Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr.

Mircea Anghelinu

PALEOLITICUL SUPERIOR ȘI DIASPORA UMANĂ GLOBALĂ

1. Trăsături generale
Așa cum am notat, paleoliticul superior este considerat o epocă „revoluționară” în evoluția
comunităților de vânători-culegători paleolitici. Este epoca în care oamenii ajung să colonizeze virtual
toată lumea (cu excepția unor insule din Pacific sau Atlantic), deci și zonele Terrei rămase străine
înaintașilor lor, ajungând în America de Nord, apoi de Sud (prin Siberia, traversând strâmtoarea
Behring, cândva înainte de 17 ka BP) și în Australia (către 50 ka BP). Apariția acestei diaspore umane
globale, alcătuită de acum în întregime din reprezentați ai lui Homo sapiens sapiens, care colonizează
o diversitate uriașă de medii și reușește să traverseze contexte de climat dintre cele mai vitrege, stă
mărturie pentru succesul adaptativ deosebit al strategiilor de supraviețuire cristalizate la începutul
paleoliticului superior și perfecționate ulterior.
Dincolo de diversitatea de macro-manifestări regionale recunoscute arheologic drept
tehnocomplexe (mari tradiții sau „familii” tehnologice, care domină spații geografice și cronologice
întinse, unificând diversele „culturi” locale), paleoliticul superior are multe trăsături generice,
împărtășite de majoritatea comunităților umane din această epocă, de la Atlantic la Pacific; multe din
ele sunt de găsit și la comunitățile paleolitice din Africa, Australia, sud-estul Asiei sau din Americi,
deși acestea își dezvoltă și tradiții tehnologice și stilistice proprii.
Europa, continentul pe și pentru care a fost definită inițial această epocă, dar și Orientul
Apropiat, demonstrează cel mai bine transformarea majoră suferită de cultura materială în raport cu
tiparul adaptativ anterior, cel musterian; după 40 ka BP, cu variațiuni regionale, aici se multiplică
comportamentele rar sau deloc prezente în paleoliticul mijlociu: dominația generalizată a tehnologiei
de debitaj a Modului 4 (producția de lame, adică așchii alungite, cu lungimea cel puțin cât dublul
lățimii și cu laturile în general paralele), și mai ales a microlitelor lamelare (lame mici, chiar foarte
mici – sub 2 cm lungime și doar câțiva milimetri lățime – utilizate pentru realizarea utilajului și
armamentului compozit), prelucrarea pe scară largă a materiilor prime de origine animală (cochilii,
os, corn, fildeș), apariția pandantivelor, a instrumentelor muzicale (ex. fluiere din os), manifestări ale
artei figurative rupestre (pictate sau gravate pe pereții peșterilor) sau mobiliere (incizate sau gravate
pe obiecte portabile), utilizarea pe scară largă a coloranților etc.
Nu toate aceste inovații apar în același timp și nici nu se regăsesc în măsură egală în toate
contextele paleoliticului superior (ex. arta rupestră), parțial din cauza conservării. Indiciul constant
conservat însă pretutindeni, utilajul litic, este grăitor: tehnologia paleoliticului superior, adică lamele
și lamelele, ca și inventarul de tipuri realizate pe aceste suporturi alungite, înlocuiesc rapid și pe
deplin vechile industrii pe așchii ale musterienilor. Toate culturile paleoliticului superior realizează
gratoare (de la francezul gratter, răzuitoare cu latura activă înaltă, folosite la prelucrarea pieilor),
burine (fr. burin, unealtă simplu de realizat, asemănătoare unui zgârieci, în care partea activă,
ascuțită, prismatică, era folosită pentru prelucrarea lemnului, osului sau cornului), lame, lamele și
așchii, folosite fie în formă brută, neretușate, fie cu laturile îngrijit retușate, troncaturi (lame
deliberat fragmentate, apoi retușate), cuțite, vârfuri, perforatoare (fr. perçoire, lamă vârfuită prin
retușă, folosită pentru perforat) etc. Aceste tipuri de unelte și arme pot fi considerate a reprezenta
fondul comun al paleoliticului superior; atașate tijelor sau mânerelor de lemn, os sau corn, cu
ajutorul tendoanelor de animal (care, uscate, pot fi „despletite”, oferind fibre foarte rezistente), sau
al lianților naturali (bitum, rășină), ele serveau la realizarea unui repertoriu divers de arme și unelte,

1
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

fiecare potrivite unei funcții anume (prelucrarea lemnului, cornului, pieilor, tranșare, perforare etc.).
Unele tradiții culturale din paleoliticul superior (ex. Sungirianul și Streletskianul, în stepa rusă,
Szeletianul, în Europa Centrală, sau Solutreanul, în Franța) vor continua să fabrice unelte și arme în
tehnică bifacială, ca și în paleoliticul mijlociu, însă acestea tind să fie mult mai elaborate (simetrice,
debitate prin presiune și nu prin percuție etc.) Fiecare cultură are, desigur, propriul repertoriu de
forme, iar ponderea acestor categorii tipologice depinde de durata și funcția ocupației fiecărui sit
(haltă sezonieră, sit de masacrare/procesare, campament de bază, tabără de iarnă etc).
Pentru realizarea acestor unelte și arme, oamenii paleoliticului superior se aprovizionau
regulat cu materii prime de bună calitate (silex, opal, obsidian, jasp), deseori aduse de la distanțe de
zeci sau sute de kilometri. De asemenea, toate culturile paleoliticului superior realizează unelte și
arme din os, corn sau din fildeș de mamut, din care se obțin vârfuri de suliță, perforatoare, spatule,
ace de cusut etc. Podoabele din cochilii, os, fildeș, dinți de animale sau piatră șlefuită, ca și coloranții
minerali (ocru roșu sau galben), reprezintă o altă prezență obișnuită în siturile arheologice ale
perioadei.
Toate aceste transformări, conservate în cultura materială rămasă din paleoliticul superior,
ne trădează câteva trăsături socio-economice majore ale epocii:
 utilajul litic microlitic (de mici dimensiuni), care arată interesul pentru un echipament
ușor, portabil, natura temporară a siturilor, ca și aprovizionarea cu materii prime exotice
de la mari distanțe trădează mobilitatea acestor comunități umane, care se deplasau
sezonier în funcție de resursele sălbatice exploatate (faună terestră, floră, resurse
acvatice etc.); unii specialiști consideră că economia organizată logistic a reprezentat
principalul avantajul oferit de această formulă adaptativă în raport cu modelul musterian,
mai oportunist și mai puțin elaborat organizat în timp și spațiu; diviziunea pe sexe a
activităților, deși mai greu de documentat direct, era cu siguranță activă în paleoliticul
superior, femeilor revenindu-le, după cum indică și exemplele etnografice de mai târziu,
activități domestice (conservarea și stocarea hranei, pregătirea hainelor și a
echipamentului etc.), responsabilități legate de creșterea copiilor mici și cele legate de
exploatarea resurselor vegetale, bărbații fiind în primul rând vânători;
 tehnologia paleoliticului superior include sistematic arme compozite pentru vânătoare
la distanță (sulițe, aruncate cu mâna sau cu propulsorul – în esență, un„băț de aruncat”,
care, atașat suliței, „prelungește” brațul, mărind forța aruncării –, ocazional arcul cu
săgeți, probabil (re)inventat în mai multe locuri și în diverse etape ale paleoliticului
superior), capcane, haine croite pe corp, adăposturi bine realizate (corturi, colibe din
oase de mamut, crengi și piei etc.) și o gamă diversă de unelte domestice;
 dieta paleoliticului superior este deosebit de diversă: este exploatat un spectru larg de
resurse animale și vegetale, fauna mare (ierbivorele), fauna mică (rozătoare, țestoase
etc.), cereale sălbatice, fructe, rădăcini, resurse acvatice;
 folosirea obiectelor de podoabă invididuală, ca și apariția picturilor rupestre
(semnificative, probabil, și în cadrul riturilor de inițiere) arată o transformare importantă
a statutului individului (a cărui vârstă sau statut sunt de acum marcate de podoabe și
certificată prin ceremonii de inițiere), dar și o lărgire a rețelelor sociale ale epocii
(podoabele codificând probabil și apartenența la un anume grup etnic); relațiile de
rudenie, exogamia, alianțele și, în general, ansamblul relațiilor sociale apare de acum
normat, clar reglementat.

2
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

Toate aceste inovații arată că paleoliticul superior reprezintă în primul rând o strategie
adaptativă de succes, care se impune treptat, în diverse contexte de mediu eurasiatice, în contextul
climatic oscilant al stadiului isotopic 3 (MIS 3, aproximativ 60-24 ka BP, vezi anexa 2). Această
strategie nu poate fi atribuită „superiorității cognitive” a unui singur tip uman, Homo sapiens sapiens,
care, după cum arată contextele arheologice din Africa sau Australia, nici nu pare a o împărtăși peste
tot în lume; ea marchează un salt cultural, social și demografic, la care au participat, cu siguranță, și
tipurile arhaice de sapiens prezente în lume, a căror contribuție genetică la morfologia antropologică
modernă, revelată de studiile genetice și antropologice recente, a fost consistentă. Aceasta explică și
apariția, în contextele arheologice ale paleoliticului superior inițial, a unor indivizi cu trăsături
„arhaice”, „moderne” sau „mixte” (vezi mai jos). Omul paleoliticului superior este, ca și, de altfel,
omul actual, un „hibrid” prin definiție, nu o nouă specie, născută filogenetic în Africa și apoi
răspândită în întreaga lume.
Ceea ce aduce, la nivel global, epoca paleoliticului superior, este o creștere generală a
longevității, ea însăși corelată unor tehnologii mai performante și unei economii mai bine organizate.
Creșterea numărului membrilor celei de-a treia generații, a „bunicilor”, aduce transformări
considerabile în modul de viață paleolitic: ea prelungește perioada reproductivă a indivizilor (trăind
mai mult, aceștia pot face mai mulți copii), permite supraviețuirea descendenților în număr mai mare
și creșterea lor în condiții mai bune, dar și, din punct de vedere cultural și adaptativ, conservarea
unui volum tot mai mare și mai complex de informații valoroase pentru supraviețuire. Acest complex
de circumstanțe explică deopotrivă creșterea demografică vizibilă (și extensiunea globală a
umanității), dar și complexitatea în continuă creștere a culturii materiale și a soluțiilor adaptative.

