Capitolul V

LEVANTUL. LUMEA SYRO-PALESTINIANĂ

Cadrul geografic
Din munţii Taurus se desprinde o suucesiune de lanţuri
muntoase îndreptate de la nord spre sud, ce mărginesc ţărmul
levantin şi ating, în Liban, o înălţime de 3000 m. Versantul lor
occidental se bucură de un procent ridicat de umiditate;
pădurile de cedri din Amanus şi cele din Liban au fost
exploatate foarte de timpuriu; carierele furnizează o excelentă
piatră de construcţie. Această prosperitate contrastează cu
ariditatea flancului oriental, care coboară treptat peste stepă şi
peste deşert, nu fără a adăposti câteva bazine umede şi
roditoare, cum e cel al Damascului. Valea fluviului Orontes şi
cea a Iordanului, orientate de la nord spre sud, sunt prea
accidentate pentru a constitui un mijloc de comunicaţie
lesnicios. Spre sud, acestea se prelungesc până la Marea
Roşie prin Uadi Araba, ale cărei mine de aramă au fost de
timpuriu exploatate.
Fâşia syro-palestiniană, ce se întinde între Mesopotamia
şi Egipt, între deşertul arabic şi Mediterana, este străbătută,
după cum am văzut de un lanţ de munţi, pe care albia fluviilor
Orontes şi Iordan, îl taie în toată lungimea lui. Şi transversal,
albii de râuri şi porţiuni de câmpie separă munţii. De aceea,
regiunea apare în ansamblul ei fragmentată, şi la fel de
fragmentată îi este şi istoria. În timp ce în Mesopotamia ori în
Egipt, la adăpostul frontierelor naturale, valea fertilă vede
înălţându-se imperii puternice, în Syria şi Palestina, în
alternarea de munţi şi ape, domneşte succesiunea oraşelor-
state, structuri de civilizaţie cu o rază de acţiune limitată.
Coastele Syriei şi Palestinei au deschis drum bogăţiilor,
meşteşugurilor şi influenţelor Mesopotamiei.
Pe de altă parte, Syria şi Palestina sunt situate între
marile puteri ale Vechiului Orient: Mesopotamia, Egiptul şi
Anatolia. În spaţiul syro-palestinian se întâlnesc şi se
interferează interesele marilor puteri orientale care, alternându-
şi dominaţia, succesiv au atacat sau au ocupat acest spaţiu.

90
 Ca şi istoria populaţiilor siro-palestiniene, civilizaţia e
fragmentată, fapt pentru care ne găsim în faţa nu a uneia, ci a
mai multor culturi, tot atâtea câte au fost şi structurile politice şi
elementele etnice care s-au succedat.

Evoluţia istorică
V.1. Siria şi Palestina preistorice
Odată cu protoneoliticul (neoliticul preceramic),
descoperirea agriculturii este, în Palestina, un fapt împlinit.
Ierihon, în valea Iordanului, pare să fie cea mai veche aşezare
agricolă. Acestui sat de tradiţie natufiană îi succede un adevărat
oraş, Ierihon, în neoliticul A preceramic (a doua jumătate a
mileniului VIII a. Chr.). Oraşul se întindea pe 4-5 ha şi avea o
populaţie de peste 2000 de indivizi. S-a descoperit un mare turn
circular de piatră, înalt de 8,5 m, ca şi un zid de piatră înalt de 5
m care înconjura aşezarea a cărei case rotunde, aveau temelii
tot de piatră. Extraordinara dezvoltare a acestei aglomeraţii
urbane era bazată mai mult pe comerţ decât pe agricultură sau
pe creşterea animalelor. Prosperitatea şi puterea Ierihonului se
datorau faptului că era un loc de schimb între Egipt, Arabia,
Mesopotamia şi Anatolia.
Se consideră că tahunienii (după numele aşezării de la
Uadi-Tahuneh, la sud de Betleem), rămaşi seminomazi şi
descinzând din natufieni (de la Uadi en-Natuf, celebra aşezare
din deşertul Iudeii) sunt cei care au distrus Ierihon A la mijlocul
mileniului VII şi cu siguranţă sunt locuitorii oraşului Ierihon B.
Alte două staţiuni neolitice preceramice sunt cunoscute
în Palestina la Beidha, la nord de Petra, şi la Munhata, în valea
Iordanului. În Syria cele două mari staţiuni neolitice preceramice
sunt Mureybat şi Ras Shamra.
