitizarea în acest teritoriu este în acelaşi timp şi un
fenomen economic, dovadã fiind apariţia agriculturii foarte puţin timp dupã ce
aceasta s-a manifestat pe Eufratul mijlociu.
- neolitizarea este concomitent vectorul unui simbolism
specific, manifestat sub dubla evocare a marii zeiţe şi a taurului, dar care capãtã
aici aspecte specifice : apariţia unei divinitãţi masculine şi a unui cult al
strîãmoşilor reprezentat de "cultul craniului"
Difuziunea P.P.N.B. în Levantul central şi meridional
Difuziunea P.P.N.B. spre Anatolia, din faza sa iniţialã are semnificaţia
neolitizãrii propriu-zise.
Situaţia s-a schimbat în ceea ce priveşte Levantul central (zona
Damascului) şi meridional (Palestina), unde economia de subzistenţã este deja
prezentã încã de la 9000 î.e.n. În acest caz, mai curând s-a considerat cã avem
de a face cu o expansiune culturalã dinspre nord spre sud ce se constituie în
vectorul unei neolitic diferit, ce se va suprapune vechiului fond, deja neolitic.

P.P.N.B. mijlociu în zona Damascului

Aşezarea ce ne oferã datele cele mai complete este cea de la Aswad.
Nivelurile atribuite P.P.N.B. ne dezvãluie în primul rînd din punct de
vedere al arhitecturii aceleaşi caracteristici cu ale epocii precedente : locuinţe
rotunde, adâncite în pãmânt.
Utilajul litic pãstreazã şi el aceleaşi trãsãturi ceea ce s-a considerat cã
reprezintã o structurã asemãnãtoare a activitãţilor.

49
 Acest fenomen a fost considerat ca ilustrînd o anumitã "inerţie culturalã",
caracteristic pentru comunitãţile sedentare al cãror fond biologic nu se schimbã.
Schimbãri existã însã, ele concretizându-se în îmbogãţirea gamei de
plante cultivate: apariţia lui Triticum monococcum venit aici sub formã
domesticã din nord.
Importante sunt şi modificãrile înregistrate în ceea ce priveşte tipologia
armamentului. Armaturile ofensive de la Aswad devin mai robuste, mai mari
dar în forme diferite de cele precedente, din P.P.N.A. Vârfurile de tip Byblos,
Amuq, ca şi cele ovalare, sunt caracterizate de retuşele de tip lamelar.
Se poate conchide deci cã P.P.N.B. din aceastã zonã este în fapt o culturã
mixtã realizatã din contopirea fondului local cu elemente noi, venite din nord
(Siria) fãrã a putea preciza în detalii cum s-a desfãşurat acest proces.

P.P.N.B. mijlociu în Palestina

Din punct de vedere arheologic, facisul palestinian al P.P.N.B. este cel
mai bine cunoscut în primul rând datoritã cercetãrilor întreprinse de-a lungul a
mai bine de 50 de ani în Israel şi Iordania.
Datoritã faptului cã nici o aşezare - dintre cele cunoscute - nu este
anterioarã de 8200 î.e.n., rezultã cã practic începând cu faza sa mijlocie este
documentat, acesta fiind momentul în care el apare în Levantul sudic.
Existenţa sa în aceastã zonã - colinele Negevului şi deşertul Iudeeai - a
fost posibilã datoritã unui climat mai umed şi mai puţin cald decât cel actual.
Evoluţia cunoştinţelor din ultimele douã decenii a permis sublinierea
manifestãrii aici a unui facies particular, "fasciesul palestinian".
Procesul are în vedere existenţa unui puternic fond local, sultanian.

Arhitectura

50
 Structurile construite rectangular sau circular sunt acum cunoscute pe tot
teritoriul, din Galileea pânã la Marea Moartã, din platoul iordanian pânã la
ţãrmul mãrii.
Structura generalã - în cazul celor rectangulare - este aceea de construcţie
împãrţitã în douã sau trei "camere", comunicante, dispuse perpendicular pe axul
locuinţei, cu coloane sau bîrne, în interior, care susţineau acoperişul şi o vatrã
dispusã în axul locuinţei. Utilizarea gipsului ca şi prezenţa vetrei dispuse
axial sunt considerate dpret elemente caracteristice pentru zona sudicã a
Levantului. Un caz particular este considerat a fi aşezarea de la Beidha,
situatã la sud de Marea Moartã, nu departe de Petra.
Sit-ul a fost ocupat iniţial de cãtre natufieni, ulterior apoi de cãtre
comunitãţile P.P.N.B. În aceastã fazã, locuirea este reprezentatã de structuri
circulare, înconjurate de un zid de protecţie. Dacã planul prezintã o tradiţie
arhaicã, utilizarea gipsului demonstreazã prezenţa unor certe elemente P.P.N.B.
Ulterior, încep sã fie construite locuinţe rectangulare dar adâncite în
pãmânt, conform unui plan original : de-a lungul unui culoar central, de ambele
sale porţi erau realizare câte trei camere care în fapt constituiau "subsolul"
locuinţelor propiru-zise, fiind utilizate drept ateliere sau spaţii de depozitare.
Dar în acelaşi timp, a funcţionat şi o construcţie unicelularã, aproape
pãtratã prevãzutã cu o vatrã circularã dispusã în axul intrãrii, alãturi de care a
apãrut o dalã de calcar, platã. Amenajãrile aceastea interioare, erau pictate cu
roşu inclusiv partea inferioarã a pereţilor. Pe douã laturi, la exterior, exista un
spaţiu liber - "curte"(?), în formã de L.

Economia

51
 Caracteristicã pentru aceste aşezãri este cultivarea grâului şi orzului
alãturi de care înregistãm prezenţa leguminoaselor care încep sã joace un rol
major, uneori chiar exclusiv.
Importantã este de asemeni demonstrarea domesticirii caprei, un element
elocvent considerându-se a fi diminuarea taliei exemplarelor ce ar demonstra
exercitarea unui "control cultural" (H. Hecker) într-o perioadã în care în
Anatolia acest proces nu este încã dominant. De asemeni, s-a ajuns la concluzia
cã - spre diferenţã de ceea ce se crezuse la început - aceastã primã documentare
a domesticirii caprei pare sã se fi efectuat într-un mediu uman sedentar şi nu
nomad.
Tehnologia
În sudul Levantului, acum în P.P.N.B., înregistrãm apariţia debitajului
lamelor de silex din nuclee naviforme. În ceea ce priveşte armaturile de
sãgeatã, pe lângã cele "clasice" comune pentru întreg Levantul, înregistrãm
existenţa unei variante regionale: "vârful de tip Jerichon" care este mai
curând a fi o adaptare localã a vârfului de tip Byblos, de care se distinge prin
laturile ascuţite ce încadreazã pedunculul. Excepţionale sunt descoperirile de la
Nahal Hemar (peşterã) din deşertul Judeei care au permis afirmarea existenţei
şi a vîrfurilor pedunculate de lemn pentru sãgeţi. Tradiţia sultanianã a
prelucrãrii bifaciale persistã încã.
Industria osului este şi ea bogatã: împungãtoare, cuţite plate, etc.
Remarcabilã este şi prelucrarea şi utilizarea fibrelor vegetale din care se
realizau frânghii, recipiente etc.

Datele antropologice
Din punctul de vedere al culturii materiale, contrastul între PPNA şi
PPNB în sudul Levantului este foarte puternic, dar, de asemeni, în mai micã
mãsurã decât se credea.

52
 A fost invocatã, ca un argument important, continuitatea industriei osului
sau a prelucrãrii fibrelor vegetale, împotriva ipotezelor privind succesiunile
culturale.
La Tell es Sultana au fost efectuate mai multe analize antropologice, care
au oferit informaţii extrem de importante.
În principiu, influenţele, succesiunile sau schimbãrile culturale au drept
vector componenta umanã.
Astfel, s-au putut stabili faptul cã, la Jerichon exista o populaţie nouã, de
tip mediteranean gracil în perioada PPNB împreunã cu un anumit numãr de
brahicefali. Noii veniţi nu înlocuiesc mediteraneenii de tip robust ai culturii
sultaniene, ci, în schimb, amestecându-se cu aceştia, genereazã astfel un
ansamblu compozit din punct de vedere rasial.
Aceastã realitate este demonstratã şi de observaţiile arheologice.
Aculturaţia PPNB este deci datoratã unui aport etnic care este în fapt
expansiunea unei populaţii venitã din Siria şi care se amestecã cu fondul local,
gãsit aici.
În consecinţã, între elementele caracteristice PPNB din Palestina au putut
fi determinate : arhitectura şi armamentul exprimã pe noii veniţi ca şi apariţia
unor alte specii de plante cultivate.
Industria osului şi a fibrelor vegetale se constituie într-o "moştenire"
localã, ce se menţine.
Vârfurile de tip Jerichon, ca şi utilizarea intensã a gipsului au fost de
asemeni, considerate ca fiind expresia unor "momente" locale, suprapuse
tehnicilor sosite din afarã.
Viaţa spiritualã
Peste tot unde se extinde, PPNB aduce cu el "moştenirea" religiei PPNA,
în versiunea sa mureybetianã care comportã nu numai divinitatea femininã
apãrutã simultan în tot coridorul levantin ci şi principiul masculin reprezentat

53
sub formã animalã, Taurul, a cãrui existenţã anterioarã în Levantul sudic nu
apare nici în khiamian şi nici în sultanian
Figurinele
Zeiţele şi taurii - principii masculine, alãturi de primele reprezentãri
antropomorfe masculine, ne apar în acest moment sub forma figurinelor.
În sudul Levantului, ca de altfel în tot Levantul, ele sunt în fapt obiecte cu
mici dimensiuni, modelate în lut şi întãrite în foc. Cele reprezentând personaje
fenimine au anumite detalii anatomice subliniate - zona glutealã, pieptul/sânii.
Dimensiunile mai mici nu permit în fapt o modelare naturalistã precisã,
remarcându-se chiar anumite detalii ce individualizeazã aşezãrile între ele.
Arta animalierã este documentatã de mici figurine de lut între care se
detaşeazã colecţia de piese de la Ain Ghazal.
În general pentru acestea întâlnim mai frecvent, capridee şi bovidee.
La Munhata, ca şi la Nahal Hemar au fost descoperite şi capete umane
modelate în lut sau realizate în os, fãrã a se putea preciza sexul. Important este
cã acestea sunt pictate policrom negru, verde, roşu, alb.

Craniile supramodelate
Cultul craniului este unul dintre riturile cele mai spectaculare ale PPNB
palestinian. El a fost evodenţiat pentru prima datã în cursul sãpãturilor lui J.
Garstang. S-a observat apoi cã acest ritual nu se manifestã numai în sudul
Levantului, fiind în schimb aici un element caracteristic.
Încã din mileniul VII î.e.n., cranii separate de corp şi care fãceau obiectul
unui cult particular au fost menţionate în zona litoralului fenician - la Byblos,
ca şi în Anatolia centralã şi pânã în cultura Halaf unde a fost descoperit un vas
pictat ce conţinea un craniu uman.

54
 Dar numai în sudul Levantului, de-a lungul PPNB, craniile umane
detaşate de restul scheletului au fost supramodelate, reprezentându-se
trãsãturile feţei, conturându-se ceea ce a fost numit un "act artistic" (J. Cauvin).
Astfel de cranii au fost descoperite la Tell es Sultan, Beisamun, Ain
Ghazal dar şi în centrul Levantului la Tell Ramad.
În nivelurile PPNB de la Nahal Hemar au fost descoperite cranii
preparate în sensul cã aici faţa nu este modelatã, în schimb calota cranianã
poartã o reţea de fibre impregnate cu bitum ce formeazã un fel de cãciuliţã
neagrã.
S-a afirmat şi faptul cã dacã la Beidha şi la Yiftahel au fost descoperite
schelete acefale aceasta ar demonstra existenţa unor rituri analoage chiar dacã
nu au fost descoperite craniile.
În ceea ce priveşte interpretarea acestor manifestãri, nu este uşor de fãcut.
Materialul utilizat pentru modelaj a fost se pare gipsul (deşi el nu a fost realizat
decât într-un singur caz - Sultan). Important de menţionat la fel este şi faptul cã
este modelatã faţa, tâmplele, mandibula nefiind prezentã. Maxilarul superior la
rîndul sãu a fost obiectul voluntar al extirpãrii dentare, post-mortem. Ochii sunt
reprezentaţi prin cochilii de scoici - cauri sau bivalve sau uneori chiar acoperiţi
cu gips de culoare albã mai pronunţatã. Maniera generalã de reprezentare a fost
socotitã în general ca fiind realistã şi apropiatã de natural.

Neolitizarea.
Neolitizarea în bazinul mediteranean.
Marea Adriaticã
Regiunile occidentale ale Yugoslaviei (Muntenegru, Herţegovina,
Dalmaţia, anumite pãrţi ale Bosniei şi insulele croate) şi ale Albaniei( zonele de
ţãrm), cunosc în neoliticul vechi o evoluţie diferitã de cea a regiunilor situate
mai la est.

55
 Comunitãţile umane s-au instalat pe insulele adriatice, pe ţãrm, sau în
interiorul teritoriului, adicã pe pantele Alpilor Dinarici şi în vãile Bosniei şi
Herţegovinei. Cu excepţia acestor douã ultime teritorii, peste tot existã în
principal soluri carstice foarte puţin sau chiar deloc favorabile agriculturii şi în
consecinţã este explicabil de ce în cele mai vechi aşezãri neolitice lipseşte orice
urmã de practicare a agriculturii. În schimb, în cele mai multe dintre aceste
aşezãri se gãsesc resturi osteologice ceea ce demonstreazã existenţa creşterii
animalelor.
Aşezãrile sunt documentate în aer liber, în peşteri, tell-urile neexistând
încã.
În general, neoliticul timpuriu în zona adriaticã este cunoscut sub numele
de Cultura ceramicii impresso-cardiale. Acesteia îi sunt atribuite trei faze de
evoluţie, definite în principal pe baza tipologiei ceramice.
Cea mai veche fazã (I), este documentatã în principal prin materialul
arheologic provenit din nivelul III de la Crvena Stijena ( Muntenegru ) şi de
acela din nivelul III de la Zelena Pecina( Herţegovina ) care suprapune
nivelurile atribuite paleoliticului mijlociu şi superior (niv. XVII-V) şi
mezoliticului (niv. IV- fãrã certitudine ).
Amândouã sunt caracterizate de o ceramicã grosierã, cu decor neregulat,
constituit din impresiuni de unghii sau imprimat, alãturi de care apare şi o
specie ceramicã mai finã, lustruitã, ce prezintã o culoare roşie sau gri închis.
Caracteristicã este absenţa oaselor animalelor domestice ca şi a resturilor
apartinând cerealelor cultivate. Aceastã situaţie a fost explicatã prin poziţia
topograficã în zone ce nu permit astfel de ocupaţii.
În domeniul utilajului litic au fost înregistrate puternice tradiţii mezolitice,
situaţie ce - s-a subliniat - nu semnificã în mod obligatoriu o genezã localã a
neoliticului, deşi nu au fost efectuate studii importante privitoare la
funcţionalitate acestui utilaj.

56
 Aceeaşi amploare topograficã a fost consideratã a fi cauza absenţei
decorurilor imprimate cu scoicile Cardium ( vezi distanţa faţã de ţãrmul mãrii).
Drept aşezãri sunt cunoscute numai acelea din peşteri sau adãposturi sub
stâncã (=abri sous roche).
În general, producţia ceramicã este consideratã drept un element de
influenţã venit din exterior în timp ce pentru celelalte atribute nu s-a demonstrat
în mod cert, originea lor localã.
În cele din urmã, s-a afirmat, mai curând aici, existenţa unei evoluţii
particulare, sub influenţe venite din Macedonia şi Albania, unde a fost
descoperitã o aceeaşi ceramicã monocromã şi decoratã cu impresiuni şi care a
evoluat diferit faţã de zona de ţãrm a Albaniei.
Cea de-a doua fazã este reprezentatã în primul rând de aşezarea de la
Smilcic aflatã pe litoralul dalmat. Acum, încep sã aparã şi aşezãri în aer liber,
în care sunt atestate dovezi ale funcţionãrii unei economii neolitice (oase de
animale domestice, grâne carbonizate, râşniţe, etc). Formele şi decorurile
ceramicii se diversificã în mod considerabil, apãrând acum şi acelea executate
cu scoicile Cardium.
Al treilea stadiu evolutiv este caracterizat de apariţia unui anumit
fenomen considerat drept unul de degenerare a ceramicii cardiale şi apariţia
motivelor în zig-zag, a inciziilor şi a motivelor geometrice.
Conform specialiştilor, aceste trei faze ar avea valoare cronologicã ele
fiind succesive, fãrã sã existe dovezi stratigrafice în acest sens.

Neoliticul în sud-estul Europei

O analiză ce poate fi în egală măsură cronologică şi strategică, mai curând
geopolitică a protoistoriei europene nu poate decât să privilegieze spaţiul egeo-
danubian, în sens general Balcanii.

57
 Practic, în sud-estul Europei debutează neoliticul. Aici sunt înregistrate
cele mai vechi date privind economia de producţie care, prin modalităţi
dedifuziune diverse dar şi complexe va cuceri întreg continentul.
Din acest punct de vedere, continental, spaţiul astăzi cunoscut sub
termenul de grecesc, situat către începutul evoluţiei acestui proces, nu poate fi
înţeles decât în contextul poziţiei sale geografice, respectiv a relaţiilor existente
cu Orientul Apropiat, în mod special zone nordică a Greciei (Thesalia,
Macedonia şi Tracia), care, situate foarte aproape de Anatolia, s-au constituit
într-un vector direct a impulsurilor orientale. În acelaşi context, spaţiul nordic
danubian ce a jucat rolul de receptor dar şi de transmiţător ale diverselor
elemente culturale ce au conturat noua lume sedentarizată de cultivatori şi
crescători de animale evidenţiază, suplimentar, necesitatea înţelegerii
integratoare a acestei părţi importante a spaţiului sud-est european.
La începutul mileniului VII î.e.n. în acesta devine vizibilă manifestarea
unui proces ce începuse cu două milenii în urmă în Orientul Apropiat şi care se
extinsese acum şi pe continent respectiv neolitizarea. Toate schimbările
profunde, economice şi culturale, etichetate uneori drept o revoluţie
(sedentarizarea, cultivarea plantelor, domesticirea animalelor dar şi arhitectura
de lemn şi lut, pirotehnologia, inventarea ceramicii, şlefuirea, torsul, ţesutul), au
drept bază comunicaţiile. Intensificarea şi mai ales perenizarea acestora
constituie o bază importantă pentru înţelegerea acestor modificări şi nu în
ultimul rând difuziunea lor, de-a lungul unor etape succesive, pe tot continentul.
Definită în ultimile două decenii drept o revoluţie a ideilor, promordial
spirituală în stadiul său incipient (J. Cauvin, 1987), neolitizarea prin
particularităţile sale, în sensul diferenţelor manifestate pe tot arealul european,
pare un proces difuzionist care, pe măsura extinderii sale a integrat într-o
măsură mai mare sau mai mică comunităţile autohtone.
Semnificativ, spaţiul reprezentat de insulele greceşti pare a rămâne
nelocuit până spre sfărşitul neoliticului/începutul eneoliticului reprezentat aici
de aşa-numita cultură Saliagos căreia i-a succedat în eneoliticul dezvoltat

58
(recent), de cultura Kephala ale cărei comunităţi par să fi ocupat un teritoriu cu
mult mai important
În spaţiul grec, până în prezent, caracteristicile cercetării – sondaje
restrânse – au avut drept principal scop definirea unor cronologii stratigrafice şi
în principal cunoaştrea epocii bronzului şi mai puţin a neoliticului sau
eneoliticului. Această situaţie se datorează în principal datorită dirijării
cercetărilor arheologice de către stat către studierea preponderentă a perioadelor
istorice în care se consideră că s-a manifestat etnosul grec, începând cu epoce
bronzului.