2. Artizanul paleoliticului superior: Homo sapiens sapiens

În întreaga lume, paleoliticul superior apare, cu puține excepții, drept opera unor oameni „de
anatomie modernă” – generic, deși nu tocmai corect numiți oameni de Cro-Magnon (sit din Franța în
care au fost descoperite resturi umane, atribuite însă unei etape mai târzii a paleoliticului superior).
Nu toate descoperirile antropologice din paleoliticul superior se încadrează fidel tipului de Cro-
Magnon; așa cum am notat, morfologia anatomică modernă (în Asia, dar și în Europa) integrează și
multe trăsături arhaice, care nu afectează însă în nici un fel performanțele intelectuale, sociale sau
culturale ale oamenilor respectivi.
În linii generale, noul tip uman este mai înalt (până la 1,95 m, pentru bărbați, cu o medie de
peste 1,70), mai zvelt și cu osatură mai puțin robustă decât tipurile arhaice de sapiens, dar mai
robustă decât cea a oamenilor de azi. Craniul (cca. 1600 cmc) este mai înalt și mai scurt, cu fruntea
boltită, fără arcade pronunțate, cu orbite rectangulare și dantura mai puțin masivă; prognatismul
(proiectarea în față a masivului facial), atât de caracteristic homininilor arhaici, este absent. Unii
specialiști consideră înălțimea și zveltețea noului tip uman drept potrivită climatului tropical, african,
în care evoluase, deși acordul nu este nici pe departe general în această privință; contribuția genetică
a Africii (principalul rezervor demografic al paleoliticului) este însă incontestabilă.
În Europa, cea mai veche prezență a lui Homo sapiens sapiens este cea din Peștera cu Oase,
lângă Anina, România, cca. 37 ka BP radiocarbon – cca. 41 ka calBP.1 Descoperiri mai recente, sau

1
Prescurtarea calBP face referire la calibrarea datărilor radiocarbon, transformate astfel în ani calendaristici; motivul pentru
care calibrarea nu a fost menționată în cazul epocilor anterioare ține de limitele cronologice proprii metodei radiocarbon,
care nu acoperă decât ultimii 50 ka; siturile din epocile anterioare au fost datate prin alte metode: termoluminiscență (TL),
luminiscență stimulată optic (OSL), potasiu-argon etc., care nu presupun calibrare. Prin urmare, acolo unde nu se face
precizarea „calBP”, fie se face referire la vârste radiocarbon necalibrate (de regulă, mai tinere și cu 6 milenii față de cele
calibrate), fie este vorba de vârste estimate prin alte metode.

3
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

reevaluări cronologice noi ale unor descoperiri mai vechi – Kent’s Cavern (Anglia, 44-41 ka BP),
Grotta del Cavallo (Italia, 45-43 ka BP) –, dar care au făcut obiectul unor proceduri de datare noi,
neaplicate descoperirilor din Peștera cu Oase, sugerează că pătrunderea omului de anatomie
modernă în Europa s-a petrecut chiar înainte, către 48 ka calBP.
În Australia, oamenii de morfologie modernă erau deja prezenți la Lake Mungo, acum cca. 45
ka calBP, după cum indică două morminte identificate aici, deși urmele materiale ale prezenței
umane în zonă sunt chiar mai vechi, către 60 ka calBP. În Peștera Denisova din Altai (Siberia),
resturile unei femei cu trăsături anatomice moderne au oferit date ADN interesante și neașteptate,
sugerând că ea aparține unei populații locale de sapiens, diferită de neanderthalieni, ca și de oamenii
moderni originari din Africa, de care înaintașii ei se separaseră, poate, în urmă cu aproape un milion
de ani, la nivel de Homo erectus. Ca și alte descoperiri (omul de Orsang, din India, sau omul de la
Tianyuan, China, ambii H. sapiens cu trăsături robuste, de H. erectus, sau morfologia anatomică a
indivizilor de la Peștera cu Oase, care sugerează o posibilă hibridizare cu neaderthalienii), alături de
studiile genetice recente, oamenii de la Denisova sugerează trasee de evoluție locală complexe, cu
multiple schimburi „laterale” de gene, în timpul, dar și înaintea paleoliticului superior, la care
populația de H. sapiens sapiens din Africa nu și-a adus decât parțial contribuția. „Victoria” finală a
noii anatomii se datorează, după toate aparențele vigorii deosebite a rezervorului genetic african (o
populație mai numeroasă, care a „copleșit” genetic micile grupuri de hominini arhaici), dar și
trăsăturilor deja sapiențiale ale homininilor prezenți deja în Eurasia, care au ușurat probabil
hibridizarea.

3. Industrii ale paleoliticului superior inițial în vestul Eurasiei

Față de peisajul, mai omogen, al paleoliticului mjlociu, tranziția la paleoliticul superior aduce
o diversitate de manifestări locale fără precedent, probabil o consecință a amestecului de populații
și tradiții specific perioadei, dar și contextului climatic dificil al MIS3, caracterizat de oscilații climatice
dure și rapide (ex. episoadele de răcire numite, în cronologia izotopică, evenimente Heinrich, sau
episoade Dansgaard-Oeschger, în geocronologia bazată pe carotele de gheață din Groenlanda), ca și
de evenimente catastrofice, precum mega-erupția vulcanului Toba din Sumatra (către 70 ka BP), sau
cea a vulcanului din Campi Phlaegrei (Campania, Italia), acum cca. 40 ka BP, și a cărui cenușă se
așterne pe vaste spații din Europa mediteraneeană, din Grecia și Italia și până la Kostenki, pe Don, în
Rusia.
Unele dintre culturile arheologice ale perioadei dintre 50 și 35 ka calBP, mai bine cunoscute
în Europa și Orientul Apropiat, poartă numele de „culturi de tranziție”, deși nu este întotdeauna clar
care a fost destinul lor ulterior – unele dispărând definitiv, în favoarea culturilor tipice paleoliticului
superior. Exemplele cele mai potrivite le oferă:
 Emirianul (cu situl eponim la El-Emireh, Palestina) - facies din Orientul Apropiat (Siria,
Israel, Liban), caracterizat de tehnologia Levallois pentru lame și vârfuri, înlocuit de
Ahmarian (cu situl eponim Jef-El-Ahmar, Israel), aspect regional (Israel, Siria, Liban,
Turcia) al paleoliticului superior „modern”, care produce, deci, pe scară largă, lame,
lamele, vârfuri microlitice (pandantive din cochilii etc.); cronologia Ahmarianului
depășește însă cu mult paleoliticul superior inițial: 47-23 ka calBP; autorul Emirianului
este necunoscut (Neanderthal, om modern?), în timp ce Ahmarianul a oferit (ca la Ksar-
Akil, în Liban), resturi fosile atribuite anatomiei moderne.
 Bohunicianul (de la situl Brno-Bohunice, din Cehia) apare în Europa Centrală, între 48 și
38 ka calBP, și are multe trăsături (tehnologie Levallois orientată către producerea

4
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

lamelor și vârfurilor triunghiulare) în comun cu Emiranul, de care unii specialiști chiar îl

leagă, susținând o migrație timpurie a oamenilor moderni din Orientul Apropiat;
Bohunicianul are destule trăsături în comun cu industria de la Bacho-Kiro (Bulgaria),
considerată de unii autori un punct de tranziție în deplasarea Emirianului către Europa
Centrală; nu există, deocamdată, descoperiri de fosile umane care să susțină această
teorie; în plus, în areale mai apropiate, ca Polonia (ex. Piekary), există industrii mai vechi,
musteriene, cu trăsături similare.
 Uluzzianul (Grotta del Uluzzo, Italia) reprezintă o altă cultură de „tranziție”, caracterizată
de un utilaj de mici dimensiuni, pe așchii, și în care apar armături în formă de semilună,
retușate abrupt (crescent-urile uluzziene); atribuit până de curând, și de către
majoritatea specialiștilor, neanderthalienilor locali, Uluzzianul poate fi însă opera unor
oameni de anatomie modernă, după cum indică descoperirile din Grotta del Cavallo,
amintite mai sus.
 Chatelperronianul (sit eponim, Grotte de Fées, Chatelperron, Franța) reprezintă o
cultură arheologică din centrul și sud-vestul Franței, respectiv nordul Spaniei, cu rădăcini
în Musterianul de tradiție acheuleană local; Chatelperronianul este faimos pentru
descoperirile de fosile neanderthaliene (St. Césaire, Arcy-sur-Cure), pentru realizarea de
lame și a unor piese retușate curbe, numite vârfuri sau cuțite chatelperroniene, dar și
pentru realizarea de pandantive sau brățări din fildeș; cronologia actualizată a acestui
fenomen cultural (42-39 ka calBP) se suprapune strâns cu cea a Aurignacianului,
principala cultură a paleoliticului superior inițial, atribuită omului modern, în ansamblul
Europei (vezi mai jos).
 Szeletianul este un facies propriu Europei Centrale (Ungaria, Cehia), parte a unui
fenomen cultural de amploare, așa numitul „fenomen foliaceu” nord-european, cu
rădăcini în faciesuri musteriene locale cu bifaciale, precum Micoquianul; ca și multe alte
culturi contemporane din Câmpia Nord-Europeană (Lincombian – Anglia, Ranisian –
Germania, Jerzmanowician – Polonia), Szeletianul este caracterizat de producția unor
vârfuri bifaciale foliacee, simetrice și îngrijit cioplite (în formă de frunză de laur sau
salcie); cronologia Szeletianului, ca și a celorlalte culturi cu vârfuri foliacee, este destul de
neclară, însă este estimată între 41 și 33 ka calBP; autorii acestor industrii sunt
necunoscuți dar, pe seama dovezilor de continuitate cu Musterianul bifacial, populațiile
locale de neanderthalieni par principalii candidați.
 Streletskianul (sau cultura Kostenki-Streletskaya, după situl eponim de pe valea
Donului) reprezintă un facies original, propriu stepei ruse și zonelor de la nordul Mării
Negre, caracterizat de numeroase vârfuri și cuțite bifaciale, dar și de elemente laminare
(gratoare), tipice paleoliticului superior; cronologia acestui facies este mai târzie, între 40
și 36 ka calBP.
Lista culturilor de tranziție la paleoliticul superior nu se oprește aici. De exemplu, în Câmpia
rusă, au fost definite Spitsynianul și Gorodstovianul, entități diferite de industriile contemporane,
care prezintă de asemenea elemente musteriene (utilaj pe așchii) și de paleolitic superior (debitaj
laminar, tipologie uneltelor, utilaj pe os și corn, pandantive etc.), dar care nu apar, fiecare, decât într-
un sit. Toate aceste unități culturale „de tranziție” – în realitate, formule culturale originale, cu
durate multi-milenare și ale căror tradiții tehnologice (ex. utilajul bifacial) par a se păstra, în unele
zone, și în intervalul următor – apar alături de industrii tipic musteriene, dar foarte târzii, precum
Micoquianul din Crimeea sau Musterianul din Iberia (30 ka BP). De asemenea, multe dintre ele sunt

5
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

parțial contemporane cu cel mai răspândit tehnocomplex al paleoliticului superior inițial din Eurasia,
Aurignacianul.

