Sunteți pe pagina 1din 14

Capitolul V

GRECIA CLASICĂ

Epoca clasică (cca. 500 – 336 a. Chr.) a fost martora unor


schimbări profunde în societatea şi civilizaţia greacă. Ea a debutat
cu războaiele medice, care marchează un moment crucial în relaţiile
Greciei cu lumea orientală.

V.1.Războaiele medice (499-478)

Grecii, şi cu deosebire athenienii, au înfăţişat războaiele


medice drept războaie ideologice între “liberii” eleni şi “sclavii”
Marelui Rege. Principala sursă a epocii, Herodot (Istorii), descrie pe
larg în cărţile V – VI, acest conflict.
Chiar dacă expansionismul persan apropiase polii antitezei
care opunea universul grec celui al barbarilor, războaiele medice
derivă nemijlocit din antagonismul celor două lumii aflate în plină
ascensiune. Prin urmare, războaiele medice erau, în realitate,
expresia militară a unui inevitabil conflict pentru supremaţie.
Pretenţia Athenei de a prelua moştenire ioniană semăna întrucâtva
cu o provocare. Dar, pentru Athena, victoria era o necesitate
absolută, o condiţie a supravieţuirii ei ca putere economică şi
politică.
Pe de altă parte, războaiele medice marchează un moment
crucial în relaţiile cu Orientul. Aventura maritimă i-a pus în cele din
urmă pe greci faţă în faţă cu o mare putere, care, din cauza
prezenţei lor pe teritoriul ei, s-a simţit atrasă sau chiar provocată a
porni război împotriva Greciei. Această putere va fi respinsă, iar
grecii vor continua cu şi mai mare avânt atât comerţul lor cu
ţinuturile orientale, cât şi preocuparea pentru ceea ce se petrecea în
răsărit.
Un secol şi jumătate mai târziu, Alexandru cel Mare avea
să-şi propună distrugerea acestui imperiu. Soldaţii săi vor incendia
Persepolis, iar ţinuturile orientale vor fi înglobate într-un nou
imperiu, de astă dată al grecilor.

V.1.1. Revolta Ioniei

Timp de câteva decenii, relaţiile ionienilor cu Ahemenizii –


noii lor stăpânitori – n-au fost mai proaste decât fuseseră cu dinastia
Mermanzilor. Herodot (I, 76-86, 162-171) ne relatează despre
efectele imediate ale cuceririi persane asupra grecilor care fuseseră
supuşii regelui lydian. Aceştia au acceptat de la Cyrus aceleaşi
100
condiţii de care s-au bucurat şi sub Cressus. Numai Miletul a fost
mai favorizat. Celelalte cetăţi s-au îngrijit de apărarea lor, când
generalul persan Harpagos a pornit împotriva lor. Harpagos a cucerit
toate cetăţile de pe coasta anatoliană, dar populaţia din Foceea şi
Teos a reuşit să se stabilească în altă parte. Insulele au fost şi ele
supuse. Atunci când Harpagos a pornit către sud, împotriva
carienilor şi lycienilor, în armata sa se aflau şi greci ionieni şi eolieni.
Iar atunci când Cyrus s-a întors acasă, l-a luat cu el şi pe Cressus,
ca şi pe unii ionieni, primii dintre numeroşii greci care vor apuca de
acum înainte drumul Persiei în solda Marelui Rege.
Ionia constituia, sub guvernarea persană, un departament
dintr-o satrapie al cărui centru administrativ se afla la Sardes,
vechea capitală a Lydiei. În general, perşii s-au arătat toleranţi, deşi
se amestecau uneori în afacerile interne ale statelor greceşti,
impunând “tiranii’. Samosul a înflorit sub Polycrate.
Se pare că oraşele ioniene înfloreau. O bună parte din
comerţul lor era orientat spre centre care erau deja sau urmau să
intre curând în cuprinsul imperiului persan – Al Mina şi Naukratis.
După ce au cucerit Lydia, perşii au devenit sensibili la seducţiile
“vieţii civilizate”, iar grecii din est aveau să-i servească şi să-i înveţe
aşa cum făcuseră înainte cu lydienii. Totuşi, puterile Orientului erau
adesea declarate “efeminate” şi acuzate de excesele ionienilor.
Herodot (I, 135) afirmă însă că perşii au învăţat de la greci viciul
pederastiei.
Existau multe relatări despre grecii care au fost invitaţi la
curtea persană. Darius, de pildă, avea un medic grec pe care îl
favoriza în mod special (Herodot III, 129-137). Mărturii epigrafice
(inscripţia lui Darius, la Susa) şi arheologice atestă influenţa
grecească în Persia. Prelucrarea pietrei pentru arhitectură şi pentru
sculptură ilustrează gustul grecesc. De asemenea, acum întâlnim în
Persia ideea nouă a ordinelor monumentale în piatră, transplantată
de către greci în ţinuturile răsăritene.
Odată întorşi acasă grecii din răsărit, care se aflau acum ei
înşişi înlăuntrul Imperiului persan, trebuiau din când în când să
servească în armata stăpânilor lor.
Deşi comerţul, în special cu alte ţinuturi ale Imperiului
persan, a prosperat la început, grecii din est au resimţit în afacerile
lor cu Egiptul un oarecare recul, o dată cu cucerirea Dublei Ţări în
525 a. Chr. de către Cambyse.
Dar probabil că nu numai considerente comerciale i-au
îndemnat pe greci să scuture jugul persan, căci încă din 511 a. Chr.,
unele cetăţi greceşti de la marginea de nord-vest a Imperiului au
încercat să se revolte. Şi perşii înşişi au început să râvnească la
Grecia continentală, unde Sparta apăra cauza inamicilor săi. Ei
101
avuseseră deja o ciocnire cu atenienii la Sigeion, lângă Hellespont şi
îi oferiseră adăpost tiranului atenian exilat, Hippias.
În 499 tiranul Histeu al Miletului şi satrapul persan au
încercat să pună stăpânire pe I. Naxos. În acelaşi an, grecii din est –
sprijiniţi de o modestă forţă expediţionară trimisă de Athena şi
Eretria (Herodot V, 97) – s-au revoltat, au incendiat capitala satrapiei
de la Sardes (şi marele templu al Cybelei) şi s-au bucurat de o pace
nesigură în decursul următorilor 5 ani. Contraatacul persan din 498
asupra oraşelor greceşti din Cipru este ilustrat de cercetările
arheologice de la Paphos.
În cele din urmă, lăsaţi singuri – incapabili de altfel să se
înţeleagă între ei – ionienii sunt învinşi la Lade (494). Miletul este
distrus împreună cu celebrul Didymeion şi perşii pun din nou
stăpânire pe întreaga Asie greacă.

