Edmond Levy → Războaiele medice (Grecia în secolul V)

→ grecii şi perşii s-au confruntat, cu intermitenţe între 499-449, de la revolta ioniană şi până la pacea de la Kallias
→ opoziţia fundamentală este aceea a două concepţii politice diferite:
 pe de o parte dinastia ahemenidă, ai cărei dinaşti sunt calificaţi ca regi ai celor patru zări, regi ai universului, care
pretind o dominaţie totală. Astfel a cere „pământ şi apă” altor popoare echivalează nu cu un imperialism, ci mai degrabă cu o
reclamare a propriului drept. Totuşi dominaţia lor asupra altor popoare este destul de blândă, dar numai în cazul în care sunt
respectate anumite principii (plata tributului, furnizarea contingentelor militare atunci când este nevoie), acestea au o anumită
autonomie atât politică cât şi spirituală.
 pe cealaltă parte, cetatea greacă se dezvoltă ca o entitate politică, aspirând să fie suverană, deci să nu se supună nici
unui imperiu oricât de profitabilă ar fi această situaţie.
→ relaţiile de război între greci şi perşi se dezvoltă în trei etape:
1. revolta ioniană şi primul război medic (499-490)
2. ameninţarea Greciei şi cel de-al doilea război medic
3. grecia ameninţătoare

Revolta ioniană şi primul război medic (499-490)

→ grecii în Asia Mică sunt repartizaţi astfel: eolienii în N, ionienii în C şi dorienii în S. Cei mai importanţi sunt ionienii, perşi dând
chiar numele lor întregii regiuni. De acum încolo ne vom referii la toţi grecii din Asia Mică ca şi ionieni.
→ 560 î.e.n. ionienii sunt cuceriţi de lydienii lui Cressus
→ 546 î.e.n., după victoria lui Cyrus împotriva lui Cressus, ionienii trec sub stăpânire persană, doar Miletul fiind privilegiat.
→ 522 î.e.n., Darius vine la putere. Imperiul Persan se confruntă cu o extindere în toate direcţiile: E → Valea Indusului, S → supun
pe libieni, N → supun pe geţi şi pe traci, iar în V → este cucerită insula Samos, iar Lesbos şi Chios acceptă suzeranitatea
persană (în anul 500 î.e.n. chiar şi atenienii cer ajutorul unei alianţe, dar sunt refuzaţi).
→ 513 î.e.n. ionienii acceptă suzeranitatea persană, în timp ce cetăţile hellespontice abandonează lupta împotriva lui Darius. Timp
îndelungat relaţiile ionienilor cu noii lor stăpânitori nu au fost deloc proaste. Totuşi, cetăţile ionice vor fi cele care vor începe
revolta. Două personaje joacă un rol foarte important. Primul este Histiaios, tiranul din Milet, cel care i-a îndemnat pe ionieni să
se supună lui Darius şi care se afla în exil la Susa. Acesta lăsase la conducerea Miletului pe Aristagoras, ginerele său.
Acesta dorind să devină satrapul Cycladelor, îi propune lui Darius o expediţie, în parte pe cheltuiala sa, împotriva Naxosului.
Dar certurile pentru comandă dintre gen. Megabates şi Aristagoras, precum şi rezistenţa cetăţii duc la un eşec. Pentru a
scăpa de acest eşec, Aristagoras declanşează revolta.
→ o altă cauză ar putea fi decăderea economică, dar o serie de izvoare arheologice contrazic această decădere: avântul pe care
l-au luat construcţiile, precum şi remarca lui Herodot, cum că Miletul atinsese apogeul şi era podoaba Ioniei. Unitatea impusă
de Darius întregului Orient şi nu după mult timp chiar a regiunii Dardanelelor, propăşirea unei puternice monede de aur,
daricul, şi extinderea reţelei rutiere sunt tot atâtea avantaje pentru comerţul ionian.
→ mai degrabă trebuie căutate cauzele acestor războaie în terenul politic.
→ chiar dacă Darius le respectă obiceiurile şi credinţele, comportamentul său este destul de dur (faţă de predecesorii săi): impune
o seamă de garnizoane, percepe un tribut în schimbul unor contribuţii aparent benevole, numeşte guvernăminte de tip tiranic,
mai uşor de manevrat în ceea ce-l priveşte, dar care par anacronice într-o perioadă când grecii vroiau să participe direct la
viaţa cetăţii lor. În consecinţă, revolta începe prin răsturnarea acestor tirani, sprijiniţi de Darius, şi proclamarea isonomiei (=
împărţirea egală a puterii). Aceşti tirani sunt înlocuiţi de arhonţi şi predaţi în mâinile poporului. Dar această isonomia
presupune eliberarea de suzeranitatea persană, de aici începând primul război medic (499 î.e.n.).