4. Tehnocomplexul aurignacian
Primul mare tehnocomplex pe deplin laminar (Modul 4) al paleoliticului superior este
Aurignacianul (cca 42-31 ka calBP, sit eponim: Aurignac, Franța). Convențional, de aproape un secol,
originea Aurignacianului, asociat aproape reflex cu sosirea omului de anatomie modernă în Eurasia,
este căutată în Orientul Apropiat (Israel, Siria, Liban), în special în Ahmarian, cu care are realmente
multe în comun. După unii specialiști, Aurignacianul este originar tot din Răsărit, însă din Asia
Centrală sau Caucaz, și a pătruns pe continent prin stepele nord-pontice; o minoritate de cercetători
susține însă și originea pur europeană a acestui tehnocomplex, care nu ar avea nimic în comun cu
apariția, în Europa, a omului de anatomie modernă (probabil deja prezent pe continent, vezi
Bohunicianul și Uluzzianul, amintite mai sus).
Toate aceste ipoteze se izbesc, însă, de aceeași problemă: cronologia. Așa cum am notat,
Ahmarianul nu dispune cu adevărat de o cronologie mai veche decât Aurignacianul european; în plus,
lipsesc siturile care ar putea clarifica traseul expansiunii sale către Europa (de exemplu, în Anatolia);
la fel stau lucrurile și cu celelalte presupuse zone de origine, care nu au oferit, deocamdată, o
cronologie mai veche decât a Aurignacianului din Europa, deci una care să susțină originea lui în afara
continentului. În stadiul actual al cunoașterii, cele mai vechi datări ale Aurignacianului provin, totuși,
din Europa: Kozarnika (Bulgaria) cca. 45 ka calBP; Willendorf (Austria), cca. 43 ka calBP; Riparo
Mochi, Fumane, Castelcivita, Serino (Italia, cca. 42-41 ka calBP); Geissenklösterle (Germania), cca.
41 ka calBP; Românești-Dumbrăvița (România), cca. 40 ka calBP; Abri Pataud și Isturitz (Franța) cca.
41 ka calBP etc. Cronologia „strânsă” a Aurignacianului timpuriu trădează un fenomen care, oricare i-
ar fi originea (locală sau alogenă), s-a răspândit, pentru standardele paleoliticului, rapid și cu succes
pe cuprinsul întregii Europe, de la Atlantic până în Rusia (ex. Kostenki, pe Don), dar și în Orientul
Apropiat, unde este recunoscut drep Aurignacian levantin (diferit de Ahmarian).
În ceea ce privește artizanul Aurignacianului, merită precizat că doar oameni de anatomie
modernă au fost identificați în contextele arheologice ale acestui tehncomplex. Cu toate acestea,
toate descoperirile antropologice provin din partea finală a Aurignacianului (după 36 ka BP) și sunt
neașteptat de puține. Două provin din România (Cioclovina, Peștera Muierilor-Baia de Fier), însă
asocierea lor cu Aurignacianul este doar bănuită, pe seama cronologiei (cca. 29-30 ka BP), contextele
arheologice fiind neexpresive.
Convențional, tehncomplexul aurignacian este subdivizat în Proto-Aurignacian (numit de unii
specialiști Aurignacian 0, Mochian sau Fumanian, o primă etapă de evoluție, încadrabilă aproximativ
între 44 și 39 ka calBP; unii specialiști preferă de asemenea să-l considere un facies aurignacian
mediteraneean); Aurignacian vechi (sau „clasic”, cu o cronologie între 39 și 36 ka calBP); Aurignacian
recent sau târziu (36-31 ka calBP). Există numeroase variațiuni cronologice și de facies regionale, și
nu sunt rare situațiile în care distincția dintre aceste stadii nu este foarte clară. Principalul motiv îl
reprezintă tocmai numeroasele trăsături comune demonstrate de industria litică și organică
aurignaciană. Acest tehnocomplex se caracterizează prin prezența constantă a unui debitaj laminar
îngrijit, de obicei de pe nuclee unipolare (cu desprinderi de lame dintr-o singură direcție); sunt
produse în acest fel, standardizat, lame mari, ușor curbe, deseori retușate repetat, în solz („lamele
aurignaciene”) sau cu desprinderi de pe două laturi, care le dau un aer „sugrumat” (fr. etranglées);
lamele (folosite în formă brută, sau retușate marginal, caz în care sunt numite lamele Dufour sau
vârfuri Krems/Font-Yves); gratoare masive, carenate (care servesc totodată ca nuclee pentru

6
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

obținerea de lamele); lame și așchii simple, retușate sau nu; troncaturi, gratoare sau burine de
diverse forme.
Industria pe materiale organice, în special cea a Aurignacianului „clasic”, este bogată și, în
unele situri, foarte diversă (ex. Vogelherd sau Geissenklösterle, în Germania): vârfuri de os și corn,
inițial cu baza despicată, apoi, în Aurignacianul târziu, de formă romboidală (de tip Mladeč, după
numele unui sit din Cehia); brățări din fildeș; pandantive din dinți (inclusiv din dinți umani, ca la Les
Rois sau Quina, situri din Franța) și cochilii; instrumente muzicale (fluiere din os) etc.
Cu adevărat lipsită de precedent este însă arta figurativă aurignaciană: statuete animale de
mici dimensiuni (cai, urși, mamuți, pești, păsări acvatice etc.), din fildeș sau piatră, au fost găsite în
situl de la Vogelherd; o reprezentare feminină de tip „Venus” (reprezentare caracterizată de
accentuarea unor trăsături fizice, precum sânii, abdomenul sau șoldurile, sugerând probabil sarcina
sau, în termeni mai generali, fecunditatea) a fost descoperită la Hohle-Fels (Germania). Dintr-un nivel
aurignacian de la Hohlenstein-Stadel, tot în Germania, a fost recuperată statueta unui om cu cap de
leu („theriantrop”), sugerând practica unor ritualuri șamanice (în transele lor, șamanii călătoresc
deseori în spirit și iau forma unor animale).
Arta rupestră este și ea prezentă: dacă la Castillo (Spania) sau Fumane, ea se rezumă la
simple pete de ocru, în alte peșteri, precum Chauvet (Franța), reprezentările de animale, majoritatea
trasate cu negru (oxid de mangan), sunt numeroase și frumos realizate. Domină reprezentările
animalelor de pradă sau de talie mare (ex. mamutul). Unei etape relativ târzii a Aurignacianului îi
aparțin probabil și picturile din peștera Coliboaia, din Munții Apuseni, datate către 35 ka calBP și
foarte asemănătoare celor de la Chauvet; deocamdată, nici un sit aurignacian nu este cunoscut în
zona respectivă.
Habitatul aurignacian includea deopotrivă peșteri (unele aflate la mare altitudine) și așezări
în aer liber. Alimentația, nu foarte diferită de cea anterioară, musteriană, includea o mulțime de
ierbivore de talie medie sau mare (ren, cal, bizon, cerb, rinocer lânos) și într-o măsură încă mică
specii mici (rozătoare, țestoase, moluște) sau pește.
Aurignacianul târziu este caracterizat, pe lângă utilajul tipic fondului comun, de producția de
lamele încă și mai mici decât cele tipul Dufour (numite lamele Roc-de-Combe), deseori obținute pe
seama gratoarelor sau burinelor carenate. În anumite zone, tradiția tehnologică aurignaciană se
continuă către 28 ka BP (de exemplu, la Siuren, în Crimeea); unii specialiști vorbesc chiar de o tradiția
epi-aurignaciană (în esență, o producție de lamele de pe forme carenate), care se prelungește, în
zone precum stepele nord-pontice, până către 20 ka BP. Măsura în care aceste reprezintă realmente
supraviețuiri ale tradiției aurignaciene sau o simplă reinventare a tehnologiei proprii acestui
tehnocomplex este neclară. În general însă, aceste „insule” aurignaciene târzii apar în zonele în care
următorul tehnocomplex major, Gravettianul, nu este prezent.

5. Gravettianul și epoca de mijloc a paleoliticului superior (30-20 ka BP)

Pe vaste areale ale Europei, Aurignacianului i se succede, între 29-21 ka BP (cca. 33-24 ka
calBP), tehnocomplexul gravettian (de la situl La Gravette, Franța). Printre cele mai vechi prezențe
gravettiene se numără cele din Europa Centrală și de Est (ex. Molodova, pe Nistru, cca. 30 ka BP),
Rusia (Kostenki 8 Telmanskaya – cca. ˃28 ka BP), Moravia (Dolní Vestoniče, Pavlov – cca 28-27 ka
BP), Franța (Sire, cca. 30 ka BP), Anglia și Belgia (Paviland, respectiv Maisières-Canal, cca. 28 ka BP),
Germania (Brillenhöhle, Breitenbach, Geissenklösterle, 29-27 ka BP) și Austria (Willendorf, Krems-
Wachtberg - 28-27 ka BP). De o cronologie comparabilă (28-26 ka BP) dispune și Gravettianul din
estul României (Poiana Cireșului - Piatra Neamț, Mitoc - Malul Galben, pe Prut).