În esenţã, au putut fi definite urmãtoarele faze generale.

Apariţia neoliticului pe continentul european, spre sfârşitul mileniului VII
î.e.n. Acest proces al neolitizãrii pare sã fie documentat în principal în Egeea
septentrionalã.
Neoliticul timpuriu (=vechi) este încadrat aproximativ în cursul
mileniului VI î.e.n. Acum se constatã formarea neoliticului timpuriu în nordul
Greciei şi conturarea a douã "blocuri" culturale în sud-estul Europei. Primul,
este acela al ceramicii pictate în zona Balcanilor iar cel de al doilea- al
ceramicii imprimate a fost surprins în zona ţãrmurilor adriatice.
Neoliticul mijlociu
Se considerã a fi o urmare foarte probabilã a unui nou val de colonizare în
Balcani, originar din Anatolia. Spre limitele sale nordice asistãm la formarea
culturii ceramicii liniare şi colonizarea în cea mai mare parte a Europei
centrale. Se pare cã, în acelaşi timp, conform opiniilor unor specialişti, are loc
şi apariţia neoliticului în stepele nord-pontice.
Neoliticul târziu (=recent
În context european înregistrãm neolitizarea regiunilor alpine şi contactele
dintre complexul mediteranean şi cel danubian în zonele vestice ale Europei

59
centrale. În partea septentrionalã a continentului, constatãm aculturaţia grupelor
mezolitice ca urmare a contactului cu neoliticul danubian evoluat.
Un pas asemãnãtor îl constatãm pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice cu o
extindere a neoliticului stepic spre Marea Balticã.
Uneori, în concepţia diverşilor autori mai întâlnim şi o fazã a
calcoliticului (eneoliticului), care. dupã caz, se suprapune parţial sau nu
neoliticului târziu.
Eneoliticul, (conform terminologiei româneşti) şi el, a fost împãrţit în
calcolitic vechi, calcolitic mijlociu, calcolitic târziu (=recent). Deşi în
istoriografia româneascã nu existã încã o unanimitate de opinii fiecare dintre
aceste faze include diverse culturi, grupe sau faciesuri culturale, structurate
preponderent din punct de vedere geografic.
Neoliticul vechi (timpuriu)
În sensul Balcanilor orientali neoliticul timpuriu este reprezentat în Grecia
în principal de evoluţia thesaliană a culturilor Protosesklo şi Sesklo cu o
variantă în Macedonia occidentală (sit-urile de la Néa Nikomédia şi Servia).
Evoluţia sa, cu o durată de un mileniu şi jumătate, poate chiar mai mult în
anumite regiuni, este documentată şi în Grecia centrală, în Eubeea, insulele
Sporade, în Atica şi în Peloponez.
Nivelul cunoaşterii neoliticului timpuriu este totuşi puţin şi inegal
unoscut. Important de precizat este şi faptul că în Macedonia răsăriteană şi
probabil în Tracia nu se cunosc decât vestigii atribuite unei secvenţe târzii
(Sitagroi I), ce corespunde din punct de vedere cronologic unei prime
manifestări a complexului cultural cu ceramică neagră, lustruită – Vinca foarte
probabil contemporană cu etapelor evolutive de tip Sesklo cu ceramică pictată.
În general, s-a afirmat că evoluţia neoliticului timpuriu nu numai din sud-
estul Europei, ci chiar la scară continentală, este definit în primul rând de
evoluţia culturii Protosesklo. Aceasta rămâne drept o componentă esenţială a
marelui complex Protosesklo – Criş – Karanovo I.

60
 Amplitudinea spaţială a fenomenului şi complexitatea regională
evidenţiată de varietatea formelor specifice de manifestare sugerează
(Seferiades, 1981), că vechea teorie ex Oriente lux materializată de către unii
prin difuzionism, permite totuşi existenţa unor evoluţii mai mult sau mai puţin
independente.

De la neoliticul mijlociu la eneoliticul recent

Această perioadă cu limite cronologice şi geografice încă neclare în
detaliile lor este caracterizată de o evoluţie ce în datele sale culturale evocă deja
o evidentă continuitate nu numai culturală ci şi etnică.
Un prim exemplu îl poate reprezenta cultura Dimini care în cursul a cinci
faze evolutive (definite cu preponderenţă tipologic şi stilistic pe baza studiului
ceramicii), poate fi considerată drept continuitoarea directă a culturi anterioare
– Sesklo. Semnificativ, arealul său este important la o scară sud-est europeană –
la nord şi nord-est până Macedonia centrală şi de vest, în Albania de nord iar în
sud până în Pelopones.
În Macedonia răsăriteană se observă manifestarea unor faciesuri ale
culturii Vinca – respectiv culturile Sitagroi II şi Dikili Tash II cu ceramica
neagră sau gri cu decor lustruit.
De-a lungul acestor două etape putem astfel remarca manifestarea unor
forme culturale ce demonstrează o continuitate etnică pe lângă cea culturală şi
declanşarea unui proces ca se va manifesta în forme foarte ample în perioada
milemiului V î.e.n. în toată această parte a continentului.
Bulgaria
În general se admite faptul că primele manifestări ale neoliticului vechi
(Starcevo-Criş-Karanovo I, cultura ceramicii pictate vest-bulgare, ), corespund
cu sfîrşitul evoluţiei culturii Protosesklo istoriografia bulgară acceptând teoria
evoluţiei de tip difuzionist, în etape succesive de la sud către nord, în principal
pe văile râurilor Struma, Vardar şi Morava.

61
 Neoliticul mijlociu este reprezentat de culturile Usoe (Bulgaria de nord-
est), Veselinovo (Tracia) şi Gradesnica (Bulgaria de nord-vest).

GRECIA
O vedere generalã a situaţiei cunoaşterii neo-eneoliticului pe actualul
teritoriu al Greciei ne oferã un tablou aproape paradoxal, caracterizat de o
relativã precaritate a cunoaşterii, generatã în principal de nuclearizarea
cercetãrii, disparitatea informaţiei şi incoerenţa strategiei de cercetare.
Zona thesalianã este cea care actualmente este mai bine cunoscutã în
principal datoritã cercetãrilor arheologice întreprinse de Vl. Milojcic şi
colaboratorii sãi ( v. Chronologie der jungeren Steinzeit Mittel- and
Sudosteuropas, Berlin, 1949).
În general, aceastã situaţie este rezultatul secundar al unor sãpãturi
întreprinse doar cu scopul principal de a permite cunoaşterea perioadelor legate
de epoca primilor greci ( cu excepţia a celor de la Dikili Tash şi de la Sitagroi),
fiind în fapt, se pare, în primul rând, expresia unui interes în principal etnic şi
naţional. "De fait, il semble bien que cette large indifference quelque peu
insouciante en quelque sorte pour tout ce qui serait anterieur a l arrivee
des "premiers Grecs"- et par la meme cette incapacite notoire a
reconnaître que le destin de l Europe s est joue bien auparavant- explique
en grande partie les profondes carences dont souffre l archeologie grecque
comparee a ce qui se passe ailleurs a la meme epoque, du nord des Balkans
aux confins occidentaux et septentrionaux de notre continent (M.
Seferiades, La Grece, 1993, în Atlas du Neolithique Europeen, Liege).
Oricare ar fi cauzele, acestea au generat caracteristicile cercetãrii şi ale
datelor ce le deţinem şi deci de la aceastã bazã informaţionalã a fost creatã de
multe ori o "istorie fluidã" ce capãtã adesea, preponderent, caractere personale
şi în foarte micã mãsurã generale. Aceastã situaţie explicã nu numai dificultatea
sintezei ci şi apariţia unor opinii adesea convergente la acest nivel şi fãrã

62
îndoialã, modificãrile ce s-au impus în ultimile decenii precum şi cele care -
suntem convinşi - vor mai apãrea.
Neolitizarea ca proces, iar mai apoi evoluţia neoliticului în Grecia, dupã
cum ne sugereazã datele pe care le avem la dispoziţie şi pe care se bazeazã
opiniile multor cercetãtori, se leagã în principal de Grecia septentrionalã.
Aceasta la rândul ei este caracterizatã de trei mari regiuni culturale: Thessalia,
Macedonia şi Thracia.
Thessalia este cunoscutã în principal datoritã cantitãţii considerabile de
material arheologic, neolitic, extrem de divers în acelaşi timp şi care se bazeazã
în cea mai mare parte pe sãpãturile efectuate în tell-uri(=Magoula).Multe dintre
acestea prezintã stratigrafii impresionante, ce pot depãşi 10 m.
Studiile efectuate s-au bazat cu precãdere pe analiza variaţiilor formelor şi
decorurilor ceramice, în cadrul unei evoluţii detectabile stratigrafic şi care s-au
ilustrat în principal prin ignorarea sau foarte redusa atenţie acordatã altor forme
de manifestare( locuinţe, tipuri şi relaţii spaţiale, evoluţia paleoeconomicã,etc).
Totuşi trebuie sã subliniem faptul cã aproape toate studiile, analizele, ce
se referã la neo-eneolitic în sud-estul Europei sau chiar în Europa centralã se
bazeazã pe aceste materiale (v. J. Lichardus, M. Lichardus-Itten, 1989, p.229).
Macedonia, din punct de vedere geografic se situeazã la nord de
Thessalia, învecinându-se cu Albania la vest şi zona jugoslavã a Macedoniei, la
nord.
Tipul de aşezare, cel mai cunoscut, rãmâne tell-ul (=Toumbas), dar care,
în cazurile celor cercetate arheologic, (în suprafeţe reduse!), au relevat de
regulã existenţa unor locuiri ce se rezumã la o singurã formã de manifestare
culturalã sau o singurã perioadã a neoliticului- vezi de ex. cazul Nea
Nikomedia ( Rodden, R.J.,Excavations at the Early Neolithic Site at Nea
Nikomedia, Greek Macedonia, in P.P.S., 28, 1962, p. 267-288) şi Servia (
Heurtley, W. A., Excavations at Servia in Western Macedonia, Antiquaries
Journal, 12, 1932, 227-238).

63
 Se considerã, de aceea, cã în prezent, evoluţia neoliticului în Macedonia
nu poate fi definitã în termenii unei evoluţii a secvenţelor regionale
(J.Lichardus, M. Lichardus Itten, op. cit, p. 229).
Oricum, ea rãmâne o regiune extrem de importantã- "curea de
transmisie" (M. Seferiades, 1993), între Balcani şi Thessalia, manifestându-se,
datoritã poziţiei geografice, preponderent în domeniul relaţiilor culturale. Aici,
influenţele reciproce se accentueazã iar elementele componente sunt mult mai
bine perceptibile decât în Thessalia, ceea ce a permis "racordarea" secvenţelor
culturale de la sud cu cele de la nord.
La fel, s-a observat faptul cã existã şi diferenţe vizibile între regiunea
vesticã faţã de cea esticã. În prima, sunt mai puternice legãturile cu teritoriul
actual al Albaniei şi Macedoniei jugoslave, cealaltã având contacte mai strânse
cu teritoriul Thraciei greceşti, în special cu aşezãrile din câmpia Dramei.
Caracterul "fluid" al datelor, a generat apariţia unor sisteme adeseori
diferite de ordonare sau clasificare a epocii sau nu de puţine ori, utilizarea unor
concepte identice în formã, dar diferite în conţinut, dar care în esenţã respectã
principiul celor trei perioade.

Grecia.

Neoliticul vechi( timpuriu)

Aceastã parte a neoliticului, este caracterizatã în Grecia în primul rând de
"secvenţa thessalianã" reprezentatã de culturile Protosesklo şi Sesklo şi
varianta sa din Macedonia occidentalã ( ilustratã de aşezãrile de la Nea
Nikomedia şi Servia). Se considerã, în general, cã a cunoscut o evoluţie ce a
putut fi determinaţã la aproximativ un mileniu şi jumãtate ( poate chiar mai
mult).

64
 Aceastã perioadã este documentatã în Grecia centralã, Eubeea, în
Sporade, în Attica şi Pelopones. Din acest punct de vedre,regiunea cea mai bine
cunoscutã rãmâne Macedonia orientalã. De semnalat este şi faptul cã în insulele
Cyclade nu cunoaştem pânã în prezent nici o dovadã a existenţei sale, în timp
ce la Cnossos( niv.X-V) cunoaştem începutul unei economii de subzistenţã şi
cu alte forme de manifestare culturalã, dificil de a fi puse în paralel.
Cultura Protosesklo
Încadratã în neoliticul vechi(= timpuriu) ea a evoluat probabil de-a lungul
mil. VI î.e.n., conturând poate prima fazã a neoliticului timpuriu în zona
balcanicã orientalã.
Arealul sãu pare sã fi ocupat în principal Grecia septentrionalã(=
Thessalia şi Macedonia occidentalã), Grecia centralã, Eubeea şi Sporadele.
Subâmpãrţirea evoluţiei sale este consideratã a fi dificilã şi oricum foarte
nesigurã (M. Seferiades, 1993, p.13).
1. o primã fazã ar putea fi -ipotetic- drept neolitic aceramic;
2. a doua fazã este definitã de prezenţa ceramicii monocrome,
fiind în consecinţã atribuitã neoliticului timpuriu(= Früh- Keramikum);
3. a treia fazã: Protossesklo propriu-zisã, este caracterizatã de
apariţia ceramicii monocrome dar şi de specia pictatã;
4. a patra numitã Presesklo,este definitã mai mult ipotetic,
rãspândirea ei fiind bãnuitã numai în anumite regiuni ( Thessalia nordicã şi
vesticã ca şi în Macedonia de est).
Aşezãrile constau în principal în sit-uri cu suprafeţe mai mici de 5 ha
aflate la baza tell-ulilor( magoulas) thessaliene, şi situate de obicei în câmpie,
piemonturi, coline sau zone de coastã, de regulã în imediata apropiere a
cursurilor de apã, a lacurilor, mlaştinilor, sau pe insule. În cazul celor mai
timpurii dintre ele-preceramice, sunt atestate structuri adâncite în pãmânt, ce
cuprind o vatrã. Acestea sunt distanţate unele faţã de altele, fãrã a se putea

65
remarca existenţa unei ordini prestabilite. La Nea Nikomedia au fost
descoperite structuri de locuire grupate în jurul unei construcţii centrale.
Locuinţele protosesklo propriu-zise sunt împãrţite în mai multe camere
având un plan rectangular sau pãtrat (la Nea Nikomedia au dimensiuni de 6x8,
9; 8x11, 8x8m.).
În Macedonia occidentalã pereţii locuinţelor sunt realizaţi din chirpic, în
timp ce în Thessalia apar pereţi de chirpic sau cãrãmizi nearse pe fundaţii de
piatrã ca şi în alte regiuni. Acoperişurile sunt în patru ape ( Nea Nikomedia)
susţinute de stâlpi de lemn.
Sit-urile principale Clasificarea acestora derivã în principal din cercetarea
lor arheologicã şi implicit publicarea rezultatelor, ceea ce presupune într-o
anumitã mãsurã un caracter aleatoriu.
Achilleion ( Thessalia)-
În tell-ul de aici, cu o suprafaţã de aproximativ 5 ha., au fost efectuate
sãpãturi de cãtre M Gimbutas în perioada anilor 1973-1974- când a fost sãpatã
a suprafaţã de cca. 100m2 şi 4 sondaje. Din punct de vedere stratigrafic au fost
determinate patru niveluri subdivizate în douã sau trei faze(=h=4,20m).
Nivelul I-a,b,c,a fost atribuit fazelor Frühkeramikum şi Protosesklo:
Nivelurile II-III au fost atribuite fazelor Presesklo şi Sesklo.
Se menţioneazã existenţa unei evoluţii graduale, continui, determinate în
special pe baza studiului ceramicii.
Analizele arheozoologice au evidenţiat urmãtoarea situaţie : 93-97%
animale domestice, din care 75%- ovicaprine.
Studiul arheobotanic a evidenţiat existenţa cerealelor cultivate, în
principal grâul amidonier.
Arapi( Thessalia)

66
 În tell-ul de aici, cu o grosime a depozitului arheologic de 2,5 m., au fost
efectuate câteva sondaje de cãtre Vl. Milojcic în 1955
Din punct de vedere stratigrafic au fost definte trei niveluri.
Nivelul I ( straturile 8 şi 9) a fost atribuit fazei Presesklo.
Nivelul II ( orizonturile 5-7-conform lui Vl. Milojcic şi 4-7-conform lui
Hauptmann), au fost atribuite fazei Dimini vechi (= Tsangli).
Nivelul III ( orizonturile 3-5-conform opiniilor lui Vl. Milojcic şi 2-3-
conform acelora ale lui Hauptmann), au fost încadrate în faza Dimini vechi (=
Arapi). În acest nivelul III este demonstratã utilizarea cãrãmizilor de lut uscat.
Argissa( Thessalia)
În acest tell (Gremnos Magoula), cu o grosime a depozitului arheologic de
11 m., au fost efectuate sãpãturi arheologice de cãtre Vl. Milojcic în perioada
anilor 1953-1958. când a fost cercetatã o suprafaţã de 44 m2 şi un profil lung
de 80 m..
Din punctde vedere stratigrafic, au fost determinate cinci niveluri.
Nivelul I a fost atribuit neoliticului preceramic, fiind demonstratã
existenţa plantelor cultivate, alãturi de resturi osteologice aparţinând unor
animale sãlbatice. S-a demonstrat existenţa animalelor domestice în
urmãtoarele procentaje : 84,4% ovicaprine,10,3%, porcine, şi 5,3% bovidee.
Câinele este şi el documentat.
Ceramica este consideratã a fi intruzivã, în acest nivel, frecvenţa ei
crescând stratigrafic : -8,31-8,20 m = 9 fragmente; -8,20-8,10 m = 49
fragmente; --8.10-8,00 m = 56 fragmente; -8,00-7,88 m = 182 fragmente.
Nivelul II a fost atribuit fazei Frühkeramikum.
Nivelul III la rândul lui s-a considerat cã aparţine fazei Protosesklo fiind
reprezentat de structuri de locuire cu cãrãmizi nearse.
Nivelul IV aparţine fazei Presesklo.