→ în cursul iernii, când revolta era limitată la Ionia şi Eolida, perşii încă nu se pregătiseră pentru o ripostă, Aristagoras merge să
ceară ajutoare în Grecia: Sparta refuză, mai ales datorită problemele din cadrul Ligii Peloponesiace, în timp ce Athena trimite
20 de nave, iar Eretria trimite 5.
→ 498 î.e.n., răsculaţii cu sprijinul atenienilor şi eretrienilor, cuceresc Sardesul cu excepţia citadelei, dar incendiind sanctuarul
Cibelei, provoacă ostilitatea lidienilor. În faţa Ephesosului, perşii îi înfrâng pe ionieni şi astfel ostilităţile par încheiate. totuşi
ionieni cuceresc aproape tot Hellespontul, în timp ce Ciprul trece de partea acestora.
→ neavând supremaţia pe ape, perşii atacă extremităţile adversarilor, cucerind cu uşurinţă Hellespontul (497 î.e.n.), apoi
Propontida şi Troada. Apoi pornesc spre Cipru, pe care-l cuceresc mai ales datorită ajutorului fostului rege, Gorgos.
→ Aristagoras fuge din Milet şi va fi omorât în lupta împotriva tracilor.
→ 494 î.e.n. ionieni se hotărăsc să-i înfrunte pe perşi pe mare. Astfel flota lor se adună în insula Lade din faţa Miletului, fiind
alcătuită din Chios, Milet, Lesbos, Samos. Perşii încearcă şi o reconciliere pe cale diplomatică prin foştii dictatori, dar nu
reuşesc. Flota se antrenează sub Dionysos din Foceea, dar proasta organizare a dus la înfrângerea acestora.
→ toamna anului 494 î.e.n. perşii încep asediul Miletului, pacifică Caria, supune coasta europeană a Hellespontului, iar în
primăvara lui 493 î.e.n. cuceresc Chiosul, Lesbosul şi Tenedosul.
→ represiunea a fost cruntă: oraşele incendiate, altarele distruse, cei mai frumoşi băieţi au fost transformaţi în eunuci, în timp ce
fetele au fost trimise regelui persan. Miletul a fost cel mai afectat: majoritatea bărbaţilor masacraţi, femeile şi copii transformaţi
în sclavi, câmpia este ocupată de perşi, iar munţii daţi carienilor, ca răsplată pentru sprijinul acordat.
→ totuşi Darius nu vrea ca Ionia să rămână o ruină, astfel că Artaphernes convoacă o şedinţă a capilor acestor cetăţi, unde li se dă
autonomia şi li se fixează un tribut pe măsura posibilităţilor lor. Înlocuitorul acestuia, Mardonios, după Herodot, a înlăturat chiar
şi pe tirani, instaurând democraţia în aceste cetăţi, chiar dacă unele (Chios sau Samos) şi-au păstrat tiranii. Toate aceste
reforme irenice (eirenikos = pacific) au dat roade, pentru că în timpul celui de-al doilea război medic, cetăţile ioniene vor
rămâne de partea perşilor. La fel acestea pot fi explicate şi prin amploarea revoltei, care a durat 5 ani.
→ perşii sunt tentaţi mai departe să-şi extindă imperiul, în aşa fel încât Ionia să nu mai fie marginea acestuia.
→ 492 î.e.n., Mardonios depăşeşte limitele Hellespontului şi obţine supunerea Thraciei şi Macedoniei. Totuşi în dreptul
muntelui Athos, aproape întreaga flotă persană este nimicită de o furtună, în timp ce brygii atacă tabăra persană, pricinuind
multe victime, Mardonios însuşi fiind rănit. În final acesta reuşeşte să-i supună pe toţi, în ciuda spuselor lui Herodot, cum că
expediţia ar fi fost un eşec.
→ succesul limitat însă îi obligă pe perşi să renunţe la expansiunea progresivă pe uscat. Astfel în 491 î.e.n., în timp ce aceştia cer
Tasosului să-şi dărâme zidurile, îşi construiesc o nouă flotă, capabilă să transporte şi cavaleria, şi dau un ultimatum de
predare a cetăţilor greceşti. Athena, Sparta şi Plateea refuză, dar o serie de alte cetăţi, printre care şi Egina acceptă
supunerea faţă de persani.
→ în faţa refuzului, persanii încep expediţia, cu gândul de a cucerii Cycladele şi a-i transforma în sclavi pe athenieni şi eretrieni.
Comanda acestei expediţii este acordată medului Datis, care era secondat de Artaphernes.