V.1.2. Primul război medic

În 492 a. Chr. o expediţie condusă de Mardonios – ginerele


lui Darius, trimis să ia în stăpânire Thracia şi Macedonia, vasale
Imperiului încă din anul 512 – a eşuat în faţa thracilor orientali
(brygi), iar flota care însoţea corpul expediţionar de-a lungul
coastelor a fost parţial distrusă de o furtună, în dreptul Muntelui
Athos.
Doi ani mai târziu, în 490 a. Chr. Darius şi-a îndreptat
navele împotriva Greciei pentru a-i pedepsi pe cei care sprijiniseră
revolta Ioniei. Flota persană condusă de medul Datys a plecat din
Cicilia şi a debarcat un corp expediţionar în Eubeea, unde Eretria a
fost distrusă, iar populaţia ei deportată la Arderikka, lângă Susa,
unde mai trăiau încă unii descendenţi în zilele lui Herodot (VI, 101,
119).
La sfatul fostului tiran Hippias, exilat din Athena, Datys
debarcă pe ţărmul oriental al Atticii. Însă, la 12 septembrie 490, pe
câmpia de la Marathon, hopliţii (9000 de atenieni şi cei 1000 de
plateeni) conduşi de Miltiade cel Tânăr i-au împiedicat pe Dayts şi
Artaphernes să-şi atingă obiectivul principal – Athena – iar flota
persană a făcut cale întoarsă (pentru descrierea bătăliei de la
Marathon, cf. Herodot, V, 109-113).
Bătălie comemorată de monumente ca Tezaurul atenienilor
de la Delfi şi coloana postumă a lui Callimachos de pe Acropole,
Marathon a devenit un model ideologic: model al bătăliei hoplitice.
Miltiade, condamnat la o amendă foarte mare puţin după Marathon,
ca urmare a înfrângerii de la Paros (Herodot V, 136), nu a fost
reabilitat decât după moarte, când fiul său, Cimon, a plătit amenda
(Herodot 6, 136; Plutarh, Cim., 4). În răstimpul dintre cele două
102
războaie Temistocle prin celebra sa “lege navală” din 483, a
înzestrat Athena cu o flotă considerabilă. O împrejurare norocoasă
– descoperirea neaşteptată a unui bogat filon argentiler la Laurion –
i-a permis lui Temistocle să construiască flota Athenei. După tradiţie,
tezaurul descoperit la Laurion ar fi trebuit să fie împărţit în mod egal
de toţi cetăţenii (cca. 40.000), dar Temistocle a izbutit să-i facă pe
athenieni să renunţe la această distribuţie, în favoarea construirii de
triere. De acum înainte Athena îşi va utiliza în cea mai mare măsură
potenţialul uman – atât de incomplet folosit la Marathon – nu în
armata de uscat, ci în flotă.