67
 Nivelul V este constituit de nivele de locuire distruse. În gropile cercetate
au fostdescoperite materiale considerate ca aparţinând culturii Dimini( fazele
Arapi şi Otzaki).
Nea Nikomedia( Macedonia occidentalã)
Tell-ul de aici are o formã ovalã, ocupã o suprafaţã de 2,3 ha. şi o grosime
a depozitului arheologic de 2 m. În perioada anilor 1961-1963 aici a efectuat
cercetãri arheologice R.J. Rodden.
Stratigrafic, au fost definite douã nivele principale:
-Nivelul I a fost atribuit neoliticului vechi cu douã faze de construcţie. Au
fost descoperite aici locuinţe cu formã pãtratã ( 8 x 8 m ) sau rectangulare,
unele împãrţite în douã camere. Ceramica descoperitã în aceste orizonturi
prezenta un decor aplicat sau imprimat, fiind asociatã cu specia pictatã de tip
Protosesklo. Resturile osteologice atribuite animalelor sãlbatice constitue mai
puţin de 10%, în timp ce între oasele aparţinând animalelor domestice
predominã cele ale ovicaprinelor alãturi de cele de porc şi de bou. O datã C14
asigurã datarea acestui nivel cãtre 6220 B.C.
În acest nivel s-a descoperit un edificiu plasat în poziţie centralã cu
dimensiuni de 12 x 12 m, divizat în trei de douã linii de bârne şi cãruia i se
atribuie o funcţie mai curând religioasã decât politicã, atribuire bazatã în
principal pe descoperirea unor "depozite" de obiecte cu caracter cultual şi votiv
( statuete ale Marii Zeiţe, topoare de mari dimensiuni, de piatrã verde, topoare
votive de lut ars, douã "cutii"- recipiente de lut ars conţinând câteva sute de
lame de silex, câteva sute de rondele de lut ars ca şi doi askoi).
Otzaki-
Tell-ul ocupã o suprafaţã de 3,7 ha., având o formã ovalã. A fost afectat
de lucrãrile genistice realizate în 1912. Sãpãturile de aici au fost efectuate de
cãtre Vl. Milojcic în perioada anilor 1953-1958 fiind cercetatã o suprafaţã de
cca. 335 m2, prin douã sondaje şi un profil de 45 m. În Suprafaţa III au fost
înregistrate douã niveluri:

68
 Nivelul I- cuprinde douã niveluri ocupaţionale atribuite fazei Protosesklo
( aici au fost descoperite resturile unei locuinţe incendiate construite din
cãrãmizi şi parţial resturile unei "colibe").
Nivelul II- include şi el douã niveluri ocupaţionale Presesklo cu
arhitecturã din cãrãmizi nearse şi colibe de lemn.
Cercetãrile din Suprafeţele I şi II au permis racorduri stratigrafice pe baza
cãrora în aceste suprafeţe s-a stabilit existenţa unei faze: Sesklo- grosimea
depozitului arheologic fiind de 4 m, cu 8 secvenţe constructive. Apar chiar
locuinţe refãcute de cinci ori pe acelaşi amplasament, de formã pãtratã, din
cãrãmizi de tip Tsangli şi douã locuinţe în formã de megaron.

Sesklo( Thessalia)
Magoula (tell-ul) de aici ocupã o suprafaţã de 0,5 ha., sãpãturile fiind
efectuate sub conducerea lui Gh. Tsountas (1901-1902) şi D. Theocharis (
1956- 1972). În urma cercetãrilor s-a stabilit urmãtoarea stratigrafie:
primul nivel (I) a fost atribuit neoliticului aceramic;
cel de al doilea (II) a fost încadrat în neoliticul timpuriu ceramic
(frühkeramicum);
cel de al treilea (III) a fost atribuit fazei Protosesklo;
nivelul al patrulea (IV) unui nivel Sesklo timpuriu(=vechi);
al cincilea nivel, (V) s-a considerat cã poate fi atribuit fazei Sesklo
clasice ;
urmãtorul, (VI) a fost atribuit culturii Dimini;
al şaptelea nivel, (VII) aparţine culturii Rakhmani;
ultimul nivel, (VIII), aparţine epocii bronzului, faza timpurie.

69
 Descoperirile atribuite culturii Sesklo constau în fundaţii de locuinţe
rectangulare cu o camerã sau douã, cu pereţii construiţi din cãrãmizi de lut
nears şi în resturi ale unor construcţii realizate cu bârne de lemn lipite cu lut.
Culturii Dimini i-au fost atribuite unele complexe : un megaron cu
dimensiunile 8,25 x 8,50 m cu socluri pentru coloane de lemn, înconjurat la
rândul sãu de o incintã de piatrã.
Ceramica.
Formele ceramicii Protosesklo sunt relativ puţin numeroase. Repertoriul
cuprinde în principal boluri (formã bitronconicã) mai mult sau mai puţin
adânci, cu pereţi convexi sau în S, cu baza dreaptã sau rotunjitã, adesea
prevãzutã cu o bazã inelarã sau cu un "piedestal" scurt, tronconic şi cupe cu
pereţi mai mult sau mai puţin convexi sau evazaţi ( tronconici) cu fund (=bazã).
În general formele unghiulare sunt rare, lipsind de asenenea torţile. Sunt
prezente doar apucãtorile orizontale sau verticale, perforate.
Utilajul
În faza preceramicã este atestat utilajul litic reprezentat de microlite
geometrice, trapezoidale şi segmente.
Debitajul este laminar sau lamelar apãrând şi retuşele. Relativ numeroase
sunt piesele componente de secerã ce prezintã şi lustru de cereale.
Industria prelucrãrii materiilor dure animale este atestatã prin prelucrarea
osului sau a coarnelor de cerb : împungãtoare, dãltiţe, ace, ace de pescuit,
spatule, şi piese de centurã.
Economia
Încã din faza pre sau aceramicã este demonstratã existenţa unei economii
de producţie aflatã într-un stadiu avansat de evoluţie.

70
 Cerealele sunt şi ele atestate: grâul amidonier, grâul moale (Triticum
monococcum), orz, ovãz, mei. Se adaugã leguminoasele: mazãrea, mãzãrichea,
lintea.
Culesul fructelor este şi el atestat : ghinda, mãslinele sãlbatice, coarne,
fistic, prune.
Creşterea animalelor constituie o ocupaţie importantã. S-a remarcat
dominarea netã în Thessalia a ovi-caprinelor (75-85%) urmate apoi de suide şi
bovidee. Este prezent şi câinele.
Mediul a contribuit se pare, la conturarea unor variaţii specifice. Astfel, în
Macedonia occidentalã vânãtoarea şi pescuitul par sã fi jucat un rol mai
important aici (10%) decât în Thessalia.
O importanţã aparte pare sã o prezinte utilizarea obsidianei, prezentã în
mod semnificativ în tot arealul protosesklo, cu atît mai mult cu cât ea pare sã
provinã de la Melos. Lãsând la o parte semnificaţia în cazul utilajului litic,
remarcabilã este prezenta sa cvasiuniformã, demonstrînd existenţa, pentru
prima datã a unui comerţ intens, maritim, posibil de tip cabotaj.
Morminte
Se cunosc puţine cazuri. Semnificative sunt cele de la Nea Nikomedia
unde s-au descoperit morminte individuale şi câteva nesigure, familiale?
Toate au fost descoperite în interiorul aşezãrii, în poziţie chircitã, rar, în
decubitus dorsal (Nea Mikomedia).
Inventarul funerar, relativ sãrac, cuprindea fragmente ceramice, pietre
prelucrate, oase de animale.
Se menţioneazã, descoperirea la Souphli a câtorva morminte de
incineraţie - posibil de copii? având fiecare câte unul-douã boluri şi un vas
miniatural drept inventar funerar.
Cultura Sesklo
Datare

71
 Zona orientalã a Balcanilor a fost încadratã în cea de a doua fazã a
neoliticului vechi. În Grecia se considerã cã face parte din neoliticul mijlociu.
Oricum din punct de vedere cronologic, pare sã fie inclusã în prima
jumãtate a mileniului V î.e.n.
Areal
Aceastã culturã este documentatã în Grecia centralã şi nordicã (Thessalia
şi Macedonia occidentalã)
Periodizare
S-a considerat, în general, cã aceastã culturã a evoluat de-a lungul a fouã
faze principale.
Prima - Sesklo timpuriu (vechi), caracterizatã în principal pe baza
decorului ceramic, definit de utilizarea unor motive decorative "pline" ("solid
style") sau baroc.
Cea de a doua, Sesklo recent (nou) ar prezenta un decor de "stil liniar"
dezvoltat din ceramica cu decor incizat.
Sfârşitul culturii era considerat ca datorându-se unei "invazii" Dimini,
concretizat prin niveluri de incendiere şi distrugeri.
Dar, sãpãturile de la Servia au permis evidenţierea a unui depozit
arheologic ce includea cinci niveluri ocupaţionale.
Cercetãrile de la Otzaki au relevat, în cadrul depozitului arheologic gros
de cca. 4 m, existenţa a opt niveluri ocupaţionale, iar prelucrarea materialului
ceramic a permis afirmarea existenţai a trei faze evolutive.
Mai mult decât atât, recent, cercetãri întreprinse la Platia Magoula
Zarkou, demonstreazã existenţa unei faze tranziţionale, mixte, între Sesklo şi
Dimini.
Analiza acestor date, deţinute pânã în prezent, sugereazã cã tabloul
general al cunoştinţelor noastre este încã "fluid" şi cã este foarte posibil cã

72
evoluţia culturii sã fie mai complexã decât este ea cunoscutã în prezent. De
asemeni trebuie avutã în vedere, în mod serios, posibilitatea existenţei unor
variante regionale.
Faciesurile regionale
În sudul Thessaliei, a fost definit aşa-zisul "stil Lianokladi" caracterizat
de un decor constituit din fascicule de linii paralele, pictate cu roşu pe fondul
alb al vasului, pe întreaga suprafaţã a acestuia.
Acest "stil" este atestat în toatã Grecia centralã, în Phocida şi Beoţia. Este
considerat dpret o componentã importantã a aşa-zisei "culturi de la
Cheroneea" care prezintã 50% ceramicã monocromã, picturã roşie pe fond alb
- 35% şi ceramicã cu decor plastic - 15%.
Unii cercetãtori considerã cã aceasta din urmã nu este încã bine definitã,
ea przentând elemente hibride nordice şi meridionale (Seferiades, 1993, p. 14).
Aşezãrile
Cele mai multe dintre sit-urile cunoscute sunt de tip tell (magoula în
Thessalia şi toumbas în Macedonia). Datele pe care le deţinem în prezent
demonstreazã o posibilã concentrare a aşezãrilor ca şi apariţia unora noi şi ele
caracterizate de aceeaşi "aglomerare" a structurilor. Acestea sunt de tip
rectangular, uneori pãtrat (Tsangli), rar uşor trapezoidal. În Macedonia
occidentalã locuinţele sunt realizate din chirpic (Servia) iar în Grecia centralã şi
Thessalia, din cãrãmizi de lut nears, pe fundaţii de piatrã.
Cele mai importante sunt: în Thessalia: Sesklo, Otzaki, Dimini,
Souphli, Achilleion; în Macedonia occidentalã: Servia iar în Grecia
centralã: Elateea şi Orchomenos.
Se înregistreazã existenţa unor lucrãri dfefensive. Aşezarea de la
Magoula Hatzmissiotiki era protejatã de un zid de piatrã sec, iar cea de la
Souphli de un şanţ adânc, în formã de V.
Ceramica

73
 A fost certificatã existenţa câtorva categorii ceramice:
- ceramica monocromã, lustruitã, de culoare roşie;
- ceramica cu decor pictat cu roşu închis pe un fond (angobã) alb
sau pe fondul deschis la culoare al vasului;
- ceramica cu decor pictat, alb pe fond roşu (motive "pline") sau
liniare: unghiulare, triunghiulare, în scarã, dinţi de lup etc.
Formele principale sunt: strãchini adânci cu pereţi evazaţi, cupe cu picior
trapezoidal, ceşti şi cupe cu torţi plate şi largi, cãni cu profil în S, cu bazã
inelarã şi torţi pe umãr.
Utilajul
Utilajul litic prezintã unde debitaj laminar sau lamelar, retuşe şi
numeroase piese componente de secerã. Microlitele lipsesc total.
Apar unelte şlefuite, topoare sau herminete, fusaiole, proiectile de praştie.
Utilajul realizat din materii dure animale este reprezentat în principal de
împungãtoare şi dãltiţe lucrate din os.
Economia
Aceasta este un capitol puţin cunoscut. Este documentatã cultivarea
grâului amidonier care pare sã fie principala cerealã cultivatã.
În Thessalia - la Achilleion, aproape de 100% din resturile osteologice
provin de la animalele domestice, dintre care 75% ovicaprine.
În Macedonia vesticã - Servia, 80% din resturile osteologice aparţin
animalelor domestice, ovicaprinele fiind la egalitate cu suidele - câte 40%.
Morminte
Nu se cunosc în Thessalia.

74
 În Macedonia vesticã - Servia - a fost descoperit mormântul unei femei
depusã în decubitus lateral, avîând drept inventar câteva oase de animale iar la
partea superioarã a gropii un strat de cenuşã şi şase topoare de piatrã şlefuitã.
În Grecia centralã la Cheroneea, în interiorul unei locuinţe, a fost
descoperit un mormânt colectiv : doi bãrbaţi.
Se menţioneazã şi descoperirea unor numeroase statuete de lut, uneori
pictate, cele mai multe feminine, reprezentând probabil zeiţa mamã.

Neoliticul vechi în Pelopones

Datare
A fost încadrat în mileniul VI î.e.n., constituind prima fazã a neoliticului
vechi în Balcanii orientali. În Grecia este folositã terminologia: neolitic vechi.
Areal.
Este documentat în Pelopones, în special în zonele nord-estice, Corinth şi
Argolida, unde au fost descoperite aşezãri stratigrafiate.
Aşezãri
Acestea sunt documentate în zonele de câmpie (Corinth, Lerna) şi pe
litoral sau în peşteri (Franchti, Nemeea).
Faciesuri regionale
În general, aceastã perioadã este puţin cunsocutã în zonã, datoritã ( în
principal ) lipsei cercetãrilor. Doar regiunea Spartei pare sã se individualizeze
în primul rând datoritã aspectului particular al figurinelor descoperite aici.
Ceramica
Complexul ceramic este definit de prezenţa unor elemente ce definesc
complexul Protosesklo-Starcevo-Körös-Cris egeo-danubian.

75
 Totuşi el se diferenţiazã de Protosesklo în principal datoritã ceramicii
monocrome "arc-en-ciel" (=rainbow ware) prezentã în proporţie de 92% la
Corinth. A fost descoperitã şi o specie ceramicã deosebitã cu o suprafaţã
neregulatã (=riddled ware) prezentã la Corinth în procent de 6%. Decorul
pictat, adesea de culoare închisã pe fond deschis la culoare (= corinthian brown
ware) - 1% este dominant liniar ( linii paralelel, zigzaguri, haşuri, etc.) mai rar
pline ( triunghiuri etc.).
Formele vaselor sunt în principal aceleaşi cu cele din perioada precedentã
- presesklo.
Utilajul
Utilajul litic este caracterizat în cazul celui cioplit, de o industrie laminarã
şi lamelarã pe silex şi obsidianã. În cazul celui şlefuit, apar topoarele şi
herminetele cãrora li se adaugã rãşniţele şi zdrobitoarele.
Industria materiilor dure animale este reprezentatã în principal de unelte
perforante şi tãietoare.
Economia
Din punct de vedere al economiei, neoliticul vechi din Pelopones nu este
diferit de acela din Thessalia, fiind şi el caracterizat de existenţa unei economii
de producţie pe deplin constituitã. Este astfel documentatã cultivarea grâului,
orzului şi a mazãrii.
În ceea ce priveşte creşterea animalelor, predominã ovicaprinele 70-85%
dintre care 50% sunt exemplare tinere. Suidele reprezintã 5-15%, bovideele cu
talie micã: 5-10%. Vânãtoarea este documentatã de prezenţa cerbului : 5%,
apoi a lupului, vulpii, diverse specii de pãsãri. Pescuitul este şi el
documentat.
Aspecte rituale
Se cunosc doar câteva înmormântãri (în decubitus lateral) cu un inventar
funerar sãrac.

76
 Neoliticul vechi (I) din Creta
Datare
Dacã se are în vedere seria de date 14C de la Knossos, neoliticul vechi I
din Creta ar fi evoluat de-a lungul mileniilor VI şi V î.e.n., corespunzând
neoliticului vechi şi mijlociu din Thessalia (=Protosesklo şi Sesklo) ca şi primei
jumãtãtţi a neoliticului recent sau în schema cronologicã şi culturalã propusã de
J. şi M. Lichardus-Itten neoliticului vechi şi mijlociu sau neoliticului vechi,
mijlociu şi recent din zona Balcanilor orientali.
Areal
Atât neoliticul vechi I cât şi neoliticul vechi II din Creta nu sunt cunoscute
decât prin intermediul rezultatelor cercetãrilor din aşezarea celebrã de la
Knossos aflatã la 5 km. de Heraklion.
Aşezãri
De fapt, aşezarea, pare sã fi acoperit o suprafaţã de 1-2 ha., fiind situatã
pe o micã denivelare.
Din punct de vedere arhitectonic, se constatã existenţa uneia de tip
aglomerat, caracterizatã - pentru faza aceramicã - de structuri adâncite în
pãmânt, iar în fazele urmãtoare, de structuri rectangulare subîmpãrţite sau nu,
cu pereţi construiţi din cãrãmizi de lut nears, pe fundaţii de piatrã.
Au fost descoperite şi silozuri ca şi cuptoare rectangulare în plan.
Ceramica
Ceramica este în general monocromã, fãrã angobã, bine netezitã şi
decoratã câteodatã cu elemente plastice, zoomorfe sau simplu incizate, rareori,
incrustate cu pastã albã sau roşie.
Formele cele mai frecvente sunt bolurile cu pereţi evazaţi sau convexi cu
buza subliniatã.
Utilajul

77
 Industria liticã este bazatã pe utlizarea obsidienei şi a rocilor “silexoide”
fiind utilizat debitajul laminar şi lamelar, lame şi lamele retuşate: trapeze şi
segmente.
De piatrã şlefuitã apar topoare şi herminete, capete de mãciuci perforate,
râşniţe etc.
Utilajul din materii dure animale este reprezentat de împungãtoare, ace,
dãlţi şi spatule.
Economia
În aceastã aşezare, economia de subzistenţã apare pe deplin constituitã
încã din faza aceramicã. Este atestatã cultivarea grâului amidonier, orzul cu 2 şi
6 rânduri, mazãrea.
Ovicaprinele predominã - în procent de 70%, urmate de suide - 20%.
Bovideele sunt rare. Este prezent şi câinele.
Vânãtoarea este documentatã de prezenţa resturilor osteologice atribuite
iepurelui ca şi pescuitul, în special a bivalvelor.
Aspecte rituale
Din nivelul aceramic provin şapte morminte de înhumaţie, (trei noi
nãscuţi şi patru copii sub şapte ani) în decubitus lateral, unul singur în
decubitus ventral.
Plastica este reprezetnatã de figurine de piatrã sau de lut ars,
antropomorfe.

