Capitolul IV

GRECIA ARHAICĂ (SEC.VIII-VI. a.Chr.)

IV.1. Caracteristicile epocii

În prima jumătate a mileniului I a. Chr., Grecia arhaică

inaugurează istoria propriu-zisă a Europei şi pune bazele pe care,
mai târziu, Grecia clasică şi elenistică va crea civilizaţia noastră.
Grecia a jucat, încă din această epocă rolul de civilizaţie – model nu
numai pentru lumea mediteraneană, dar şi pentru hinterlandul
continental. Experienţa ei reprezenta o fericită sinteză de
împrumuturi – greu de delimitat unele de altele – provenite din
Orient, din Egipt şi dintr-o parte a Europei preistorice. În epoca
“arhaică” populaţia lumii elene a întreprins acel salt uriaş de
civilizaţie, care a marcat decisiv atât Lumea Veche, cât şi cultura
noastră modernă. Civilizaţia greacă, fruct al unei sinteze, a fost un
catalizator şi, în aceeaşi măsură, un centru de geneză, un izvor de
paradigme.
Structura satelor acestor “păstori ai popoarelor”, cum avea
să-i numească Homer, era aceea a unei societăţi tribale ajunse la
apogeul evoluţiei ei şi care se modela după exemplul imperiilor
monarhice ale Orientului. Adunarea oamenilor liberi, damos-ul din
tabletele miceniene, temperând puterile wanax-ului, pare să conţină
în formă embrionară acea democraţie al cărei merit aveau să şi-l
revendice în mod legitim grecii, e drept în urma unei evoluţii
obscure care nu ne oferă posibilitatea de a reconstitui etapele
iniţiale. Odată cu afluxul grupurilor doriene arta figurativă creto-
miceniană cunoaşte un declin rapid, fiind înlocuită de o artă cu
decor exclusiv geometric, ceea ce nu constituia, în fond decât o
reîntoarcere la ceea ce constituia pe atunci arta întregului continent.
Raţionalismul grec tindea să cuprindă într-o manieră
coerentă viaţa în ansamblul ei şi să definească diferitele structuri
sociale sau estetice în funcţie de un cosmos ideal. Încă din epoca
arhaică omul grec, căpătând conştiinţa rolului său de protagonist,
devine “măsura tuturor lucrurilor”, cu mult înainte ca gândirea
filosofică să fi enunţat acest principiu fundamental al civilizaţiei
elenice.
În “Evul întunecat” contactele dintre comunităţile greceşti au
fost drastic diminuate de mişcările invadatorilor, raidurile briganzilor
şi ale piraţilor. Izolaţionismul micilor comunităţi era quasi-general,
dezvoltând în spiritul grec particularismul şi individualismul.
Sentimentul apartenenţei la grup a cunoscut atunci o dezvoltare fără
precedent. El a oprit de multe ori în istoria Greciei unirea unor oraşe
52
sau a unor regiuni. Astfel, în Beoţia, de pildă, cele 12 oraşe nu au
reuşit să se unească nici măcar în epoca istorică.
Oricât de departe a ajuns procesul de urbanizare şi de
rafinare a civilizaţiei şi culturii în unele centre greceşti, trebuie avut
în vedere faptul că, pentru greci, ideea de unitate se exprima la
Atena de pildă, prin cuvântul Athenáioi - athenienii, şi nu prin acela
de Athénai - Athena, simplă noţiune geografică, ansamblul urban.
Grecii, ca şi elveţienii de astăzi, se revendicau de la comunitatea
căreia îi aparţineau şi se numeau ca atare. Ei erau athenieni,
corinthieni, milesieni, înainte de a fi greci.