→ prima cetate cucerită este Naxosul: oraşul şi templele sunt incendiate, iar locuitorii transformaţi în sclavi. Pe rând toate cetăţile
din Cyclade se vor preda (cele care nu răspunseseră pozitiv la ultimatum) fapt ce-i permite lui Datis să recruteze oameni
pentru armata sa, precum şi să spere la un ajutor chiar din partea unor greci continentali.
→ ajunşi în Eubeea, perşi se confruntă cu rezistenţa populaţiei din Carystos, cetate care repede va fi pusă sub asediu şi cucerită.
Eretria simţindu-se ameninţată cere ajutor athenienilor, care pun la dispoziţia acestora 4000 de cleruhi (kleros). În cele din
urmă eretrienii trimit înapoi ajutorul athenian şi se predau. Totuşi armatele persane din ordinul lui Darius, au distrus întreg
oraşul, iar populaţia a ajuns în sclavie.
→ următoarea ameninţată este Athena, astfel că întreaga armată persană debarcă la Marathon (sept. 490 î.e.n.), într-un loc
puţin propice desfăşurării cavaleriei şi destul de îndepărtat de oraş. Totuşi strategia era că dacă vor reuşi să atragă întreaga
armată atheniană pe câmpia de la Marathon, flota persană va putea să ocupe portul Phaleron, şi astfel Athena ar putea fi
cucerită, prin intermediul partizanilor Pisistratizilor (familia tiranilor de la Athena).
→ totuşi planul nu merge cum ar trebui, athenienii conduşi de strategul lor, Miltiades, pleacă la Marathon. Milthiade observând că
toată cavaleria persană se îmbarcă, îşi dă seama de plan şi îl întărâtă pe polemarhul Callimachos, să atace şi năpustirea
aripilor grecilor asupra centrului persan, le aduce primilor victoria (athenienii au pierdut 192 de oameni, iar perşii 6400).
→ infanteria atheniană ajunge, prin marş forţat, înainte ca perşii să debarce şi astfel aceştia din urmă sunt obligaţi să se retragă,
mai ales că se apropia şi armata lecedemoniană dinspre S. Nu armata lacedemoniană a ajuns târziu, ci perşi nu i-au mai
aşteptat, aceştia ştiind când vor începe spartani expediţia, după sărbătoarea Carneenelor.
→ consecinţele bătăliei de la Marathon au fost mai puţin importante pentru perşi decât pentru athenieni. Aceasta datorită faptului
că expediţia persană a fost una marginală (regele nu participase la ea), contingentele persane au fost limitate, iar expediţia şi-
a atins două din cele trei scopuri: a cucerit Cicladele şi a distrus Eretria, chiar dacă nu a învins Athena. Greşeala strategică a
perşilor a fost că au îmbarcat prea repede cavaleria şi au acceptat lupta într-un câmp deschis.
→ în Athena, victoria de la Marathon dă naştere unui adevărat cult al Marathonului. Athenienii devin orgolioşi, considerându-se
singurii care i-au înfruntat pe barbari şi au câştigat. Acest orgoliu îi va ajuta să îndure ocuparea oraşului în timpul celui de-al
doilea război medic şi va crea o ideologie în favoarea expansionismului athenian ulterior. Astfel dacă până acum Athena îi
provocase pe perşi prin ajutarea cetăţilor ionice, acum prin această victorie îl stârneşte pe regele persan, care nu va ezita să
înceapă o nouă campanie împotriva athenienilor.

Al doilea război medic

→ diferenţa dintre prima expediţie şi cea de-a doua este că prima a fost doar una limitată, de cucerire şi de represalii, în timp ce a
doua s-a transformat într-o campanie de cucerire sistematic planificată.
→ considerat învingătorul de la Marathon, Miltiades, profitând de puterea şi încrederea ce i se acordă conduce o expediţie
împotriva Parosului, cu gândul de a o pedepsi pentru ajutorul dat perşilor (o trieră!!!) sau mai bine zis pentru a prăda sau
extorca un tribut de la această cetate. Asediul însă eşuează şi Miltiades este rănit, la întoarcerea sa fiind supus unei grele
amenzi. În cele din urmă acesta va muri. Moartea acestuia şi o serie de 4 ostracizări în decursul a 6 ani, clarifică situaţia
politică şi îi deschide calea lui Themistokles.
→ acesta între 483-482 î.e.n., profită de descoperirea unui filon bogat de argint la Maronis în Laurion, pentru a construi în decursul
a doi ani o flotă de 200 de triere. Acesta în loc să împartă suma athenienilor, a dat fiecărui bogat câte 100 de talanţi anual, cu
condiţia ca fiecare să construiască câte o trieră. Aceasta este o decizie care va sta la baza victoriei de la Salamina şi la
constituirea ligii de la Delos, va schimba radical întregul destin al Athenei.