Ceramica apare în zona syro-palestiniană în jurul a.
6000 a. Chr. şi este fără îndoială de origine străină, probabil
anatoliană. Culturile de tip neolitic vechi se caracterizează prin
ceramica incizată sau decorată cu impresiuni. În neoliticul
mijlociu se remarcă olăria neagră lustruită şi apariţia unei olării
pictată roşu şi a ceramicii cu fund plat. Neoliticul recent
reprezintă o decadenţă a vechii culturi locale, cu ceramică
grosolană.

91
 În aria syro-palestiniană, metalul apare în Syria de Nord
sub formă de artefacte de aramă, începând încă de la începutul
mileniului V a. Chr.; în schimb el nu este cunoscut la Byblos, în
partea sudică a Levantului, decât în ultima jumătate a mileniului
IV a. Chr. (podoabe de aur şi arme de aramă turnată). Aceast
decalaj în introducerea metalului la Byblos, în raport cu Ras-
Shamra, de cultură nordică, atestă că în nord, şi cu siguranţă în
Anatolia, trebuie căutată originea metalurgiei.
Chalcoliticul este reprezentat de cultura ghassuliană
(după staţiunea de la Teleiat-Ghassul, în nordul Mării Moarte).
Ceramica, influenţată de cultura halafiană, este pictată cu
motive geometrice policrome. Casele sunt construite din
cărămizi uscate la soare, adesea înălţate pe temelii de piatră.
Construcţiile megalitice, dolmeni, menhiri, monumente din
piatră brută numite nauamis (morminte) sunt răspândite pe tot
teritoriul Palestinei, cele mai multe găsindu-se în valea
Iordanului. Ghassulienii – populaţie presemitică – par să fi fost
constructorii celor mai multe dintre aceste monumente care au
adesea o destinaţie funerară.

V.2. Oraşele-state syro-palestiniene

Încă din mileniul IV a. Chr. este evidentă influenţa
civilizaţiei sumeriene în Syria. Astfel, pe la 3400/3300 a. Chr.,
sumerienii (probabil Urukul) întemeiază pe Eufratul Mijlociu
syrian oraşul Habouba Kabira, o implantare de tip colonial, cu o
viaţă economică activă bazată pe comerţ.
Cercetările arheologice din Syria au relevat existenţa
unei strălucitoare civilizaţii urbane în prima epocă a bronzului
(mileniul III) – cu celebrele oraşe Ebla, cu fabuloasa sa arhivă
regală conţinând peste 16 000 de tăbliţe de lut, şi Mari –, în
bronzul mijlociu (2000-1600) – cu oraşele din epoca dinastiilor
amorite: Karkemiş, Alep, Qatna –, până în epoca bronzului
târziu (1600-1200) – cu prosperul Ugarit de pe coasta
levantină.
Descoperirile de la Ebla (actualul Tell Mardikh), datorate
unei misiuni arheologice italiene conduse de P. Matthiae, au
conturat imaginea unui înfloritor regat syrian din mileniul III a
cărui prosperitate se datora poziţiei sale privilegiate ca
intermediar în comerţul dintre Mediterana Orientală şi
92
Mesopotamia. Fabuloasa arhivă regală din Ebla conţine texte
administrative, economice, religioase, lexicografice şi epistolare
care aruncă o nouă lumină asupra istoriei întregului Orient
Apropiat. Descoperirile de la Ebla şi Mari au relevat faptul că
această parte a Siriei atinsese în mileniul III a. Chr. un nivel de
dezvoltare identic celui din Mesopotamia, graţie fermentului
sumerian. De altfel, după expediţiile lui Sargon şi Naram Sin
care au dus la distrugerea Eblei, Syria va intra în sfera de
influenţă a imperiilor mesopotamiene.
În bronzul mijlociu, în Syria, la Ras-Shamra (anticul
Ugarit) asistăm la dezvoltarea metalurgiei datărită fără îndoială
stabilirii făurarilor imigraţi din Anatolia orientală (în urma
seismelor care au zguduit Anatolia la sfârşitul bronzului vechi).
Bronzul mijlociu vede dezvoltarea influenţei egiptene în
Levant. Este o epocă de mare prosperitate pentru Byblos (de
unde egiptenii se aprovizionau cu lemn de cedru, răşini/terebint
şi bitum) şi Ugarit (Ras-Shamra) care întreţineau raporturi
strânse cu Egiptul faraonic, în timp ce dezvoltă şi comerţul cu
Creta minoică; de altfel, Syria de Nord constituie o regiune-
cheie ca intermediară în relaţiile dintre bazinul egeean şi
Mesopotamia. În interior, Hama este un oraş bogat, alături de
cele două state puternice vecine, cel de la Mari, intermediar
între Syria şi Mesopotamia, şi cel de la Alep (capiatala regatului
Yamkhad).
