Orientul antic.

Popoarele lumii antice

Mirajul îndepărtărilor ca instigare la cunoaştere

Prof. Curelea Dragoş Lucian

I). - Colonizarea feniciană în bazinul circum-mediteranean între secolele XII-VIII î.

Hr.

Înţelegem prin colonizare acel proces complex, determinat de un spectru de factori şi

bazat pe emigrarea unor grupuri de oameni, sub diferite
motive, din oraşul-stat de provenienţă în ţinuturi noi,
îndepărtate, ori mai apropiate neexploatate şi adeseori
necunoscute până la acel moment. Anatomia expresă a
unei colonii antice, fie a vechilor fenicieni, fie a vechilor
greci, ne relevă fără dubii cel puţin trei stadii distincte în
întemeierea şi dezvoltarea acestora sub complexul
exercitat de influenţa metropolei, însă comportând
inevitabil, datorită spaţiului şi a unor novatoare
mentalităţi, un ridicat grad de autonomie. Evoluţia
relaţiilor pe care noua colonie le va angaja, fiind diverese, dar mergând de la forma comerţului
la cea a conflictului pentru controlul pieţelor şi al hinterlandului apropiat pentru fidelizarea, ce-i
drept relativă a indigenilor descoperiţi în noul spaţiu.1 Acest tipar putându-se aplica nu doar
colonizărilor antice feniciene şi greceşti, ci
şi acelora care s-au succedat în timp şi
spaţiu, fireşte în limitele unoar nuanţe
generate de noii factori ai cunoaşterii şi
forţele noi generate de permanenta
dinamică a societăţilor existente prin
timp.2
Coloniile feniciene, au apărut şi s-au
dezvoltat în perioada secolelor XII-VIII î.
Hr.în întreg bazinul mediteranean,3 sub
impulsul activităţii maritime şi
neguţătoreşti al locuitorilor vechilor oraşe Figură 1 Harta colonizărilor antice grecești și feniciene
din Fenicia.* Factorii determinanţi ai
colonizării, trebuiesc priviţi şi înţeleşi din
perspectiva activităţii sistematice,

1
. Herodot, Istorii, I. 1-11; II. 42-44; VI. 47; V. 59; Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 532 – 53; Constantin Daniel, Civilizaţia feniciană, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1979, p. 42-47, 64-65, 266 -273.
2
. J. B. Bury, Russel Meiggs, Istoria Greciei, Editura Bic All, Bucureşti, 2006, p. 64 – 67.
3
. Sabatino Moscati, Lumea feniciană, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970, p 136-140; Constantin Daniel, op.cit., p.
266 -273.
*
principalele oraşe-stat ale lumii feniciene au fost: Arados, Berytos Ugarit, Tyr, Sidon, Byblos; unele dintre acestea
aflându-se într-o contină luptă pentru întâietate în spaţiul fenician, amintind aici Sidonul şi Tyrul. Denumirea de
Fenicia provine de la phoinikia, nume generic adresat de vechii greci, derivat de la vânzarea purpurei şi a pastei de
sticlă (Cf. Jean Deshayaes, Civilizaţiile vechiului orient, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, tom III, p. 130.)