V.1.3. Al doilea război medic

După un deceniu, Xerxes a reluat proiectul lui Darius I,


punând la cale în secret şi cu mijloace considerabile, o expediţie de
mare anvergură împotriva Greciei. Mulţi greci din est şi de pe
continent serveau în armata şi în flota lui Xerxes, iar regele exilat al
Spartei, Demaratos, era unul dintre sfetnicii Marelui Rege. Numai 31
de póleis îndrăznesc, în congresul de la Corinth, să se unească în
liga panelenică, pentru a opune rezistenţă, în timp ce tesalienii şi
beoţienii trec în tabăra lui Xerxes.
După ce au distrus în defileul de la Thermopylai (480) un
detaşament de 300 de spartani care “au murit până la unul pentru a
da ascultare legilor”, perşii pătrund în Attica (pentru descrierea
bătăliei de la Thermopylai, cf. Herodot VII, 208-229). Victoria navală
de la Artemision nu poate modifica situaţia datorită abandonării
defileului de la Thermopylai.
Nimic nu mai părea a sta în calea “irezistibilului iureş al lui
Ares, urcată în carul său de luptă syrian”, aşa cum le spusese Pythia
athenienilor veniţi să consulte oracolul (Herodot, VII, 140). Athena
aflase în omul providenţial: Temistocle. Oraşul este evacuat, iar
cetatea se instalează pe nave, la adăpostul faimosului “zid de lemn”
al oracolelor. Xerxes devastează Athena şi incendiază Acropola. În
cele din urmă, flota atheniană, sub comanda abilă a lui Temistocle, a
salvat situaţia distrugând flota persană la Salamina (29 sept.480).
Xerxes, descurajat, a revenit în Persia, lăsându-l în
Thessalia pe Mardonios, cu trupe de elită. După un raid victorios în
Attica, Mardonios avea să cadă, la rândul său, sub loviturile
spartanilor lui Pausanias şi ale atenienilor lui Aristide, la Plateea
(479).
Practic, ultimele speranţe ale perşilor de a adăuga o nouă
satrapie, aceea a Greciei, imperiului lor, au fost spulberate la
Salamina şi la Plateea.

103
Grecii reiau ofensiva, trec în Asia şi înving la Mycale (479)
trupele Marelui Rege. Un an mai târziu, în 478, athenienii alungă din
Sestos ultima garnizoană persană din Europa. Războaiele medice
iau sfârşit, însă vor mai trece trei decenii până la încheierea
tratatului de pace.
În aceeaşi perioadă, grecitatea occidentală era confruntată
cu un adversar nu mai puţin redutabil – Carthagina. În vremea lui
Hieron şi a lui Gelon, Syracusa constituia zidul de apărare al grecilor
din Occident faţă de Carthagina şi faţă de etrusci. Gelon repurtase o
mare victorie asupra cartaginezilor în bătălia navală de la Himera în
480, anul victoriei de la Salamina, şi aceste izbânzi fuseseră
sărbătorite de toţi grecii ca o victorie a panelenismului asupra
barbarilor de la Răsărit şi de la Apus.

V.2. Triumful Atenei - “Cei cinzeci de ani” - (Pentecoentaţia)

După victoria de la Salamina, Athena s-a angajat într-o


politică de prestigiu şi de hegemonie care a resuscitat vechiul
antagonism dintre dorieni şi ionieni – antiteza fundamentală a lumii
greceşti.
Extraordinarul prestigiu conferit Athenei de victoria asupra
perşilor – pusă, printr-o propagandă abilă pe seama panelenismului
– i-a folosit spre a-şi extinde hegemonia. De altfel, Athena a fost
singura care a ştiut să valorifice victoria asupra perşilor în propriul ei
profit. În timp ce grecii, întotdeauna dezbinaţi, s-au arătat incapabili
de a continua războiul în Asia, Athena a reuşit să-şi organizeze, în
scurt timp propria reţea de alianţe maritime.

V.2.1. Liga attico-deliană

Împreună cu oraşele din Arhipelag şi cu cele din Asia.