7
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

După cum sugerează toate aceste date, originea acestui tehnocomplex este foarte probabil
una policentrică, cu centrul de greutate în spațiile deschise, de stepă-tundră. Gravettianul se extinde
destul de rapid către zona mediteraneeană (Franța – Abri Pataud, Italia – Peștera Paglicci – ambele
cu datări în jurul a 28 ka BP) și Peninsula Balcanică (ex. Temnata, Bulgaria). În Estul îndepărtat al
Europei, Gravettianul, sub forma faciesului local cunoscut în bibliografia occidentală drept Kostenki-
Avdeevo2, devine o prezență masivă după 25 ka BP. Reconstituirile de paleoclimat, din unele dintre
zonele de origine (ex. Moravia) sugerează că autorii gravettianului erau bine adaptați mediului rece,
deschis, propriu zonelor întinse din jumătatea nordică a Europei, pe care nu le părăsesc decât odată
cu instalarea Ultimului Maxim Glaciar (MIS2), către 21 ka BP (23 ka calBP). Chiar și atunci, părăsirea
zonelor septentrionale ale Europei, în favoarea refugiilor climatice din Europa de Est și din jumătatea
sudică a continentului, se face din pricina aridității, care nu mai putea susține o biomasă suficientă, și
nu doar din cauza frigului. Însă Gravettianul nu este întotdeauna asociat contextelor riguroase: la
Kostenki, de exemplu, una dintre cele mai vechi prezențe gravettiene are loc mai degrabă într-un
context cald.
Originea culturală a Gravettianului este încă neclară. Unii specialiști îl atribuie pătrunderii
unor noi populații dinspre răsărit, din Asia Centrală; alții îl consideră originar din faciesurile „de
tranziție” cu vârfuri foliacee, găsindu-i astfel rădăcini musteriene; o a treia ipoteză ar fi că
Gravettianul se naște pe un fond aurignacian (vezi tehnologia litică comparabilă, temele comune din
arta rupestră și mobilă, tipurile de pandantive etc.).
Este cert că Gravettianul continuă tradiția aurignaciană a fabricării de arme și unelte pe
suporturi ușoare și alungite, adică pe lame și lamele, unele microlitice. Tehnologia lui se distinge însă
de cea aurignaciană prin apelul mai frecvent la nuclee bipolare (blocul de materie este cioplit
alternativ, din direcții opuse, ceea ce permite obținerea unor lame/lamele mai drepte); tot în
Gravettian apar dovezi ferme ale percuției indirecte, cu ajutorul unei „dăltițe” rotunjite din os sau
corn, care permitea fixarea precisă a punctului de percuție pe planul de lovire, deci obținerea unor
lame mai drepte și mai lungi; unele faciesuri ale Gravettianului (ex. Europa Centrală, Rusia) păstrează
și tehnologia prelucrării bifaciale, cu ajutorul căreia se realizează vârfuri de suliță triunghiulare; alte
faciesuri gravettiene (ex. Perigordianul francez) realizează vârfuri pedunculate (cu „codiță”, o zonă
îngustă, în partea centrală a bazei, delimitată prin retușe abrupte și folosită pentru fixarea axială în
tijă), numite vârfuri Font-Robert; în faciesurile răsăritene, sunt comune și vârfurile á cran,
asemănătoare celor dinainte, cu deosebirea că sunt asimetrice, doar una dintre laturi fiind modificată
prin retușă; de asemenea, pe lângă uneltele fondului comun (lame retușate, gratoare, burine,
troncaturi etc.), Gravettianul realizează pe scară largă așa numitele armături á dos (engl. backed),
lamele sau vârfuri retușate abrupt pe una din laturi (ex. vârfurile La Gravette). Latura retușată era
cea fixată în tijă/mâner, retușa abruptă asigurând o suprafață de contact mai mare, abrazivă, fapt ce
ușura fixarea cu adezivi naturali (ex. rășină). Această tehnică, a retușei abrupte, apărută deja în MSA
(unde era aplicată așchiilor), se demonstrează atât de practică, încât va continua să apară în diverse
contexte arheologice până în Holocen – ea fiind prezentă și în unele contexte etnografice actuale (ex.
Australia). În orice caz, apariția acestor noi forme, ca și preocuparea pentru obținerea unor lame cât
mai drepte, sugerează îmbunătățirea, în raport cu practicile aurignaciene, a sistemelor de
înmănușare.

2
În zona Kostenki-Boschevo, s-au identificat 26 de situri aparținând paleoliticului superior. Pe seama unora dintre aceste
situri, s-au diferențiat patru industrii atribuite generic Gravettianului: Kostenki 21 - Gmelin, Kostenki 4 - Alexandrov,
Kostenki-Avdeevo și Kostenki 11 – ultimele două demonstrând trăsături originale, de neregăsit în Europa Centrală sau
Occidentală.

8
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

Inovațiile gravettiene nu se opresc însă aici. În unele situri din Moravia (ex. Dolní Vestoniče),
atribuite etapelor timpurii ale Gravettianului (numit, în Europa Centrală, și Pavlovian, de la situl
Pavlov, Cehia) apar primele dovezi ale producerii de ceramică: statuete zoomorfe, mai rar
antropomorfe, sunt produse din lut și arse; unele sunt puternic fragmentate, iar studiile
experimentale arată că, din pricina compoziției chimice specifice, loess-ul din care erau fabricate
avea tendința de a exploda la ardere – efect foarte probabil căutat de oamenii paleolitici. De
asemenea, impresiunile din lut arată că gravettienii prelucrau diverse fibre vegetale (ex. in, răchită,
papură, coajă de copac etc.), din care realizau diverse țesături, coșuri sau cordaje.
Siturile gravettiene au fost identificate fie în peșteri, fie pe terasele medii sau înalte râurilor,
frecvent în poziții dominante, cu o perspectivă amplă asupra zonelor din jur, probabil pentru
urmărirea deplasării turmelor de animale. În zonele deschise, erau construite adăposturi semi-
îngropate, sau erau ridicate corturi din piei, pe suport de lemn, sau cabane, ale căror urme s-au
păstrat deseori (aliniamente de pietre, oase, vetre). Multe situri au nivele de locuire subțiri, sugerând
popasuri scurte ale unui grup uman de mici dimensiuni. Alte așezări, precum „mega-siturile” din
Moravia (Dolní Vestoniče, Pavlov, Předmostí), sau cele de pe Don (Kostenki) sugerează grupuri
umane destul de numeroase (peste 100 de indivizi), agregate probabil sezonier, pentru vânătoarea
anumitor specii, precum mamutul. Subzistența gravettiană este însă diversă, adaptată faunei locale:
ren, cal sălbatic, mamut (ultimul vânat și pentru recuperarea fildeșului, foarte prețuit și frecvent
utilizat de către gravettieni), dar și cerbi sau capre, în zonele împădurite, mai calde, sau marmote, în
spațiile alpine; frecvent sunt capturate, de asemenea, probabil cu capcane, animale pentru blană (ex.
vulpea polară, ai căror dinți sunt frecvent folosiți pentru realizarea de pandantive), iar în anumite
zone sunt exploatate și resursele acvatice, precum peștele de apă dulce, dar și resursele vegetale (o
„râșniță” folosită pentru măcinarea semințelor de graminee sălbatice și a rizomilor de papură a fost
descoperită la Bilancino, în Italia).
Stocarea peste iarnă a resurselor animale și vegetale (ex. gropi de stocare au fost descoperite
în multe situri din zona răsăriteană a Europei) indică o organizare logistică a subzistenței și stabilirea
unor calendare precise de deplasare. Mobilitatea grupurilor gravettiene, organizată fără îndoială în
funcție de ciclurile de abundență ale resurselor, este oricum impresionantă: materiile prime litice de
bună calitate sunt transferate pe distanțe ce depășesc constant 150 km, ajungând chiar și la 600 km
(ex. Mira, în Ucraina, unde s-au descoperit roci provenite din Carpații Orientali). Aceste ample rețele
sociale explică și aparenta omogenitate 3 a Gravettianului, comunitățile umane întreținând relații la
mari distanțe, schimbând bunuri exotice (fildeș, cochilii, materii prime rare), dar și idei. Unele piese,
precum cochiliile marine, circulă pe distanțe spectaculoase (în Câmpia rusă, la peste 800 km).
Cele mai spectaculoase descoperiri aparținând acestei etape de mijloc a paleoliticului
superior sunt însă înhumările. Gravettienii (și contemporanii lor din Rusia) practică înhumarea
morților în perimetrul sau în proximitatea imediată a așezărilor, fie ele peșteri sau așezări în aer liber.
Peste 50 de astfel de înhumări au fost conservate, o duzină de situri din Eurasia oferind înhumări
multiple. Multe dintre aceste descoperiri aparțin Pavlovianului (Cehia și Austria): 27 de indivizi, dintre
care 18 provin din mormântul colectiv de la Předmostí. Persoanele de ambe sexe și de toate vârstele
sunt înhumate în echipamentul cotidian, în poziții (întinsă sau flexată, pe o parte) și cu inventar

3
Trebuie precizat că, dincolo de tehnologia laminară și de practica retușării abrupte, există numeroase diferențe regionale
și chiar locale între siturile gravettiene, în special în termeni de habitat, armături litice și manifestări artistice (forme de
decor, pandantive etc.). Acesta este și motivul pentru care unii specialiști folosesc denumiri speciale pentru faciesurile
locale (ex. Fontirobertian, Pavlovian, Molodovian, Kostenkian, sau chiar Gravettian răsăritean), conservând denumirea de
Gravettian sensu-stricto doar pentru Europa Occidentală, Mediteraneeană (Franța, Italia, Grecia) și o parte din cea Centrală
(ex. Germania).