În cursul mileniului III amoriţii (martu în textele
akkadiene) –ale căror tabere au fost descoperite pe ruinele
cetăţilor siro-palestiniene- s-au stabilit în zona siro-palestiniană
unde, către 2300 a. Chr., au distrus înfloritoarele oraşe
canaanene din epoca bronzului mijlociu. La începutul mileniului
II a. Chr. semitizarea ariei siro-palestiniene – ţara Canaanului –
apare ca totală şi definitivă.; semiţii din Syria şi cei din Palestina
n-au constituit însă niciodată un grup etno-lingvistic unitar.
În bronzul târziu asistăm la o revenire a prosperităţii în
oraşele de pe litoral. Pe Eufratul de Sus se constituie un
puternic stat cu caracter indo-european, Mitanni. Populaţia de
bază a acestui regat este constituită din hurriţi (haru) pe care îi
găsim răspândiţi în tot nordul Mesopotamiei şi al Syriei. Imperiul
mitannian va fi principalul adversar al Egiptului faraonic care îşi
extinsese dominaţia în Palestina şi în Syria. Învins, Mitanni a
93
devenit un aliat al faraonilor în conflictul cu Imperiul hittit. Când,
la finele domniei lui Amenofis III (1417-1379), controlul egiptean
slăbeşte, statele amorite din Syria, sub conducerea lui Abdi-
Ashirta şi a fiului său Aziru, uneltesc împotriva Egiptului, în timp
ce hittiţii ocupă Syria de Nord.
Ca urmare a bătăliei de la Qadeş (1285 a. Chr.) dintre
Ramses II şi Muwatalli, zona syro-palestiniană a cunoscut un
statu quo: hittiţii dominând Syria de Nord şi ţara Amurru, iar
egiptenii continuând să-şi exercite controlul asupra Palestinei.
În timpul acestei perioade se dezvoltă comerţul cu Cipru şi cu
lumea egeeană atât de mult încât Ras-Shamra a devenit un
veritabil antrepozit micenian.
*
Configuraţia geografică, istorică şi politică a regiunii
explică şi faptul că statele syro-palestiniene n-au putut depăşi
limitele unui teritoriu restrâns. Numeroasele oraşe şi mici regate
din Syria şi din Palestina au jucat doar rolul unor state-tampon
între marile puteri ale Vechiului Orient. Textele egiptene
menţionează mai multe oraşe în Palestina şi în Syria de sud -
Byblos, Askalon, Sichem, Lakhiş etc. -, în timp ce oraşele Siriei
de nord – Ugarit, Karkemiş, Qatna, Alep, Harran, Alalakh – ne
sunt cunoscute datorită arhivelor regale de la Mari. În
principatele siriene regăsim concepţia teocratică a puterii
regale, a cărei origine se află fie în Mesopotamia, fie în Egipt,
de unde s-a răspândit până în Anatolia hittită.
Pe cât de şters a fost rolul politic al statelor siro-
palestiniene din mileniul II a. Chr., pe atât de considerabilă este
importanţa lor în istoria civilizaţiei orientale. Atare importanţă
decurge din faptul că aria siro-palestiniană constituia zona de
interferenţă dintre marile civilizaţii ale timpului – egipteană,
mesopotamiană, egeeană şi anatoliană. Oraşele syro-
palestiniene au fost un factor activ de sinteză a acestor
influenţe.
Cel mai cosmopolit oraş, Ugaritul (actualul Ras-Shamra)
este o ilustrare perfectă a caracterului eclectic şi a prosperităţii
oraşelor din Levant, care deţineau o poziţie privilegiată în marile
circuite comerciale ale epocii. Ugaritul a deţinut întâietatea în
domeniul industrial şi comercial, mai ales când, după conflictul
egipteano-hittit, a dus o politică de reconciliere între cele două
94
puteri, trecând apoi din nou sub protecţia Imperiului hittit.