Neoliticul timpuriu (vechi) în Balcani şi în bazinul carpatic

În întreg acest areal, începutul neoliticului este reprezentat de apariţia şi

evoluţia culturilor cu ceramicã pictatã: Anzabegovo-Vrsnik (Macedonia

78
Jugoslavã), Starcevo (Jugoslavia), Körös (Ungaria), Cavdar şi Karanovo I
(Bulgaria) şi Criş (România).
Definirea acestora presupune analiza formãrii neoliticului în aceste zone.
De la ipoteza iniţialã, a difuziunii acestuia dinspre Orientul Apropiat, o
perioadã de timp s-a încercat definirea unei evoluţii autohtone, consoderatã a fi
expresia a unui proces de aculturaţie. Aceasta s-a bazat în principal pe
supraevaluarea unor date, relativ puţin credibile, asociate unui aşa-zis “neolitic
preceramic” sau “neolitic aceramic”.
Oricum, apariţia acestor culturi în mileniul VI î.e.n., şi care au toate
atributele pentru a putea fi definite drept neolitice, demonstreazã în acelaşi timp
evidente legãturi cu neoliticul vechi din nordul Greciei (Protosesklo şi Sesklo).
În schimb, o altã trãsãturã poate fi consideratã drept caracteristicã pentru
tot acest areal, foarte mare şi anume existenţa indiscutabilã a unor evoluţii
regionale, culturale, proprii.
Mai putem adãuga şi faptul cã însãşi cunoaşterea acestei evoluţii generale
este incompletã, generatã de efectuarea unor cercetãri ce nu sunt echivalente
sau care au fost direcţionate numai, sau cu preponderenţã, asupra formelor şi
decorurilor ceramice. Uneori chiar atribuirea culturalã sau cronologicã se
dovedeşte a fi arbitrarã, sau cel puţin discutabilã în lipsa unori înţelegeri
complexe şi detaliate a evoluţiei culturale. În consecinţã chiar dacã în linii mari,
generale, putem urmãri evoluţia neoliticului în acest areal, detaliile, sunt
susceptibile de analize divergente şi deci de atribuiri sau încadrãri care nu
întrunesc întotdeauna unanimitatea.
În general se admite existenţa unor trei zone ce pot fi individualizate într-
o mãsurã importantã:
- o zonã meridionalã ce ar cuprinde Macedonia jugoslavã şi
Albania orientalã;
- o altã balcano-ponticã ce ar cuprinde regiunea orientalã a
Balcanilor şi cea vest-ponticã aceasta din urmã putând fi consideratã separat;

79
 - şi în fine, o a treia, ce ar putea cuprinde partea septentrionalã a
Balcanilor de centru-vest pânã la Carpaţi;
1. Zona meridionalã
Prima culturã neoliticã în aceastã zonã este cea denumitã Anzabegovo-
Vrsnik.
Pe baza sãpãturilor efectuate în cele douã staţiuni eponime, ea a fost
divizatã în patru etape.
1. prima etapã este paralelizatã cu Protosesklo şi Presesklo
2. a doua etapã a fost paralelizatã cu sfârşitul Presesklo şi începutul
Sesklo
3. a treia ar corespunde cu Sesklo
4. iar a patra ar corespunde (conform Gonasanin) cu Dimini vechi.
Conexiunile generale cu zona nordicã ar fi urmãtoarele: fazele I-III =
Starcevo iar a patra etapã ar putea fi paralelizatã cu Vinca-Turdaş.
Aşezãrile par de regulã sã fie amplasate pe terasele cursurilor de apã şi
chiar în cazul acelora pluristratificate, ele nu formeazã tell-uri.
Pânã în prezent nu a fost sãpatã nici o aşezare în întregime, majoritatea
fiind cunoscute doar prin sondaje. De aceea nu cunoaştem structurile şi relaţiile
spaţiale.
Locuinţele au în general forme rectangulare, uneori divizate în interior, cu
pereţii construiţi din bârne de lemn, cu împletiturã de nuiele sau stuf, lipite cu
lut.
Ceramica
Prima etapã este definitã de asocierea urmãtoarelor specii ceramice :
ceramicã monocromã, lustruitã, roşie sau maronie, ceramicã lustruitã, ceramicã
pictatã cu alb pe fond roşu sau maroniu, ceramicã de uz comun cu barbotinã
sau impresiuni. Decorul pictat constã din mici triunghiuri sau linii drepte.

80
 Etapa a 2-a este definitã de apariţia decorului pictat cu culori închise pe
fond roşu sau crem.
A treia etapã prezintã apariţia elementelor decorative “spiraloide” pictate
cu culoare închisã pe fond crem, alãturi de celelalte specii ceramice ce continuã
sã existe.
Etapa a patra înregistreazã apariţia unei specii ceramice negre sau cenuşie
lustritã, cu decor incizat, ce prezintã analogii strânse cu cea a culturii Vinca-
Turdaş (neol. mijlociu).
Economia
Cultivarea plantelor este documentatã alãturi de creşterea animalelor care
predominã 96,58% - în etapa I, 97,07% - în etapa a 2-a, 94,24% - în etapa a 3-a,
demonstrând o netã preferinţã pentru ovicaprine - 78,30% - etapa I, 72,40% -
etapa a II-a, 76,42% în cea de-a treia etapã. În ultima etapã, a 4-a, creşte
sensibil ponderea suinelor şi a bovinelor, ovicaprinele înregistrând o scãdere
uşoarã.
Se cunosc doar câteva înmormântãri de inhumaţie în interiorul aşezãrilor,
În Albania orientalã au fost definite douã etape care demonstreazã o
evoluţie asemãnãtoare. Prima este reprezentatã de aşezãrile de la Burim şi
Rajce iar cea de a doua numitã Kolsh I este reprezentatã de aşezarea eponimã.
Ceramica primeia este definitã în principal de o ceramicã grosierã,
decoratã cu barbotinã sau elemente imprimate, alãturi de o specie finã,
roşiaticã, monocromã, care rareori pare sã fi fost pictatã.
Cea de a 2-a, pe lângã ceramica comunã, prezintã o specie finã cu decor
pictat brun pe fond roşu.
Pe baza elementelor decorative pictaţe, rectilinii sau curbe, s-au fãcut
analogii cu faza evoluatã a culturii Starcevo.
Economia este caracterizatã de cultura plantelor şi creşterea animalelor,
fãrã a avea la dispoziţie date mai complete.

81
 Prima fazã a fost paralelizatã cu faza veche a culturii Starcevo.

Zona balcano-carpaticã

Aceastã zonã a atras atenţia cercetãtorilor încã de mult timp, cu atât mai
mult cu cât a fost evident faptul cã de înţelegerea evoluţiei neoliticului din
aceastã zonã, depinde surprinderea şi clarificarea evoluţiei neoliticului în
Europa centralã. Aceasta a condus deci spre o anumitã intensificare a cercetãrii,
dar în acelaşi timp, aceasta a fost în principal îndreptatã asupra aspectelor
legate de periodizare şi cronologie. În acest spirit trebuie înţeles şi faptul cã din
întregul mobilier arheologic, numai ceramica s-a bucurat de o atenţie cu totul
specialã, ea fiind consideratã o “fosilã directoare”. O altã consecinţã importantã
constã în faptul cã în cea mai mare parte a lor, sãpãturile arheologice au fost
subsumate scopurilor amintite mai sus şi deci au fost practicate mai curând
sondaje decât sãpãturi extinse ca suprafaţã.
În funcţie de datele pe care le deţinem în prezent, din punct de vedere
global se poate afirma evoluţia în aceastã zonã, pentru perioada corespunzând
neoliticului timpuriu (=vechi), a unui singur mare complex cultural care la
rândul sãu poate fi diferenţiat în douã (sau chiar 3) faciesuri : unul meridional:
Starcevo şi un altul septentrional: Körös/Criş.
Arealul de rãspândire al acestui complex cultural ar include Macedonia de
nord, Bosnia, Serbia, Sirmia, Voivodina şi pânã lângã lacul Balaton în Ungaria
în special cea de rãsãrit! România, practic cunoaşte pe tot teritoriul sãu
rãspândirea sa.
Au fost definite pantru faze evolutive deci existã mai multe scheme
evolutive şi tipologice dar practic toate, cu mici diferenţe, pãstreazã aceastã
structurã.

82
 În istoriografie s-au purtat discuţii dacã faciesul nordic Körös/Criş nu ar fi
în fapt douã culturi, dar actualmente opinia generalã a specialiştilor este aceea
cã în fapt constituie un singur facies.
Aşezãrile
Cele mai multe dintre ele par sã fie amplasate în vãile apelor sau în zonele
de câmpie. Se cunosc şi situaţii când un amplasament a fost reocupat, dar cu
toate acestea, nu se formeazã tell-uri, ele evoluând mai curând pe orizontalã. Se
cunosc şi aşezãri în peşterã.
Locuinţele sunt rectangulare, cu o structurã de rezistenţã compusã din
bârne, câteodatã cu împletituri de nuiele pentru pereţi,lipiţi apoi cu lut.
Organizarea internã a aşezãrilor nu este cunoscutã datoritã tipului de
sãpãturã practicat.
Ceramica
Prima etapã este caracterizatã de o ceramicã fãrã picturã.
Cea de a doua este definitã de apariţia ceramicii pictate cu motive
decoirative liniare cu alb pe fond roşu.
A treia etapã cunoaşte apariţia unei ceramici pictate cu vopsea închisã la
culoare, pe fond roşu cu motive în "ghirlandã".
Ultima etapã, a 4-a, prezintã o ceramicã pictatã cu elemente decorative
“spiraloide” brune şi negre pe fond crem.
Ceramica de uz comun, este decoratã cu decor imprimat, incizat (unghii şi
degete) şi barbotinã care apare abia începând cu cea de a doua etapã.
Formele de vase cele mai uzuale sunt: cupe adânci, strãchini, vase
bitronconice şi vase semisferice cu “picior” care sunt tipice.
Economia

83
 Despre economia triburilor acestei culturi, cunoaştem foarte puţine lucruri
în condiţiile în care nu dispunem de studii sistematice şi ample.
Se poate afirma existenţa unei economii de subzistenţã în care includem
cultivarea cerealelor şi creşterea animalelor. Din acest cadru putem menţiona
opinia unor cercetãtori ce afirmã domesticirea localã a unor specii de animale,
în principal boul.
În ceea ce priveşte structura pe specii, se poate afirma doar
existenţa unor diferenţieri zonale, regionale. În arealul Körös se pare cã
predominau ovicaprinele.
De asemeni, vânãtoarea ocupa un loc ce nu era peste tot identic,
dar raportul dintre resturile osteologice aparţinând animanelor domestice
şi cele sãlbatice, de asemeni este variabil.
Viaţa spiritualã
Şi în acest domeniu datele sunt foarte puţine. Se cunosc diverse
reprezentãri antropomorfe şi zoomorfe, între primele predominând cele
feminine ce prezintã atributele specifice, bine subliniate. Apar tot acum şi
reprezentãri umane, aplicate pe pereţii vaselor.
Pânã în prezent nu se cunoaşte existenţa nici unei necropole, numai
înmormântãri de inhumaţie izolate sau în poziţie chircitã pe dreapta sau
stânga realizate întotdeauna în aşezãri, în locuinţe.

Zona balcano-ponticã
Aceasta ar cuprinde Bulgaria şi zonele vestice ale Mãrii Negre. Din
punct de vedere cultural, la nord se învecineazã cu faciesul Körös/Criş,
iar la vest cu Starcevo şi Anazabegovo-Vrsnik.
Aici evolueazã, în linii mari faciesul; Karanovo I şi II ce s-ar putea
sã fie considerate la rândul lor drept faciesuri zonale, dacã avem în vedere
elementele Starcevo ce sunt prezente. S-a remarcat faptul cã acesta se

84
diminueazã progresiv spre est. Însã, în stadiul actual al documentãrii,
conexiunile cu diversele etape ale Starcevo nu sunt clare.
Karanovo I s-a presupus cã ar putea sã fie paralelizat cu faza I a
culturii Starcevo.
Oricum, sãpãturile efectuate pânã în prezent evidenţiazã existenţa
mai multor aspecte regionale.
Evoluţia neoliticului vechi (timpuriu) se încheie cu formarea
culturii Veselinovo încadratã în neoliticul mijlociu.
În linii mari, se considerã cã neoliticul timpuriu (vechi) în aceastã
zonã se poate individualiza în douã unitãţi culturale. Una, ocupã Bulgaria
de vest şi o alta ce se situeazã în Tracia bulgãreascã şi litoralul Mãrii
Negre.
Pentru prima, sãpãturile efectuate în aşezarea de la Cavdar sunt
reprezentative.
Aşezãrile de tip tell sunt tipice, fiind amplasate în apropierea
cursurilor de apã, pe terase sau în zonele de câmpie. Se cunosc şi câteva
aşezãri în peşteri.
Ceramica este monocromã, lustruitã. Încã de la începutul evoluţiei
acestui aspect, este prezentã specia ceramicã finã cu picturã cu alb pe
fondul roşu. Semnificativ este faptul cã atât formele vaselor cât şi decorul
pictat prezintã analogii strânse cu fondul Starcevo. Particularitatea
complexului ceramic este datã de existenţa paharelor înalte cu picior
circular, scund. Ceramica grosierã este decoratã cu barbotinã şi
impresiuni realizate cu unghia.
Locuinţele, de regulã sunt rectangulare, apãrând mai rar şi unele
uşor trapezoidale. Pereţii de lut, prezintã o structurã de rezistenţã din
bârne de lemn. iar podeaua de regulã este simplã, din lut bine bãtucit.
Suprafaţa medie este de 30-40 m2. Uneori sunt împãrţite în douã camere.

85
 Viaţa spiritualã
Se cunosc figurine de lut ars, cele mai multe antropomorfe,
feminine, alãturi de care apar şi aplicaţii pe vase, atât antropomorfe cât şi
zoomorfe.
Mormintele de inhumaţie, în poziţie chircitã pe partea dreaptã sau
stângã, au fost descoperite în interiorul aşezãrilor, fãrã sã constituie
necropole.
Cea de a doua grupã, în Tracia bulgarã, prezintã şi ea analogii cu
cultura Starcevo, dar acestea se diminueazã dupã cum am amintit,
progresiv spre est.
Aşezãrile sunt şi aici de tip tell (moghila), cele mai reprezentative
fiind cele de la Karanovo şi Azmak. Amplasarea lor, în general, este
aceeaşi, în proximitatea cursurilor de apã, pe terasele acestora sau în
câmpie.
Tell-ul de la Azmak este unul relativ mic, din punct de vedere al
dimensiunilor : cca. 800 m2. În schimb aici, conservarea locuinţelor este
remarcabilã. Au fost descoperite unele cu pereţi în evelaţie de pânã la 1
m.
Forma generalã este rectangularã, cu pereţi cu structurã de
rezistenţã de lemn, cu chirpic, prezentând lipituri pe ambele feţe. În
interior erau structuri de combustie, de regulã cuptoare, plasate lângã
peretele opus intrãrii, lângã ele fiind situate vase de provizii, îngropate,
râşniţe, zdrobitoare etc.
S-a putut observa, atât la Azmak cât şi la Karanovo existenţa unui
plan preexistent în cazul construirii locuinţelor, şi “cruţarea” unor zone de
pasaj.
Mai mult chiar, la Azmak a fost cercetat şi un şanţ cu palisadã, ce
înconjura aşezarea. Astfel de “incinte” au mai fost observate şi în cazul

86
altor tell-uri. Funcţionalitatea acestora este încã discutatã de cãtre
arheologi.
Economia, este una de subzistenţã. Este documentatã cultivarea
plantelor (grâu, orz, mazãre).
Creşterea animalelor înseamnã creşterea bovinelor, suinelor, a
câinelui şi a ovicaprinelor care în unele aşezãri predominã. Totuşi trebuie
sã menţionãm cã reprezentativitatea lor este discutabilã în multe cazuri
datoritã loturilor mici osteologice.
Ceramica este definitã în principal de specia monocromã, gri sau
roşie ca şi de pictura cu alb pe fond roşu şi care are drept elemente
decorative, triunghiuri, spirale şi motive în reţea.

În linii generale, neoliticul vechi în zona orientalã a Balcanilor

corespunde aceluiaşi palier cronologic, echivalent Protosesklo-Sesklo,
fiind în general admisã teoria originii anatoliene a neoliticului balcanic.
Din punct de vedere cronologic, istoriografia bulgarã recentã a
definit trei etape evolutive a neoliticului timpuriu (vechi):
1. o primã etapã încadratã în intervalul 7250-6950 B.P. cal. 6150-
6100 - 5800/5750 Bp. (Lepenski Vir niv. I a-c; Anzabegovo I, Cavdar
niv. IV-VI; Otzaki), care corespunde cu sfârşitul culturii Protosesklo,
începutul culturii Ovcarovo, Karanovo I, cultura ceramicii pictate vest-
bulgare, Anzabegovo-Vrsnik, Starcevo.
2 a doua etapã ar corespunde intervalului 6950-6650 BP, sau în
date calibrate 5800/5750 - 5650/5600 cal. B.P.
Acum culturile deja menţionate continuã sã evolueze : Karanovo I
(Stara Zagora - niv. II, Tell Azmak niv. I/1 - I/3, Cavdar niv. II-III,
începutul Karanovo II, cultura Anzabegovo-Vrsnik II - III, Starcevo II-
III) corespunzând primei faze a culturii Sesklo.

87
 3 a treia fazã este încadratã în intervalul 6650-6350 BP 5650 /
5600 - 5500/5450 cal BP şi ar include aşezãrile de la Karanovo (niv. II),
Kremenik (niv. IV-II), Ovcarovo-Gorata şi Ovcarovo - platoto I,
Anzabegovo III, Lelenski Vir II, Obre I, Sesklo.

Culturile Karanovo I şi II (istg. bulgarã)

Încadrare cronologicã
Evoluţia lor a fost încadratã la sfârşitul mileniului VII şi prima
jumãtate a mileniului VI B.C.
Areal
În 1957, V. Mikov includea în arealul de evoluţie Tracia şi valea
Mariţei.
Aşezãrile sunt de tip tell, cele mai mari fiind cele din câmpia
Traciei: Karanovo (reg. Nova Zagora) Azmak (reg. Stara Zagora),
Kazanlâk şi Rabitovo (reg. Pazargik), Kârjali şi Plovdiv-Jassa Tepe.
Nivelurile aparţinând acestei culturi se aflã situate la baza
depozitului arheologic, adesea sub nivelul pânzei de apã freaticã ceea ce
le face dificil de studiat.
Faze de evoluţie
Au fost definite în principal douã faze principale 1 şi 2, fiecare la
rândul ei subdivizatã în câte douã secvenţe: 1 A şi 1 B, 2 A şi 2 B. O a
treia fazã, consideratã de tranziţie 2/3 - cãtre Karanovo III a fost definitã
de G. Georgiev în cazul sit-ului de la Kazanlâk.
Locuinţele
Structura spaţiului organizat demonstreazã existenţa unor planuri
predeterminate cu locuinţe dispuse de-a lungul unor zone de trecere
rectilinii. Ele aveau un plan rectangular, împãrţite în douã camere şi o

88
singurã structurã de combustie - un cuptor. Pereţii sunt realizaţi dintr-un
”schelet” de bârne de lemn dispuse în şir între care apare împletitura de
nuiele, lipite apoi cu lut. La Karanovo s-a (p. 97.) remarcat existenţa
pereţilor realizaţi în întregime din lut, deci fãrã structurã de rezistenţã de
lemn.
Cuptoarele sunt, fãrã excepţie, rectangulare, cu o cupolã
semisfericã.
Ceramica
Faza 1
În secvenţa 1A - apare ceramica roşie, finã. Cca 10% din
fragmente prezintã un decor pictat cu vopsea albã “crudã” (dupã ardere)
pe fondul lustruit al vasului.
Elementele decorative sunt liniare, triunghiuri şi ghirlande.
Ceramica de uz comun prezintã un decor barbotinat în relief.
În secvenţa 1B complexul ceramic este identic cu cel din secvenţa
precedentã cu diferenţa cã în cadrul decorului pictat apare spirala.
Cantitatea de ceramicã pare sã creascã.
Faza 2.
Secvenţa 2A
Ceramica pictatã dispare. Predominã în schimb ceramica gri sau
gri-maronie. Aceasta prezintã un decor format de caneluri puţin adânci.
Elemente decorative sunt benzile semicirculare şi triunghiulare.
În cazul vaselor globulare apar torţile.
Statuetele prezintã gâtul lung şi cilindric şi decorat cu elemente
incizate.