→ totuşi campania împotriva Greciei a fost mult întârziată de moartea lui Darius din 486 î.e.n., moment în care are loc şi o revoltă
în Egipt, iar una scurtă în Babilon.
→ urmaşul lui Darius, Xerxes este foarte hotărât să rezolve diferendul cu grecii mai ales că este influenţat de vărul său Mardonios,
care urmărea să devină satrap al Greciei, precum şi de o serie de familii greceşti exilate: Aleuazii din Thesalia, Pisistratizii din
Athena sau fostul rege al Spartei, Demaratos. Toţi aceştia de abia aşteptau să fie readuşi la putere de către perşi. În acelaşi
timp dacă ne luăm după spusele lui Herodot, Xerxes era obligat să continue politica expansionistă a predecesorilor săi, pentru
a nu se lăsa mai prejos. Tocmai de aceea acesta avea să transforme această campanie în momentul de glorie al domniei sale.
→ pentru pregătirea campaniei Xerxes nu se zgârceşte: fiecare port al imperiului construieşte triere, timp de trei ani construieşte un
canal în N peninsulei, se construieşte un pod peste Strymon, iar la gura acestuia un nou port, se înfiinţează mari depozite de
grâne, şi carne sărată în Thracia şi Macedonia. Au loc două încercări de construire a unui pod de vase peste Hellespont.
Faptul că regele conducea noua campanie făcea ca nimeni din imperiul persan să nu se sustragă datoriei militare, astfel că
Xerxes a reuşit să adune o armată imensă despre care Herodot spune că ar fi defilat 7 zile şi 7 nopţi în faţa lui. Bineînţeles că
grecii au exagerat numărul efectivelor persane, fiind imposibil de crezut că pentru asemenea vremuri, câteva milioane de perşi
ar fi invadat Grecia. Probabil numărul ar fi fost undeva la 200 000 de oameni, la care se adaugă şi efectivele strânse de la
cetăţile intrate în subordine. În privinţa flotei, grecii iar exagerează. Oricum şi după dezastrul de la capul Sepias, perşii tot au
avut o superioritate numerică faţă de greci, la Salamina. Spusele lui Herodot referitoare la numărul de 800 de nave pare
 plauzibil (Herodot spune că deşi furtuna de la Sepias a distrus 400 de nave, perşii au avut la Salamina 380). În concluzie dacă
punem efectivul flotei alături de cel terestru se poate spune că armata invadatoare persană ar fi avut în jur de 400 000 de
oameni.
→ în aceste condiţii este clar de ce oracolul din Delphi le-a sugerat grecilor o atitudine defensivă. Astfel acest oracol îi îndeamnă
pe athenieni să fugă, pe cei din Argos să stea deoparte, iar pe cretani să nu se implice de partea grecilor. În consecinţă multe
cetăţi sunt gata să trateze cu invadatorul.
→ o parte din cetăţi aleg să lupte împotriva perşilor. Astfel la cererea thessalienilor şi chiar înainte ca Xerxes să treacă în Europa,
se întâlneşte un consiliu la Corinth, în care aceste cetăţi hotărăsc să lupte sub conducerea Spartei şi de aceea stabilesc să
trimită un corp de 10 000 de hopliţi pe mare ca să apere trecătoarea de la Tempe. Dar poziţia este ineficace atât datorită
faptului că perşii ar fi putut ocoli poziţia lor cât şi datorită sfaturilor lui Alexandros, regele Macedoniei, care vroia să aibă
„relaţii bune” şi cu grecii şi cu perşii. Aceasta îi determină să se replieze mai la sud, după care să încheie o colaborare cu
perşii.
→ astfel în timp ce flota greacă aştepta la capul Artemision pentru a împiedica trecerea flotei persane spre sud, grecii hotărăsc o
nouă linie de apărare în dreptul defileului de la Thermopile. Dar cum sărbătoarea Carneenelor reţinea cea mai mare parte a
forţelor lacedemoniene, iar athenienii erau implicaţi în jocurile olimpice, forţele disponibile pentru apărarea defileului sunt mai
puţine decât cele de care dispuneau thesalienii. Din această cauză regele spartan Leonidas nu are decât vreo 5000 de
oameni. După o împotrivire eficientă dar nimicitoare, care îi impresionează pe perşi, grecii se văd dintr-odată încercuiţi, printr-
un drum prost de munte slab apărat şi astfel după o rezistenţă eroică sunt nimiciţi până la ultimul. Deşi bătălia de la
Thermopile a fost o înfrângere, aceasta a fost o înfrângere eroică. Dacă d.p.d.v. terestru lucrurile nu stau deloc bine, d.p.d.v.
naval flota greacă de la Artemision are timp necesar să se retragă înainte de a fi încercuită.