Arhivele regale de la Ugarit – cuprinzând numeroase texte
diplomatice, administrative, economice şi religioase – reflectă
prosperitatea şi caracterul cosmopolit al acestui oraş-port
levantin în care, pe lângă ugarită – care e un dialect
cananeean înrudit cu feniciana –, se utiliza limba babiloniană,
hittita, hurrita şi limba egipteană. Mai mult, textele ugaritice ne-
au pus la dispoziţie una din primele scrieri alfabetice
(caracterele acesteia sunt de tip cuneiform). Vestigiile
arheologice ilustrează şi ele prosperitatea unui oraş care, la
punctul de întâlnire dintre comerţ şi cultură, a fost un factor activ
de sinteză al acestora. Ugaritul a fost distrus către anul 1200 a.
Chr. de Popoarele Mării şi nu s-a mai rederesat niciodată.
Byblosul (Gebal, Gubla) al doilea mare oraş-port de pe
coasta levantină, întreţinea, încă de la începutul mileniului III,
relaţii privilegiate cu Egiptul. Aceste relaţii ating apogeul în
timpul faraonilor din dinastia a XII-a când Byblosul devine un
avanpost al expansiunii egiptene în Asia. Către finele mileniului
II a. Chr., după tulburările provocate de invazia Popoarelor
Mării., Byblosul va fi eclipsat de ascensiunea oraşelor feniciene
Tyr şi Sidon care monopolizează traficul din întreaga
Mediterană Orientală.
La sfârşitul epocii bronzului (către 1200 a. Chr.), în
contextul gravelor tulburări provocate în întregul bazin oriental
al Mediteranei de invaziile Popoarelor Mării, ţările din Orientul
Apropiat au fost fărâmiţate în mici state şi regate de către
triburile venind din nord, asociate cu grecii micenieni veniţi
dinspre vest.
La începutul mileniului I, arameenii (un popor semit
nomad) pătrund în Syria, unde întemeiază o serie de principate
(Damasc, Hamath, Ţoba) şi, mai ales, se inflitrează în toate
centrele urbane – cananeene, feniciene şi iudaice –
amestecându-se cu populaţia locală. Astfel, aramaica se va
impune treptat în întreaga arie syro-palestiniană înlocuind
diversele dialecte semitice.
În Syria de Nord, hittiţii alungaţi din Anatolia o serie de
principate neo-hittite sau siro-hittite, la Karkemiş, Sam’al, Alep,
Til Barsib, Zincirli. Hittiţii au adaptat şi au răspândit tipul de palat
cu faţada lungă, cu coloane, prevăzută cu un portic cu etaj, bit
95
hilani, a cărei invenţie revine hurriţilor de la sfârşitul epocii
bronzului.
Syria de Nord, vatră a civilizaţiei neo-hittite şi aramaice,
constituia o poartă a lumii mediteraneene către Urartu, Asiria,
Babilon şi Imperiul persan, care, succesiv, au atacat-o sau au
ocupat-o.
La începutul mileniului I, către 800 a. Chr., când grecii
(eubeenii) au început să frecventeze coastele Levantului şi să
întemeieze factorii – la Al Mina, Poseidon şi Tell Sukas –, au
întâlnit o lume cosmopolită aflată în plină efervescenţă.
Aşezările greceşti se aflau sub suzeranitatea micilor regate
aramaice. Ceva mai la sud se întindeau regatele neo-hittite,
similare celor aramaice din punctul de vedere al civilizaţiei.
Levantul trăia în cadrul aceloraşi tradiţii, atât anatoliene
cât şi semitice, unele venite de la nord, celelalte de la sud. Din
nord veneau cunoştinţele despre metale şi sursele lor; din sud,
prin fenicienii de pe coastă, un amalgam de experienţe artistice
şi meşteşugăreşti egiptizante. Departe, spre nord-est, se afla
regatul Urartu (Armenia, până la M. Caspică), ţară bogată în
metale, ajunsă în prima jumătate a sec. VIII a. Chr. la apogeul
puterii sale şi tinzând către ţărmul Mediteranei. În interior
înflorea Asiria, al cărei imperiu va cuprinde, spre sfârşitul sec.
VIII a. Chr., întreaga regiune litorală siro-palestiniană, inclusiv
Ciprul. Diversele tradiţii de prelucrare a metalului nu sunt astăzi
uşor de deosebit între ele –aramaică, neo-hittită, urarteană sau
asiriană. Oricum, grecii au avut, încă de la început, acces la
stocuri bogate de obiecte de metal. Episoadele războinice nu
au putut să stăvilească fluxul de bunuri şi nici să oprească
instalarea unor puncte comerciale de lungă durată.
