Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Istorie

Economia comunităților preistorice

6.4 Tehnologii preistorice

Profesor Coordonator: Ana Drob

Student: Grădinescu Ioan-Traian

Grupa H112, Anul 1

Iași, 2022
 Tehnologii preistorice

Fără îndoială, evoluția pe parcursul a peste 2.000.000 de ani a industriilor litice, deci,
implicit, a diverselor culturi paleolitice, este strâns legată de originea și evoluția omului. În
stadiul actual al cercetărilor, ipotezele cele mai credibile referitoare la cunoașterea procesului
de antropogeneză din spațiul african, ca și din cel asiatic și, cu precădere, din cel european se
pot rezuma astfel:

După paleoantropologul Richard Leakey, Homo habilis, ale cărui resturi osoase au fost
descoperite în Africa Orientală, ar reprezenta linia care a dat naștere omului modern, apariția
sa situându-se pe la 2.500.000 de ani. După opinia aceluiași specialist, acest om
„îndemânatic” este făuritorul primelor unelte de piatră cioplită cunoscute până acum. Din
punct de vedere geologic, această industrie primitivă (de galeți, poliedre, așchii), atribuită
culturii oldovaiene, aparține Pliocenului superior. Tot în Africa Orientală a apărut acum
1.400.000 de ani, o nouă tehnică de cioplire, care a dus la crearea unor noi piese (bifaciale).
Făuritorii acestora ar fi Homo Erectus, prezumtivul descendent al lui Homo Habilis și strămoș
al lui Homo sapiens. 1

Omul modern, care a apărut acum cca 35.000 de ani, este creatorul culturilor
paleoliticului superior. Este îndeobște cunoscut că, o dată cu paleoliticul superior se
accelerează ritmul inovației tehnologice, ilustrată atât prin multitudinea și diversitatea
uneltelor de piatră, cât și prin folosirea altor materii prime (os, corn). 2 Așadar, în continuare
voi expune câteva caracteristici tehnologice începând cu paleoliticul, terminând cu prima
epocă a fierului.

PALEOLITICUL

În Paleolitic, economia se bazează pe exploatarea naturală a resurselor animale prin

vânătoare şi pescuit, a resurselor vegetale prin culesul fructelor şi altor produse oferite de
plante, în cadrul unui proces de nomadism succesiv, în funcție de necesitățile comunității.

O împărtire interesantă asupra paleoliticului în stadii tehnologice, denumite moduri,

ne-a fost oferită în 1969 de J. G. D. Clarke. Modul 1 cuprinde industriile pe nuclei si aşchii,
Modul 2 include industriile al căror debitaj presupune existența unui bloc de materie primă,
1
A. Păunescu, ISTORIA ROMÂNILOR, vol.1 MOȘTENIREA TIMPURILOR ÎNDEPĂRTATE, ed.
ENCICLOPEDICĂ București – 2010, p. 70
2
Ibidem, p. 71
Modul 3 se bazează pe debitaje multiple, Modul 4 înseamnă apariția debitajului laminar,
Modul 5 cu industrii microlitice. Avantajul acestei împărțiri, cu toate că nu s-a bucurat de
atenția cuvenită, constă în faptul că elimină tendința de utilizare abuzivă a denumirilor locale.

Subdiviziunile paleoliticului reflectă ritmul evoluției tehnologice. Acestea se pot

stabili prin noțiunile de tipologie și tehnologie preistorică precizate pentru utilajul litic și cel
realizat pe materii dure de origine animală. Din păcate, utilajele recuperate de arheolog nu
reprezintă decât o parte din ansamblul celor folosite de omul paleolitic, pentru că cele
realizate din materiale perisabile rămân în cea mai mare parte necunoscute.

Cercetarea paleoliticului nu trebuie să se rezume la o simplă descriere istorică a

locurilor, datelor, obiectelor, care poate rezolva problema precizării industriei şi a
tehnocomplexelor, dar nu şi pe cea a comportamentului uman şi dinamica adaptării acestuia.