→ dar după înfrângerea de la Thermopile, drumul spre centrul Greciei era deschis şi în timp ce thesalienii se luptau cu vechii lor
duşmani focidienii, beoţienii , exceptând Tespiai şi Plateea, se alătură şi ei perşilor.
→ următoarea etapă a invaziei este Athena, căreia oracolul i-a prezis o soartă groaznică. Totuşi athenieni reuşesc să obţină de la
oracol următoarea prevestire; şi anume că o viitoare bătălie ar trebui dată la Salamina, deci ar fi fost una navală. Însă nu toată
lumea era de acord cu această profeţie, dar până la urmă Themistokles reuşeşte să-i convingă pe athenieni să se pregătească
pentru o luptă pe mare.
→ la Troizen s-a găsit o inscripţie datând din secolul 3 î.e.n., care se pare că reproduce decretul lui Themistokles şi care ne
dovedeşte amploarea pe care a luat-o evacuarea Athenei. Faptul că decretul ne spune că din cele 200 de nave atheniene, 100
au plecat spre Artemision, ne face să credem că evacuarea a avut loc înainte de înfrângerea de la Thermopile. Aceasta ar
sugera faptul că Themistokles şi-ar fi dat seama de imposibilitatea armatelor de la Thermopile de a opri pe perşi. De aceea
meritul principal alo strategului athenian a fost acela de a fi schimbat strategia aliaţilor greci. Într-adevăr peloponesienii au fost
tentaţi să se baricadeze în Pelopones, fortificând istmul Corinthului. Această strategie, luată în considerare şi la Tempe, a fost
pusă în practică la Thermopile, cu rezultatul ştiut.
→ Themistokles, care fusese comandantul contingentului athenian la Tempe şi determinase flota de la Artemision să rămână pe
poziţii, obţinuse încuviinţarea ca flota să se replieze la Salamina şi nu în jurul Peloponesului. Problema lui era să reuşească să
menţină flota acolo, iar Xerxes să aibă imprudenţa să atace acolo. Strategii reuniţi sub comanda spartanului Eurybiades, nu
reuşesc să se pună de acord în privinţa hotărârilor ce trebuiesc luate şi astfel majoritatea, neliniştită de avansarea perşilor,
care ocupaseră Athena şi se îndreptau spre Pelopones, doresc să lupte în apropierea istmului de Corinth.
→ dar Themistokles îşi dă seama că plecarea flotei ar fi însemnat dislocarea ei, fiecare contingent îndreptându-se spre cetatea
proprie. Astfel el convoacă un nou consiliu, unde explică celorlalţi comandanţi avantajele pe care-l reprezintă pentru nişte forţe
inferioare ca număr lupta într-o strâmtoare şi adaugă faptul că astfel s-ar evita atragerea inamicului în Pelopones, păstrându-
se şi Megara, Egina şi Salamina. dar argumentul decisiv, care sună mai mult a şantaj, este că dacă ceilalţi nu-i vor da
ascultare, athenienii, care reprezentau majoritatea flotei se vor retrage şi se vor stabili în Italia. În felul acest le smulge celorlalţi
comandanţi hotărârea de a rămâne, dar totuşi peloponesienii înspăimântaţi vor reveni asupra decizie. În aceste împrejurări
 pentru a evita dislocarea flotei, Themistokles îl avertizează în secret pe Xerxes cum că grecii ar fi gata să fugă. În consecinţă
perşii taie calea de retragere a flotei, făcând imposibilă întoarcerea în Pelopones.
→ totuşi în loc să se mulţumească la faptul de a bloca flota grecească, flota persană dispusă la acte eroice în faţa lui Xerxes, a
atacat pe greci, fiind atrasă în golful insulei Salamina (22/23 sept. 480 î.e.n.). spaţiul restrâns a făcut ca perşii să nu-şi mai
poată respecta ordinea de manevre şi, în ciuda experienţei fenicienilor, sunt puşi pe fugă, suferind pierderi enorme: aproape
200 de nave. Grecii nu au pierdut decât vreo 40 de nave. În timpul acestei bătălii, Aristides masacrează pe insula Psytallia, din
acelaşi golf, trupele de elită persane, care debarcaseră acolo pentru a-i nimicii pe naufragiaţii greci.
→ atitudinea regelui persan de după bătălie agravează situaţia întregii sale armate. Deşi fuseseră înfrânţi, perşii încă mai aveau
superioritatea numerică atât terestră cât şi navală, şi grecii se mai aşteptau la încă un atac al acestora. Dar cum regele-i
decapitase pe comandanţii fenicieni, fenicienii îşi retrag flota şi se întorc în Asia, lăsând comanda lui Mardonios.