89
 Se considerã cã acum apar pentru prima datã dovezile existenţei
unei locuinţe cu etaj (aşezarea de lângã spitalul din Nova Zagora).
Secvenţa 2 B
Cermica de uz comun este caracterizatã de forme “joase” (=
scunde), prezentând elemente decorative imprimate sau benzi în relief.
Specia ceramicã canelatã predominã în comparaţie cu cea
monocromã, cenuşie-neagrã.
Faza de tranziţie 2/3, a fost definitã ca atare pe baza materialelor
de la Kazanlâk, de cãtre G. Georgiev, drept o fazã de tranziţie spre cultura
Karanovo III încadratã în neoliticul mijlociu.
Istoriografia bulgarã a mai definit drept culturi independente şi
“cultura ceramicii pictate vest-bulgare”, “cultura Ovcarovo” şi “cultura
Conevo” în cea mai mare parte contemporane cu ceea ce a fost definit
drept cultura Karanovo I şi II prezentând şi numeroase elemente comune,
ceea ce le defineşte mai curând drept aspecte regionale.
Regiunea centralã a Balcanilor
Aceastã regiune ca şi aceea rãsãriteanã a Balcanilor este strâns
legatã de procesele evolutive manifestate în bazinul mediteranean şi în
Orientul Apropiat.
Neoliticul aici, s-a dezvoltat în cadrul “complexelor balcano-
anatoliene” (s. Marijanovic, p. III) vechi şi recente.
În general, neoliticul în aceastã regiune este marcat de înfluenţele a
douã componente principale: una autohtonã şi alta alohtonã care au
contribuit în maniere şi proporţii diferite la formarea unor grupe culturale
ce prezintã caractere sincretice.
În partea sa sudicã predominã componenta strãinã, în timp ce mai
la nord (cultura Starcevo şi Körös) un rol important îl are substratul
autohton.

90
 Periodizarea încã utilizatã pânã nu demult, considerã douã etape
evolutive: neoliticul vechi şi neoliticul recent.
Descoperirea grupei Anzabegovo-Vrsnik a permis revizuirea
acestei scheme şi stabilirea unor raporturi mai clare cu neoliticul
thessalian pe de o parte şi cu cultura Starcevo în nordul thessalian pe de
altã parte.
Prima fazã Starcevo este astfel asociatã în timp fazelor Protosesklo
şi Presesklo în Thessalia iar fazele II-IV Starcevo sunt puse în conexiune
cu sfârşitul neoliticului vechi şi începutul neoliticului recent conform
crologiei egeene.
Pe de altã parte, faza Starcevo I poate fi paralelizatã cu faza
Anzabegovo - Vrsnik I în Macedonia jugoslavã (Pélagonia) iar fazele
Starcevo II a-b şi III cu Anzabegovo-Vrsnik II-IV ceea ce ar permite
încadrarea culturii Starcevo în neoliticul vechi şi mijlociu.
Dificultãţi majore rãmân în cazul culturii Körös datoritã lipsei
informaţiilor stratigrafice clare. Grupul regional Velusina-Porodin (ale
cãrui origini nu sunt încã foarte clare), fazele I-II, au putut fi sincronizate
cu faza Anzabegovo-Vrsnik I, iar faza clasicã a acestui grup a fost pusã în
relaţie cu faza Anzabegovo-Vrsnik II.

Cultura Starcevo (cca. 5250-4000 î.e.n)

Areal
Aceastã culturã ocupã teritoriul central-balcanic şi sud-panonic, în
principal în zona afluenţilor de dreapta ai Dunãrii. Limitele sunt dificil
încã de precizat, chiar dacã extensiunea sa în Transilvania este evidentã.
Faze evolutive
S-a admis, în general, periodizarea sa în patru faze:

91
 Faza I - este caracterizatã de ceramica de uz comun, decoratã cu
barbotinã şi decor incizat şi imprimat. Ceramica finã este monocromã,
cenuşie, brunã sau roşie.
Faza a II-a ceramica de uz comun este asemãnãtoare aceleia din
faza I.
Ceramica finã monocromã, cenuşie, brunã sau roşie, prezintã şi un
decor pictat: elemente pictate cu alb pe fond închis, sau elemente pictate
cu culori închise pe fondul deschis la culoare al vasului.
Faza II b
Complexul ceramic al acestei faze este asemãnãtor cu acela din
fazele precedente, cu diferenţa cã în cadrul decorului pictat, acesta este
mai puţin reprezentat, apãrând exclusiv decoruri pictate cu culori închise
pe fondul deschis la culoare al vasului.
Faza III
Ceramica de uz comun prezintã aceleaşi caracteristici cu cele ale
fazelor precedente. În schimb, ceramica finã, pictatã, prezintã elemente
decorative pictate cu culoare închisã pe fond deschis la culoare şi
decoruri policrome: de regulã elemente decorative pictate cu culoare
închisã pe fondul roşu şi conturate cu alb.
Faciesuri regionale
Este posibil sã existe mai multe faciesuri regionale, dar
actualmente doar douã sunt mai bine cunoscute: cel de pe Morava în zona
centralã a regiunii Kossovo şi cel din zona rãsãriteanã a Bosniei.
Aşezãrile
Sunt prezente în general pe terasele cursurilor de apã sau pe
pantele line din apropierea surselor de apã iar în câmpie, pe mici coline,
denivelãri de teren. Aşezãri cu stratigrafia complexã sunt foarte puţine,

92
nici una reprezentând o evoluţie completã a culturii. Organizarea internã
este puţin cunoscutã.
Locuinţele sunt adâncite în pãmânt sau de suprafaţã, având o formã
rectangularã. Tehnica generalã de construire a pereţilor constã dintr-o
structurã de rezistenţã de bârne de lemn, împletiturã de nuiele totul fiind
lipit cu lut.
Ceramica
Este caracterizatã de un repertoriu al formelor, puţin variat.
Formele cele mai frecvente sunt cele sferice sau semisferice.
Distincţiile tipologice mai fine privesc în marea majoritate a
cazurilor, partea lor superioarã: gât şi buzã.
În schimb, decorul este bogat şi variat.
Ceramica de uz comun este decoratã cu barbotinã, care predominã
în defavoarea decorului incizat şi imprimat.
Ceramica finã prezintã adesea un decor pictat care a fost clasificat
astfel:
1. - specia ceramicã cu decor pictat cu alb pe fond roşu
2- pictura cu culori închise (negru, maron închis, roşcat), pe fond
deschis la culoare.
3 - decor pictat policrom.
Elementele decorative frecvent întâlnite sunt: arcade, ghirlande,
figuri reticulare, zig-zaguri, diferite tipuri de spirale, panouri verticale etc.
Utilajul
Utilajul litic cioplit este puţin studiat. Se cunoaşte existenţa unor
diferite tipuri de lame retuşate şi gratoare, toate de mici dimensiuni.

93
 Utilajul litic şlefuit este compus din topoare şi herminete,
biconvexe sau cu feţe plane.
Utilajul din materii dure animale este compus înprincipal din ace,
împungãtoare sau spatule.
Plastica.
Au fost definite mai multe tipuri de figurine antropomorfe.
- cilindrice
- cu sânii bine marcaţi iar partea inferioarã în formã de trunchi de
con;
- steatopige, cilindrice.
În aşezãrile din Kossovo pare cã existã şi plasticã monumentalã.
Se cunosc şi cîteva variante de "altare" rectangulare cu patru
picioare.
Economia
Studii în acest sens sunt încã insuficiente.
Practicarea agriculturii este demonstratã indirect prin existenţa
topoarelor de piatrã, a râşniţelor şi a grãunţelor de cereale utilizate ca
degresant în pasta ceramicã.
Creşterea animalelor demonstreazã existenţa unor variaţii
considerabile de la un sit la altul.
Fauna sãlbaticã - certificând practicarea vânãtorii cuprinde bovine
sãlbatice, cerbul, mistreţul şi cãpriorul.
Cultura Anzabegovo-Vrsnik (cca.4300-3500.)
Areal.

94
 Este documentatã în principal în zona centalã a Republicii
Macedonia.
Faze evolutive.
Au fost definite patru faze evolutive (Ia-c; II-IV) în principal pe
baza evoluţiei ceramicii pictate.
Faza I
Etapa I a prezintã picturã albã pe fondul închis al vasului.
Elementele decorative sunt: liniare: meandre, verticale, zig-zaguri, sau
figuri geometrice: triunghiuri.
Etapa I b prezintã picturã albã pe fondul închis al vasului. Decorul
este compus din benzi şi triunghiuri.
Etapa Ic este definitã de prezenţa picturii albe pe fondul închis, cu
elemente decorative geometrice: triunghiuri sau "picãturi" şi "virgule".
Faza II Este prezentã pictura de culoare închisã pe fondul deschis
al vasului şi foarte puţinã picturã cu alb. Elementele decorative sunt
reprezentate de triunghiuri, benzi verticale, elemente în reţea şi în Z.
Faza III Este caracterizatã de pictura închisã la culoare pe fondul
deschis, prezentând în mod preponderent spirale.
Faza IV prezintã picturã închisã la culoare pe fondul deschis la
culoare al vasului, cu spirale şi meandre drept elemente decorative
principale.

Aşezãrile
Sunt cunoscute pe terasele fluviale sau pe pantele uşor înclinate ale
vãilor cursurilor de apã.

95
 Datele actuale permit evidenţierea existenţei unor locuinţe
rectangulare cu structurã de rezistenţã de lemn şi lut.
Utilajul
Atât cel litic cât şi cel din materii dure animale, este foarte puţin
cunoscut.
Economia
Este atestatã cultivarea lui Triticum monococcum şi dicoccum ca şi
a orzului şi mazãrii.
Resturile osteologice animale demonstreazã existenţa creşterii
animalelor în rândul ccãrora predominã ovicaprinele urmate de bovine şi
porc. Câinii sunt rari.
Vânãtoarea pare sã fi jucat un rol secundar.

Cultura Körös (cca 5250 - 4000 î.e.n.)

Areal.
Este documentatã în principal în Ungaria şi România dar şi în
Voivodina.
Faze evolutive
Se presupune existenţa a cinci stadii evolutive Prekörös şi Körös I-
IV care nu sunt bine documentate.
Aşezãri
Sunt documentate pe terasele joase ale cursurilor de apã. Cele mai
multe au un singur nivel ocupaţional.
Locuinţele par sã fi avut o formã pãtratã, de suprafaţã, cu
platformã-podea şi structurã de rezistenţã de lemn.

96
 Ceramica
Complexul ceramic este relativ monoton.
A fost observastã existenţa vaselor cu forme rotunjite, mai mici, cu
torţi, cupe cu picior cilindric, strãchini etc.
Ceramica de uz comun prezintã un decor imprimat iar cea finã,
este monocromã şi uneori cu decor pictat, alb, pe fond roşu, care este
puţin frecvent.
Utilajul
Utilajul litic este în principal microlitic demonstrând tradiţii
mezolitice. Uneltele şlefuite sunt topoare cu feţe plate şi altele biconvexe.
Utilajul lucrat din materii dure animale este compus din împungãtoare,
şlefuitoare şi spatule.
Economia
Datele existente sugereazã predominarea creşterii animalelor între
care mai numeroase sunt ovicaprinele urmate de bovine. Vânãtoarea era
şi ea practicatã.

Balcanii de nord-vest.
Zona jugoslavã este consideratã a fi una de tranziţie geograficã
între cele continentale şi cele mediteraneene.
Din acest punct de vedere se poate observa faptul cã regiunile
nordice erau "deschise" în principal spre teritoriile vaste ale Panoniei şi
Europei Centrale, zona Adriaticii, comunica cu cea mediteraneeanã iar
bazinul danubian central şi regiunea central-balcanicã cu cea a Balcanilor
rãsãriteni, bazinul egeean şi Orientul Apropiat.
Din punct de vedere cronologic, în neolitic se constatã existenţa
unor regiuni culturale ce întreţin între ele raporturi specifice. Astfel a fost

97
diferenţiatã o regiune adriatico-mediteraneeanã, una de tranziţie central-
balcanicã şi una nordicã sau pannonicã.
În termenii istoriografiei locale, şi nu numai, s-a pus problema
caracterului primar (adicã autohton) sau secundar al neolitizãrii.
Neolitizarea primarã este ilustratã, într-o manierã frapantã de
aşezarea de la Crvena Stijena unde, orizontul conţinând ceramicã
impresso-cardialã pare sã se înscrie în limita evolutivã derivatã din
orizontul mezolitic precedent. S-a exprimat ipoteza cã în întregime
complexul impresso-cardial adriatic s-a dezvoltat în aceastã manierã (S.
Batovic, 1966).
În general s-a acceptat ideea cã este posibil ca cultura Lepenski Vir
sã se fi format astfel pe baza etapelor precedente (Vlasac, Icoana,
Ostrovul Banului).
În acelaşi timp au fost definite şi cazuri ilustrative pentru
neolitizarea secundarã, exemplele cele mai clare fiind cazurile aşezãrilor
de la Obre I, lângã Kakanj, în Bosnia. La sfârşitul neoliticului vechi
(timpuriu) apare aici o culturã specificã: Starcevo -imprimatã rezultat al
amestecului dintre elemente etnice de facturã Starcevo cu altele venite
dinspre Adriatica.
În tot acest areal, ca şi în acela al culturilor Anzabegovo-Vrsnik
(Macedonia de rãsãrit) şi Velusina-Porodina (Pelagonia) nu se cunosc
decât manifestãri culturale atribuite sfârşitului neoliticului timpuriu.
De-a lungul neoliticului vechi (timpuriu) zona adriatico-
mediteraneeanã este reprezentatã de cultura cu ceramicã impresso-
cardialã. Aceasta acoperã teritoriul adriatic, insulele, Herţegovina litoralul
muntenegrean, o parte importantã a Albaniei, pãtrunzând departe în
interior pe vãile Neretvei, Pivei şi Drinei.
S. Batovic (cel mai bun cunoscãtor al zonei) a diferenţiat existenţa
a trei etape ale acestei culturi:

98
 Faza I - Crvena Stijena;
Faza II - Smilcic;
Faza III - Gudnja.
Studiul complexului ceramic şi anumite indicii economice
sugereazã existenţa unei evoluţii proprii acestei culturi. Dacã la început,
aceasta nu cunoaşte decât un repertoriu restrâns de forme ceramice, în
fazele ulterioare, acestea se îmbogãţesc sensibil. Din punctul de vedere al
decorului s-a remarcat existenţa, pe lângã a celor imprimate şi cardiale, şi
a acelora pictate pe ceramica de uz comun iar cãtre finalul evoluţiei,
existenţa impresiunilor şi a încrustaţiei cu roşu.
În Albania, neoliticul vechi (= timpuriu) este caracterizat de
asocierea ceramicii imprimate, pictate şi cu barbotinã. În aceste regiuni s-
a observat o anumitã combinaţie între elementele central-balcanice şi cele
vestice.
O perioadã neoliticului vechi i se atribuia cultura Starcevo cu
ceramicã imprimatã din “zona de tranziţie” (Obre I). Astãzi neoliticului
vechi îi este atribuitã doar faza I a culturii în partea centralã şi nordicã a
Balcanilor. În Bosnia, aceastã culturã este reprezentatã de elemente
aparţinând fazei II b, eventual IIa/IIb şi care nu pot fi atribuite neoliticului
timpuriu.
Pe de altã parte, ceramica imprimatã a acestei culturi este
paralelizatã cu cultura impresso-cardialã din zona Adriaticii ceea ce ar
putea eventual permite încadrarea ceramicii imprimate bosniece a culturii
Starcevo într-o fazã de tranziţie între neoliticul timpuriu şi cel mijlociu.

99
 Eneoliticul în sud-estul Europei
Din punct de vedere cronologic, această perioadă acoperă mileniul
V î.e.n. chiar dacă în prezent se constată variaţii regionale şi locale care
extind sau reduc acest interval cronologic. Deşi există unele diferenţe
între diferitele istoriografii naţionale, prima jumătate a acestui mileniu se
consideră că poate fi atribuită eneoliticului timpuriu iar cea de a doua
eneoliticului târziu.
Dacă îniţial denumirea de eneolitic/Copper Age/Chalcolithique a
fost adoptată pe baza criteriului oferit de metalurgia cuprului, ulterior
conţinutul termenului/concept a evoluat foarte mult fiind îmbogăţit
considerabil.
Evidenţierea adoptării unor modele sofisticate de gestiune a
resurselor alături de informaţiile oferite de studiul complexelor funerare
au permis afirmare structurării unor societăţi complexe în cadrul cărora
începe să se manifeste fenomenul ierarhizării sociale prin intermediul
sistemelor de producere şi repartiţie a diverselor bunuri între care cele de
prestigiu se evidenţiază.
Un proces extrem de important, care a devenit din ce în ce mai clar,
deşi încă se cer lămurite destul de multe detalii este cel al continuităţii
culturale şi probabil entice, între multe dintre aşa-numitele culture
arheologice ce au evoluat începând cu neoliticul târziu/recent în întreg
spaţiul sud-est balcanic.
Este perioada în care pe fondul evoluţiilor precedente, devine
vizibilă formarea unor mari complexe culturale cu evoluţii continui de-a
lungul întregii perioade a eneoliticului. Această situaţie este subliniată
de existenţa unui fond cultural comun pe care se grefează elemente
specifice.

100
 Grecia
Eneoliticul
Pe teritoriul Greciei această perioadă este reprezentată de cultura
Rachmani înThesalia. În Tracia dar şi în Macedonia răsăriteană evoluţia
culturală atribuită neoliticului mijlociu şi care foarte probabil continuă mai mult
timp, este ulterior caracterizată de existenţa celor două mari secvenţe culturale
ce ilustrează eneoliticul de până la Dunărea e Jos, Boian - Karanovo V respectiv
Gumelniţa – Karanovo VI

Bulgaria
Eneoliticul vechi
Zona de la sud de Dunăre, în principal cea de est a Balcanilor (cf
istoriografiei bulgare), care corespunde în linii mari cu cel al Bulgariei
actuale a fost divizat într-o zonă occidentală, de vest care corespunde cu
complexul Dikili Tash- Slatino ( culturile Dikili Tash – Slatino,
Gradesniţa), succede în acest spaţiu culturii Vinca, caracterizat de o
ceramică cu forme bitronconice, modelată din pastă gri şi decor lustruit,.
Cea de est sau orientală este ocupată de omunităţile complexului
Boian-Poljanica – Sava (culturile Marica, Poljanica, Sava), caracterizat de
o ceramică decorată cu linii incizate şi pictură în principal cu grafit.
În ambele zone este documentată metalurgia cuprului cunoscându-se
zăcăminte de cupru ce au fost exploatate se pare în această perioadă.
Eneoliticul recent

101
 Istoriografia bulgară afirmă existenţa unei continuităţi de locuire şi
deci implicit de evoluţi în cardul geografic identic cu cel din perioada
anterioară.
Astfel, zona occidentală a Balkanilor până la Carpaţi, este ocupată
de complexul Krivodol - Sălcuţa – Bubanj Hum.
Zona orientală, afirmă istoriografia bulgară, este locuită de
comunităţile complexului Kodjadermen – Gumelniţa – Varna ce se
extinde până în zona de sud a Basarabiei în nord-est şi Munţii Carpaţi în
nord.