Realizarea unor lucrări de sinteză asupra paleoliticului este mult stânjenită de

inegalitatea datelor de care dispunem din punct de vedere temporal şi spațial, de relativitatea,
încă, a datelor absolute, slaba reconstituire a mediului şi resurselor de materii prime, de felul
diferit de înțelegere de către specialişti a modului de abordare a cercetării şi interpretarea
datelor.3

PALEOLITICUL INFERIOR

Paleoliticului inferior îi sunt specifice mai multe faciesuri culturale: "pebble culture",
Abbevillian, Acheulean, Clactonian, Tayacian.

”Pebble culture” – Uneltele specifice sunt din categoria "pebble tool", de tipul "chooper" şi
"chopping tool". Ele caracterizează în general civilizațiile pre-acheuleene şi au fost pentru
prima dată întâlnite pe valea Omo şi la Gona (2,3 şi respectiv 2,6 milioane ani), fiind creația
lui Homo habilis.

Abbevillianul- a fost considerat mult timp un facies cultural de la începutul paleoliticului

inferior, în care s-au întâlnit aşchii cu forme determinate, alături de bifaciale obținute prin
desprinderi largi, cu muchiile sinuoase şi vârf activ ascuțit, în vreme ce baza uneltei conservă
cortexul natural.

Acheuleanul- Faciesul Acheulean a fost creat în 1872 de G. de Mortillet. Numele a fost

împrumutat de la cartierul Saint-Acheul din oraşul Amiens (Franța), unde a fost descris pentru

3
M. Cârciumaru, PALEOLITICUL,EPIPALEOLITICUL ȘI MEZOLITICUL LUMII, Ed. UNIVERSITATEA
”VALAHIA” Târgoviște- 2005, p. 9-10
prima dată în scopul de a defini industriile cu bifaciale întâlnite în terasa mijlocie a râului
Somme. Unii autori se întreabă dacă Acheuleanul este un stadiu tehnologic foarte general sau
din contră un facies cultural complet, cu variante specifice. Față de accepțiunea lui Mortillet
(1872), termenul de Acheulean a fost extins pentru Europa în scopul de a caracteriza
industriile bifaciale anterioare würmului, iar după aceea pentru a defini industriile
asemănătoare, dar mult mai vechi, din Africa.

Clactonianul- este un facies cultural caracteristic paleoliticului inferior din Europa, care se
individualizează printr-un utilaj litic obținut dintr-un nucleu nepreparat. A fost definit de H.
Breuil în 1932, plecând de la artefactele descoperite la Clacton-on-Sea (Essex-Anglia), la
nordul gurii Tamisei. Tehnica de cioplire clactoniană a mai fost denumită şi "tehnica pe
nicovală" sau "bloc contra bloc". Prin această tehnică se obțineau aşchii în general groase, ale
căror trăsături se detaşau prin prezența talonului unic, foarte oblic, care forma cu planul de
aşchiere un unghi foarte deschis şi un con de percuție foarte dezvoltat. Între uneltele care pot
fi obținute din aşchiile clactoniene sunt: racloarele, piesele discoidale, aşchiile denticulate şi
cu encoche.

Tayacianul- În literatura de specialitate mai veche se vorbeşte de faciesul tayacian. El a fost

definit de H. Breuil (1954) după săpăturile de la Micoque (à Tayac) ca o industrie
premicoquiană pe aşchii unde se introduce tehnica planului de lovire preparat şi care se
asociază cu cioplirea clactoniană. Mai târziu, o serie de autori au considerat că nici un utilaj
de la Micoque nu poate primi numele de Tayacian, afirmându-se chiar că este vorba de o
industrie fantomă. O variantă regională a tayacianului, specifică Europei centrale, este
Taubachianul.4

PALEOLITICUL MIJLOCIU

Paleoliticul mijlociu, după ultimele cercetări, corespunde perioadei de timp cuprinsă

între 200.000 de ani şi 35.000 de ani. În această etapă se desfăşoară în Europa populațiile
neandertaliene.

Aşa cum remarca Fr. Bordes (1961; 1968; 1984), spre sfârşitul paleoliticului
inferior a fost sesizată existența unor utilaje realizate în tehnica de cioplire aşchială care au
derivat din Clactonian, pe care le denumeşte premusteriene şi le consideră că au stat la baza
complexului cultural care caracterizează Paleoliticul mijlociu - Musterianul. Această tehnică

4
Ibidem, p. 10-14
aşchială va fi cunoscută de acum sub numele de tehnica levalloisiană, ea fiind răspândită în
diverse regiuni la momente diferite şi utilizată de comunități deosebite.5

Musterianul- Cultura musteriană îşi trage numele de la aşezarea Moustier (Franța), unde se
găsesc două zăcăminte principale: adăpostul superior (care conține stratele eponime) şi
adăpostul inferior, la paisprezece metri mai jos.