Decalajul dintre grupul dorian şi cel ionian va rămâne unul
din elementele de tensiune ale dinamismului grecesc. Această
antiteză fundamentală va domina istoria Greciei. Există,
neîndoielnic, o civilizaţie doriană, austeră şi rigidă şi o civilizaţie
ioniană, amabilă şi graţioasă, care se opun, după spusele anticilor,
întocmai ca bărbatul şi femeia. Forţa elenismului se va întemeia,
deopotrivă, pe gravitatea doriană şi surâsul ionian. Decalajul dintre
ionieni şi dorieni s-a făcut remarcat, la cei dintâi prin structuri
politice mai libere, mai susceptibil de a evolua către democraţie,
printr-o arhitectură fantezistă şi o artă figurativă foarte nuanţată, iar
la ceilalţi prin constituţii mai rigide şi militariste, prin rigoarea
matematică a arhitecturii şi prin formele închise în plastică. Lumea
ioniană se înfăţişează mai deschisă şi mai întreprinzătoare: situarea
ei la mijlocul drumului între Orient şi Europa, explică abundenţa
împrumuturilor orientale, ca şi aceea moliciune a moravurilor care îi
impresiona pe antici. În lumea ioniană îşi au obârşia cunoştinţele
noastre geografice cele mai vechi ca şi elaborarea primelor sisteme
filosofice, transplantate curând în Occident, căci ionienii, care erau
grecii cei mai apropiaţi de Orient, au fost cei dintâi care au colonizat
Occidentul.
Un ecou al influenţei orientale exercitate asupra societăţii
greceşti se va regăsi în admiraţia lui Herodot pentru lumea
egipteană şi în atracţia pe care Orientul o reprezenta pentru greci, în
pofida opoziţiei lor politice şi ideologice. Antiteza între greci şi
barbari nu s-a pronunţat deschis înainte ca Imperiul persan să fi
supus cetăţile ioniene din Asia Mică şi să fi invadat Grecia. Înainte
de această vreme termenul de barbar avea pur şi simplu sensul de
aloglot: barbarul este non-grecul, adică cel care nu ştie să vorbească
greceşte. La Homer, cuvântul barbar nu-i desemnează decât pe
carienii vecini, fără a avea nici un fel de nuanţă dispreţuitoare. La
Herodot relaţiile sunt mai subtile: barbarii pot fi “deduşi” pornind de
la greci, în sensul că obiceiurile lor sunt inverse. Opoziţia grec-
barbar, care nu e rasială, ci culturală şi socială, nu coincide perfect
cu opoziţia Europa-Asia. Noţiunea de elenitate e o cucerire a
53
generaţiei războaielor medice. În sec. IV. a. Chr., noţiunea de
elenitate rămâne culturală: este grec cel care a fost educat în cultura
greacă, pe care un barbar prin origine este apt să şi-o însuşească.
Dar această noţiune se transformă treptat: pentru Aristotel este
barbar cel care prin fire este făcut să fie sclav.
Oraşul-stat (polis) grecesc - opus monarhiei persane,
organizării barbare - a fost creat în epoca arhaică, sau, mai degrabă,
a fost elaborat treptat, până în formele lui exterioare şi în planurile
lui urbanistice, după stadiul organizării aristocratice şi după
experienţa tiraniei
Civilizaţia greacă este o civilizaţie a cuvântului şi, înainte de
toate, a cuvântului politic. Raţiunea greacă – operând cu cuplurile de
opoziţii – este o raţiune politică. Gândirea greacă raţionează prin
alternative şi cupluri: logos (cuvânt) – ergon (faptă), nomos (legea,
convenţia, obiceiul) – physis (natura), gnome (previziunea raţională)
– tyche (hazardul), dike (justiţia zeilor) – hybris (trufia), tot aşa cum
se opune recelui sau umedul – uscatului în cosmologia milesiană.
Principiul polarităţii a jucat un rol fundamental în
raţionalismul gânditorilor greci din epoca arhaică. Grecii, care au
făcut din principiul polarităţii unul din temeiurile reprezentărilor lor
despre lume, exprimau sub forma unui tabel pe două coloane
celebra systoichia, opoziţiile care, pentru ei, scandau Universul.