*
Importanţa civilizaţiei siro-palestiniene constă în acel
fecund sincretism care a amalgamat elemente culturale
diverse – mesopotamiene, egiptene, anatoliene şi egeene – şi
le-a răspândit apoi în multiple direcţii. Astfel, influenţa unor
formule artistice eclectice create în Syria mileniului II a. Chr., se
va resimţi, în mileniul I, în Grecia, în Imperiul ahemenid şi în
Etruria.

96
 V.3. Fenicia
Istoria feniciană, în sens strict, durează de pe la 1200 a.
Chr. pănâ în momentul când Fenicia este cucerită de Alexandru
cel Mare (333 a. Chr.).
Locuitorii de pe litoralul siro-fenician al Levantului sunt
numiţi în izvoarele egiptene feneh. Numele local al fenicienilor
era cananeeni sau sidonieni. Numele grecesc Fenicia provine
din cuvântul φοίνιξ –purpură roşie; aceasta era una din
industriile cele mai înfloritoare ale oraşelor feniciene –Tyr,
Sidon, Beirut, Arvad, Byblos-, moştenitoare ale marilor porturi
cananeene din mileniul II a. Chr. Cananeenii sunt străbunii
fenicienilor al căror nume (phoinikes), de origine greacă, nu
apare înainte de începutul mileniului I.
Fenicia a fost ocupată şi dominată rând pe rând, de
asirieni, de babilonieni şi de perşi, înainte de a fi cucerită în 333
a. Chr. de către Alexandru cel Mare, care a distrus oraşul Tyr.
Miză a rivalităţii dintre Egiptul lagid şi Imperiul seleucizilor,
Fenicia a fost în cele din urmă ocupată de romani în 64 a. Chr.
şi a devenit, sub Augustus, provincie romană.
Marile cetăţi feniciene clasice, Tyr şi Sidon, perpetuează
tradiţia ilustrată în epoca bronzului de Ugarit şi Byblos.
Fenicienii vor şti să strălucească mereu în artele aplicate, cum
este aceea a colorării şi a tratamentului ţesăturilor (purpura e o
invenţie a fenicienilor), dar rămân maeştri şi în prelucrarea
fildeşului, ştiind admirabil să sintetizeze diferitele influenţe
(egiptene, mesopotamiene, hittite, egeene, în epoca bronzului;
egiptene, asiriene, greceşti în epoca fierului) pentru a crea o
artă eclectică care traduce în termenii artizanatului aceste
influenţe culturale diverse şi impune o koine culturală, un gust
orientalizant care se răspândeşte pretutindeni în lumea
mediteraneană şi în hinterlandul ei.
Vocaţia lor de navigatori şi comercianţi a influnţat
considerabil istoria lumii mediteraneene.
De timpuriu, fenicienii şi-au orientat activitatea către
comerţ şi colonizare. După prăbuşirea principatelor miceniene,
flota feniciană a monopolizat, în secolul XII a. Chr., traficul din
întreaga Mediterană Orientală, aprovizionând Grecia, Asia şi
Egiptul cu lemn preţios, cu cupru şi cositor. Una dintre marile
glorii ale Feniciei este aceea de a fi dăruit lumii alfabetul.
97
Fenicienii au fost creatorii alfabetului pe care l-au adoptat, mai
întâi grecii, în sec. VIII a. Chr., şi apoi alte popoare indo-
europene şi semitice.
Înflorirea comercială şi maritimă a Tyrului începe la
finele mileniului II a. Chr. şi atinge apogeul în sec. IX a. Chr.,
când tyrienii au fundat colonia Cartagina (Qart Hadasht –
„Oraşul Nou” – întemeiat de principesa Elissa 814 a. Chr.), în
Golful Tunis. În timpul regelui Hiram I (969-936), oraşul Tyr îşi
va impune hegemonia asupra mai multor oraşe feniciene, între
care şi Sidonul. În această epocă oraşul Tyr avea întinse relaţii
comerciale, se pare chiar cu India, prin Marea Roşie. Oraşul
Tyr, patronat de marele zeu Melkaart, ocupat de
Nabucodonosor II în 573 a. Chr., va fi eclipsat de Sidon –
oraşul zeului Eşmun – a cărui epocă de maximă înflorire se
situează după distrugerea Tirului de către babilonieni. Sidonul a
fost unul dintre cele mai prospere oraşe din Imperiul persan,
păstrându-şi încă independenţa în sec. III a. Chr., după cum
rezultă din inscripţia de pe sarcofagul regelui Eşmunazar. În
oraşele feniciene regimuri oligarhice cârmuite de „judecători”
(sufeti) au luat locul monarhiilor.