102
 Cultura Dikili Tash-Slatino (prima jumătate a mil. V î.e.n.)
Areal
Valea râului Struma şi Grecia de sud-est
Aşezări importante
Slatino (regiunea Kustendil), Dren şi Krakra (regiunea Pernik), Topolnica III
(regiunea Blagoevgrad), Sitagroi III (lângă Drama — Grecia), Paradisos (valea
râului Mesta), Paradimi (regiunea Komotini — Grecia).
Evoluţia culturii a fost împărţită în trei faze definite în principal pe baza
studiului ceramicii.
Faza I
Sunt frecvente vasele cu formă bitronconică. Predomină decorul incizat alături
de incrustaţia cu pastă albă şi de decorul cu grafit pe pasta roşie sau maron a
vasului. Este menţionată şi ceramica cu pastă neagră, slefuită şi decor canelat de
tradiţie Vinca C1.
Faza II
Sunt mai frecvente vasele cu forme unghiulare. Dacă decorul incizat se
menţine se observă frecvenţa mărită a decorului grafitat. Este foarte frecvent
stilul Galepsos.
Faza III
Predomină absolut ceramica pictată cu grafit la care se asociază ceramica de
tip Galepsos. S-a observat asocierea decorului pictat cu grafit cu decorul
canelat.

Cultura Poljanica – Bulgaria (prima jumătate a mileniului V î.e.n.)

Este documentată în nord-estul Bulgariei, fără Dobrogea
Aşezări importante
Radingrad şi Hisarlîk (regiunea Razgrad), Poljanica et Ovcarovo (regiunea
Trgovište), Hotnica et Djulunica (regiunea Veliko Târnovo).
Aşezări şi locuinţe
În perioada de evoluţie a acestei culture se poate afirma formarea marilor tell-
uri. În multe situaţii acestea sunt protejate de sisteme de fortificaţii rectangulare
constând din şanţuri associate, foarte probabil, de palisade.
Spaţiul aşezărilor era structurat de sisteme de axe de circulaţie dispuse
perpendicular unele pe altele (system orthogonal), cu locuinţe lipite unele de

103
altele iar pereţii construiţi dintru-un system de rezistenţă de lemn acoperit cu lut
amestecat cu tije de plante tocate.
Spaţiul locuinţelor este structurat în doua sau trei camere, adesea având un plan
aşa-numit de tip megaron.
Evoluţia
În principal pe baza studiului ceramicii evoluţia culturii a fost definită de
existenţa a patru faze evolutive
Faza I
Aceasta este foarte puţin cunoscută. Datele existente sugerează diferenţe
culturale semnificative în comparaţie cu evoluţia neolitică târzie.
Faza II
Formele ceramice preponderente sunt cele cilindrice şi (mai rar), cele conice.
Decorul este liniar, de cele mai multe ori fiind asociată incizia cu picture fie cu
grafit fie cu alb, galben sau roşu.
Faza III
Formele ce devin preponderente sunt cele cilindrice cu pereţii convecşi.
Decorul caracteristic este incizat şi pictat. Motivele principale sunt liniare,
geometrice (meandre, cercuri, triunghiuri). Devine frecventă şi dispunerea pe
suprafaţa vasului în două registre tectonice, paralele. Cel superior fiind decorul
incizat şi pictat sau numai pictat cu grafit şi cel inferior decorat cu barbotină.
Faza IV
Formele cele mai frecvente sunt cele mai scunde, bitronconice.
Decorul pictat cu grafit este mai rar. În schimb, decorul pictat este delimitat
prin incizie. Apar, mai frecvent, şi zone lustruite, integrate în structura
decorului. Mai puţin frecvent este şi decorul pentru realizarea căruia au fost
folosite impresiuni de puncte. Decorul constând din barbotină este caracteristic
pentru vasele de uz comun sau uneori pentru jumătatea inferioară a vaselo cu
dimensiuni mari şi medii.
Aceste caracteristici ale decorului i-au hotărât pe unii specialişti să considere
aceasta faza ca aparţinând eneoliticului mijlociu.

Cultura Sava (prima jumătate a mil. V î.e.n.)

Areal
Zona litorală a Bulgariei fără Dobrogea

104
Situri semnificative
Sava, Goljamo Delcevo, Conevo, Trnak (regiunea Varna), Kableškovo et
Salmanovo (regiunea Šumen), Durankulak (regiunea Dobric).
Aşezări şi locuinţe
În general se afirmă o continuitate culturală şi foarte probabil etnică în
comparaţie cu manifestările culturale anterioare din neoliticul târziu (cultura
Usoe).
Sistemele constructive utilizate pentru realizarea locuinţelor este similar cu cele
utilizate în alte culturi contemporane respective schelet de rezistenţă de lemn
acoperit cu lut amestecat cu plante tocate.
Evoluţia acestei culture se consideră că a cunoscut patru etape.
Faza I
Este caracterizată de o ceramică lustruită, gri-roşcat sau brună la culoare.
Formele specifice sunt cupele, vasele antropomorfe cu capac şi mici străchini.
Decorul constă din motive excizate sau incizate dar şi incrustate. Elementele
decorative sunt în principal meandrul şi spirala.
Faza II
Formele ceramice caracteristice acestei faze sunt în principal aceleaşi cu
precizarea că acum sunt mai frecvente cupele cu picior gol şi vasele
bitronconice cu torţi unghiulare. Decorul păstrează caracteristici similare cu cel
din prima fază cu frecvenţa crescută a decorurilor haşurate.
Faza III
În ceea ce priveşte formele ceramice se poate constata creşterea frecvenţei
străchinilor şi a vaselor de provizii în formă de butoi, decorate cu impresiuni. În
ceea ce priveşte decorul se constată creşterea frecvenţei picturii cu grafit. Acest
element a permis, pentru unii cercetători, sincronizarea acestei faze cu faza III a
culturii Marica.
Faza IV
Cercetătorii bulgari afirmă apartenenţa acestei faze la eneoliticul mijlociu.
Formele ceramice prezintă preponderent unghiulare. Apar acum vase
bitronconice sau vase etajate sau antropomorfe. Străchinile rămân frecvente.
Decorul este realizat prin incizie, pictulă şi lustruire. Au fost remarcate
elemente decorative de influenţă Hamangia.

105
 România
Cultura Vinča, (mil. VI-V î.e.n.)

Este una dintre cele mai reprezentative culturi arheologice

pentru spaţiul balcanic, nord-dunărean şi central-european.
Formarea sa este considerată a fi în principal consecinţa unor
migratii de origine sudică, anatoliană. Comunităţile noilor veniţi au intrat
în contact cu cele ale culturilor Starčevo-Criş şi ceramicii liniare situaţie
care a generat noi sinteze culturale şi variante regionale, (cultura
Banatului, cultura Turdaş, etc.).

Arealul imens al acestei culturi se poate explica în principal pe

seama dinamismului comunităţilor vinčiene care au ştiut să folosească cu
multă abilitate resursele existente în fiecare regiune, locuind diverse
forme de teren şi exploatând variate medii ecologice.
În principal pe baza studiului ceramicii, au fost diferenţiate patru
faze evolutive. S-a putut observa astfel faptul că la început noii sosiţi şi-au
păstrat pentru o perioadă caracteristicile iniţiale. Abia ulterior contactele
cu comunităţile locale au condus spre modificarea acestora.
Aşezările sunt de tip tell dar şi cu stratigrafie mai simplă sugerând
existenţa unor modalităţi variate de ocupare şi exploatare a solului.
Locuinţele, iniţial de tipul celor săpate în pământ, sunt treptat
înlocuite de cele de suprafaţă cu o structură de rezistenţă de lemn,
acoperită cu lut amestecat cu vegetale tocate, cu o suprafaţă mai mare,
uneori compartimentate. În cazul aşezării de la Ujvar s-a constatat că

106
acestea erau dispuse în două cercuri concentrice protejate de un sistem
defensiv.
Datele privind economia demonstrează utilizarea judicioasă a
tuturor resurselor existente în fiecare zonă, animale, sălbatice sau
domestice, terenuri pentru agricultură, diverse alte materii prime, silex,
piatră, obsidian, etc.
În ultimele sale faze se constată dezvoltarea metalurgiei cuprului
demonstrată de o mare producţie de piese de metal. Caracteristice pentru
această producţie sunt topoarele-ciocan de tip Pločnik. Răspândirea
acestora pe mari areale ilustrează specific şi funcţionarea unor complexe
relaţii de schimb cu diverse comunităţi ale culturilor învecinate.

Ceramica, este caracterizată în principal de arderea la negru-cenuşiu

şi cu un luciu metalic specific. Decorul este şi el compus din linii
lustruite, caneluri înguste, pliseuri, benzi de linii incizate al căror câmp
decorativ este umplut cu puncte, etc.
Deosebit de ilustrativă este plastica antropomorfă care prezintă
adeseori feţe umane sub forma unor "măşti" triunghiulare, care, se
consideră, că amintintesc de caracteristicile fizice ale populaţiei din zona
de origine, anatoliană.
Impresionant şi unic pentru tot neoliticul din această parte a Europei
rămâne complexul de sanctuare descoperit la Parţa.
Evoluţia îndelungată a acestei mari culturi, arealul imens, de cca.
100.000 km², formele sale de manifestare se constituie în argumente
evidente pentru afirmarea rolului său deosebit de important în înţelegerea
evoluţiei neoliticului şi mai ales a modului în care acesta s-a difuzat
dinspre sud spre Europa centrală şi de vest. Întreaga sa evoluţie în acest
mare spaţiu evidenţiază existenţa acestei veritabile punţi ce a legat
Orientul Apropiat de sud-estul şi centrul Europei.

107
 Cultura Boian
Datare
Această cultură a fost atribuită iniţial neoliticului dezvoltat/târziu. În
prezent, pe baza noilor date obţinute în cursul crcetărilor, se consideră că
aparţine eneoliticului timpuriu. Evoluţia sa a fost încadrată în prima
jumătate a mileniului V î.e.n..
Formarea culturii Boian este rezultatul sintezei iniţiale dintre
comunităţile locale de tip Dudeşti şi influenţele din partea comunităţilor
culturii ceramicii liniare. Ulterior, spre sfârşitul evoluţiei sale constatăm şi
manifestarea unor influenţe vestice datorate contactelor cu unele
comunităţi vinciene. Este momentul în care comunităţile Boian îşi extind
arealul, contribuind în acelaşi timp la geneza culturii Precucuteni.
Evoluţia sa, pe baza caracteristicilor ceramicii, a cunoscut patru etape dintre
care cel puţin una este nesigură. Etapa finală este în acelaşi timp perioada în
care sunt din ce în ce mai vizibile atribute culturale ce anunţă formarea culturii
Gumelniţa.
Uneltele de silex, piatră, os şi corn numeroase, variate ca formă,
demonstrează un nivel ridicat al cunoştinţelor necesare realizării lor şi utilizări
specializate.
Ocupaţiile principale erau cultivarea plantelor şi creşterea animalelor
alături de vînat cules şi pescuit.
Ceramica cunoaşte manifestarea unor forme din ce în ce mai
specifice. Decorul, geometric, este caracterizat în principal de excizie, incizie,
încrustare cu pastă albă şi pictură după arderea vaselor.
Puţinele piese de metal cunoscute sugerează contacte cu alte
comunităţi, foarte probabil preponderent din sud, situaţie ce confirmă
caracteristica acestei perioade formative, de dinamism şi contacte active,
directe, între comunităţi diferite din punct de vedere cultural.

108
 Areal
Acesta acoperă o zonă geografică destul de restrânsă în timpul etapei
timpurii (Muntenia), apoi teritoriul se extinde mai ales în direcția Mării Negre,
până la a suprapune aria culturii Hamangia în Dobrogea. Sunt înregistrate şi
extinderi ale locuirilor de tip Boian şi în sud-estul Transilvaniei.
Aşezările
La început, așezările sunt destul de modeste, situate pe terase și în văi. În
etapele dezvoltate, locuirea succesivă pe același loc și în așezări mai bine
organizate, uneori fortificate, a dat naștere fenomenului aşezărilor de tip tell
locuite până în perioada culturii Gumelniţa.
Aşezările, în primele faze cuprind locuinţe grupate în cuiburi, fără o
ordine vizibilă încă. De-a lungul ultimilor faze apar însă aşezările de tip tell
evoluţie ce consemnează foarte probabil modificări importante în ceea ce
priveşte organizarea socială şi gestiunea resurselor.
Locuinţele la început sunt adâncite în pământ şi abia spre sfârşitul
evoluţiei sunt de suprafaţă, rectangulare cu structură de rezistenţă de lemn
acoperit cu lut amestecat cu vegetale tocate.
Uneltele de silex, piatră, os şi corn numeroase, variate ca formă,
demonstrează un nivel ridicat al cunoştinţelor necesare realizării lor şi utilizări
specializate.
Ocupaţiile principale erau cultivarea plantelor şi creşterea animalelor
alături de vînat cules şi pescuit.
Ceramica cunoaşte manifestarea unor forme din ce în ce mai specifice.
Este caracterizată de un decor ce are în principal drept element esenţial spirala
tratată într-un mod specific. Decorul, geometric, este caracterizat în principal de
excizie, incizie, încrustare cu pastă albă şi pictură după arderea vaselor.
Puţinele piese de metal cunoscute sugerează contacte cu alte comunităţi,
foarte probabil preponderent din sud, situaţie ce confirmă caracteristica acestei
perioade formative, de dinamism şi contacte active, directe, între comunităţi
diferite din punct de vedere cultural.

109
 Generalizarea construirii locuinţelor de suprafaţă solide din lemn şi lut,
utilajul de piatră, silex dar şi din materii dure animale alături şi de obiecte de
cupru (în special în ultimile faze evolutive), au determinat încadrarea sa în
eneolitic.
Ritul funerar este caracterizat de inhumația în poziție chircită.
Evoluţie
Pe baza studiului ceramicii au fost definite de către E. Comşa cinci faze
evolutive succesive, Bolintineanu, Giuleşti, Vidra, Spanţov şi aşa-numita faza
de tranziţie la cultura Gumelniţa.

Cultura Hamangia
Descoperite de către profesorul Dumitru Berciu, în 1952, în localitatea
Hamangia, comuna Baia, judeţul Constanţa, vestigiile arheologice de aici au
atras atenţia asupra unei noi culturi necunoscute până atunci. Vasele de lut ars
cu forme şi decoruri nemaiântâlnite demonstrau existenţa unor comunităţi
umane care păreau a nu avea rădăcini în spaţiul dintre Dunăre şi mare.
Prin caracteristicile formelor de manifestare, această cultură îşi are
originile în culturile neoliticului mijlociu balcano-anatolian.
Chiar dacă încă nu se poate demonstra foarte précis, originea acestei
culturi se regăseşte în mod cert în Anatolia de unde comunităţile acesteia au
plecat într-un moment ce poate fi considerat ca reprezentând începutul epocii
cuprului anatoliene.
Foarte probabil, aceste comunitati au ajuns în nord-estul Bulgariei circulând de-
a lungul ţărmului Mării Negre. Odată stabilite aici s-au extins, probabil de-a
lungul văilor râurilor. Acesta este momentul în care Dobrogea intră in istoria
perioadei neolitice. In sinteza care a dus la naşterea culturii Hamangia au fost
antrenate şi grupuri de populaţie locală, rezultând o structură rasială destul de
eterogenă, aşa cum a relevat analiza antropologică a celor peste 500 de
morminte din necropola de la Cernavoda sau a celor peste o mie de morminte

110
din staţiunea de la Duranculac (în nord-estul Bulgariei, chiar lângă graniţa cu
România).
Evoluţia sa, relativ îndelungată, de-a lungul a cca. şapte - opt secole, a permis
evidenţierea a trei faze dintre care ultimile două au fost subdivizate la rândul
lor.
Comunităţile culturii Hamangia au locuit în aşezări situate pe terasele râurilor
sau văilor, în apropierea cursurilor de apă sau pe malurile lacurilor litorale. Nici
una dintre aşezările cunoscute până în prezent nu este fortificată. Locuinţele, nu
par să fi fost dispuse după un plan preexistent. Cele adâncite în pământ,
preponderente în decursul fazelor iniţiale, puteau avea una sau, mai rar, doua
sau trei încăperi. Cele de suprafaţă aveau suprafeţe de până la 30 m², cu pereţi
de lut şi o structură de rezistenţă de lemn, acoperită cu puţin lut. Corpurile
decedaţilor erau depuse în spaţii special rezervate, necropole. Cea mai
importantă este cea descoperită şi cercetată la Cernavoda unde au fost studiate
peste 400 de morminte. Ritul predominant era înhumaţia cu schelete întinse pe
spate. Lângă decedaţi se depuneau ofrande destul de bogate, remarcându-se
brăţările de marmoră sau din scoici de tip Spondylus, precum şi pandantivele
din colţi de mistreţ. Apar şi unele practici rituale neobişnuite (precum
depunerea craniilor în grămezi, lipsa mobilierului funerar), care amintesc de
tradiţii epipaleolitice, întâlnite şi în Anatolia. Acestea au permis afirmarea unor
diferenţieri sociale între decedaţi.
Analizele antropologice au relevant existenţa unei populaţii amestecate cu
elemente ce puteau proveni atât din Anatolia dar şi din zona est –mediteraneană
alături de cele autohtone.
Studierea uneltelor de silex a demonstrat persistenţa unor tradiţii mai
vechi, anterioare, caracterizate de microlitism şi tehnicile de cioplire. Foarte
probabil acestea se datorează populaţiei autohtone cu care noii veniţi au intrat în
contact. Acestea se vor diminua de-a lungul timpului.
Oasele diverselor animale descoperite în cursul cercetărilor sugerează cu
pregnanţă importanţa creşterii animalelor, în principal a ovicaprinelor dar şi a

111
bovinelor, porcul fiind puţin reprezentat. Alături de această ocupaţie,
vânătoarea furniza şi ea o parte importantă din carnea consumată. In funcţie de
caracteristicile mediului erau vânaţi mistreţul, cerbul, căpriorul sau chiar
măgarul sălbatic.
Ceramica este la randul ei caracterizată de forme şi decoruri
caracteristice. Insă ceea ce individualizează comunităţile acestei culturi este în
primul rând plastica antropomorfa care, şi ea, demonstrează origini anatoliene.
Moştenirea Hamangia va contribui la conturarea unui aspect local, istro-
pontic, al culturii Gumelniţa din eneoliticul dezvoltat.

Sfârşitul evoluţiei acestor comunităţi este neclar deocamdată. Putem

presupune, datorită intenselor contacte şi schimburi cu alte comunităţi ale
culturilor Boian şi Precucuteni situate la vest şi nord, că treptat se va fi ajuns la
amestecuri de populaţii ce vor fi cunoscute mai târziu sub numele de
gumelniţene.