Athena formează o confederaţie (symmahie/alianţă) bazată pe
egalitate şi comunitate de interese. Centrul symmahiei se află la
Delos (insula sacră a lui Apollo), sanctuar federal al ionienilor.
Propaganda atheniană exaltă syngeneia, înrudirea mitică între
Athena şi cetăţile aliate din Ionia.
Principalul oponent al politicii lui Temistocle, Aristide cel
Drept, este artizanul şi organizatorul ligii attico-deliene, (477), graţie
căreia Athena devine prima putere a lumii greceşti în secolul V a.
Chr.
Centrul ligii se afla la Delos, care adăpostea şi tezaurul
comun administrat de athenieni. Teoretic, toţi membrii ligii erau
egali, fiecare fiind obligat să participe la efortul comun cu soldaţi şi
nave de război. Statele care nu contribuie cu soldaţi sau nave de
104
război, varsă în schimb o anumită sumă de bani (phoros) pe care o
încasează 10 athenieni – helenomaţii, însărcinaţi şi cu plata
cheltuielilor.
Organismul central de coordonare a Ligii era reprezentat de
koiné synedrion, un consiliu general în care toţi membrii aveau un
număr egal de reprezentanţi.
Athena îşi asumă hegemonia – puterea executivă şi
conducerea operaţiilor militare – recunoscând, cel puţin formal,
autonomia aliaţilor.
Liga se va extinde în scurt timp şi structura ei va fi
modificată sub impulsul energicului Cimon (cca. 510-450 a. Chr.),
fiul lui Miltiade şi al prinţesei thrace Hegesypile. Victoria influentului
conducător al partidei aristocratice din Athena asupra perşilor la
Eurymedon (468) asigură în mod definitiv ligii delio-attice stăpânirea
asupra Egeei şi o consolidează prin noi adeziuni. Totodată, Cimon
reprimă revoltele care izbucnesc la Naxos (470) şi la Tasos (465). În
Thracia sunt implantate colonii militare ateniene (cleruhii).
Athena se angajează pe două fronturi, împotriva Imperiului
persan şi împotriva Spartei care-şi găseşte aliaţi la Megara, la
Corinth şi în Beoţia.
Dacă “pacea lui Callias” (449) – prin care Imperiul ahemenid
recunoaşte autonomia oraşelor greceşti din Asia şi rolul hegemon al
Athenei în Egeea – pune capăt conflictului cu perşii, împotriva
Spartei şi a aliaţilor ei, lupta e indecisă, victoriile alternează cu
înfrângerile.
Victoria asupra Eginei asigură Athenei supremaţia în Egeea
(457). Învinsă însă la Tanagra (457), victorioasă în acelaşi an la
Oinophyta, învinsă din nou la Coroneea, Athena va fi nevoită să
accepte o pace care consacra menţinerea statu-quo-ului. Pacea de
“30 de ani” (446) între Athena şi Sparta punea capăt acestui “prim
război al Peloponesului”.

V.2.2. Imperiul maritim atenian

După ce crease o confederaţie bazată pe egalitate şi pe


comunitate de interese, Athena s-a găsit în situaţia de a-şi impune
voinţa aliaţilor – atitudine ce o împingea spre imperialism, în vreme
ce se proclama protectoarea libertăţilor. În 454 a. Chr., Athena
transferă tezaurul federal de la Delos pe Acropolă. Symmahia
devine un imperiu (Arhe). În anul 454 mai existau doar trei state, în
afara Athenei, care mai contribuiau cu nave şi soldaţi – Samos,
Chios şi Lesbos –, state desrise de Aristotel ca fiind „paznicii
imperiului athenian” (Aristotel, Statul athenian 24).
105
O serie de măsuri adoptate de Ecclesia consolidează
organizarea Imperiului: decretul lui Clearhos (449/448) interzice
baterea monedei în cuprinsul imperiului şi impune monedele, ca şi
sistemul de măsuri şi greutăţi ateniene (unificarea sistemului
monetar şi a celui ponderal); decretul lui Cleinias (448/447)
stabileşte un sistem riguros pentru perceperea tributului. În sfârşit,
Imperiul este divizat în 5 districte pentru a facilita încasarea
contribuţiilor anuale.
Din 454 koiné synedrion-ul nu s-a mai reunit, toate deciziile
fiind luate unilateral de Athena. Tributul este fixat de Ecclesia şi
repartizat de către Boulé potrivit evaluărilor făcute de funcţionarii
care fixau cotele respective (tactai). Tributul este transportat la
Athena cu prilejul Marilor Dionysii şi încredinţat helenotamilor. A
şaizecea parte din acest tribut este vărsat Athenei. Până în 431
phoros-ul nu se măreşte – variază între 450 şi 500 de talanţi – în
pofida extinderii imperiului, care micşorează cota - parte a fiecărui
oraş. Toate procesele importante judecate în cuprinsul imperiului pot
veni în apel în faţa tribunalelor populare din Athena.
Adeseori aliaţii se plâng din cauza parţialităţii tribunalelor
atheniene. În sfârşit, Athena tinde să-şi impună regimul politic pe
întreg cuprinsul imperiului. Revoltele aliaţilor (Naxos în 470, Thasos
în 465, Eubeea şi Megara în 446, Samos în 443-439) oferă adeseori
Athenei prilejul de a instaura în oraşele respective forme
democratice de guvernământ.
Democraţia atheniană este imperialistă prin esenţa ei.
Imperiul maritim constituia condiţia sine qua non a democraţiei
ateniene. Mistoforia – care asigura accesul tuturor cetăţenilor la
magistraturi – baza cea mai sigură a democraţiei politice, presupune
venituri considerabile şi acestea asigură stabilitatea regimului
democratic. Imperialismul attic – economic, cultural şi militar –
întemeiat pe concepţia, proprie lui Pericles, asupra superiorităţii
oraşului–stat (polis) athenian, s-a confruntat cu opoziţia Corinthului -
principalul concurent economic al Athenei - şi cu cea a Spartei -
principala forţă militară grecească alături de cea a Athenei.
Pericles a încercat, până la moarte, să întemeieze acel
“imperiu” athenian care ar fi spart cadrul, devenit prea îngust, al
polis-ului. În virtutea acestei intenţii i-a învins pe perşi, ca şi pe
dorieni. Politica sa a lărgit orizontul athenian de la Egeea la
Mediterana. Însă, după dublul eşec al expediţiilor din Egipt şi din
Sicilia, a fost pierdută orice speranţă de a se realiza acea mare
politică panelenică a cetăţilor, care fusese ultima dorinţă a lui
Pericles.