→ acesta, unul din provocatorii campaniei, vrea să o ducă la bun sfârşit. Îşi instalează tabăra de iarnă în Thesalia, ceea ce îi
permite să protejeze în acelaşi timp Beoţia şi să păstreze legăturile de comunicaţie cu Asia, prin intermediul Macedoniei şi
Thraciei. În acelaşi timp şi-a păstrat lângă el corpurile de elită. Totuşi, deşi perşii încă mai deţin superioritatea numerică,
aceasta nu mai este zdrobitoare. Tocmai de aceea, Mardonios încearcă înainte de a relua activitatea militară, o cale
diplomatică prin atragerea athenienilor de partea sa. Dacă acest lucru ar fi fost posibil, cu siguranţă că şi-ar fi asigurat controlul
asupra Greciei.
→ aceste tratative sunt purtate de către Alexandros, regele Macedoniei, care era privit bine de către greci. Acesta îi asigură de
iertarea lui Xerxes, de faptul că le va reda teritoriile şi că le va permite în plus să-şi aleagă un alt teritoriu, pe care-l vor vrea ei.
În cadrul acestui teritoriu li se va asigura independenţa (autonomoi), la fel cum Xerxes se angajează să refacă sanctuarele
incendiate. Toate acestea dacă athenienii vor cădea la învoială cu perşii.
→ athenienii, la instigaţia lui Aristides, vor refuza, în cele din urmă, tratativele, după ce le-au tărăgănat destul de mult timp,
invocând apărarea libertăţii (eleutheria) şi a Greciei. Împotriva celor care vor să negocieze cu perşii şi să cadă la o înţelegere
se aduc injurii, ceea ce denotă faptul că ar fi existat astfel de „partide”, care simpatizau cu perşii. Dar iarăşi încep să apară
probleme în frontul aliaţilor: dacă lacedemonienii vor să fortifice istmul de Corinth, athenienii vor o expediţie în Beoţia, care să
scutească Attica. Astfel că se ajunge iarăşi la o separaţie a acestora. Athenienii sunt obligaţi să se retragă iarăşi pe Salamina,
în timp ce flota acestora ajunge la Delos, pentru a întării rândurile flotei inactive de acolo. În paralel flota persană ancorează în
insula Samos, iar trupele terestre reocupă Attica (iun. 479 î.e.n.) şi îşi reînnoiesc propunerile făcute athenienilor, care şi de
data asta le vor respinge. În ciuda acestui fapt athenienii nu primesc ajutorul promis de solia spartană, şi astfel că alcătuiesc ei
o solie, în frunte cu Aristide, care să meargă să trateze în Sparta. Eforii se decid greu, probabil pentru că aşteptau terminarea
fortificării istmului, pentru a putea dispune de trupe, fie că nu ajungeau la un consens în rândurile colegiului eforilor. În final,
spartanii se decid să ofere ajutorul promis. Astfel solii au primit ca ajutor 5000 de spartani, însoţiţi de 35 000 de hiloţi şi încă
5000 de hopliţi perieci, toţi sub comanda regentului Pausanias (trupele au fost trimise prima dată fără înştiinţarea solilor
tocmai pentru a prevenii o eventuală scurgere de informaţii.
→ neputând să mai spere în alierea cu athenienii, Mardonios devastează sistematic Athena şi Attica, pentru ca pe urmă să se
replieze în Beoţia, având un efectiv total de 350 000 de oameni (după Herodot). Tot în Beoţia se grupează şi armata aliaţilor,
care cuprinde 38 700 de hopliţi (lacedemonieni, athenieni, megarieni, plateeni) şi 69 500 de oameni înarmaţi uşor (dintre care
35 000 de hiloţi) – date luate tot după Herodot.
→ Mardonios care şi-a construit o incintă fortificată din lemn, de rezumă doar la a hărţuii cu ajutorul cavaleriei pe greci şi de a le
intercepta convoaiele, împiedicând aprovizionarea acestora cu alimente. În timpul acestor hărţuieli, el îl pierde pe Masistios,
comandantul cavaleriei. Cu toate acestea cele două armate rămân faţă în faţă timp de 10 zile fără să aibă loc nici o ciocnire.
Fiecare dintre tabere aştepta ca tabăra adversă să atace prima. De altfel cine ataca primul avea să piardă. Grecii se aflau la
poalele Muntelui Kitherion şi pentru a ajunge la ei, perşii trebuiau să treacă râul Asopos, părăsindu-şi astfel câmpul deschis
pentru un teren deluros, în care cavaleria nu se putea desfăşura. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu grecii, care fiind într-o clară
inferioritate numerică nu ar fi vrut să-şi părăsească terenul care-i avantaja.