După prăbuşirea lumii miceniene, navigatorii fenicieni
sunt primii care stabilesc legături curente cu coastele
Mediteranei Occidentale, urmaţi curând de grecii ionieni.
Dispunând de cea mai redutabilă flotă a epocii, Tyrul şi Sidonul
şi-au lărgit expansiunea comercială până în extremul Occident.
Pe măsură ce expansiunea comercială a oraşelor
feniciene căpăta o amploare tot mai mare, agenţiilor comerciale
(factorii) situate pe coastele Mediteranei Orientale, mai ales în
Cipru, li se adaugă începând din sec. IX a. Chr., cele din Africa
de Nord, din Sicilia, din Sardinia, din Malta şi din Spania.
Vechiul emporiu fenician de la Gadeş (Cadiz) –fundat potrivit
tradiţiei încă în sec. XI a. Chr.- constituia deopotrivă debuşeul
bogatelor bazine miniere din Spania şi avanpostul cabotajului
atlantic, organizat pentru expedierea cositorului provenit din
insulele britanice.
Fenicienii s-au orientat iniţial către întemeierea unor
simple emporii (factorii), coloniştii lor încercând abia mult mai
târziu să constituie state teritoriale, când dominaţia asiriană,

98
babiloniană şi persană avea să pună capăt independenţei
patriei lor de origine.
După ocuparea Tyrului de către babilonieni (573 a.
Chr.), s-a accentuat rivalitatea dintre fenicieni şi greci pentru
supremaţie în Mediterana Occidentală. De altfel, după bătălia
navală de la Alalia (535 a. Chr.), care a dat o puternică lovitură
posibilităţilor de expansiune ioniană în Occident, s-a stabilit o
separare virtuală a sferelor de influenţă între greci şi Imperiul
punic.
Colonizarea, fie ea feniciană sau grecească, a contribuit
decisiv la crearea unei unităţi organice a economiei Lumii Vechi,
făcând ca resursele şi posibilităţile tuturor regiunilor să devină
complementare. De-a lungul căilor comerciale, influenţele s-au
răspândit, exercitându-se la nivelul structurilor de civilizaţie. Ele
au sfârşit prin a duce, în fapt, la crearea „civilizaţiilor” în sensul
mediteranean al cuvântului.
Aşadar, nici dominaţia asiriană, nici cucerirea
babiloniană, nici invazia persană, n-a adus sfârşitul activităţii
debordante a fenicienilor. Vocaţia lor de navigatori şi
comercianţi n-a slăbit nici în faţa unor concurenţilor de temut
care sunt grecii, şi care după Alexandru rămân stăpâni în
Levant pentru a ceda în cele din urmă supremaţia Romei.
Oraşele feniciene n-au dispărut decât după invazia arabă, în
sec. VII p. Chr., în timp ce celelalte state din Levant se
stinseseră de mai bine de un mileniu, cu excepţia renaşterii pe
care a cunoscut-o Israelul, începând din secolul III a. Chr.,
odată cu Asmoneii şi Idumeii.

V.4. Regatul ebraic

Istoria vechii lumi ebraice – creatoarea primei mari
religii monoteiste – stă sub semnul Exodului şi Exilului. Studiile
de istorie antică a civilizaţiilor din aria syro-palestiniană, precum
şi arheologia biblică au confirmat validitatea Vechiului
Testament ca principală sursă de informaţie privind istoria şi
civilizaţia ebraică.
Preistoria Beni-Israelilor (fiii lui Israel), epoca lui Avraam
şi a Patriarhilor, urcă până în bronzul mijlociu şi triburile lor
trebuie legate de acei Habiru (=„mercenar”, „aliat”) care, încă de
la începutul epocii bronzului, nomadizau între Eufrat şi Iordan.
99
 Prima închegare a nucleului etnic ebraic este legată –
potrivit tradiţiei biblice – de Aram care a părăsit Urul, cândva
între 2000-1700 a. Chr., pentru a se stabili în Canaan. (Epoca
Patriarhilor).