Eneoliticul târziu/recent

Cronologie

În linii mari, pe baza cronologiei de contact dar şi pe baza datelor

radio-carbon obţinute până în prezent se admite evoluţia sa de-a lungul
celei de a doua jumătăţi a mil. V î.e.n.

S-a remarcat, pe baza cercetărilor arheologice, că împărţirea zonei

Balcanilor în una de vest şi una de est se conservă şi de-a lungul
eneoliticului final/tîrziu. În consecinţă doua sunt complexele culturale
reprezentative, respectiv Krivodol-Sălcuţa-Bubanj şi Gumelniţa-Karanovo
VI –Kodjadermen.

112
 Cultura Gumelniţa pe teritoriul României
Istoricul cercetării
Primele săpături arheologice în aşezări gumelniţene au fost
efectuate în ultimul sfert al secolului XIX, când o serie de colecţionari
pasionaţi întreprind cercetări de teren şi realizează mici sondaje.
Astfel au fost introduse în circuitele publice informaţii şi materiale
arheologice privind aşezările gumelniţene de la Calomfireşti, Balaci –
Pădureţi, Ciolăneştii din Deal (jud. Teleorman) şi Căscioarele (jud.
Călăraşi), datorită lui Dimitrie Butculescu, Cezar Bolliac şi Grigore
Tocilescu (D. Butculescu, 1873; C. Bolliac, 1873; Gr. Tocilescu, 1880).
Perioada interbelică este caracterizată în primul rând de activitatea
lui Vasile Pârvan care a dirijat o parte importantă a eforturilor
colaboratorilor săi spre cercetarea diverselor sit-uri preistorice între care
unele gumelniţene. Ulterior, după moartea acestuia, Vladimir
Dumitrescu a fost cel care, în calitatea sa de director a Muzeului
Naţional de Antichităţi, a impulsionat cercetarea preistoriei.
Astfel, după 1920, sub coordonarea lui Vasile Pârvan, au început
săpăturile sistematice în diferite aşezări preistorice această perioadă
coincizând cu formarea ştiinţifică a primilor arheologi profesionişti.
Eforturile au fost dirijate spre definirea cât mai precisă a conţinutului
diferitelor perioade şi culturi arheologice, ceramica fiind considerată
drept un indicator elocvent pentru cunoaşterea acestora.
În anul 1924 Ion Andrieşescu, primul preistorician român, începe
săpăturile la Sultana, situată pe malul lacului Mostiştea, jud. Călăraşi, (I.
Andrieşescu, 1924).
Ulterior, studiul materialelor rezultate din săpăturile de la
Gumelniţa, jud. Călăraşi, conduse de către Vl. Dumitrescu dar şi
observaţiile stratigrafice realizate aici i-au permis acestuia să definească
existenţa a două faze în evoluţia culturii, respectiv A şi B (Vl.
Dumitrescu, 1925). Cercetările conduse de către Gh. Ştefan la
Căscioarele, jud. Călăraşi, situată pe o insulă a lacului Cătălui, (Gh.
Ştefan, 1925) şi cele de la Boian, jud. Călăraşi (V. Christescu, 1925), au
îmbogăţit cunoştinţele existente, confirmând concluziile lui Vl.
Dumitrescu.

113
 Săpăturile de la Glina, jud. Ilfov, (I. Nestor, 1932), conduse de către
I. Nestor, în perioada 1926 – 1927, au permis pentru prima dată
precizarea, pe baze stratigrafice, a succesiunii culturilor Boian,
Gumelniţa şi Glina III. Ulterior, în 1969 – 1970, săpăturile au fost
reluate aici de un colectiv condus de către M. Petrescu-Dîmboviţa (M.
Petrescu – Dîmboviţa, 1975).
În perioada 1929-1931, D.V. Rosetti a condus săpăturile din
aşezarea gumelniţeană de la “Măgura Jilavei”, judeţul Ilfov, (cf. E.
Comşa, 1976) iar în perioada 1931-1933 şi pe cele de la Vidra (D. V.
Rosetti, 1934). Cu această ocazie el a definit existenţei unei etape
Gumelniţa A1, diferenţiate de cea precizată de către Vl. Dumitrescu,
care în consecinţă va fi codificată cu sigla A2. Tot aici a fost descoperit
un sistem defensiv, format dintr-un şanţ şi val de pământ, (D. V. Rosetti,
S. Morintz, 1961).
În 1930, Dorin Popescu a realizat un sondaj la Cuneşti, jud. Călăraşi
(D. Popescu, 1938) iar D. Berciu a condus în perioada 1933-1935
săpăturile de la Petru Rareş şi Tangâru, jud. Giurgiu, (D. Berciu, 1934;
1937). Pe baza datelor obţinute, el a propus o schiţă a periodizării
culturii Gumelniţa, împărţită în trei faze: Gumelniţa I, II şi III.
Începând cu anii ’40 ai sec. XX, au fost întreprinse săpături în
aşezarea de la Bălăneşti (H. Dumitrescu 1944; Vl. Dumitrescu 1994),
Aldeni-“Gurguiul Balaurului” (Gh. Ştefan 1944; Gh. Ştefan, E. Comşa
1957), Pietrele şi Comana, jud. Giurgiu, (D. Berciu, 1956).
Ulterior, au mai fost realizate sondaje sau săpături la Surduleşti,
jud. Teleorman, (D. Berciu, 1956), Pietrele jud. Giurgiu, (M. Petrescu-
Dâmboviţa, 1953), Blejeşti, jud. Teleorman, (D. Berciu, 1956), Tangâru
şi Petru Rareş, jud. Giurgiu (D. Berciu, 1959). Datele noi obţinute i-au
permis apoi lui Dumitru Berciu să formuleze o periodizare diferită de
cea precedentă, introducând o nouă fază –codificarea acestora fiind
realizata cu cifre romane de la I la IV, (D. Berciu, 1961).
În 1959 şi 1963, este săpată în întregime aşezarea nr. 1, de mici
dimensiuni, de la Teiu, jud. Argeş aici fiind descoperit un şanţ de
apărare asemănător celui de la Vidra, (S. Morintz, 1962).
Cercetările de la Radovanu, conduse de către E. Comşa, au început
în 1960 (E. Comşa 1979). Aici, în depozitul arheologic, gros de cca.
1,60 m s-a observat existenţa a patru niveluri ocupaţionale aparţinând
fazei de tranziţie de la cultura Boian la cultura Gumelniţa. În acelaşi an,

114
Vl. Dumitrescu reia săpăturile din aşezarea eponimă (Vl. Dumitrescu,
1966), cu această ocazie fiind reconfirmate observaţiile şi stratigrafia
din 1925.
În perioada 1962 – 1968, sub conducerea lui Vladimir Dumitrescu,
au fost reluate cercetările în aşezarea gumelniţeană de la Căscioarele –
Ostrovel, (Vl. Dumitrescu, 1965). În numai două campanii arheologice
(1962 – 1963) aici au fost degajate şi cercetate resturile a 16 locuinţe
incendiate atribuite etapei B1. Acestea erau de suprafaţă, rectangulare, cu
dimensiuni mijlocii şi mari, cu diverse amenajări interioare şi cu un
bogat inventar.
În bazinul Bârladului au fost cercetate parţial aşezări cum sunt cele
de la Drăgăneşti-Tecuci, protejată de un şanţ de apărare (E. Comşa,
1963), Trestiana (E. Popuşoi, 1980), Dodeşti (I.T.Dragomir, 1983; 1985)
şi Gura Idrici (G. Coman, R.Alaiba, 1980).
Din 1970 au început cercetările de la Lişcoteanca, (N. Harţuche,
1970; 1980a; 1987). Aici au fost cercetate trei aşezări gumelniţene,
“Măgura Olarului”, (1970 – 1976) “Moş Filon” (1971 – 1974) şi
“Măgura din Baltă”, (1975 – 1978). În aceeaşi perioadă sunt realizate la
Vlădiceasca, (jud. Călăraşi), între 1973 – 1975, sondaje în două aşezări
situate pe insule, în mijlocul lacului Frăsinet.
Una din cele mai interesante aşezări din zona Subcarpaţilor de la
Curbură este aceea de la Mănăstioara-“Cetăţuia” (com. Fitioneşti), unde
cercetările arheologice au evidenţiat existenţa unei aşezări eneolitice,
fortificată, cu două niveluri culturale - unul Gumelniţa suprapus de un
altul, Cucuteni A. Trebuie menţionat faptul că aşezarea Gumelniţa are
două niveluri de locuire (Gumelniţa A1 şi Gumelniţa A2), în perioada
ultimei locuiri fiind săpat şi un şanţ de apărare (M. Florescu, A.
Florescu, 1983; V. Bobi, 1979).
Între 1980 – 1982, E. Comşa reia săpăturile de la Măgura
Cuneştilor. Cu această ocazie au fost cercetate resturile unor locuinţe
incendiate, (în nivelurile inferioare) şi ale unor locuinţe abandonate, (în
nivelurile superioare). În această aşezare cu un strat de cultură gros de
cca. 4 m, au fost observate 11 niveluri de locuire, toate atribuite culturii
Gumelniţa.
S-a observat că aşezările gumelniţene din S Moldovei se grupează
în bazinul Bârladului, în bazinul Prutului şi pe malurile lacurilor din S
Basarabiei. În timp au fost cercetate, mai mult sau mai puţin amplu,

115
aşezările de la Drăgăneşti-Tecuci, unde au fost descoperite mai multe
complexe de locuire protejate de un şanţ de apărare (E. Comşa 1963),
Trestiana - o aşezare cu un singur nivel de locuire cu locuinţe de
suprafaţă (E. Popuşoi 1980), Dodeşti (săpături conduse de către A. Niţu
şi D. Gh. Teodor), unde a fost descoperită o aşezare de tip Gumelniţa cu
două niveluri de locuire, reprezentate de locuinţe de suprafaţă, dispuse în
şiruri paralele (I.T.Dragomir 1983; 1985) şi cea de la Gura Idrici, unde
s-a observat existenţa a două momente ocupaţionale eneolitice –atribuite
culturii Gumelniţa şi fazei Cucuteni A3 (G. Coman, R. Alaiba, 1980).
Importantă prin informaţiile şi mai ales prin problemele pe care le-
a impus este aşezarea de la Suceveni, cercetată sistematic de către
(I.T. Dragomir, 1970; 1971; 1985). Aşezarea de aici prezintă trei
niveluri ocupaţionale definite de complexe de locuire (bordeie, locuinţe
de suprafaţă, gropi). Ultimile două locuiri au fost prevăzute cu lucrări de
fortificare, posibil palisade simple, de lemn.
Date importante au fost obţinute şi în cursul cercetărilor efectuate
în aşezarea pluristratificată de la Stoicani-“Cetăţuia”, aici fiind
observate şase niveluri ocupaţionale, reprezentate de structuri de locuire
(gropi şi locuinţe). Studierea materialelor rezultate de aici a afirmat
existenţa unor locuiri atribuite primelor două etape (A1 şi A2), a culturii
dar şi probabila locuire din ultima, B1. (M. Petrescu-Dîmboviţa, 1953).
O semnificaţie aparte o reprezintă aşezarea de la Drăgăneşti -
Corboaica situată pe malul drept al Oltului, cercetată de către M.
Butoi, V. Zorzoliu şi M. Nica în anii 80 şi începutul anilor 90.
Locuirea gumelniţeană din sudul Basarabiei s-a concentrate în
jurul surselor de apă, râurile şi lacurile existente aici.
Printre cele mai importante sunt cele de la Nagornoe, Vulcăneşti şi
Cocora (V. S. Bejlekči, 1978; N. Skakun, 1996), Ozernoe (V. S.
Bejlekči, 1978), Bolgrad (V.S. Bejlekči, 1978), Taraclia (I. Manzura, V.
Sorokin, 1990) şi Lopăţica (V. S. Bejlekči, 1978).

1993 a reprezentat anul de început a cercetărilor pluridisciplinare

complexe, dedicate culturii Gumelniţa în România. Astfel pe tell-ul de
la Hârşova, (jud. Constanţa), a început programul de cercetare
pluridisciplinară româno-francez care a reprezentat şi momentul
utilizării unei noi concepţii de săpătură. Concomitent aceasta a fost pusă
în operă şi la Borduşani – Popină, (jud. Ialomiţa).

116
 Practic după 1990, cercetările în ceea ce priveşte cultura
Gumelniţa capătă o amploare deosebită, în special în Muntenia şi
Dobrogea. Astfel, sunt continuate cele de la Hîrşova şi Borduşani, sunt
reluate cercetările în unele aşezări între care pot fi menţionate cele de la
Luncaviţa, (jud. Tulcea), Măriuţa, (jud. Călăraşi), Sultana, (jud.
Călăraşi), Însurăţei, (jud. Brăila), sau sunt începute cercetări în altele
cum sunt cele de la Vităneşti (jud. Teleorman), Bucşani, (jud. Giurgiu),
Măgura (jud. Teleorman), Mălăieşti (jud. Prahova), Însurăţei-“Popina I”
“Popina II” (jud. Brăila) şi insula La Ostrov (jud. Constanţa) ş.a.
Areal şi geneza
Cercetările realizate de-a lungul unei perioade de timp ce depăşeşşte un
secol permit trasarea unui areal impresionant prin suprafaţa sa, situate în
principal în estul peninsulei balcanice.
În România comunităţile gumelniţene au locuit în partea sudică şi sud-
estică a sa în Câmpia Munteniei, Dobrogea, parţial zona subcarpatică şi sudul
Podişului Moldovei. La sud de Dunăre au locuit jumătatea răsăriteană a
Bulgariei, ajungând în sud până în apropiere de Marea Egee. Unele sporadice
informaţii sugerează chiar şi circulaţia unor grupuri gumelniţene până în
oriental Apropiat.
Substratul cultural diferit pe baza căruia s-a format dar şi contactele cu
diferiţii vecini au imprimat formarea unor aspecte culturale regionale. Astfel
la est, de-a lungul ţărmurilor Mării Negre, pe teritoriul actual al Bulgariei,
Romîniei şi se pare şi pe cel al republicii Moldova, a fost definit un aspect
cultural de litoral, numit de către arheologii bulgari drept cultura Varna.
În restul teritoriului dobrogean a fost definit aspectul cultural dobrogean
diferenţiat de cel muntean iar la sud de Dunăre a fost definit aspectul cultural
Karanovo VI-Kodjadermen. Nu puţini sunt specialiştii care consideră chiar şi
cultura Sălcuţa ce ocupă spaţiul de le vest de Olt drept o variantă regională a
culturii Gumelniţa.
Aşezările
În ceea ce priveşte structura spaţială în cadrul aşezărilor gumelniţene nu se
pot identifica reguli precise, atât datorită suprafeţelor reduse care au fost
săpate, cât şi faptului că până acum numai patru aşezări gumelniţene au fost
cercetate integral (Căscioarele, Lişcoteanca - "Movila Olarului", Lişcoteanca -
"Movila din Baltă" şi Bucşani). Dintre acestea aşezările de la Lişcoteanca sunt
atribuite etapei Gumelniţa A2 iar celelalte două, Căscioarele şi Bucşani etapei

117
Gumelniţa B1. Comparativ cu numărul aşezărilor cunoscute în prezent sau cu
cel al acelora cercetate arheologic situaţia este departe de a fi mulţumitoare,
datele existente fiind relativ reduse.
Cu toate acestea putem evidenţia câteva fapte, care indică preocuparea faţă
de organizarea spaţiului locuit.
Cercetările întreprinse în ultimii ani de la Hârşova (jud. Constanţa),
Borduşani (jud. Ialomiţa) şi Pietrele (jud. Giurgiu), sugerează convingător că
locuinţele descoperite erau dispuse în şiruri paralele cu spaţii de pasaj între
acestea dar şi între locuinţe. În egală măsură, observaţiile de la Hârşova şi
Borduşani afirmă existenţa unor modificări a modului în care spaţiul aşezării
era structurat, acestea fiind uneori chiar foarte ample.
La Cireşu - Popină locuinţele sunt grupate, fiind puţine spaţii libere între
ele (S. Pandrea, V.Sîrbu, M. Mirea, 1997). La Lişcoteanca - "Movila
Olarului", "Moş Filon", "Movila din Baltă", locuinţele erau grupate iar în
cazul aşezării de la Lişcoteanca - "Movila Olarului", se poate observa din
imaginea publicată de către N. Harţuche că locuinţele par a fi dispuse în două
şiruri paralele (N. Harţuche 1987). La Suceveni-Stoborăni, din planul
săpăturilor recent publicate de I.T.Dragomir, se observă de asemena că
locuinţele din ultimul nivel de locuire erau dispuse în şiruri (I.T. Dragomir,
1996). la Nagornoe şi Taraclia s-a observat, de asemenea dispunerea în şiruri a
locuinţelor, precum şi existenţa unor pasaje de trecere între locuinţe (N.
Skakun 1996; I. Manzura, V. Sorokin 1990).
Tipul predominant de locuinţă este cel de suprafaţă, alături de care au fost
identificate şi extrem de puţine bordeie. Acestea din urmă au fost descoperite
în nivelul inferior de la Stoicani (nivelul 6) şi pe Popina de la Râmnicelu (M.
Petrescu-Dîmboviţa 1953; N. Harţuche 1980a). Gropile bordeielor erau de
mari dimensiuni, aveau formă patrulateră şi o adâncime de 60-80 cm.
Cele mai multe locuinţe de suprafaţă (cu o medie de 50-70 m²),
dreptunghiulare sau uşor trapezoidale, erau construite de la nivelul solului. De
multe ori acesta era pregătit prin nivelare ce putea consta din aport sau

118
îndepărtare de material, situaţie în care adeseori erau utilizate materiale
rezultate din distrugerea altor locuinţe sau din alte tipuri de complexe. (S.
Pandrea, V. Sîrbu, M. Neagu, 1999; N. Harţuche, 1987; I.T. Dragomir, 1983;
M. Petrescu-Dâmboviţa, 1953; V.S. Bejlekči, 1978).
Săparea unor şanţuri de fundaţie, era destinată să confere rezistenţă
pereţilor, această soluţie constructivă fiind generalizată chiar dacă structura de
rezistenţă nu întotdeauna era foarte puternică. Diferenţierile constructive
sugerează şi modalităţi diferite de realizare a acoperişului care deocamdată
rămân neclare. La Aldeni (E. Comşa, 1963; 1997) şi Bălăneşti (Vl.
Dumitrescu, 1994) se menţionează utilizarea lespezilor de piatră la construcţia
locuinţelor, soluţie folosită şi de comunităţile de la Varna şi Durankulak (P.
Haşotti, 1997). La Hârşova (jud. Constanţa), Borduşani (jud. Ialomiţa),
Însurăţei - "Popina I" (S. Marinescu-Bîlcu şi colab., 1997; S.Pandrea, V.Sîrbu,
M. Neagu, 1999) şi Nagornoe II (N. Skakun, 1996), pereţii portanţi şi pereţii
ridicaţi în sistemul paiantă au şanţuri de fundaţie. Locuinţe cu şanţuri de
fundaţie impozante s-au descoperit şi la Borduşani – “Popină” şi la Hârşova
(S. Marinescu-Bîlcu şi colab., 1997).
Pereţii locuinţelor de suprafaţă erau realizaţi fie în sistemul paiantă fie în
sistemul ceamur. Mai rar ambele soluţii au fost folosite în cadrul aceleiaşi
locuinţe. Sistemul paiantă presupune faptul că pereţii erau construiţi dintr-o
reţea de pari şi nuiele umplută sau acoperită cu lut amestecat cu vegetale
tocate între care şi tulpini, spice, sau seminţe de cereale. Sistemul ceamur
presupune faptul că pereţii erau ridicaţi prin suprapunerea unor tăvălugi de
pământ amestecat cu paie şi pleavă bine bătuciţi; din loc în loc în aceşti
tăvălugi, puşi unul peste altul, erau încastraţi pari cu rolul de a susţine
acoperişul (M. Petrescu-Dâmboviţa, 1953; V.S. Bejlekči, 1978; I. T.
Dragomir, 1985; I. Manzura, V. Sorokin, 1990; N. Skakun, 1996; S. Pandrea,
V. Sîrbu, M. Neagu, 1999).
Aceste două sisteme constructive au fost utilizate în egală măsură şi
foarte probabil depindeau de resursele oferite de mediu. În cazul unor locuinţe
descoperite la Însurăţei - Popina I şi Nagornoe II, unde în cadrul aceleiaşi