Primele săpături au fost întreprinse în adăpostul superior de E. Lartet şi H. Christy

(1864 a; b). Industria descoperită aici a fost denumită în 1869 de G. de Mortillet - Musterian.
În 1930, D. Peyrony publică prima stratigrafie elaborată în urma unor săpături atente.
Cercetările ulterioare aveau să precizeze că adăpostul superior conține de jos în sus
Musterian de tradiție acheuleană, Musterian de tip Quina şi Musterian tipic.

După Fr. Bordes (1961), industriile musteriene care conservă o bună parte din
aşchiile lor, lamele şi vârfurile levallois fără retuşe sunt de facies levalloisian. Dacă aceste
aşchii sunt retuşate în utilaje diverse (cum se întâmplă în sudul Franței), acestea sunt industrii
musteriene de debitaj levallois, dar de facies non levalloisian. Debitajul levallois nu
reprezintă însă în Musterian decât un caz particular de cioplire, pentru că debitajul musterian,
aşa cum am spus, şi debitajul bipolar au fost larg folosite în anumite circumstanțe. Debitajul
musterian se deosebeşte de debitajul levalloisian şi prin faptul că în loc să se desprindă o
mare aşchie după prepararea planului de lovire, cum se întâmplă prin metoda levallois, se
continuă debitarea unor aşchii centripete, uneori alternativ pe cele două fețe ale nucleului.
Produsul final este un nucleu discoidal.6

PALEOLITICUL SUPERIOR

Între 50.000 şi 40.000 B.P. în Balcani şi Bazinul Dunării a apărut o netă opoziție între
industriile leptolitice (termen care desemnează Paleoliticul superior cu instrumente de piatră
caracteristice acestei perioade; de la grecescul lepthos = subțire şi lithos = piatră) şi diferite
faciesuri din Musterianul tipic şi din Chatelperonian. Aceste industrii leptolitice se
caracterizau printr-o tehnică laminară sprijinită pe nuclei îmbogățit preparați, cu o creastă
centrală care permiteau desprinderea lamelor standardizate până la epuizarea quasitotală a
materiei prime utilizate. Morfologia utilajelor de felul gratoarelor, burin-elor, lamelor retuşate
evocă pe cele din Aurignacian, a cărui dezvoltare va avea loc între circa 40.000 şi 30.000
B.P.

5
Ibidem, p. 26
6
Ibidem, p 26-27
Utilajele litice erau completate de utilajele în os şi flideş de tipul vârfurilor, armelor de felul
„proiectilelor”. Astfel de utilaje preaurignaciene au fost cunoscute până în prezent, în
Bulgaria la Bacho-Kiro - stratul 11 peştera Temnata - stratul 6, în Ungaria în peştera
Istallosko şi probabil în Moravia meridională la Vedrovice 2 .

În acest timp, în Europa centrală persistau încă utilajele musteriene specifice la trei
faciesuri diferite, care au supraviețuit sub o formă modificată până spre 30.000 B.P. Aşa de
exemplu, Musterianul tipic, de tehnică levalloisiană, cu vârfurile foliacee care se răspândesc,
între 50.000 şi 40.000 de ani, în sud-estul Europei, spre bazinul mijlociu al Dunării, dând
naştere la faza leptolitizată denumită Bohunician care s-a desfăşurat, cum am arătat, între
circa 42.000 şi 38.000 B.P. 7

EPIPALEOLITICUL

Epipaleoliticul este o industrie cu vârfuri à dos curbate cu unul sau două vârfuri, cu
gratoare scurte pe fragmente de lamă sau aşchie, cu burins pe troncatură, cu sau fără galeți
gravați şi pictați. M. Escalon de Foton (1976), în concepția sa, noutatea pe care o aduce
Epipaleoliticul sunt armăturile microlitice (până la 25%), în special lamele à dos, ele sfârşind
o dată cu apariția ceramicii.8

NEOLITICUL ȘI ENEOLITICUL

Neoliticul (neos- nou lithos-piatra) a fost caracterizat drept epoca pietrei şlefuite,
înţelegându-se că noua tehnologie de confecţionare a uneltelor şi armelor de piatră ar fi fost
determinantă. Comunitățile au parte de o trasformare neolitică, proces gradual în care se face
trecerea de la sistemul de vânător-culegător, la primele forme de agricultură, unde totodată
oamenii au făcut progrese tehnologice cu implicații deosebite.