V.3. Democraţia ateniană în secolul V


106
Politica Atenei în secolul V se organizează în jurul a două
partide antagoniste, aristocraţii şi democraţii. Chiar şi după
reformele lui Cleisthenes, demos-ul rămăsese dependent din punct
de vedere economic şi ideologic de Eupatrizi. Până la războiul
peloponesiac, liderii celor două partide aparţineau, aproape în
exclusivitate marilor familii ale Eupatrizilor.
La începututl secolului, personalităţi de prim plan se
acomodează greu cu noua ordine civică ce presupune o disciplină
egalitară. Miltiade şi Temistocles, cei doi învingători din războaiele
medice îşi sfârşesc zilele, unul în închisoare, celălalt în exil.
Abia în generaţia următoare, mari personalităţi – Cimon şi
Pericles – par să accepte statutul de “cei mai înzestraţi slujitori ai
comunităţii”. În rândurile demos-ului persistă suspiciunea faţă de
oamenii superiori.

V.3.1. Temistocles

Între 498-490 partidul aristocratic revenise la putere. După


Marathon, tensiunea din viaţa politică creşte, fiind ostracizaţi,
succesiv, Xantip şi Aristides. Liderul democraţilor, Temistocles,
profită de situaţie pentru a ocupa primul loc în viaţa politică.
Temistocles începe construirea şi fortificarea portului Pireu, ca şi
armarea unei importante flote de război. “Legea navală” (483/482) a
lui Temistocles va permite utilizarea în cea mai mare măsură a
potenţialului uman, atât de incomplet folosit la Marathon. Victoria de
la Salamina decurge direct din această genială politică a lui
Temistocles, omul care “convinsese oraşul să coboare spre mare”
(Plutarh, Temistocles, 4, 4), asigurându-i astfel atât salvarea în
momentul invaziei persane, cât şi prosperitatea sa viitoare. Între
Marathon şi Cheroneea organizarea militară atheniană suportă
transformări esenţiale. Flota a fost deopotrivă un model şi un factor
de dezechilibru, de distrugere a vechii organizări. Dacă flota permite
utilizarea theţilor neîncorporaţi la Marathon, ea mobilizează, de
asemenea, în mod paradoxal, şi clasa superioară. O parte din cei ce
purtau războiul ca hopliţi sunt acum supuşi îndatoririlor de trierarhi,
fără a mai vorbi de acei epibatai (hopliţi îmbarcaţi) care participă la
expediţiile maritime. Un fapt capital este încorporarea theţilor în
rândurile hopliţilor, ceea ce înseamnă că Statul le furnizează
armele, aşa cum furniza scheletul şi piesele mari de corabie
trierarhilor. Până la finele secolului V., diversificarea armatei
atheniene comportă şi alte aspecte: apariţia corpului de arcaşi
(toxótai) şi a trupelor uşor înarmate (peltastái), precum şi
dezvoltarea lentă a unui corp specializat – cel al cavaleriei (în
107
expediţia din Sicilia, atenienii au nici mai mult, nici mai puţin de 30
de călăreţi).
După Salamina rolul lui Temistocles scade: datorită
orgoliului şi cupidităţii sale devine nepopular. Ostralizat în 472/471,
Temistocles rătăceşte de-a lungul Greciei, înainte de a-şi oferi
serviciile Marelui Rege, care-i oferă postul de guvernator al
Magnesiei. Învingătorul de la Salamina îşi va sfârşi zilele ca vasal al
lui Artaxerxes.