9
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

similar: ocru (depus deseori pe cap și sau în zona pelviană), obiecte de podoabă (în special
pandantive din cochilii sau dinți de animale), arme și unelte din fildeș, os, corn sau piese litice.
Bărbații tind de obicei să fie însoțiți de un inventar mai bogat, însă această regulă cunoaște și
excepții. Defuncții sunt uneori protejați cu oase de mamut, în general oase late (ex. scapula). Acesta
este cazul celor doi gemeni nou-născuți de la Krems-Wachtberg (cca. 26 ka BP), îngropați probabil
într-un sac de piele, împodobiți cu pandantive din os și pe care scapula de mamut i-a protejat de la
distrugere (un alt copil, de asemenea îngropat în apropiere, nu a beneficiat de protecția acestor oase,
prin urmare s-a conservat foarte prost). Un alt mormânt, de această dată izolat, cel de la Brno II
(Moravia), a fost atribuit unui șaman: inventarul care însoțea defunctul cuprindea câteva sute de
cochilii, rondele de os, posibil legate de un instrument muzical (ex. toba este tipică ritualurilor
șamanice), și chiar o statuetă antropomorfă.
Foarte numeroase (16 contexte, 21 de indivizi) sunt și descoperirile funerare din Italia (în
special din Liguria, în peșterile de la Grimaldi), unde Gravettianul apare după 24 ka BP. Aici, toate
mormintele se găsesc în peșteri, iar inventarul este similar celui pavlovian, deși de regulă mai bogat:
cochilii (din care se fac diademe sau brățări), dinți perforați (în special canini de cerb, care au o formă
rotunjită), unelte, arme, ocru; un bun exemplu oferă „Prințul” de la Arene Candide, un adolescent cu
un inventar excepțional de bogat (o diademă din cochilii, canini de cerb, o lamă de mari dimensiuni
dintr-un silex exotic etc). În eșantionul italian, bărbații par a fi mai bine reprezentați, în special cei
înalți, care au și un inventar mai bogat decât restul defuncților.
Cu adevărat excepționale sunt însă mormintele de la Sungir (Rusia); aici, într-un context
atribuit Sungirianului (facies răsăritean contemporan Gravettianului din restul Europei), un bărbat în
vârstă (ucis, în aparență, fie într-un accident, fie intenționat) și doi copii, un băiat și o fată (cauzele
morții lor sunt necunoscute), au fost îngropați cu un inventar neobișnuit, alcătuit din mii de perle de
fildeș cusute pe haine (peste 8000 în total), sulițe și rondele din fildeș de mamut, ocru roșu și
numeroase alte obiecte. Întrucât perlele de os sunt realizate manual – după calculele specialiștilor,
ele însumând mii de ore de muncă – statutul social deosebit al indivizilor îngropați aici pare evident.
Aici, ca și în alte situri (ex. Předmostí), apar și resturile fragmentare ale altor indivizi, care, dacă nu se
datorează deranjării post-depoziționale a mormintelor, sugerează și existența unor rituri de
înhumare diferite, obișnuite de altfel printre vânători-culegători: expunere pe platforme,
abandonare, urmată de recuperarea selectivă a oaselor (așa numitele înhumări „în doi timpi”),
uneori incinerare (ex. peștera Obłazowa, Polonia). De altfel, deși mult mai mare decât eșantioanele
anterioare (ex. Musterian, Aurignacian), eșantionul gravettian este încă foarte mic, sugerând că
înhumarea nu reprezenta neapărat singura regulă funerară; ea era practicată, se pare, în contextele
în care se constată limitarea mobilității și/sau agregarea periodică a unui grup mai mare, ca în
Moravia.
După cum arată riturile de înhumare – standardizate, de fiecare dată când eșantionul
conservat este suficient de mare –, dar și reprezentările rupestre gravettiene sau arta mobilieră
antropomorfă, organizarea socială și viața simbolică a acestor comunități era deja foarte complexă.
Picturile rupestre gravettiene abundă în în zona franco-cantabrică; ele se caracterizează printr-un stil
propriu: reprezentări animaliere schițate (cal, bizon, mamut, rinocer), fără prea multe detalii
anatomice, cu proporții neobișnuite (pântecul umflat, membrele scurte, capul de dimensiuni prea
mari sau prea mici), reprezentări umane schematice, dar mai ales amprentele de mâini negative, pe
fond roșu sau negru, uneori cu degetele repliate – faimoase fiind peșterile de la Pech-Merle, Gargas,
Cosquet sau Cussac, din Franța.

10
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

Așa-numitele „Venus” gravettiene sunt reprezentări feminine răspândite de la Atlantic la

Kostenki. Aceste statuete, realizate de obicei din steatit sau marnă, dar și din ceramică sau fildeș,
reprezintă femei însărcinate sau sugerând generic, prin formele lor (sâni, fese și abdomen
pronunțat), fertilitatea; deși au forme, dimensiuni și coafuri diverse, aceste statuete par a codifica
metaforic aceeași idee de bază, fecunditatea, legată probabil de regenerarea ciclică și de ritmurile
naturii. Unele gravuri/basoreliefuri feminine din arta rupestră franco-cantabrică par a sugera
metafore asemănătoare.
Formula adaptativă gravettiană, capabilă să se ajusteze unor medii dintre cele mai diverse, de
la peșterile din sud-vestul Franței sau din Grecia la stepa rece a mamutului din jumătatea nordică și
estică a continentului, va fi afectată serios, în unele zone, de instalarea Ultimului Maxim Glaciar (cca.
20-18 ka BP) – punctul culminant al unui proces de degradare climatică ce începe către 26 ka BP și
continuă, cu intermitențe, până către 16 ka BP. Zone uriașe din jumătatea nordică a continentului
sunt părăsite definitiv sau doar sporadic ocupate. Ariditatea, care reduce drastic biomasa, determină
comunitățile gravettiene de aici să se deplaseze, în intervalul 25-23 ka BP, tot mai mult către sud
(Franța, Spania, Italia, Balcani) și est (ex. estul României, Ucraina, Rusia), zone în care condițiile
climatice se păstrau, mai mult sau mai puțin, în parametrii cu care gravettienii erau obișnuiți. Această
deplasare determină o reorganizare/restrângere a rețelelor demografice și o regionalizare a
formulelor adaptative și tradițiilor culturale locale, trăsătură caracteristică părții finale a epocii
paleolitice. Condițiile dure de climat par a afecta și fizic populațiile: în timp ce gravettienii sunt, în
general, bine hrăniți și viguroși, populațiile ce li se vor succeda au tendința de a scădea în înălțime,
aspect care indică nu doar stressul fizic crescut, dar și izolarea genetică treptată a diverselor grupuri,
care nu mai circulă pe vastele itinerarii ale Gravettianului.

6. Paleoliticul superior final (21-10 ka BP) în Europa

În Europa, epoca deschisă de instalarea Ultimului Maxim Glaciar (după 21 ka BP/ 23 ka calBP)
este considerată a reprezenta paleoliticul superior final; în Orientul Apropiat (ex. Siria, Israel), același
interval este atribuit Epipaleoliticului, în timp ce, în Africa, ea este recunoscută drept Late Stone Age
(LSA)4.
Tehnologic, epoca este caracterizată de răspândirea generalizată a tehnicilor inițiate de
gravettieni: utilaj litic de mici dimensiuni, microlitic, obținut de pe nuclee amenajate cu grijă;
suporturile – lame și lamele – sunt apoi retușate abrupt, fiind folosite la realizarea unei game largi de
arme și unelte; alături de fondul comun al paleoliticului superior, apar și forme de unelte și arme cu o
morfologie mai specifică regional, dar și o diversitate fără precedent de piese din os și corn.
Din punct de vedere al subzistenței, principala modificare în raport cu Gravettianul o
reprezintă concentrarea masivă către exploatarea renului și calului sălbatic, trăsătură evidentă de la
Atlantic și până în stepa rusă. În funcție de contextul ecologic local, și alte specii sunt în continuare
incluse în dieta acestor comunități: bizonul, cerbul, iepurii, marmota, resursele acvatice (pește,
moluște). Habitatul rămâne, ca și în Gravettian, divers, atât în aer liber (unde sunt construite
adăposturi, unele capabile să găzduiască mai multe familii), cât și, acolo unde era posibil, în peșteri.

4
Merită remarcată odată în plus nepotrivirea dintre scările cronologice regionale. Astfel, LSA-ul african acoperă doar
jumătate din paleoliticul superior din Europa sau Orientul Apropiat. În Europa, epipaleoliticul desemnează de obicei
industriile finale ale paleoliticului superior (după 13 ka calBP), și chiar unele aflate convențional în Holocen (epipaleoliticul
fiind folosit de unii specialiști ca sinonim pentru mezolitic, în acele zone ale Europei mai puțin afectate de climatul glaciar,
precum Grecia). Aceste neconcordanțe se datorează atât dinamicii culturale regionale, diferite de la o zonă la alta, dar și
modului în care a avansat cunoașterea arheologică a fiecărei regiuni și s-au cristalizat tradițiile de cercetare de acolo.

11
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

Din punctul de vedere al unităților culturale, epoca se prezintă ca un mozaic de tradiții