119
locuinţe erau utilizate ambele sisteme (S. Pandrea şi colab., 1999; N. Skakun,
1996).
În multe cazuri, precum Însurăţei – “Popina I” (S.Pandrea, V.Sîrbu, M.
Neagu, 1999), Nagornoe (N. Skankun, 1996), Lopăţica (V.S. Bejlekci, 1978),
Taraclia (I. Manzura, V. Sorokin, 1990), s-a observat că detaliile constructive,
structurarea spaţiului interior şi uneori inventarul, sugerează o utilizare
diferenţiată, reflectare foarte probabilă a unor diferenţieri economice şi
sociale.
În mai multe aşezări între care Însurăţei – “Popina I” dar şi la Hârşova (date
inedite), au fost descoperite fragmente de pereţi îngrijit făţuiţi, cu urme de var
pe ele sau cu pictură bicromă (S. Pandrea şi colab., 1999).
Cercetările efectuate în ultimii ani în principal la Hârşova şi Borduşani
au evidenţiat faptul că de regulă locuinţele aveau o evoluţie mai lungă decât se
credea, din punctul de vedere al utilizării lor. Astfel după construcţie şi
utilizare, în momentul în care degradările erau atât de importante încât nu se
mai putea reface construcţia respectivă ea era folosită în alte scopuri,
depozitarea unor materiale sau diverse obiecte. Aceste utilizări secundare
continuat până în momentul în care degradarea era ireversibilă. Urma apoi
recuperarea tuturor materialelor refolosibile şi deci distrugerea sa completă.
Ulterior, în anumite situaţii, zona ocupată de fosta locuinţă era transformată în
zonă de depozitare a resturilor menajere. Utilizarea locuinţelor abandonate ca
zone de depozitare a resturilor menajere este, foarte probabil, frecventă în aria
gumelniţeană, pentru că această practică a fost identificată şi în cazul
aşezărilor de la Borduşani, Hârşova, Russe, Ovčarovo, Čavdar, Kazanlăk (D.
Popovici, Y. Rialland, (coord.) 1996; S. Marinescu-Bîlcu, şi colab. 1997; K.
Kănčev, 1995).
Fortificaţii
Problema fortificaţiilor în aria culturii Gumelniţa a reţinut sporadic
atenţia specialiştilor (Morintz, S., 1962, Comşa, E., 1987; P. Haşotti, 1997).

120
 Până în prezent sunt cunoscute 11 situri pentru care s-a susţinut
existenţa unui sistem de fortificare. Dintre acestea, doar pentru trei există
menţiunea clară a prezenţei unei fortificaţii – Brebeni, jud. Olt, Siliştea „La
Lilieci”, jud. Teleorman, (Nania, I., 1962) şi Geangoieşti, jud. Dâmboviţa,
(Morintz, S., 1962). În cazul a patru situri cercetarea a evidenţiat eventualul
sistem de fortificaţie, respectiv Măgurele, (P. Roman, 1962), Vidra, (V.D.
Rosetti, S. Morintz, 1960,71-79), Zidurile, (D. Măndescu, 2001) şi Baia, (S.
Morintz, 1962).
În doar două situri au fost evidenţiate sisteme de fortificaţie
circulare - Teiu, tellul nr. 1 şi nr. 2 (Morintz, S., 1962). Din păcate, doar unul
dintre ele este publicat parţial, (I. Nania, 1967). În afară de acestea mai sunt
aşezările de la Izvoarele, (E. Comşa, 1970; 1999-2000) şi Luncaviţa, (idem,
1962), unde topografia locală sugerează existenţa unor sisteme de fortificaţie,
fără a exista date mai precise. Nici în cazul aşezării de la Cernavodă, situaţia
nu este foarte clară, (P. Haşotti, 1997).
Există un singur sit în cazul căruia fortificaţia a fost săpată integral –
Teiu, tell-ul nr. 1.
Referitor la nivelul tehnicilor de construcţie pare să se contureze
două sisteme : unul caracterizat de şanţ larg, (6-7 m), dar puţin adânc, (1-1,5
m), dublat de val şi palisadă, (Zidurile, Teiu, tellul nr. 1şi 2); cel de-al doilea
sistem îl constituie fortificaţia cu şanţ puţin mai îngust, dar mai adânc, (3-4
m), dublat de val, (Măgurele, Vidra).
Cel puţin unul din şanţurile de la Măgurele şi primul de la Vidra sunt
încadrate etapei A1 a culturii, urmate de refaceri din etapa A2. Acesteia i-ar
putea fi atribuite sistemele de fortificaţie de la Geangoieşti şi Zidurile, iar în
etapa B1 sunt încadrate telurile de la Teiu.
În atare situaţie se poate remarca faptul că structurile defensive sunt
semnalate încă din perioada de formare a culturii Gumelniţa şi apoi până în
etapa B1.

121
 O primă situaţie ar afirma realizarea acestuia încă din momentul primei
implantări şi folosirea sa pe toată durata locuirii, perioadă de timp în care
uneori este refăcut (Teiu, tellul nr. 1?, Vidra, Măgurele, Baia). O a doua
constă din realizarea şi utilizarea doar o perioadă de timp din evoluţia
comunităţii respective (Zidurile).
Indiciile care există în literatura de specialitate până în acest moment,
par să sugereze faptul că numărul cazurilor în care fortificaţiile sunt realizate
într-un moment de început este mai mare decât cel în care fortificaţia apare pe
parcursul evoluţiei comunităţii (Alexandria-Gorgan, Măgura Jilavei,
Măgurele-Movila Filipescu, Sultana, Teiu-tellul nr. 1, Ziduri, Vidra). În cea
de-a doua situaţie s-ar incadra fortificaţia de la Boian B, dacă interpretarea
datelor existente este corectă şi cea de la Cernavodă. Se observă, de asemenea,
că aproape în toate aşezările unde au fost surprinse structuri de fortificaţie,
acestea prezintă refaceri – Alexandria –Gorgan, Baia, Jilava, Măgurele,
Popeşti, Sultana, Teiu, Vidra.
Refacerile pot fi asociate părăsirii sau abandonării aşezării datorită unor
calamităţi - incendii, inundaţii şi reocuparea ulterioară a sitului, cum pare să
fie situaţia de la Teiu, tellul nr. 1 (Nania, I., 1969), Bucşani – La Pod, nivelul
inferior (Bem, C., 2002), de extindere a suprafeţei locuite, cum pare să
sugereze situaţia de la Alexandria (Haită, C. 2003) sau de restrângerea sa, ca
la Cernavodă (Nestor, I., 1937), unui alt motiv.

122
 Complexul cultural Precucuteni - Cucuteni, (mil. V-IV î.e.n.)

Şi în acest caz, cercetările arheologice au definit iniţial existenţa a

două culturi Cucuteni şi apoi Precucuteni. Ulterior s-a documentat
evoluţia continuă, neîntreruptă între aceste două culturi, ilustrând
afirmarea pe fondul influenţelor iniţiale, sudice, a comunităţilor locale
care realizează acum veritabile sinteze culturale. În prezent ele pot fi
considerate drept două mari faze evolutive ale acestei civilizaţii.

Formarea culturii Precucuteni este definită de sintetizarea, în

proporţii variabile, a unor elemente culturale de origine est-central
europeană, (cultura ceramicii liniare), sudică, (cultura Boian), sud-
vestică şi vestică, (cultura Vinča) şi sud-estică, (cultura Hamangia).

123
 Evoluţia sa a cunoscut trei etape principale, fiind înregistrată şi
existenţa unor aspecte zonale, această situaţie fiind determinată şi de
marea sa extensie teritorială, (realizată prin diverse modalităţi), spre est
începând din cea de a doua sa etapă. Tot acum constatăm intensificarea
deosebită a relaţiilor cu alte comunităţi spre vest şi se pare şi spre sud.
Locuinţele la început adâncite şi apoi de suprafaţă, erau, se pare,
dispuse în cuiburi. Unele prezintă şi sisteme de fortificare.
Economia acestor comunităţi este caracterizată de cultivarea
plantelor şi creşterea animalelor alături de vânătoare, cules şi, se pare
mai puţin, de pescuit. Au fost intens folosite resursele locale în cazul
utilajului litic. Varietatea materiilor prime utilizate demonstrează
funcţionarea unor sisteme de schimb complexe ce acopereau adeseori
distanţe foarte mari. Piesele de cupru descoperite ilustrează şi
cunoaşterea tehnologiei necesare prelucrării cuprului chiar dacă unele
dintre piesele par a proveni din arealul altor culturi, în principal din vest.
Ceramica, adeseori de foarte bună calitate, cunoaşte forme şi
elemente decorative ce vor fi preluate ulterior, chiar dacă nu identic, de
comunităţile cucuteniene. Decorul este caracterizat în principal de
incizie, excizie şi în ultima sa fază de apariţia picturii cu roşu şi alb
aplicată fie înainte fie după ardere.
Numărul mare de statuete antropomorfe dar şi zoomorfe, şi mai
ales construcţiile şi complexele de cult descoperite la Târgu Frumos,
Poduri, Isaiia demonstrează existenţa unei vieţi spirituale variate în
formele sale de manifestare.
Cea de a doua mare fază a acestui civilizaţii o reprezintă evoluţia
culturii Cucuteni, clasificată la rândul ei în alte trei etape, definite şi ele
în principal pe seama decorului pictat al ceramicii dar şi al modificării
plasticii antropomorfe. La trecerea de la cultura Precucuteni la cultura
Cucuteni au contribuit şi unele influenţe exercitate prin intermediul

124
relaţiilor pe care comunităţile precucuteniene le-au avut în principal cu
cele ale culturilor Petreşti şi Gumelniţa.
Declanşarea acestui proces pare să fi avut loc undeva în sud-estul
Transilvaniei sau în Moldova de centru-vest chiar dacă unele detalii nu
sunt încă foarte clare. Ulterior arealul culturii a depăşit pe cel ocupat
anterior de comunităţile precucuteniene.
Din a doua jumătate a acestei etape, (Cucuteni A) comunităţile
cucuteniene îşi extind arealul preponderent spre est.
Dacă în primele etape ale culturii Cucuteni gruparea locuinţelor
pare să rămână aceeaşi, respectiv în cuiburi, spre finalul evoluţiei sale
sunt cunoscute mari aşezări care pe baza prospectărilor geo-magnetice
par să cuprindă adeseori mai multe sute de construcţii dispuse în cercuri
concentrice, altele având locuinţele dispuse în şiruri.
Se cunosc locuinţe în care au existat şi funcţionat în mod cert
altare sau complexe de cult foarte posibil destinate folosirii familiale sau
a mai multor familii înrudite.
Puţine aşezări par să fi fost apărate cu ajutorul unor sisteme
defensive compuse din şanţuri şi probabil palisade şi mai rar din şanţuri,
valuri şi palisade.
Numeroase atribute caracteristice pentru cultura Precucuteni rămân
neschimbate iar unele vor fi numai puţin modificate de-a lungul etapei
Cucuteni A. Locuinţele, din punct de vedere constructiv şi din cel al
materialelor utilizate sunt asemănătoare. Utilajul de piatră, silex sau os şi
corn nu este diferit. Multe forme ale recipientelor ceramice rămân deloc
sau foarte puţin modificate. Plastica antropomorfă rămâne şi ea
asemănătoare în forme.
Din punctul de vedere al gestiunii resurselor constatăm
practicarea agriculturii şi a creşterii animalelor în principal şi a vânătorii,
culesului şi pescuitului în secundar. Dar ponderea fiecăreia dintre

125
acestea cunoaşte variaţii uneori importante ele fiind determinate de
caracteristicile mediului din fiecare zonă.
Decorul ceramicii şi cel al plasticii se modifică însă.
Schimbări mai ample constatăm de-a lungul etapelor următoare în cazul
decorului pictat şi al plasticii. Pictura este definită de culorile roşu, alb şi
negru. Elementul decorativ caracteristic este spirala care este
reprezentată atât pe recipientele ceramice dar şi pe statuetele
antropomorfe. Varietatea luxuriantă a compoziţiei decorurilor ceramice
şi exuberanţa coloristică, caracterizează ceramica cucuteniană de-a
lungul întregii evoluţii a culturii. Desigur, acesta cunoaşte o evoluţie
caracterizată de sinteză şi abstracţie care a produs de-a lungul timpului
vase ceramice ce pot fi considerate drept veritabile capodopere ale artei
preistorice din Europa.

Indoeuropenizarea
Sfârşitul eneoliticului în sud-estul Europei şi geneza formelor
de manifestare a epocii bronzului a fost considerată, drept perioada
în care marile transformări vizibile în plan arheologic ilustrează

126
ceea ce a fost definit drept procesul indoeuropenizării. Într-o viziune
istoricizantă acesta ar fi fost responsabil de marile schimbări, de
natură etnică, culturală şi economică care au restructurat treptat
harta acestui imens spaţiu, contribuind la geneza culturilor epocii
bronzului european.
Datele existente, fie ele de natură lingvistică, antropologică
sau arheologică nu sunt încă suficient de convingătoare ceea ce a
generat teorii, opinii sau ipoteze diverse, nu de puţine ori
ireconciliabile.
Lipsa surselor scrise corespunzătoare acestei epoci, (mileniul
IV î.e.n.), a determinat apelul lingviştilor la cele mai târzii, la rândul
lor nici ele foarte clare. Arheologia poate, în principiu să ofere date
mai sigure care să permită măcar analize mai credibile dar care nu
pot fi integrate într-un sistem coerent.
Sfârşitul eneoliticului în spaţiul extracarpatic pare să fi fost
marcat de o serie de schimbări care au drept element comun
mobilitatea crescută a diverselor comunităţi umane. Chiar dacă
cauzele par să fi fost diverse, efectele sunt mai vizibile.
Începutul acestor modificări pare să fi fost anunţat încă de la
sfârşitul fazei Cucuteni A cînd se înregistrează apariţia unei
ceramici (numită de "tip C"), vizibil alohtone, caracterizată de
impresiuni de şnur în pasta moale a vaselor. Datele arheologice
sugerează infiltrarea treptată, graduală, a unor mici grupuri alogene
în comunităţile cucuteniene cu care ele vor convieţui. Întreaga
evoluţie a culturii Cucuteni va fi astfel influenţată şi în cele din
urmă modificată, conducând la cristalizarea formelor de manifestare
culturală din perioada de tranziţie la epoca bronzului.
Într-o perioadă ce corespunde în linii mari cu evoluţia fazei
Cucuteni B, în zona de nord a spaţiului cuprins preponderent între
cursul Siretului şi munţii Carpaţi înregistrăm apariţia unor

127
comunităţi ale culturii amforelor sferice care având o economie
bazată preponderant pastorală şi o ierarhizare socială mult mai
vizibilă, ocupă zonele colinare şi muntoase, foarte probabil
neinteresante pentru comunităţile cucuteniene. Este perioada în care
acest teritoriu este ocupat de comunităţi umane ce în mod cert aveau
sisteme diferite de gestionare a resurselor.
Fondul cultural al spaţiului sud-carpatic este reprezentat de
comunităţile culturii Gumelniţa care ocupau un areal foarte mare, el
cuprinzând, şi teritorii sud dunărene.
Dacă şi aici înregistrăm manifestarea unui proces ce include
modificări culturale şi foarte probabil etnice, formele sale de
manifestare sunt sensibil diferite faţă de cele pe care le înregistrăm
în arealul cucutenian.
Către sfârşitul fazei Gumeniţa A, în Dobrogea îşi fac apariţia
comunităţile culturii Cernavoda I care prin formele de manifestare
culturală se individualizează de cele gumelniţene. Ceramica,
caracterizată de degresantul pastei constituit din valve de scoici şi
cochilii de melci, formele şi decorul mult mai sărac şi mai puţin
elaborat al diverselor recipiente ceramice dar şi o economie cu un
caracter mai accentuat pastoral, locuinţele mai puţin solide,
reprezintă atributele unor comunităţi evident diferite, dinamice, a
căror origine a fost considerată a fi preponderent estică, mai précis
din stepele de la nordul Mării Negre.
Tipul de relaţii pe care noii veniţi îl au cu autohtonii este
profund diferit. Primii sosesc aici în comunităţi compacte care
ocupă adeseori vechile sit-uri gumelniţene şi implicit teritoriile
acestora. Ajunse în Dobrogea, comunităţile cernavodene îşi
continuă apoi expansiunea spre vest axul principal al acestei mişcări
fiind constituit de culuarul văii Dunării. Fenomenul acesta, mai
rapid decât cel din arealul cucutenian, pare a fi mai dramatic, cu un

128
sistem de relaţii ce nu a permis convieţuirea, fiind apoi documentate
în Muntenia şi Oltenia.
Aproximativ în aceeaşi perioadă, chiar dacă nu sincron, datele
arheologice ne dezvăluie alte câteva modificări culturale, posibil şi
etnice. Sosind dinspre vest comunităţile culturii Bodrogkeresztur se
răspândesc în Transilvania şi Banat prilejuind noi sinteze culturale.
Manifestarea şi a unor influenţe culturale de origine sudică,
atribuite epocii timpurii a bronzului macedonean, conturează tabloul
unei perioade extreme de complexe în care mişcările diferitelor
comunităţi umane capătă forme de manifestare variate.
Date antropologice
Fodul antropologic autohton este cel mediteraneean căruia i se
adaugă elemente paleomediteranoide robuste şi protoeuropoide.
Mişcările de populaţii înregistrate arheologic, cum este cazul
Culturii Amforelor Sferice, au contribuit la apariţia unor elemente
noi cum sunt indivizi cu talie înaltă a tipului europoid, gracilizat şi
cu accentuate tendinţe spre brahicefalizare.
Sfârşitul eneoliticului, este caracterizat de prezenţa şi a altor
populaţii caracterizate de înmormântările cu ocru, plane sau
tumulare, (descoperirile de la Holboca, Valea Lupului, Smeeni,
Stoicani, Lieşti, Târgu Bujor), caracterizate în cazul bărbaţilor de
variante ale tipului protoeuropoid şi nordoid şi cu unele elemente
dinaroide. Femeile sunt caracterizate de o structură protoeuropoidă
gracilizată, sau mediteranoidă evoluată, prezentând asemănări cu
fondul antropologic al culturilor Boian şi Gumelniţa.

129