1
întreprinse atât de vechii fenicieni, cât şi de grecii antici, într-o strânsă interdependenţă cu o
serie de cauze, între care se pot distinge, ca fiind mai importante: creşterea demografică şi criza
socială angajată între diversele structuri politice şi economice din oraşele stat feniciene şi
greceşti, diferenţa puterii economice în interiorul societăţii oraşului-stat, între săraci, sărăciţi,
bogaţi şi nou îmbogăţiţii, restrângerea hinterlandului generator de produse agricole, vitale
alimentaţiei, a generat un proces de emigrare a acelor facţiunii sociale, înfrânte politic şi
economic, în competiţia pentru controlul puterii şi în fond pentru dreptul la existenţă. 4 În
general obiectivul colonizării a constat în identificarea unor noi resurse agrare şi de materii
prime vital necesare, a unor condiţii mai bune de viaţă, a diminuării şi pe cât posibil a eliminării
controlului exercitat de structurile sociale avute care controlau oraşul metropolă. La complexul
de factori interni din care am enumerat succint doar câţiva dintre aceştia mai sus, trebuie să
amintim şi opresiunea politică şi miltară exercitată asupra oraşelor-stat feniciene, în special
asupra Sidonului de suveranii militarişti ai Asiriei şi ai Babilonului, fapt care a generat o
refugiere pe mare înspre centrul şi vestul bazinului mediteraneean.
Grupuri întregi de fenicieni au participat la
această mare migrare, desfăşurată pe apă a corăbierilor,
negustorilor şi marinarilor-piraţi se puneau temeiurile
unui sistem de baze maritime, locuri pentru refugii în
cazul furtunilor, contoare ale negustorilor, locuri de
încărcare cu apă potabilă şi nu în ultimul rând a unor
colonii. Mirajul exercitat de îndepărtare, de spectrul
unei vieţi mai bune, îndestulate, fără lipsuri, instigarea
la cunoaşterea unor noi orizonturi geografice, odată cu
dispariţia thalasocraţiei egeeano-cretane, pe fondul
invaziei popoarelor mării în bazinul central-estic al
Mediteranei, la care putem adăuga dorinţa unor noi
câştiguri, determinate ca urmare a contactelor şi a
conflictelor cu populaţii mai puţin civilizate. 5 Potrivit surselor antice, printre cei care au surprins
expansiunea lumii feniciene îi amintim pe Homer, ** pe Herodot şi Tucidide. *** Extindere sferei
de interes şi a celei direct controlate de negustorii-marinari din Tyr şi Sidon, realizându-se chiar
şi în spaţiul controlat de vechile triburi helene, amintind aici pătrunderea în spaţiul Beoţiei a
miticului rege Kadmos Thebanul, cel care ar fi adus alfabetul fenician în lumea grecească. 6
Pentru perioada secolelor XIII/ XII-VIII î. Hr. se poate discuta despre o thalasocraţiei a
fenicienilor în Mediterana central-vestică, aspect care trebuie privit sub anumite rezerve în ceea
ce priveşte bazinul estic al aceleiaşi mări. Este perioada în care negustorii fenicieni pun
temeiurile bazelor navale, a contoarelor comerciale şi a unor colonii în insulele Cipru, Creta,
4
. J. B. Bury, Russel Meiggs, op. cit. p. 67, Constantin Daniel, op.cit., p. 266, Ovidiu Drimba, op. cit. p. 534,
Sabatino Moscati, op. cit. p. 196.
5
. Constantin Daniel, Civilizaţia feniciană, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 266 -273. J. B. Bury, Russel
Meiggs, Istoria greciei, Editura Bic All, Bucureşti, 2006, p. 64 – 67.
**
Homer aminteşte pe fenicieni în poemele sale Iliada şi Odiseea, informaţii care trebuiesc privite sub o oarecare
rezervă, cunoscute fiind conflictele pentru controlul maritim al Mediteranei şi pieţelor pentru desfacerea produselor
antice, dintre eleni şi fenicieni. Cu rezerva care se impune merită să luăm în considerare anumite informaţii Iliada,
VI. 289;XXIII. 740; Odiseea XIII. 274; XIV. 288; XV. 115, 415. Note citate la J. B. Bury, Russel Meiggs, Istoria
Greciei, Editura Bic All, Bucureşti, 2006, p 520, 96; 97; 98; 99.
*** Herodot Istorii, I. 1; 105-3; II. 44-4; V. 59; VI. 47-2, note citate 89; 90; 91; 92; 93. şi la Tucidide, I. 8-1; VI. 2-6.
Note citate, 94; 95 la J. B. Bury, Russel Meiggs, Istoria greciei, Editura Bic All, Bucureşti, 2006, p. 520. Herodot
din Halicarnasul Ioniei, este considerat primul mare istoric, trăind în perioada ( 484 – 425 ) î. Hr. respectiv, Tucidide
(460 – 393) î. Hr. Operele lor cuprinzând mai multe cărţi: Istorii şi Războiul peloponesiac.
6
. Vladimir Colin, Povestirea scrisului de la A la Z, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, p. 49 – 51.