locale, rezultat al deplasărilor/concentrărilor de populație în refugii climatice, impuse de Ultimul
Maxim Glaciar, care transformă nordul Europei într-un deșert polar.
În Spania și Franța de la sud de Loara, prima astfel de tradiție o reprezintă Solutreanul (21-17
ka BP, cca. 24-20 ka calBP situl eponim fiind Solutré, în Franța; cercetările ulterioare au arătat că
solutreanul spaniol este, în fapt, mai vechi decât cel francez). Solutreanul, rezultat sintetic al mai
multor tradiții tehnologice, precum Gravettianul final francez și Aterianul nord-african, este faimos
pentru vârfurile sale bifaciale, îngrijit prelucrate prin presiune (nu prin percuție), în formă de frunze
de laur sau de salcie. La fel de faimoase sunt vârfurile à cran – cu peduncul asimetric –, de asemenea
prelucrate bifacial. Acestea serveau la armarea sulițelor aruncate cu propulsorul (fragmente ale
acestora din urmă au fost recuperate în mai multe situri arheologice, precum Combe-Saunière).
Materiile prime litice sunt recuperate din perimetre largi, de până la 200 km. Subzistența se bazează
masiv pe ren, dar și pe muflon, cal, antilopa Saiga, capră sălbatică, bou sălbatic și bizon. Habitatul,
frecvent conservat în peșteri, pare a acumula resturile unor ocupații de scurtă durată, care includeau
revenirea sezonieră în același sit.
Solutreenii apelau frecvent la decorarea, prin pictură sau gravură/basorelief, a peșterilor pe
care le locuiau; zeci de peșteri din zona franco-cantabrică poartă urmele artei rupestre solutreene,
deseori suprapusă de reprezentări ulterioare, aparținând Magdalenianului; ca și în cazul
Gravettianului, solutreenii au realizat reprezentări deformate ale animalelor (ex. corpuri masive,
capete mici); de asemenea, nu sunt puține nici reprezentările abstracte (puncte, linii, cercuri), a căror
semnificație este neclară. Arta mobilă solutreeană este și ea elaborată, deseobite fiind brățările de
fildeș sau oasele de cal decorate. Pe lângă piesele decorate prin incizii, se găsesc frecvent percutoare
de corn, dăltițe, perforatoare – majoritatea realizate din corn de ren sau din oase de cal. Dinții
perforați de ierbivore (ex. incisivi de muflon, prezenți chiar și în siturile în care această specie nu este
vânată) și carnivore (în special vulpe) reprezintă cele mai comune piese de podoabă solutreene.
Plachetele de gresie decorate cu gravuri animaliere sunt extrem de numeroase în unele situri,
precum Parpallo (Spania).
În jumătatea vestică și în centrul Europei (Franța, Spania, Portugalia, dar și Germania sau
Polonia), Solutreanul este succedat de Magdalenian (cca. 17-12 ka BP, sit eponim La Madeleine,
Franța). Magdalenienii sunt cei care, pornind din refugiile din jumătatea sudică a Europei de vest,
reiau treptat în stăpânire zonele nordice și centrale ale continentului, pe măsură ce climatul se
încălzește, iar ghețarii se retrag către nord. Magdalenienii sunt în primul rând vânători de reni și cai
sălbatici (în special în zona franco-cantabrică) și duc o existență foarte mobilă: campamentele lor, în
special cele în aer liber, sunt de scurtă durată și sugerează mobilitatea rezidențială (întregul grup se
deplasează periodic, și nu doar segmente specializate ale lui, precum bărbații). Stau dovadă în acest
sens situri foarte bine conservate, precum Verberie, Etiolles, Marsagny sau Pincevent (Bazinul
parizian, Franța), în care s-au conservat (ca și la Gönnersdorf, în Germania) urmele adăposturilor
ușoare, de tipul corturilor. Habitatul magdalenian acoperă însă un spectru larg de contexte
topografice și de mediu, peșterile fiind de asemenea sistematic ocupate, acolo unde existau.
Alături de ren și cal, numeroase alte resurse animale (bizon, capre, cerb, carnivore mici) și
vegetale sunt exploatate, inclusiv peștele (ex. somon). Câteva reprezentări rupestre, ca și locația
costieră a unor situri (astăzi scufundate, datorită creșterii nivelului oceanului planetar în Holocen)
sugerează că unele grupuri magdaleniene erau familiarizate și cu exploatarea altor resurse acvatice
(ex. foci) și dispuneau probabil de mijloace de a naviga.

12
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

Tehnologia litică magdaleniană este foarte elaborată și este axată pe producția de lame
(uneori de mari dimensiuni, între 40 și 60 cm lungime) și lamele, transformate într-o diversitate de
unelte și arme (gratoare, burine, persoare, unelte duble de tip gratoar/burin), prin intermediul
retușei abrupte. Foarte bogată și diversă este și industria pe materiale organice, realizată în special
din corn de ren: vârfuri, spatule, „bastoane de comandant” (unelte perforate, folosite probabil ca
leviere pentru îndreptatul tijelor de lemn, os sau corn), diverse tipuri de harpoane, propulsoare.
Unele dintre aceste piese sunt excepțional de frumos decorate, cu modele geometrice (meandre,
incizii regulate), sau cu basoreliefuri animale. Arta mobilieră magdaleniană, la fel de faimoasă ca și
cea rupestră, mai include statuete feminine stilizate (diferite de cele gravettiene prin schematizarea
lor excesivă și prin reprezentarea, în aparență, a unor femei tinere/adolescente), plachete de piatră
decorate cu desene zoomorfe sau, mai rar, antropomorfe (ex. Gönnersdorf, în Germania, sau
Parpallo, Spania) (oamenii tind să fie rar reprezentați, ca și în arta rupestră).
Arta rupestră magdaleniană este excepțională, peșteri pictate precum Altamira (Spania),
Lascaux sau Niaux (Franța) devenind cunoscute în lumea întreagă. Este o artă policromă (roșu, negru,
ocru), dominată de reprezentări realiste de animale (bizon, bou sălbatic, ren, cai, cerbi), bine
proporționate; se întâmplă des ca aceste reprezentări se să suprapună pe același panou, fără a se
respecta însă scara, această repetiție sugerând funcția rituală a pictării peșterilor; uneori, ca la
Lascaux („inorogul”), sunt reprezentate și animale fabuloase; oamenii sunt reprezentați rar,
schematic și/sau caricatural; semnele geometrice („tectiforme”) apar și ele în numeroase contexte.
Ca și în cazul picturilor rupestre anterioare, aurignaciene, gravettiene sau solutreene, este foarte
probabil că și cele magdaleniene se legau de magia vânătorească, depănau povești mitice și jucau un
rol important în inițierea tinerilor, familiarizați pe această cale cu legendele, poveștile și valorile
grupului de origine; unele reprezentări se află în zone atât de izolate, întunecate și greu accesibile,
încât este sigur că nu toți membrii comunității, ci doar cei inițiați, aveau acces la ele. Peșterile erau
astfel nu doar spații domestice, ci și spații ceremoniale.
Deși descoperirile de resturi umane disparate sunt frecvente – sugerând expunerea
cadavrelor și recuperarea selectivă a oaselor –, mormintele magdaleniene sunt puține; acolo unde au
fost identificate, ele trădează un ritual funerar simplu, înmormântări primare (fără
revenirea/dezgroparea defunctului și alte intervenții ulterioare, precum colecționarea oaselor), cu
defuncții depuși împreună cu echipamentul lor domestic, în fose puțin adânci; ocrul este întotdeauna
prezent. Face excepție mormântul, deosebit de bogat, al unei femei, descoperit la Saint-Germain-la-
Rivière (Franța); aceasta era îmbodobită cu o colecție impresionantă (cca. 70) de canini de cerb,
acumulați de-a lungul vremii și proveniți probabil de la mare distanță (cerbul nefiind prezent printre
speciile vânate aici), sugerând un statut special al acestei persoane. În general însă, egalitarismul
pare a fi reprezentat formula socială dominantă a magdalenienilor, ca și a societăților paleolitice
anterioare, semnele unei diferențieri de statut (altfel decât în termeni de vârstă, sex și merit
personal), cum ar fi cea ereditară, nefiind prezente.
În arealul occidental (Spania, Franța), Magdalenianul este urmat de Azilian (de la situl Mas
D’Azil, în Pirineii francezi), cu o cronologie estimată între 12 și 10 ka BP (cca. 13,3-11,5 ka cal BP).
Deși unii specialiști consideră azilianul o cultură mezolitică, cronologia lui convențională este mai
veche, pleistocenă. Industriile aziliene, care ajung până în Elveția, sunt caracterizate de un utilaj
microlitic (vârfuri cu o latură curbă, retușată abrupt), fapt asociat generalizării unui alt tip de
armament, arcul cu săgeți, care anunță mezoliticul. La fel de faimoși sunt și galeții pictați, descoperiți
în numeroase situri aziliene (ex. Birsmatten, Elveția).

13
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

În zonele nordice și răsăritene ale continentului, colonizate gradual, în special cu prilejul

oscilației calde Bölling-Alleröd (cca. 14,5-12 ka calBP), Magdalenianul face loc, după 13,5 ka calBP,
unor faciesuri regionale precum Tjongerianul, Creswellianul, Hamburgianul, orizontul Federmesser,
Ahrensburgianul și Swiderianul. Aceste culturi de la finalul Pleistocenului prefațează în multe
privințe formulele de adaptare mezolitice careleurmează: industria, în general microlitică, este
caracterizată de armături cu forme specifice regional (ex. trapeze swideriene; vârfuri pedunculate
ahrensburgiene și hamburgiene, lamele de tip Federmesser/Creswell, asemănătoare celor aziliene
etc.). Majoritatea acestor grupuri culturale, în special cele din Nordul Europei, sunt vânători de reni,
care exploatează însă sezonier și resursele acvatice, marine, pendulând între coastă și spațiile din
interior. Swiderienii, adaptați mediilor continentale, exploatează în general spațiile deschise, de
stepă. După aspectul așezărilor, aceste grupuri umane erau mici și mobile, foarte asemănătoare celor
ce le vor urma, în mezolitic, și folosesc cu siguranță, pentru vânătoare, arcul cu săgeți (ex. peste 100
de săgeți s-au conservat în situl ahrensburgian de la Stelmoor, Germania). Ele sunt bine adaptate
mediului rece din nordul continentului, unde rezistă și ultimului puseu glaciar, oscilația climatică a
Dryas-ului recent (cca 12,8-11,5 ka calBP).
În afara arealului acoperit de grupurile magdaleniene (Italia, Peninsula Balcanică, Europa de
Est – incluzând aici Ungaria, România și Ucraina, dar și chiar și Caucazul), entitățile locale care se
succed Ultimului Maxim Glaciar sunt atribuite generic Epigravettianului/Tardigravettianului. Un
aspect particular al Epigravettianului răsăritean îl reprezintă cultura Mezin-Mezirici (de la numele a
două situri plasate pe terasele Donului, în Rusia, respectiv Niprului, în Ucraina).
Ca și Magdalenianul occidental, Epigravettianul este opera unor vânători-culegători mobili, a
căror economie mizează masiv pe exploatarea calului, bizonului și în special a renului; mamutul, tot
mai puțin prezent, preponderent în zonele nordice și răsăritene ale Eurasiei, este și el vânat. În
spațiile deschise de la răsărit, numeroase situri sunt plasate pe terasele râurilor majore, pe traseele
de migrație sezonieră a turmelor de reni. Multe dintre aceste așezări (precum Cosăuți, pe Nistru,
Republica Moldova, Crasnaleuca și Cotu Miculinți, pe Prut, Bistricioara și Ceahlău-Dârțu, pe Valea
Bistriței, în România) sunt pluristratificate, epigravettienii revenind regulat în aceste locații. În situl de
la Mezirici, Ucraina, urmele a câteva colibe din oase de mamut (unele pictate cu ocru), servind ca
adăposturi de iarnă, s-au conservat foarte bine. În alte zone, precum Italia, epigravettienii preferă
peșterile și exploatează zonele înalte, alpine, aflate deseori la peste 1500 m. Aici sunt căutate specii
tipice, precum marmota, muflonul sau caprele sălbatice.
Epigravettienii sunt, după toate aparențele, urmașii comunităților gravettiene: ei exploatează
deseori aceleași surse de materie primă și realizează un utilaj asemănător, dar cu tendințe evidente
de microlitizare, sugerând importanța crescută a echipamentului portabil, ușor și foarte divers
tipologic. La fel de divers este și echipamentul din material organic: spatule, vârfuri, perforatoare,
ace de cusut din os, corn sau fildeș de mamut se găsesc frecvent în siturile epigravettiene. Recent, în
situl de la Vela Spila, Croația, au fost identificate și 35 figurine zoomorfe, realizate din lut ars,
asemănătoare celor anterioare, gravettiene, din Moravia. În unele contexte epigravettiene, ca și în
cultura Mezin-Mezirici, reapar, ca și în Magdalenian, statuetele feminine (dominante fiind
reprezentările de femei tinere, zvelte).
Spre deosebire de Gravettian, mai omogen, entitățile epigravettiene trădează un profil
regional mai acentuat; de exemplu, arta mobilieră (piese de os și corn, pandantive din piatră,
majoritatea cu decor geometric, de genul liniilor și inciziilor regulate) îmbracă forme mai specifice
regional, sugerând apariția unor entități mai clar delimitate geografic, poate chiar diferite etnic, în
ciuda tehnologiei litice asemănătoare.