V.3.2. Cimon

Curând după al doilea război medic, găsindu-şi un şef


energic în persoana lui Cimon, fiul lui Miltiade, partidul oligarhic
revine la putere.
Strategul de la Eurymedon, organizator, după Aristides, al
Confederaţiei ateniene, Cimon nu s-a gândit nici o clipă să renunţe
la noua armă - flota - pe care Temistocles i-o oferise Atenei. Nimic
nu dovedeşte că Cimon ar fi dus o politică deliberat “proioniană”. El
trece mai degrabă, şi nu fără motiv, drept un prieten al Spartei.
Vremea lui Cimon a fost o epocă de exaltare aristocratică.
Bătălia de la Marathon devine un model ideologic: model al bătăliei
hoplitice - clişeu care se va prelungi până la finele secolului IV, când
Platon (Leg., 707 a-d) va opune gloria hopliţilor de la Marathon şi
Plateea ruşinii marinarilor de la Artemision şi Salamina.
În timpul lui Cimon a fost înălţat la Delfi “baza pentru
Marathon” - monument glorificându-l pe Miltiade. Ex-voto-ul
constituie cea mai veche reprezentare cunoscută a Eponimilor
triburilor attice, cea mai apropiată în timp de reforma lui Clistene,
care a creat triburile şi le-a atribuit după consultarea oracolului din
Delfi, numele a 10 eroi (Erechteus, Kekrops, Pandion, Leos,
Antiochos, Egeu, Akamas, Aiax, Oineus şi Hippothoon); ultimii trei,
substituţi, la Delfi, de Codros, Tezeu şi Philolaios. Monumentul este
relevant pentru opoziţia care îi diviza în secolul V pe admiratorii
celui dintâi război medic de apologeţii celui de al doilea, pe fideli ai
lui Cimon şi pe partizanii lui Temistocles. Hopliţii nu reprezentau în
nici un fel aceleaşi categorii sociale cu majoritatea marinarilor.Pe
plan ideologic, e limpede că, aşa cum fusele Temistocle omul flotei,
Cimon e omul hopliţilor şi al cavalerilor. În domeniul ideologic,
bătălia de la Marathon e exaltată în defavoarea Salaminei.
Partidul oligarhic nu poate face faţă presiunii demos-ului, cu
atât mai mult cu cât politica externă a lui Cimon sporeşte puterea
clasei de mijloc şi a theţilor. Tradus în faţa justiţiei de către Pericle,

108
este achitat, dar după umilitorul eşec al expediţiei din Messenia
(461), Cimon este ostracizat.

V.3.3. Ephialtes

Liderul democraţilor profită de expediţia lui Cimon în


Messenia pentru a înfăptui o reformă capitală: Areopagul –
discreditat de procesele de delapidare intentate câtorva dintre
membrii săi – este deposedat de toate “atribuţiile adăugate” în
timpul războaielor medice şi redus la jurisdicţia crimelor religioase.
Cea mai mare parte a tribuţilor Areopagului a fost preluată de boulé,
ecclesia şi curţile cu juri populare. Asasinarea lui Ephialtes (460) nu
poate schimba cursul evenimentelor. Athena se îndreaptă spre
regimul democraţiei directe, iar Pericles va desăvârşi opera lui
Ephialtes.

V.3.4. Pericles

Alcmeonidul Pericles domină un secol care-i poartă pe bună


dreptate numele. Suprema sa glorie constă în faptul că a dominat
Athena mai bine de trei decenii – ales strateg în 462, a fost reales în
fiecare an până în 429 – deţinând o putere la fel de mare ca,
odinioară, tiranul Peisistratos, dar nedepăşind niciodată limitele
legalităţii. În fapt, regimul instituit de Pericles nu este în multe
privinţe, foarte diferit de o tiranie. Cratinos îl caracteriza drept “cel
mai mare dintre tirani”, iar Tucidide (2, 65) concluziona: “în aparenţă
era o democraţie, în realitate guvernarea unuia singur”.
Esenţial rămâne faptul că, prin perfecţionarea angrenajelor
democratice, Pericles a consolidat definitiv democraţia atheniană, iar
prin interesarea tuturor membrilor corpului civic în administrarea
Statului, a reuşit să atenueze tensiunea socială în clasa civică.
Începând din 457/456 zeugiţii obţin accesul (eligibilitatea) la
arhontat. Peste puţin timp Pericles instituie mistoforia (remuneraţia
funcţiilor publice) care va permite accesul tuturor cetăţenilor la
magistraturi (funcţia de strateg nu comportă mistos rămânând, prin
urmare rezervată claselor superioare).
În sfârşit, în 451 e adoptată, din iniţiativa lui Pericles,
faimoasa lege de reglementare a cetăţeniei care limita drastic
dreptul de cetăţenie athenian la bărbaţi născuţi din tată cetăţean
atenian şi mamă - fiică de cetăţean atenian. Corelaţia acestei
limitări severe cu privilegiul maxim al cetăţenilor, egalitar distribuit
în cadrul corpului civic astfel definit, e o caracteristică a democraţiei
radicale din epoca lui Pericles. Caracterul cel mai pregnant al
acestei democraţii directe este preeminenţa absolută a Ecclesiei
109
asupra celorlalte puteri din stat. Regimul se baza pe o totală
subordonare a intereselor cetăţeanului, intereselor statului.
Pentru Pericles democraţia înseamnă egalitatea tuturor în
faţa legii, dar şi posibilitatea ca toţi cetăţenii să ducă o viaţă decentă
(Statul patronează aşezămintele de asistenţă socială şi le plăteşte
cetăţenilor săraci dreptul de intrare la teatru (theoric). Echilibrul
instaurat de Pericles se întemeia pe concordanţa de interese dintre
demos-ul urban şi demos-ul rural.
Pericles concepe un vast program edilitar menit, deopotrivă,
să ocupe mâna de lucru şi să împodobească oraşul cu somptuoase
edificii publice. Sanctuarele ruinate, de la Eleusis sau de la Sunion,
şi mai ales Acropola atheniană sunt refăcute.
Momentul dezvoltării “luminismului” caracteristic epocii lui
Pericles este marcat de progresele gândirii critice (aspectul de
Aufklärung al epocii).
Politica externă a lui Pericles – întemeiată pe ideea de
măreţie ateniană – viza extinderea Imperiului athenian. Politica sa a
lărgit orizontul atenian de la Egeea la Mediterana.
La mijlocul secolului V., Pericles a transformat Liga de la
Delos în imperiu. El a transferat la Athena tezaurul Ligii de la Delos
şi a exercitat asupra aliaţilor un adevărat imperialism; a utilizat
fonduri din tezaurul comun pentru a finanţa marile lucrări de pe
Acropole (Propileele, Parthenonul).
Aceste măsuri au suscitat ura aliaţilor şi explică în parte
defecţiunile care au dus la prăbuşirea Imperiului la finele secolului al
V-lea. Când Pericles a declanşat războiul peloponesiac, a fost făcut
răspunzător pentru primele eşecuri şi a fost condamnat să plătească
o grea amendă (50 de talanţi). Puţin după aceea a fost din nou ales
strateg, dar a murit de ciumă în 429 a. Chr.