2
Sicilia, Sardinia, Baleare, în sudul şi sud-vestul peninsulei Iberice, respectiv, în nordul şi nord-
vestul continentului african.7 Contoare şi baze maritime feniciene pot fi căutate începând din
spaţiul insulei Cipru, odată cu secolele XIII – XII î. Hr., atât pe fondul apropierii acesteia de
coasta feniciană, respectiv de influenţa exercitată de oraşul Ugarit asupra Ciprului, fapt bine
demonstrat de ceramica şi sigiliile descoperite de cercetările arheologice pe insulă. În mod cert,
Ciprul, trebuie văzut, deopotrivă ca o bază, deopotrivă, ca o escală necesară extinderii feniciene
în centrul şi vestul bazinului mediteraneean. Baze maritime, porturi, contoare feniciene, chiar
colonii trebuiesc căutate şi pe ţărmurile Asiei Minor, în special în zona Ciliciei ( în sud-estul
Turciei de astăzi)8 Aşezări feniciene în zona Ioniei de mai târziu nu sunt documentate
arheologic, aspect care e de înţeles, pe fondul conflictelor dintre greci şi fenicieni, pentru
controlul pieţelor şi al mării. Herodot subliniază în Istoriile sale prezenţă fenicienilor în delta
Nilului şi chiar în Memphis unde dispuneau de
un cartier al Tyrenilor9-fenicieni proveniţi din
oraşul-stat Tyr, însă această denumire de tyreni,
este generică prin ea fiind în mod cert
nominalizaţi şi negustori, respectiv marinari,
proveniţi şi din celelalte oraşe ale Feniciei.
Informaţiile furnizate de istoricul antic fiind
confirmate în actualitate prin seria
descoperirilor arheologice din delta fluviului
Nil şi mai ales din nordul Egiptului – prin
ceramica cu motive circulare, arsă şi de culoare
roşie descoperită.
Prezenţa feniciană în spaţiul Egiptului în
cursul mileniului I î. Hr. trebuie privită sub
accepţiunea sa pur funcţională, ca pieţe şi
contoare, accentul fiind pus pe schimburile
comerciale. De colonii feniciene în spaţiul
vechiului Egipt, însă nu poate fi deloc vorba, Figură 2
deoarece, fenicienii, n-au putut întemeia colonii Diferite alfabete antice provenite din cel fenician
aici, cunoscut fiind faptul că civilizaţia tri-
milenară a vechiului Egipt o surclasa pe cea feniciană. 10 Totodată trebuie subliniată prezenţa
navală a fenicienilor şi în bazinul Mării Egee, aspect de necontestat, influenţa oraşelor-stat,
Chameiros şi Ialysos11 succedându-se mai vechii civilizaţii miceniene. Baze feniciene trebuiesc
căutate şi în insula Creta, care difuzase numai cu câteva sute de ani anterior, civilizaţia
miceniană pe coasta feniciană. Oraşul cretan Itanos fiind întemeiat de fenicieni. 12 Obiecte ale
artei feniciene fiind găsite de arheologi în spaţiul insular al Cretei, însă acestea artefacte
ceramice şi de orfevrărie, putând fi, într-o proporţie mult mai mare, în accepţiunea noastră,
rezultatul contactelor comerciale între negustorii fenicieni şi cei ai vechilor greci. Przenţa

7
. Andrei Oţetea şi colectiv, Istoria lumii în date, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 14; Horia C. Matei, O
istorie a lumii antice, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 70 – 72; Constantin Daniel, op. cit. 269 – 270; Sabatino
Moscati, op. cit. p. 190.
8
. Constantin Daniel, Civilizaţia feniciană, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 43; J. B. Bury, Russel
Meiggs, J. B. Bury, Russel Meiggs, Istoria Greciei, Editura Bic All, Bucureşti, 2006, p. 64 – 67.
9
. Herodot, Istorii, V, 63.
10
. Constantin Daniel, op. cit. p. 43; J. B. Bury, Russel Meiggs, op.cit., p. 64 – 67; Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi
civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 161 – 167.
11
. Constantin Daniel, op.cit. p 44
12
. Ibidem. ; J. B. Bury, Russel Meiggs, op. cit., p. 64 – 67;