14
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

Comportamentul funerar epigravettian este mai bine cunoscut prin descoperirile din Italia.
De exemplu, necropola de la Arene Candide, a conservat resturile a 29 de indivizi, bărbați, femei și
copii. Toți defuncții sunt însoțiți de un inventar divers și bogat: ocru, canini de cerb perforați, cochilii
în formă de semilună, galeți de piatră (bolovani) colorați. Spațiul funerar de aici pare a fi fost marcat
vizibil, cu o pereche de coarne de elan, una dintre ele decorată cu ocru. Mormintele mai sărăcăcioase
aparțin copiilor foarte mici (sub 6 ani), al căror statut pare a fi fost diferit de membri „adulți” ai
comunități; interesant, mormintele lor conțin însă oase de veveriță, care lipsesc în cele ale copiilor
mai vârstnici și adulților. În restul arealului acoperit de epigravettian, inclusiv în cel al culturii Mezin-
Mezirici, înmormântările sunt simple, cu inventar sărac și puțin spectaculos.

7. Aspecte ale paleoliticului superior în afara Europei

În Orientul Apropiat, Ahmarianului și Aurignacianului, entitățile prezente în prima jumătate a
paleoliticului superior, li se succede Epipaleoliticul local, cu două entități culturale majore, Kebaranul
(20-14,5 ka BP), respectiv Kebaranul geometric (14,5-12,5 ka BP, situl eponim fiind peștera Kebara,
Israel); ele sunt urmate de Natufian (12,5-10,2 ka BP, cca. 14,7-12 calBP), orizontul cultural care
încheie, convențional, epoca paleolitică din regiune și prefațează neoliticul aceramic.
Din punct de vedere al tehnologiei litice, toate aceste entități culturale apelează la debitajul
laminar, microlite și retușa abruptă. Kebaranul geometric marchează o creștere marcantă a
microlitelor geometrice (triunghiuri, trapeze, semilune), foarte asemănătoare celor care vor domina
Eurasia în mezolitic. Natufianul produce, de asemenea, microlite, în special semilune retușate abrupt
– unele folosite la armarea secerilor pentru recoltarea speciilor sălbatice de graminee (grâu, mei,
secară etc). Cochiliile marine, care circulă pe mari distanțe, reprezintă principalele piese de podoabă
ale acestor comunități.
Habitatul și subzistența acestor comunități se corelează speciilor exploatate, dominate de
cerb, gazele, capre sălbatice, dar și de o diversitate de resurse vegetale, precum legumele și cerealele
sălbatice. Piesele de piatră (mojare, râșnițe) dedicate prelucrării acestor semințe sălbatice apar deja
în Kebaran (ex. situl de la Ohalo II, Israel) și se multiplică în Natufian; accesul la aceste resurse și
stocarea lor permite reducerea treptată a mobilității, unele comunități natufiene fiind prezente în
situri pe toată durata anului – ceea ce echivalează cu apariția sedentarismului, cel puțin în zonele
productive, mai umede; în alte zone, în special în cele stepice și deșertice, comunitățile umane rămân
mobile până târziu, chiar și după adoptarea agriculturii care, în Orientul Apropiat, se petrece foarte
de timpuriu.
Natufianul aduce și alte inovații culturale importante: arhitectura construită de piatră
(locuințe rotunde, de mici dimensiuni), spații/vase de stocare, cimitire formalizate (asociate, firesc,
apariției unor comunități sedentare și mai numeroase; peste 400 de indivizi au fost descoperiți până
astăzi, cifră care depășește cu ordine de magnitudine alte contexte de la sfârșitul paleoliticului), în
care sunt îngropați defuncți de ambe sexe și de toate vârstele. Tot în Natufian apar și obiceiuri
funerare deosebite, precum recuperarea craniilor defuncților, sau îngroparea morților în asociere cu
animale, precum vulpea sau câinele (domesticit deja la acest nivel cronologic 5). Deși în mod cert
sedentari și familiarizați cu cerealele sălbatice, natufienii nu se „transformă” în agricultori; ei rămân
vânători-culegători, cu atât mai mult cu cât Dryas-ul recent – care, în Orientul Apropiat, se manifestă
prin creșterea aridității – determină reorientarea economiei lor către vânătoare. Cu toate acestea
5
Primele dovezi de domesticire a lupilor apar deja în contexte pavloviene (reamintim, Gravettianul morav), acum cca. 29 ka
BP. Unele studii genetice sugerează existența unui alt centru de domesticire, în Altai, pe la 30 ka BP. Este cert, deci, că cel
puțin unele comunități paleolitice domesticiseră câinele, folosindu-l probabil ca ajutor la vânătoare, pentru pază, hrană și,
posibil, ca auxiliar la transport.

15
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

multe din tradițiile lor (tehnologia, obiceiurile funerare, arhitectura) se vor regăsi la primele
comunități de agricultori din neoliticul aceramic, descendenții direcți ai populațiilor natufiene.
În Africa, culturile de tip Late Stone Age (LSA) generalizează comportamentele inovative,
precoce, din MSA: armături specializate (vârfuri bifaciale, lamele), alături de un bogat inventar
organic (vârfuri și harpoane decorate), pandantive din cochilii, folosirea generalizată a coloranților;
arta rupestră, în special sub forma pereților decorați aflați în aer liber, este și ea prezentă, în special
în extremele mai bine cercetate ale continentului, adică în Africa de Sud și în Maroc. Nu peste tot și
nu în toate direcțiile tendința sofisticării sau „progresului” este evidentă: în situl sud-african de la
Border Cave, industria litică din nivelurile LSA este mai expeditivă decât multe industrii MSA; aici
apar, în schimb, piese din piatră șlefuită, perforate, folosite ca greutăți pentru bețe de scormonit (o
unealtă comună și azi printre multe populații africane ce trăiesc în medii calde, de savană, hrănindu-
se și cu tuberculi sau rădăcini). Siturile LSA (multe dintre cele cercetate fiind conservate în peșteri)
arată un mod de viață mobil, asemănător celui din Eurasia, ghidat, desigur, de resursele specifice
continentului. Resursele acvatice (scoici, pești, păsări acvatice) sunt larg exploatate în siturile de
coastă. Un exemplu tipic și mai bine cercetat (fiind mai apropiat de Europa) de industrii LSA oferă
Iberomaurusianul din nordul continentului african (numit generic Maghreb: Maroc, Algeria, Libia,
Egipt). Artizanii acestor culturi sunt vânători mobili, care exploatează deopotrivă mediul costier și pe
cel din interior. Echipamentul lor este unul laminar, microlitic, foarte asemănător celui magdalenian
sau epigravettian. Situl de la Taforalt, din Maroc, a oferit, printre altele, și o spectaculoasă colecție
funerară: zeci de indivizi au fost îngropați aici, oasele lor conservând urmele a diverse intervenții
ulteriore (dezarticulare, colorarea oaselor cu ocru, redepunere etc.; au fost remarcate și posibile
urme de violență, sugerând conflicte între comunități, o ocurență rară în paleolitic).
În afara arealului „clasic”, intensiv cercetat, cel al Europei, Orientului Apropiat și, în mai mică
măsură, al extremităților Africii, intervalul acoperit aici de paleoliticul superior/LSA aparține unor
tradiții diferite, cu ritm propriu de evoluție, nu întotdeauna comparabil celui descris mai sus. În
funcție de rigorile mediilor locale, de vitalitatea rețelelor lor demografice, dar și de propriile tradiții,
comunitățile umane găsesc formule de adaptare diferite de cele din Europa sau din Orientul
Apropiat. În cele ce urmează, vom oferi doar câteva exemple, tocmai pentru a evidenția că
înțelegerea preistoriei globale nu se poate baza doar pe schemele alcătuite în Europa occidentală, ci
pe cunoașterea aprofundată, egală, a realităților regionale.
Un bun exemplu îl oferă zonele din estul extrem al Eurasiei, precum Siberia. Aici, cel puțin în
arealul sudic, ocupația umană debutează de timpuriu, către sfârșitul Musterianului, în jurul a 40 ka
BP., cu creșteri importante în densitatea de situri în jurul a 32 ka BP, 22 ka BP (ultima sugerând o
deplasare de populație către răsărit, cu ocazia Ultimului Maxim Glaciar), respectiv după 17 ka BP,
când, pe măsură ce se încălzește climatul, comunitățile de vânători-culegători și pescari împânzesc
întreaga zonă.
Industriile „de tranziție” la paleoliticul superior, cum sunt cele din Munții Altai (peșterile
Okladnikov, sau Denisova, situl de la Kara-Bom), cuprind așchii și nuclee Levallois, dar și utilaje pe
lamă. Trăsături tipice paleoliticului superior au și industriile din zona lacului Baikal (Makarovo 4,
Varvarina Gora, Artin-2), sau din Valea Ienisei-ului (Kamennyi Log, Kurtak), datate între 39 și 33 ka
BP. În Yakuția, către nord-est, pe râul Aldan, primele așezări umane, aparținând unor vânători de
mamuți și rinoceri lânoși, apar către 33 ka BP (Ihnie 2, Ust-Mil 2).
În Valea Ienisei-ului, alte situri au oferit datări mai târzii, între 25 și 17 ka BP (Kurtak 3,
Novosolovo, Taracika, Ui-2). O zonă de maximă concentrare oferă, în aceeași perioadă, bazinul râului
Angara: Mal’ta, Buret, Masterov Kluch, Alexeevka, datate între 24 și 20 ka BP. Multe din industriile