V.4. Războiul peloponesiac (431-404)

Acest război care a opus, înainte de toate, Athena Spartei,


era un conflict pentru supremaţie (pentru cauzele conflictului, cf.
Plutarh, Pericles 29). Mai mult, el a reprezentat înfruntarea a două
sisteme, dintre care unul se întemeia pe o structură politică şi
socială evoluată, iar celălalt pe un regim arhaic, rămas fidel unei
economii agricole şi unei organizări sociale absurde.
Expansiunea atheniană a resuscitat vechiul antagonism
dintre dorieni şi ionieni în care se concentra antiteza fundamentală a
lumii greceşti. În faţa acestei dileme, în care Athena şi Sparta
reprezentau cele două alternative, rolul celorlalte puteri s-a redus la
o simplă figuraţie. În timpul războiului peloponesiac, numai
Syracusa a urmat o politică metodică. În conduita ei, ca şi în cea
110
care mai târziu avea să-i confere Tebei o hegemonie precară –
pragmatismul precumpănea faţă de raţiunile de ordin ideologic.
Oricum, nici una dintre puterile greceşti n-a putut depăşi concepţiile
particulariste din domeniul politic.
Incidentele de la Corycra (437-433) şi Potideea (433-429)
care opun Athena Corinthului constituie preludiul războiului
peloponesiac. Politica de război a lui Pericles provoacă Megara
printr-un decret care interzicea megarienilor accesul la pieţele
Imperiului. Zarurile au fost aruncate, la începutul lui septembrie 432
când, în adunarea aliaţilor Spartei, cele două mari rivale comerciale
ale Athenei, Corinthul şi Megara, izbutiseră să determine Sparta să
declanşeze războiul.

Războiul arhidamic (431-421)