→ în ciuda reţinerii lui Artabazos (care cerea o repliere la Theba), Mardonios trece la ofensivă, dar Alexandros al Macedoniei îi
avertizează pe greci de iminenţa atacului şi-i îndeamnă să stea pe loc, din cauza faptului că perşii mai avea provizii doar
pentru câteva zile. De fapt, Mardonios îşi trimite cavaleria împotriva grecilor, contingent care va reuşi să astupe izvorul de
unde grecii îşi luau apă. Aceasta i-a făcut pe greci să-şi ridice tabăra. Mai departe Herodot ne spune că aliaţii care ocupau
centrul dispozitivului au luat-o la fugă spre Plateea, în loc să se ducă unde li se ordonase. Între aceştia se aflau şi spartanii
care dând dovadă de indisciplină, au refuzat să execute o repliere tactică nepotrivită (sub comanda lui Amompharetos). În
ceea ce priveşte pe athenieni aceştia au stat pe poziţiile lor, aşteptând să vadă ce fac lacedemonienii. Dar poate de fapt nu a
fost vorba de o dezordine, ci chiar de o strategie. Faptul că aliaţii nu s-au dus la locurile lor, dezorganizând frontul este clar,
dar întârzierea replierii spartanilor poate fi pusă şi pe seama unei viclenii a lui Pausanias: este contrar oricărei tactici să te
retragi din faţa duşmanului în plină zi. În consecinţă Mardonios, interpretează această mişcare ca o fugă şi îşi trimite trupele la
asalt. La început spartanii se află în impas şi cer ajutor athenienilor, care însă nu pot să-l onoreze datorită thebanilor (care se
aliaseră cu perşii). Omorârea lui Mardonios este însă cea care demoralizează şi dezorganizează complet trupele persane,
deja dezavantajaţi în faţa falangei hoplite. Astfel aceştia încep să se retragă în spatele incintei fortificate, care însă este
cucerită de athenieni. Singurul contingent care scapă este cel al lui Artabazos, care porneşte în marş forţat spre Asia, unde
ajunge înaintea veştii înfrângerii
→ Grecia este salvată, iar grecii sunt conştienţi de asta.
→ în ceea ce priveşte bătălia de la Mycale, aceasta vine să o întregească per cea de la Plateea. La Delos, unde era cantonată
flota aliaţilor, comandată de spartanul Leotychidas, cei din Samos îl îndeamnă să meargă să cucerească Ionia, care era
răvăşită de dezastrul persan. Lucrul era uşor, având în vedere că flota persană, după plecarea fenicienilor, mai număra vreo
100 de vase. În consecinţă flota aliaţilor se îndreaptă spre Samos, în timp ce perşii se refugiază pe capul Mycale, în faţa
Samosului şi se închid, sprijiniţi fiind de trupele din regiune, într-o fortificaţie.
→ Leotychidas însă face o proclamaţie tuturor ionienilor în care îi convinge să-şi schimbe tabăra. Aceasta sporeşte neîncrederea
perşilor, care îi dezarmează pe cei din Samos şi îi alungă pe milesieni. În faţa numărului mic de asediatori, perşii ies la atac în
afara cetăţii, dar sunt înfrânţi mai ales datorită dezertării ionienilor.
→ în ciuda aşteptărilor perşii au fost înfrânţi. Fără îndoială falanga hopliţilor era mai bună decât cea a perşilor, acest avantaj
explică rezistenţa de la Thermopile şi victoriile de la Plateea şi Mycale. Dar perşii aveau şi ei de partea lor falanga thebană,
precum şi o cavalerie şi arcaşi foarte buni. Dacă au pierdut aceasta se datorează faptului că erau prea siguri pe forţa lor,
încălcând astfel toate regulile legilor războiului. La Salamina, de exemplu, Xerxes trebuia să aştepte numai dislocarea flotei
aliate pentru a obţine foarte uşor victoria; la Plateea, Mardonios ar fi trebuit să asculte de Artabazos, iar la Mycale nu trebuiau
să iasă din cetate. Totuşi teza nu este potrivită în cazul ultimelor două: replierea la Theba, în timp ce grecii primeau
nenumărate ajutoare, în timp ce perşii nu mai controlau mările, iar flota atheniană le-ar fi putut distruge căile de comunicaţie, s-
ar fi dovedit până la urmă a nu fi o tactică bună. Cât despre Mycale, dacă ar fi refuzat lupta, rămânând în cetate, ar fi însemnat
să lase pe mâna inamicului o Ionie care începea să se răzvrătească.