16
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

siberiene cuprind combinații tehnologice neobișnuite în Europa: nuclee prismatice, lame, așchii, dar
și chopper-e asemănătoare celor din paleoliticul inferior. În majoritatea situațiilor, fauna vânată
cuprinde mamut, rinocer lânos, cal, ren, bizon și capre sălbatice. Zona râului Ienisei continuă să fie
populată și după Ultimul Maxim Glaciar (ex. siturile Kokoreva, Maina, Ui, cu o cronologie între 20 și
12 ka BP). Industriile de aici sunt asemănătoare Epigravettianului, fiind dominate de lamele retușate;
fauna este însă specifică: cal, bou sălbatic, cerb, capră sălbatică, vulpe polară, specii stepice. În zona
sudică a Siberiei, situl de la Sokhatino a livrat vase realizate din piatră șlefuită – piese unicat, care
anticipează descoperirea timpurie a vaselor de ceramică din estul extrem al Rusiei (vezi mai jos). Și
nord-estul extrem continuă să fie populat în perioada următoare: o arată siturile de la Ihnie și
Verhne-Troițkoe (20-17 ka BP), dar și cel de la Ogonki 5, în Insula Sahalin (legată, la data respectivă,
de uscat), datat către 19 ka BP. Densitatea de situri din nord-estul extrem al Eurasiei crește însă
vizibil după 15 ka BP. În Valea Aldan-ului apar culturi precum Dyuktai (cca. 14 ka BP) sau Ust-Timpton
(cca. 10 ka BP), care se întind până pe coasta arctică; industria lor litică este, de asemenea, originală,
amestecând elemente așchiare, bifaciale, dar și tradiții micro-lamelare, tipice și răsăritului Asiei, în
aceeași perioadă; comunitățile continuă să trăiască din vânătoarea de ierbivore, dar introduc în dieta
lor și somon, așa cum, în partea cealaltă a Eurasiei, fac și magdalenienii; locația siturilor se mută
acum în preajma acestor resurse (estuare, râuri), care vor fi exploatate cu succes și de comunitățile
de amerindieni, milenii mai târziu. În valea râului Amur, în situri precum Hummi și Gasya apar, către
13 ka BP, vase din ceramică – cu multe milenii, deci, înaintea inventării ceramicii de către
comunitățile neolitice din Orientul Apropiat. Toate aceste date ne arată capacitatea deosebită a
comunităților umane de a se adapta mediilor reci și de a se ajusta schimbărilor dure de climat, care
au caracterizat, firesc, această zonă a lumii, ostilă climatic chiar și astăzi. Acest areal a reprezentat,
foarte probabil, și zona de tranzit a primilor oameni care ajung în Arhipelagul Japonez (pe care îl
colonizează deja către 32 ka BP – ca și insula Sahalin, Japonia fiind încă o peninsulă a Asiei, din pricina
nivelului scăzut al oceanului planetar). De altfel, ceramica timpurie din siturile de pe Amur are multe
analogii, inclusiv cronologice, cu ceramica faimoasei culturi Jomon6, din Japonia. Și tot de aici, din
Siberia, pleacă și primele comunități umane care colonizează continentul american.
În restul masei continentale eurasiatice (ex. nordul Chinei, Coreea), industriile pe
lame/lamele se răspândesc gradual, uneori cu o mare întârziere față de Europa, în general după 26 ka
BP. În India, acestea apar deja către 40 ka BP, înlocuind industriile pe așchii anterioare; domină aici
armăturile microlitice, retușate abrupt, asemănătoare deopotrivă celor gravettiene, în Europa, sau
celor, mai timpurii, din MSA.
În sudul Chinei și în sud-estul Asiei, în schimb, industriile litice rămân, până târziu în
paleoliticul superior și chiar până în Holocen, asemănătoare celor din paleoliticul inferior: galeți
retușați, așchii masive, foarte puține piese bifaciale; responsabil pentru această întârziere este,
printre alți factori (izolarea geografică, densitatea scăzută a populației), bambusul, care a oferit
oamenilor, pe toată durata Pleistocenului, o materie primă rezistentă și ușor de prelucrat în diverse
tipuri de unelte și arme; din acest motiv, inovațiile în tehnologia pietrei nu au fost
promovate/preluate în același ritm cu cele din restul Eurasiei.
Nici în Australia epoca sincronă paleoliticului superior nu aduce vreo mutație sesizabilă, de
genul debitajului laminar: aborigenii continuă să facă unelte pe așchii masive, topoare și vârfuri
bifaciale grosiere.

6
Cultură a unor comunități de vânători-culegători, care acoperă un interval uriaș, de la începutul Holocenului și până către
300 î.Ch., responsabilă de numeroase inovații, precum sedentarismul și ceramica; în fazele târzii ale culturii Jomon, este
independent inventată agricultura (ex. cultivarea orezului).

17
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

În Americi, finalul paleoliticului în restul lumii reprezintă... începutul aceste epoci, pentru că
aceste continente sunt colonizate abia acum: cele mai optimiste estimări ale primei colonizări a
Americii merg până către 30 ka BP, însă dovezile consistente se concentrează masiv în ultimele 15
milenii. În America de Nord, în mod cert colonizată în această etapă a preistoriei, culturile
paleoindiene de la finalul Pleistocenului sunt numite Clovis (după numele unui oraș din New Mexico,
cca 13 ka calBP-10 ka calBP) și Folsom (de asemenea în New Mexico, cca 10-8 ka calBP). Dovezi
sporadice ale unor colonizări mai timpurii decât orizontul Clovis există însă: de exemplu, siturile de la
Cactus Hill, în Virginia, și Monte Verde (Chile) sunt astăzi acceptate de către majoritatea specialiștilor
ca autentice. Altele, precum orizontul cu utilaje grosiere (asemănătoare Modului 1) din Tenesee,
Alabama și Ohio, și din care lipsesc vârfurile de tip Clovis, sunt lipsite de contexte arheologice
convingătoare și de orice repere cronologice.
Primii vânători-culegători de pe continentul american sunt, după toate aparențele, vânători
de origine siberiană: piese foarte asemănătoare vârfurilor de tip Clovis s-au descoperit în Siberia, la
Uptar, pe râul Kolîma. O colonizare de-a lungul coastei, prin Behringia, și nu doar pe uscat, este și ea
probabilă – fapt ce ar explica rapiditatea cu care aceste comunități ajung în America de Sud, adică
într-un interval comparabil sau chiar anterior orizontului Clovis. Tehnologia lor are multe în comun cu
cea identificată în unele situri din Siberia: lamele, așchii, însoțite însă de vârfuri bifaciale îngrijit
prelucrate (cu funcție dublă, de proiectil, dar și de cuțit), subțiate în partea centrală prin desprinderi
alungite. Majoritatea acestor comunități vânează cu succes ierbivore mari (bizon, mamut,
mastodont), motiv pentru care unii specialiști le-au și atribuit – greșit – decimarea populațiilor locale
de mari ierbivore. În fapt, acolo unde conservarea o permite, dependența oamenilor de resurse mai
diverse și mai „modeste”, accesibile local (rozătoare, reni, pecari, păsări acvatice, plante etc.), arată
că rolul lor în dispariția marilor ierbivore pleistocene a fost modest – climatul fiind un factor mult mai
important. În orice caz, primii vânători-culegători din America de Nord, înaintașii amerindienilor,
colonizează relativ rapid continentul, mobilitatea lor deosebită jucând probabil un rol decisiv în acest
sens.

Așa cum notam în deschidere, ceea ce explică diversitatea uriașă de soluții tehnologice și
culturale alese de populațiile din ultima jumătate a Pleistocenul superior este, în primul rând,
demografia: unele zone ale lumii au fost colonizate mai târziu, de către mici populații, care s-au izolat
deseori de cele originare; ele s-au ajustat ecologiei, materiilor prime și nevoilor locale, dezvoltând
tradițiile învățate, simplificându-și uneori tehnologia; cum rata inovațiilor și eficiența
transmiterii/conservării acestora scade odată cu densitatea de populație, nu suprinde supraviețuirea
multimilenară a unor tehnologii mai simple, acolo unde populația a rămas sub anumite praguri
demografice. În alte zone, cu o populație concentrată, sau cel puțin unificată de rețele demografice
mai solide (deci și zone cu o ecologie și resurse capabile să le susțină), rata inovațiilor este mai
rapidă, iar acestea se răspândesc, odată cu oamenii care le purtau, și în alte regiuni.
Modul oportunist, mobil de adaptare din Pleistocen se va perpetua, pentru multe comunități
umane, și după 10 ka BP, în Holocen, în epoca cunoscută în vestul Eurasiei drept mezolitic; acum se
înmulțesc însă comunitățile cărora tehnologia și climatul le vor permite, ca și natufienilor, să renunțe
la pendularea sezonieră după resurse și să se sedentarizeze; pe acest fond, în diverse colțuri ale
lumii, unele comunități de vânători-culegători – care experimentaseră timp de milenii exploatarea

18
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

plantelor sălbatice și controlul parțial turmelor de ierbivore – vor trece la cultivarea plantelor și
creșterea animalelor, pregătind drumul unei mutații ale cărei efecte se simt și astăzi, cea agrară.

19