Confecţionarea utilajului şi armamentului litic, cornular, osteologic, metalic, de

lut şi lemn cunoaşte, în Neolitic şi Eneolitic, noi etape de dezvoltare, chiar dacă pare, uneori,
să fi fost depăşit cantitativ de producţia ceramică. Acest meşteşug a contribuit la realizarea
majorităţii uneltelor şi armelor din epocă, inventându-se noi tehnici şi tehnologii de
prelucrarea a acestor materii prime, cele mai importante fiind şlefuirea sau polisarea şi
perforarea. Deşi aceste tehnici apar încă din Epipaleolitic, au cunoscut o adevărată înflorire
doar în Neolitic şi Eneolitic.
7
Ibidem, p. 83-85
8
Ibidem, p. 234
 În ceea ce priveşte materiile prime din care s-a fabricat utilajul şi armamentul litic,
trebuie arătat că s-au folosit rocile sedimentare, vulcanice şi cele metamorfice, bineînţeles mai
intens cele care se găseau în mediul în care a trăit fiecare comunitate. Din această cauză,
populaţiile din unele zone geografice, bogate în resurse litice, au prosperat de pe urma
valorificării acestor materii prime şi chiar prefabricate (obsidian – Cappadocia, Insulele Melos
şi Lipari (fig. 3), zona Tokaj-Satu Mare; silexul balcanic etc.).

Utilajul şi armamentul litic cioplit, şlefuit şi perforat (topoare, tesle, dălţi şi dăltiţe, cu
diferite profiluri, topoare-ciocan, ciocane şi măciuci, topoare de luptă etc.) este foarte
complex şi variat tipologic şi funcţional. Deşi unele elemente ale şlefuirii şi perforării
uneltelor şi armelor litice au apărut din Epipaleolitic, aceste achiziţii au cunoscut o deosebită
dezvoltare în cea de-a doua parte a Neoliticului şi, mai ales, în Eneolitic. După o cioplire mai
mult sau mai puţin sumară, prin care se obţinea o eboşă (piesă prefabricată), se realiza
şlefuirea pe un suport abraziv, cu ajutorul nisipului şi a apei şi finisarea prin frecarea pe
diferite materiale (os, piele, poate lemn sau argilă etc..). Perforarea uneltelor şi armelor de
piatră necesita cunoştinţe deosebite din partea meşteşugarului şi o “maşină de găurit”
primitivă, compusă dintr-un cadru din lemn masiv, în care se practicau, probabil, o serie de
orificii în care se fixa un ax, constând dintr-o tijă de lemn, căruia i se putea imprima o mişcare
rotativă, cu ajutorul unor sfori groase, trase manual, succesiv de cele două capete, sau folosind
coarda slăbită a unui arc. În vârful acestui ax se fixa un “burghiu” constând dintr-un os sau băţ
tubular sau un străpungător de silex, cu care se realiza perforarea propriu-zisă, utilizându-se şi
calităţile abrazive ale nisipului umed.

Prelucrarea osului, cornului și dentiției se realiza prin cioplire, prin percuție și spargere
intenționată, despicare, etc. Se remarcă ca artefacte: străpungătoare, dălți, săpăligi, plantatoare
și scormonitoare, brăzdare de corn de cerb, mânere, rame de seceri ș.m.d.