→ totuşi nu rezistenţa unanimă a grecilor i-a salvat, pentru că au existat numeroase cetăţi care s-au raliat perşilor, deşi avea
capacităţi să-i combată (Theba, Argos), în timp ce unii au preferat să rămână neutrii, tergiversând orice acţiune (Delphi,
Corcyra). Mai departe dezbinarea dintre greci i-a determinat pe unii să aleagă tabăra persană. În concepţia greacă, adevăratul
duşman este vecinul. Astfel dacă thebanii erau în armata persană era de înţeles că focidienii (inamicul nr. 1 al thebanilor)
aveau să aleagă tabăra aliaţilor, sau invers. La fel şi Argosul, principalul duşman nu erau perşii, cu care erau aliaţi, ci Sparta.
Dacă Theba ar fi fost de partea aliaţilor nu este sigură că Plateea şi Tespiai s-ar fi alăturat şi ei.
→ în plus, cetăţile însele erau dezbinate, în fiecare existând o facţiune care simpatiza cu perşii şi care ar fi ajuns la conducerea în
eventualitatea unui succes persan. La fel perşii ar fi putut să-i mituiască cu uşurinţă pe unii conducători ai cetăţilor. Aleuazii,
Pisistratizii sau Demaratos ar fi printre cei care de abia aşteptau să reia conducerea cetăţilor de unde au fost alungaţi. Se pare
că şi Pausanias la un moment dat ar fi putut fi corupt, perşii câştigând prin intrigă ce nu au câştigat pe câmpul de luptă.
→ dintre toate acestea există o cetate care s-a sustras acestor politici: Athena. Era explicabil de ce s-au retras de furia regelui
persan, dar este inexplicabil de ce au refuzat propunerile îmbietoare ale lui Mardonios, mai ales că atât acesta cât şi spartanii
 se aşteptau ca athenienii să accepte. Or fie sub influenţa lui Aristide, fie sub cea a lui Themistocle, athenienii au refuzat într-un
mare elan panhellenic, punând înainte de interesele cetăţii pe cele ale Greciei. Chiar dacă în rândul athenienilor această
decizie nu era pe placul tuturor, ea a salvat Grecia, făcând din Athena, inspiratoarea rezistenţei împotriva barbarilor. Mai mult
această politică purta în seine germenii recuceririi Ioniei şi formării Ligii de la Delos.

Grecia ameninţătoare

→ dacă „liga hellenică” a fost cea care sub comanda Spartei s-a împotrivit invaziei persane, Athena şi liga de la Delos vor fi cele
care vor conduce luptele împotriva persanilor, care se va strădui să elibereze pe grecii din Asia Mică.
→ primul mare succes este victoria de la Eurymedon (467/466 î.e.n.), când Cimon îi învinge pe perşi şi pe mare şi pe uscat. Din
acest moment pericolul persan este total înlăturat, athenienii alungându-i din Hellespont, Caria şi Lydia (SV Asiei Mici).
→ în imperialismul ei, Athena nu se rezumă doar la eliberarea Ioniei, ci dimpotrivă atacă Cipru şi Egiptul. Dacă Ciprul era în parte
grec şi se raliase la revolta ioniană, invazia în Egipt este speculare a crizei imperiului persan. Totuşi campania începută în 459
se termină în 454 printr-un dezastru. Ca şi o contralovitură, regele persan înlesneşte încercările de secesiune ale Miletului şi
Eritreei, drept pentru care un decret athenian interzice eritreenilor să primească vreun secesionist în cetatea lor, fără acordul
poporului athenian. Mai departe, în 450 î.e.n., Kimon campionul luptei antipersane porneşte o expediţie împotriva Ciprului,
care însă se soldează tot cu un eşec, ba mai mult, Cimon îşi pierde viaţa.
→ cum principalul susţinător athenian al luptei împotriva perşilor a murit, şi cum ambele tabere îşi dau seama cât sunt de
vulnerabile: perşii în Egipt şi Cipru, iar athenienii în Ionia, situaţia oferă prilejul unui acord. Acesta pare a fi contestat de mulţi
autori, mai ales că despre el se vorbeşte de abia în secolul 4 î.e.n. Totuşi este clar că a existat unul pentru că altfel nu se
explică de ce athenienii nu mai intervin cu trupe în Egipt şi Cipru şi mai mult dărâmă zidurile cetăţuilor din Ionia. Herodot însă
precizează prezenţa la Susa a lui Kallias din partea athenienilor „pentru o altă treabă”. Este clar că acolo s-au dus tratative
pentru pace, altfel nu se explică ce făcea o solie atheniană la perşi, când cele două tabere erau în război. Diodor din Sicilia ne
spune că ar fi existat un astfel de tratat, chiar în scris, regele persan ordonând ca fiecare satrap să încheie un astfel de acord
cu Athena. Probabil însă că Athena ar fi păstrat secret acest acord pentru a nu-şi submina Liga de la Delos, care se fonda
tocmai pe baza luptei antipersane. Oricum pacea va permite celor două imperii să se consolideze.