Către 1700 a. Chr., câteva clanuri, atrase de bogăţia
Egiptului, părăsesc ţara Canaanului; evreii pătrund în Egipt
împreună cu hyksoşii. Şederea acestor grupuri ebraice în Egipt
se încheie cu Exodul din secolul XIII a. Chr. Tradiţia
concentrează acest episod în jurul figurii lui Moise (în egipteană
– Maşu, în ebraică – Moshe), din tribul sacerdotal al Leviţilor,
şeful carismatic care a reuşit să transforme un grup de clanuri
în nucleul poporului ebraic. – poporul lui Israel, după cum
cucerirea Palestinei – ţara făgăduită de Iahve la plecarea
evreilor din Egipt – este legată de Iosua, învingătorul de la
Ierihon. În epoca lui Moise au fost fixate principiile esenţiale ale
Legii şi moralei ebraice, aşa cum apar ele în Deuteronom.
Originea şi formarea statului ebraic rămân încă obscure.
În orice caz, către mijlocul secolului XIII a. Chr., cele 12 triburi
istorice au format o confederaţie în jurul sanctuarului lui Iahve
de la Silo, care adăpostea chivotul Legii sau arca Alianţei. Iahve
este zeul personal al fiecărui evreu (în ebraică ivri, „de dincolo”
–venit din Răsărit) şi totodată zeul naţional al Israelului.
Prin urmare, în Epoca Judecătorilor (cca. 1200-1020 a.
Chr.) nu exista decât o comunitate mai mult sau mai puţin unită
de triburi, iar legătura care unea o parte dintre ele era
totdeauna provizorie: se strângea în momentul în care israeliţii
trebuiau să respingă vreun atac al cananeenilor sau al
filistenilor, apoi se desfăcea iarăşi.
La scurt timp după constituirea acestei confederaţii cu
caracter religios, israeliţii aveau să intre în conflict cu oraşele
din Canaan care voiau să stăvilească trecerea lor spre
pământurile cultivate din valea Iordanului.
Odată supuşi cananeenii, israeliţii vor intra în conflict cu
filistenii, descendenţi din pilistu/peleset – Popoarele Mării,
învinşi de Ramses III şi stabiliţi în oraşele de coastă ale
Palestinei, de la Aşkalon la Gaza; de la numele filistenilor, în
ebraica veche Peliştim, derivă denumirea Palestinei. Filistenii
au încercat să-şi extindă dominaţia spre interior, dar s-au lovit

100
de înaintarea israeliţilor, pe cale, şi ei, de a se sedentariza în
Palestina.
Accentuarea presiunii filistenilor către mijlocul sec. XI a.
Chr. a determinat regruparea majorităţii triburilor israelite sub un
guvernământ monarhic. Astfel, către 1020 a. Chr., judecătorul
Samuel l-a investit pe cu puterea regală pe Saul (1020-1004)
din tribul Veniamin. Regatul avea încă o organizare de tip pur
patriarhal şi domnia lui Saul a fost ocupată în întregime de
conflictul cu filistenii, învingători în bătălia de la Gilboa, unde
Saul şi-a aflat sfârşitul.
Originar din tribul Iuda, David (cca. 1000-970 a. Chr.) –
fondatorul monarhiei israelite – nu accede la putere decât după
violentul conflict cu clanul lui Saul. Datorită capacităţii militare şi
abilităţii politice a tânărului suveran, micul regat ebraic vasal
filistenilor se emancipează de sub suzeranitatea acestora şi îşi
extinde frontierele în detrimentul filistenilor şi al regatelor din
Transiordania. Cucerirea oraşului amorit Ierusalim şi
redobândirea Chivotului Sfânt dau noului stat ebraic un centru
politic şi religios.
Regalitatea – o instituţie străină tradiţiei ebraice – a
fost considerată ca o nouă alianţă între Iahve şi dinastia lui
David, prelungire a legământului de pe muntele Sinai; cultul
monoteist a lui Iahve devenea astfel religie de stat.
Centralizarea puterii nu va atenua decât temporar
rivalitatea dintre triburi – îndeosebi dintre gruparea din sud şi
cea din nord. Pe de altă parte, tradiţiile tribale se acomodează
greu cu regimul monarhic: polarizate în jurul preoţimii, ele
provoacă un periculos antagonism între autoritatea laică şi cea
religioasă (metamorfozat în conflictul dintre regalitate şi profeţi).