Prima fază a războiului („războiul lui Archidamos”) este
caracterizată prin raiduri spartane conduse de regele Archidamos în
Attica. În consecinţă, Pericles ordonă retragerea populaţiei rurale din
Attica în spatele Zidurilor Lungi (care uneau Athena cu portul Pireu)
şi organizează raiduri pe coastele Peloponesului.
Primii 10 ani ai războiului sunt marcaţi de succesele
peloponesienilor în Attica, în Beoţia (la Delion) şi Thracia (la
Amphipolis), precum şi de expediţiile victorioase ale flotei atheniene
pe coastele peloponesiene, îndeosebi la Sphacteria (iunie 424),
unde spartanii sunt siliţi să capituleze. Războiul s-a generalizat,
ajungându-se chiar la conflicte în interiorul aceleiaşi cetăţi, între
facţiunile filospartane şi cele filoatheniene.
O epidemie de ciumă, venită din Egipt, căreia îi cade
victimă însuşi Pericles (428), decimează populaţia Athenei. Nici unul
din succesorii lui Pericles, demagogul Cleon şi moderatul Nicias, nu
sunt demni de moştenirea Olimpianului.
Cât timp spartanii nu deţineau supremaţia pe mare, Athena
putea să reziste în spatele Zidurilor Lungi, fiind aprovizionată cu
cereale din Pont. De aceea, spartanii au organizat o expediţie în
Peninsula Chalcidică (424-422 a. Chr.) condusă de Brasidas, pentru
a tăia legăturile Athenei cu zona pontică.
Athena reprimă revolta din Mytilene (426), în timp ce
campaniile spartanului Brasidas în Thracia slăbesc partea de nord a
Imperiului. Moartea lui Cleon, ca şi cea a lui Brasidas, în faţa
oraşului Amphipolis, deschide calea negocierilor finalizate prin
pacea lui Nicias (421) care consacra revenirea la statu quo ante,
nemulţumind aliatele Spartei – Corinthul, Megara, Theba, Elida (cf.
Thuc. V, 22 sq). Anii păcii netrainice (421-415) se vor scurge într-o
atmosferă de suspiciune şi ostilitate.
Expediţia din Sicilia (415-413)
111
Victorios în confruntarea cu Nicias în adunarea atheniană,
Alcibiades împinge Athena spre aventura siciliană. Expediţia
împotriva Syracusei – care a grăbit prăbuşirea Athenei şi a marcat
unul din momentele decisive ale războiului peloponesiac – a fost
cauzată de vechea rivalitate comercială care a opus dintotdeauna
Athena Corinthului. Expediţia din Sicilia, încheiată prin dezastrul de
la Asinaros (413), a dat lovitura de graţie puterii atheniene.
În ultima fază a războiului peloponesiac – şi, încă mai mult,
în secolul IV a. Chr. – se produc mutaţii în arta militară: dezvoltarea
profesionalismului, atât la nivelul comandanţilor, cât şi la cel al
trupei, odată cu renaşterea mercenariatului. Spiritul agonistic
dispare în faţa voinţei de nimicire, în timp ce războiul de
“comando”/”querilla” - ai cărui protagonişti sunt peltaşii - face
concurenţă luptei în câmp deschis.
Prăbuşirea Imperiului athenian
Evenimentele de după 413 – marcate de lamentabilele
pendulări ale lui Alcibiades între Sparta, Marele Rege şi oligarhia
atheniană – n-au fost convulsiile tragice ale măreţiei Athene care se
prăbuşea. Marele Rege persan devine arbitrul conflictului dintre
athenieni şi peloponesieni.
Athena se găseşte într-o situaţie dramatică: sfâşiată de lupte
politice interne, ea este confruntată cu atacurile peloponesienilor, cu
defecţiunile unora din aliaţi, precum şi cu ostilitatea Imperiului
persan.
În anul 411 a. Chr., pentru scurtă vreme, Peisandos,
Theramenes şi Antiphon, care erau probuloi, reuşesc să suprime
regimul democratic. Atitudinea fermă a flotei determină căderea
regimului “celor 400” şi, în septembrie 411, Cleophon restaurează
constituţia lui Cleisthenes şi Pericles.
În iunie 408, după ce fusese ales strateg, împreună cu
Thrasyllos şi Conon, Alcibiades intră triumfal în Athena. De aici
înainte evenimentele se precipită spre dezastrul final al Athenei.
Sparta îşi consolidează situaţia prin alianţa cu Marele Rege, căruia îi
vinde pe grecii din Asia în schimbul concursului politic şi a sprijinului
financiar.
Alcibiades se ilustrează pe teatrul de operaţiuni din Asia
Mică, însă flota atheniană e învinsă în bătălia de la capul Notion
(407). În august 406 athenienii sunt victorioşi în bătălia navală din
Insula Arginusai, însă, două luni mai târziu, la Athena, generalii
victorioşi sunt executaţi fiindcă încălcaseră prescripţiile religioase
neîngrijindu-se de îngroparea soldaţilor căzuţi.
În sfârşit, în august 405, la Aigos Potamos, flota condusă de
Conon suferă un adevărat dezastru în faţa flotei peloponesiene
comandată de Lysandros care, după victorie, alungă garnizoanele
112
atheniene din Asia Mică (pentru consecinţele bătăliei de la Aigos
Potamos, cf. Xenophon, Hell. II, 2, 1-23).
Capitularea Athenei
La începutul lui noiembrie 405, regele spartan Pausanias
începe asediul Athenei, în timp ce flota lui Lysandros blocase portul
Pireu. Regimul democratic este confruntat cu opoziţia tot mai
vehementă a oligarhiilor. În ianuarie 404, Theramenes începe
negocierile de pace cu Lysandros, iar în aprilie 404, Athena
capitulează, acceptând condiţiile Spartei: desfiinţarea Ligii maritime;
interdicţia pentru Athena de a mai poseda o flotă de război (cu
excepţia a 12 trireme); distrugerea Zidurilor Lungi; intrarea Athenei
în Liga peloponesiacă şi hegemonia Spartei; revenirea exilaţilor şi
restabilirea “rânduielilor strămoşeşti” (adică revenirea la „constituţia”
lui Solon).

113

S-ar putea să vă placă și