3
negustorilor-marinari este semnalată de istoricul antic Tucidide în spaţiul sicilian, unde aceştia
ar fi întemeiat contoare ale negustorilor şi baze maritime, stabilindu-se în câteva promontorii în
perioada secolelor IX – VIII î. Hr.
Un secol mai târziu, odată cu declanşarea marii colonizări greceşti, se ajunge la conflicte
pentru controlul părţii răsăritene a Siciliei, 13 fenicienii stabilindu-se în partea de apus a insulei
unde vor întemeia coloniile Panormus, (Palermo) Soloeis, (Soli) şi Motya în decursul secolului
VIII î. Hr. Spaţiul central şi sud italic, a fost colonizat de greci iar cealaltă parte a peninsulei
Apenine, fiind controlată de misterioşii etrusci, ceea ce a împiedicat o colonizare feniciană în
peninsulă. Activitatea feniciană rezumându-se numai la contactele strict comerciale. Prezenţi în
nordul Africii, încă din secolele XII-X î. Hr. pun temeiurile coloniilor Utica, Hadrametum şi
Leptis Magna, iar în decursul secolelor XI – IX î. Hr. respectiv a Cartaginei aproximativ 814 î.
Hr.****
Hinterlandul colonial nord african a fost fără îndoială utilizat de fenicieni în extinderea
prezenţei lor înspre vestul mediteraneean şi chiar dincolo de Coloanele lui Hercules ( astăzi
strâmtoarea Gibraltar). Amintim aici colonizarea insulelor Sardinia şi Corsica, a sudului Spaniei,
a insulelor Baleare. Descoperiri arheologice au atestat existenţa coloniilor feniciene în insula
Malta, în Sardinia şi Corsica, inscripţia feniciană de la Nora, probează existenţa contoarelor
feniciene şi a coloniilor în aceste insule încă din secolele X – IX î. Hr. 14 Secolele XII – VIII s-au
caracterizat prin întemeierea principalelor porturi şi colonii ale vechilor fenicieni. Nodurile cheie
ale acestui sistem colonial antic fiind date de pătratul mediteranean controlat de fenicieni prin
coloniile Utica şi Cartagina de pe continentul african, respectiv de Motya din partea apuseană a
Siciliei şi de contolul insulelor malteze. Fenicienii dominau acest perimetru din centrul mării
Mediterane, controlând strategic, relaţia maritimă (ruta) dintre centrul şi apusul aceleiaşi mări.
Traseul maritim către vest conducea la coloniile din sudul şi sud-vestul peninsulei Iberice,
respectiv la contoarele şi porturile existând în insulele Baleare, aici existând colonia de la Ibizza
şi cea din portul Magon (Minorca) apoi coloniile iberice de la Gadeş, Abdera, Malaga Sexis şi
Villaricos, coloniile tireniene Nora, Tharos, Sulcis şi Charelis – din Sardinia. Alături de etrusci
care controlau nordul Sardiniei, fenicienii au instituit un condominion maritim şi comercial
împreună cu etruscii pentru a împiedica intruziunile greceşti în insulele tireniene. 15( de aici pare
a deriva şi denumirea mării Tireniene, controlată de corăbiile de luptă ale Tyrienilor- adică ale
fenicienilor) Alte două colonii feniciene (punice) au fost fondate pe teritoriu iberic de către
Cartagina, prin amiralul pun Hamilcar Barcas, după 238 î. Hr., acestea fiind Chartago Nova şi
Akkra Leuke. Datele arheologice cumulate ne permit să admitem existenţa unor colonii
întemeiate de Cartagina, atât pe coasta marocană a Atlaniticului, cum a fost cea de la Mogador
dincolo de Coloanele lui Hercule, precum şi pe pe coasta mediteraneeană a Marocului la Tangier
şi Tomuda.16 Între secolele VII-III î. Hr. puterea maritimă a Cartaginei se va extinde asupra
coastelor marocane şi hispanice fondând numeroase colonii. Aceasta este şi perioada în care se
înregistrează o decădere treptată a oraşelor-stat feniciene, a marilor metropole Ugarit, Tyr şi
Sidon, pe fondul supunerii lor de către suveranii asirieni şi babilonieni, iar mai târziu de
genialul fiu al lui Filip al II-lea Arideul, Alexandru al III-lea Perdicass al Macedoniei şi în cele
din urmă de suveranii elenistici ai Siriei seleucide şi Egiptului ptolemeic.

13
. Ovidiu Drimba, op. cit. p. 532 – 533.
****
în acest sens sunt mai multe opinii privind data fondării Cartaginei, ele plasându-se în orizontul de timp 875/850
– 814 î. Hr. Cf. Constantin Daniel, Ovidiu Drimba, Jean Deshayes.
14
. Jean Deshayes, Civilizaţiile vechiului orient, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, tom II, p. 123, 201, 211;
Constantin Daniel, Civilizaţia feniciană, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 43; J. B. Bury, Russel Meiggs,
Istoria Greciei, Editura Bic All, Bucureşti, 2006, p. 64 – 67.
15
. Constantin Daniel, op. cit. p 45. J. B. Bury, Russel Meiggs, op. cit, p. 65.
16
Ibidem.