Domnia lui Solomon (970-933 a. Chr.), „veacul de aur” al
regatului Israel, marchează o epocă de remarcabilă înflorire
economică şi culturală. Solomon, adevăratul organizator al
statului ebraic, a menţinut frontierele regatului creat de David,
pe care l-a întărit din punct de vedere militar. A organizat statul
prin crearea unei birocraţii de tip egiptean; regatul a fost
împărţit în 9 subdiviziuni administrative. Sub domnia sa regatul
ebraic a cunoscut o remarcabilă prosperitate economică.
Solomon a înălţat palatul şi Templul de la Ierusalim, cu ajutorul
meşterilor trimişi de regele Hiram al Tyrului.
101
 Amplasând Templul lângă palatul regal, Solomon
asociază cultul lui Iahve monarhiei ereditare. Templul din
Ierusalim devine sanctuarul naţional al israeliţilor şi cultul regal
se identifică cu religia de stat.
Pe de altă parte, datorită amplificării relaţiilor politice şi
comerciale ale regatului, sincretismul religios a atins proporţii
necunoscute până atunci. Monarhia încurajează fuziunea
credinţelor religioase ale celor două straturi ale populaţiei,
israeliţii şi cananeenii. Mai mult, Solomon a acceptat cultele
soţiilor sale străine.
Prin toate acţiunile sale Solomon face figură de mare
monarh oriental. Totuşi, regatul ebraic comportă un aspect
original: legătura pur personală care unea cele două părţi ale
regatului: Israelul şi Iudeea. Acestea au rămas totdeauna
distincte până la separarea lor definitivă care a avut loc după
moartea lui Solomon.
Sciziunea a fost provocată de tratamentul inegal aplicat
de către Solomon celor două provincii; astfel a sporit ostilitatea
nordului israelit împotriva unei politici axate aproape exclusiv pe
interesele fostului regat Iuda. Prin această sciziune, Israelul –
mai întins şi mai puternic din punct de vedere militar – avea
pretenţia că apără adevărata credinţă de care Ierusalimul se
îndepărtase.
O îndelungată decadenţă însoţeşte sciziunea regatului
ebraic. Astfel, după scindarea regatului, care a avut loc sub
Roboam (931-913 a. Chr.), în cursul istoriei paralele a celor
două regate – Israelul şi Iudeea – se adânceşte separarea între
o religie oficial intolerantă – spre deosebire de toate celelalte
religii orientale – şi toleranţa care domnea în sânul populaţiei
ca şi la cele două curţi regale de la Ierusalim şi Samaria.
În Epoca Profeţilor, doar o mică parte a populaţiei mai
practica cultul iahvist, în vreme ce cultele cananeene cunosc o
largă răspândire atât în Israel cât şi în Iudeea. Cele două regate
ebraice sunt singure state din Vechiul Orient în care
evenimentele politice au fost condiţionate în atât de mare
măsură de o religie intolerantă.
Regatul Israel, confruntat cu imperialismul asirian a
rezistat până la cucerirea Samariei de către Sargon II în 721 a.
Chr., în vreme ce Iudeea şi-a menţinut individualitatea politică
102
până la distrugerea Ierusalimului de către Nabucodonosor II în
587 a. Chr.
În timpul Captivităţii babiloniene, profeţii – cu deosebire
Iezechiel – au contribuit decisiv la menţinerea sentimentului
naţional şi religios al evreilor. Numai aspra încercare a Exilului -
epocă de mare exaltare religioasă şi de afirmare a caracterului
absolut monoteist al iudaismului - a făcut din iahvism religia
întregului popor israelit.
După ce perşii cuceresc Babilonul (539 a. Chr.) şi Cyrus
cel Mare îngăduie evreilor să se reîntoarcă din exil. Numai o
parte din evreii Babilonului a făcut uz de permisiunea regală.
Conform traţiţiei, 40 000 de evrei, sub conducerea lui
Zerubabel, s-au reîntors în 537 a. Chr. la Ierusalim. În timpul lui
Artaxerxe I Longimanus (465-425) un alt grup de evrei, condus
de Esdra, se repatriază. Sub conducerea lui Esdra şi Neemia,
comunitatea ebraică se reconstituie în Israel. Lui Esdra i se
datorează probabil codificarea Vechiului Testament, care până
atunci fusese perpetuat prin tradiţie orală. După întoarcerea
evreilor din Exil, autoritatea supremă în stat o va deţine marele
preot.
Israelul cunoaşte o efemeră renaştere, începând din
secolul III a. Chr., odată cu Asmoneii şi Idumeii. Apoi, Statul
ebraic intră în orbita politică a elenismului, iar, mai târziu, a
Imperiului roman.

103