Încă din neoliticul timpuriu există dovezi ale cunoașterii și prelucrării timpurii a
aramei- Cayonu (turcia), aurului și argintului cu o influență hotărâtoare pentru devenirea
ulterioară a societății. Acestea pot apărea în iviri naturale la zi, în stare nativă, natural
purificată, sub formă de pepite, fiind numai lucrate, la început ca oricare altă rocă, cu aspect şi
proprietăţi curioase, prin procedee simple cum este baterea la rece. Metalurgia, ca sumă de
tehnici şi tehnologii de prelucrare a metalelor, în special la cald, a reprezentat, după invenţia
ceramicii, un alt important meşteşug, una dintre cele mai însemnate pirotehnologii, cu reflexe
însemnate pe plan material şi spiritual.
 În acest context, dacă în Neolitic se poate vorbi de o paleometalurgie, când s-au
folosit tehnici simple de prelucrare a metalului, în special a cuprului (baterea la rece), în
Eneolitic asistăm la dezvoltarea unei metalurgii propriu-zise (reducere din minereu, topire,
turnare în tipare monovalve, bivalve, metoda cerii pierdute etc..), în anumite centre, unde
acest metal se găsea la zi, definindu-se, în anumite regiuni, chiar o epocă a aramei
(Kupferzeit), în perioadele următoare, ale bronzului şi fierului, noile materii prime căpătând
un rol deosebit în plan economic.9

EPOCA BRONZULUI

În termeni ai tehnologiei metalurgice, la mijlocul mileniului 3 î.Hr. are loc o înflorire

a industriei metalurgice. Obiectele din bronz acaparează mai multe forme, tipuri, necesități
printre care sunt obiectele de podoabă, ciocane, ustensile, arme și chiar statui. 10

Bronzul, un aliaj format din cupru 90% și staniu 10%, prezintă o duritate sporită și
are avantajul că, prin diferite metode de turnare, poate da naștere celor mai diverse obiecte,
ceea ce nu ar fi posibil folosind piatra. Totuși, materia primă se găsea mai greu, iar metalurgia
necesita cunoștințe avansate și practică îndelungată. Acest lucru a determinat apariția unor
centru și a unor meșteri specializați, îndeosebi în zonele bogate în minereu, aici făurindu-se
numeroase tipuri de obiecte. Uneltele și armele din bronz au devenit un mijloc esențial de
măsurare a bogăției triburilor și a conducătorilor acestora, dovadă fiind numeroasele tezaure și
depozite descoperite; ele serveau, de asemenea, ca etalon în schimburile comerciale. Un
depozit precum cel de la Uioara (jud. Alba) cântărea peste o tonă și conținea 5800 de piese
făurite din bronz.11

Se remarcă, într-un moment încă greu de precizat, apariția unor noi tipuri de
topoare: toporul plat, cel cu marginile ridicate (Randbeil) și, în special, a toporului cu gaură
pentru coadă ( sau de înmănușare transversală; Schaftlochxt), formă ce va cunoaște o
dezvoltare foarte mare în epoca bronzului, fiind specifică sud-estului european. Tipurile de
topoare mai evoluate au secțiunea hexagonală a lamei, dovedind o turnare în forme cu valve
închise.

9
V. Chirica, D. Bogdan, ARHEOLOGIA PREISTORICĂ A LUMII Neolitic-Eneolitic, Editura Helios, Iași,
2003, p. 10-13
10
K. Aslihan Yener, THE DOMESTICATION OF METALS, Edited by B. Halpern, M.H.E. Weippert, Leiden-
Boston-Koeln, 2000, p. 67
11
PAGINI DE ISTORIE: EPOCA BRONZULUI PE TERITORIUL ROMÂNIEI, văzut la data de 02.12.2022
ora 20:56
 Reducerea minereurilor, pe baza datelor oferite de cercetările din Austria, se făcea
la locul extracției, metalul obținut circulând sub formă de turtă, bare-lingouri sau
obiecte( coliere, topoare etc). Meșterii specializați, cu experiență, continuau apoi prelucrarea
lui prin topire, turnare în tipare sau prin folosirea tehnicii formei sau a cerii pierdute, precum
și prin ciocănire la cald pentru obținerea unor arme, unelte, podoabe, unele dintre acestea,
nefinisate și fără urme de folosință, servind și ca mijloc de schimb, ca un fel de obiecte
”monedă” . În felul acesta, Bronzul timpuriu din acest spațiu, datorită condițiilor favorabile
din interior și a unor impulsuri din afară, s-au pus bazele procesului tehnic de dezvoltare a
metalurgiei din perioadele următoare ale epocii bronzului.12