4
 Se poate conchide prin a sublinia următoarele chestiuni, navigatori prin excelenţă,
fenicienii, asemeni vechilor greci, au fondat în spaţiul imediat riveran Mării Mediterane, ţinând
cont de navigaţia pe etape, o seamă de contoare ale negustorilor, porturi şi baze maritime, locuri
pentru aprovizionarea cu apă potabilă, refugii la ţărm împotriva furtunilor iscate pe mare,
respectiv colonii. Acestea din urmă fiind expresia spiritului fenician instigat de mirajul
cunoaşterii şi al controlului unor noi orizonturi. Colonia feniciană fiind întemeiată după
modelul metropolei sale, având ţărm înalt, promontor şi două porturi, pentru acostarea navelor
militare şi a celor comerciale. Extinderea teritorială, nu a fost urmărită în mod expres de
fenicieni, cu excepţia ulterioară a Cartaginei, negustorii şi marinarii Feniciei fiind interesaţi în
actul comercial în primul rând şi apoi în controlarea rutelor maritime care legau sistemul lor
colonial, respectiv în extinderea cunoştinţelor despre lumea în care trăiau.

Schematizare a prezenţei fenicienilor în bazinul Mării Mediterane

Nr. Locul Forma Data exprimată în
Crt. prezenţei feniciene prin care au exercitat controlul zonei secole cu aproximaţie
( î. Hr. )
1. Beoţia în Grecia - introducerea scrierii alfabetice
continentală feniciene Sec. XII.
- contoare comerciale
2. Insula Cipru - mărturii arheologice Sec. XIV – XII.
- porturi pentru escle
- zone de refugiu în faţa furtunilor şi a
vântului
3. - contoare ale negustorilor
Cilicia - baze maritime pentru escale
( în sud-estul Turciei - zone de refugiu în caz de furtună pe Sec. XIII-XII.
de azi) mare.
4. - prezenţa în delta Nilului
Egiptul antic - cartiere ale negustorilor
- cartierul Tyrenilor din Memfis Sec. XI – IX.
(fenicieni)
6 Cameiros şi Ialysos
Ionia - centre maritime Sec. XII – XI.
(vestul actual al - porturi şi colonii
Turciei)
7. -contoare ale negustorilor
Insula Rodos -baze maritime şi zone de refugiu din Sec. XI – X.
calea furtunilor
8. Insula Creta - baze navale Sec. X – IX.
- zone de refugiu
9. -contoare ale negustorilor
-baze navale
Insula Sicilia -colonii Sec. X-VIII.
Motya, Panormus, Soloeis
10. - baze maritime
Insula Malta - refugii în caz de furtună Sec. IX-VIII.
11. Africa de Nord-Vest - Utica – colonie Sec XI.
coasta africană - Hadrametum şi Leptis Magna –
astăzi colonii Sec. X – IX.
Tunisia, Algeria, Cartagina - colonie între 875 / 850-814
Maroc
12. Peninsula Iberică - Gadeş Sec. XII - X

5
 sudul Spaniei actuale - Abdera, Sexis, Malaga
colonii Sec. X – IX.
13. - Ibizza - colonie
Insulele Baleare - Port Magon-bază maritimă, zonă Sec. IX – VII.
de refugiu
14. Insulele Nora, Tharus, Sec. VIII-VI.
Sardinia şi Corsica Sulcis, Caralis - colonii
15. Maroc Mogado-colonie, port, contor, bază Sec. VIII - VI
-coasta atlantică maritimă
- coasta nord-africană Tangier şi Tamuda – colonii, portur, Sec. VII – VI-
baze navale
16. Maroc şi Hispania Chartago Novae şi
Akkra Leuke – colonii cartagineze după 238 î. Hr.

Tabel nr. 1 Schematizare a prezenţei fenicienilor în bazinul Mării Mediterane

Bibliografie selectivă aferentă acestui articol privind colonizarea feniciană

1. Bury, J. B. , Meiggs, Russel, Istoria Greciei, Editura Bic All, Bucureşti, 2006.
2. Cintas, Pierre, Manual d’ Archeology punique, Edituerre A. Jacques Picard, Paris 1970.
3. Colin, Vladimir, Povestea scrisului de la A la Z, Editura Tineretului, 1966.
4. Daniel, Constantin, Civilizaţia feniciană, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979.
5. Deshayes, Jean, Civilizaţiile vechiului orient, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976.
6. Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1984.
7. Herodot, Istorii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, 1964 traducere, A. Piatkowski, F. Vanţ-
Ştef..
8. Matei, Horia C. O istorie a lumii antice, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.
9. Moscati, Sabatino, Lumea fenicienilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970.
10. Oţetea, Andrei şi colectiv, Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti,
1969.
11. Tucidide, Războiul peloponesiac, traducere, note şi indice de N. I. Barbu, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1966.
12. Werner Hilgemann, Herman Kinder, Atlas historique, Libraire Academique Perin, Paris,
1992, 1997, p. 34.

6
7