Este greu de găsit o limită în cadrul dezvoltării metalurgiei bronzului, între

perioada mijlocie și cea târzie. Evoluția acestei îndeletniciri arată o intensificare și o
perfecționare continuă, care-și atinge punctul culminant la începutul epocii fierului.
Metalurgia bronzului a început să se dezvolte în Bronzul Mijlociu și, îndeosebi, în cel târziu și
în Hallstattul timpuriu. Culturile încep să se centralizeze și își lasă amprenta pe diverse
obiecte de podoabă, arme, vase etc. Se folosește în continuare tiparul pentru turnarea
bronzului.13

EPOCA FIERULUI/ HALLSTATTIANĂ

Datorită dezvoltării uneltelor și ustensilelor de fier, omenirea nu numai că a

cunoscut o dezvoltare tehnologică remarcabilă, dar a cunoscut și progrese sociale și
economice importante. Fierul reprezintă un minereu mai accesibil de găsit decât curpul și
staniul, ceea ce a facilitat evoluția tehnologică a acestui metal. Tehnologia aceasta apare mai
întâi la Hitiți, dar prăbușirea acestuia in anul 1200 î.e.n. a condus la producerea obiectelor de
fier în zone învecinate (Caucaz, Mesopotamia, regiunea siro-palestiniană) dar și în lumea
egeeană și sud-estul Europei. Astfel, putem remarca că înlocuirea bronzului cu fierul s-a
realizat treptat, noul metal devenind preponderent abia în cursul secolelor 6-5 î.e.n. , etapă ce
echivalează cu trecerea de la prima la cea de a doua epocă a fierului. De asemenea, se
precizează că abia din etapa în care se generalizează, metalurgia fierului depășește stadiul de
invenție și devine inovație, cu un impact deosebit la nivelul vieții sociale.14

12
A. Vulpe, M. Petrescu-Dîmbovița, Istoria Românilor, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 237-240
13
Ibidem, p. 289-290
14
F. Mățău, METALURGIE ȘI SOCIETATE LA SFÂRȘITUL EPOCII BRONZULUI ȘI ÎNCEPUTUL
EPOCII FIERULUI ÎN REGIUNEA DUNĂRII DE JOS, Teză de Doctorat, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza”, vol. 1, Iași, 2009, p. 121-122
 Prelucrarea minereurilor presupunea, într-o primă etapă, succesiunea unor procedee
mecanice și o triere pentru a putea fi îndepărtat sterilul. În secvența următoare, avea loc
prăjirea, ce se realiza la temperaturi de 400-800 C și avea ca scop oxidarea minereului în urma
căreia devenea mai poros și potrivit pentru reducere. Deosebit de important pentru reducerea
minereurilor feroase era și tipul de combustibil lemnos folosit. Întrucât reducerea fierului
necesită temperaturi ridicate, pentru ca procesul să fie cât mai eficient era utilizat cărbunele de
lemn.

Cest procedeu avea loc în cuptoare-furnal ce putea dezvolta și întreține o atmosferă

reducătoare. Rezultatul acestei succesiuni de procedee chimice era fierul redus. Separarea
acestuia de resturile de minereu se realiza prin spălare, ce avea loc probabil imediat după
scoaterea din cuptor. Întrucât punctul de topire al fierului este unul foarte ridicat (1540 C),
până în evul mediu nu s-a ajuns la o stabilizare a acestei temperaturi care să permită fuziunea
fierului. Ceea ce s-a putut realiza la nivelul tehnologiei de la sfârșitul epocii bronzului și
începutul epocii fierului a fost reducerea minereurilor feroase.

Barele de fier rezultate în urma reducerii erau încălzite până la o temperatură de 900 C,
baterea având loc la cald pe nicovale, cu ciocane de diferite tipuri și dimensiuni. Din punct de
vedere tehnologic, constatăm o simplificare comparativ cu procedeele de obținere a bronzului.
Dacă pentru realizarea artefactelor din bronz erau necesare diferite procedee de turnare,
prelucrarea barelor de fier se putea realiza doar prin batere la cald.15

CONCLUZII

Remarcăm faptul că ingeniozitatea omului a condus la simplificarea modului său de viață,

trecerea de la paleolitic la prima epocă a fierului a reprezentat o tranziție de lungă durată de la
viața sa de vânător-culegător la omul modern, unde omul mereu a confecționat arme, obiecte
de uz și podoabe pentru a-și satisface nevoile zilnice și a inspira putere și influență.

15
Ibidem, p. 150-151