Astfel, pitagoreii, după cum scrie Aristotel, “recunoaşteau 10 principii
pe care le aşezau în două coloane paralele: finit-infinit, impar-par,
unu-multiplu, dreapta-stânga, masculin-feminin, repaos-mişcare,
rectiliniu-curb, luminos-obscur, bun-rău, pătrat-dreptunghi”, listă care
s-ar putea lungi pornind de la diferitele aspecte ale culturii greceşti:
artă (techne) - ştiinţă (episteme) hoplit-efeb, stăpân-sclav, grec-
barbar, cetăţean-străin, adult-copil, bărbat-femeie, Apollo-Dionysos
etc. O tabelă pitagorică a opoziţiilor (Aristotel, Metaph., A5, 986 a
22-64) aşază elementul feminin de partea nelimitatului, al imparului,
al multiplului, al stângii, al obscurului, într-un cuvânt de partea
sălbăticiei, masculinul încarnând civilizaţia. Aristotel: “pitagoreii
numeau bun ce se află la dreapta, în sus şi înainte, şi rău - ce se
află la stânga, în jos, în spate”. Opoziţia masculin-feminin a fost
clară tot timpul cât a durat civilizaţia cetăţii. Cetatea greacă era un
club exclusiv masculin.
Principiul întâietăţii vârstei este caracteristic lumii greceşti.
La Sparta, autoritatea supremă, împreună cu regii şi eforii, şi
superioară adunării poporului, se numeşte gerousia, Sfatul
bătrânilor. La Athena, pentru a fi membru în sfat (Areopagul), trebuia
să ai măcar 30 de ani, iar în adunare, cei mai vârstnici au înaintea
celorlalţi dreptul la cuvânt - regulă care poate fi observată încă din
epoca homerică. Între copilărie şi vârsta adultă, vârsta războinicului
54
şi a vieţii politice, se situează o perioadă de încercări şi iniţieri aşa
cum se întâlneşte adesea şi în societatea primitivă. La Sparta,
Kryptoi, adică elita celor tineri, colindă munţii pe timp de iarnă,
practicând furtul, şiretlicurile şi asasinatul hiloţilor, înainte de a
deveni, printr-o brutală răsturnare a valorilor, hopliţi. La Atena,
efebul se numeşte şi peripolos, cel care dă înconjur. Efebia e
cunoscută mai ales sub forma laicizată a serviciului militar de doi
ani, efectuat îndeosebi în fortăreţele de graniţă.
“Reforma hoplitică”, la începutul secolului al VII-lea a. Chr. a
fost deopotrivă consecinţa şi cauza unei profunde mutaţii politice.
“Prima constituţie - după cu afirma Aristotel (Pol.4, 1297 b. 17-20) a
fost cea a războinicilor, şi chiar, la origine, cea a călăreţilor”.
Participant la luptă, hoplitul îşi impune şi participarea la viaţa
politică. Războiul devine un element cu atât mai esenţial, cu cât
cetatea îşi riscă existenţa în război. S-a spus - nu fără prea multă
exagerare - că, pentru greci, starea de război reprezintă regula şi
pacea - excepţia. În fapt, până în 386 a. Chr., majoritatea tratatelor
cunoscute sunt tratate temporare, însoţite de o alianţă: este aliat
sau eşti inamic. Războiul grec este pacea continuată cu alte
mijloace. Instituţiile civice şi instituţiile militare sunt riguros paralele.
Războiului generalizat îi corespunde conceptul de “pace comună”, la
început sub patronajul Marelui Rege persan (386 a. Chr.), apoi
sub conducerea unei cetăţi-hegemon, până în ziua când, la Corinth
(336 a. Chr.), regele Macedoniei îşi impune arbitrajul.
Epoca arhaică a fost, între toate, cea mai fericită din lunga
istorie a grecilor. Lacedemonienii nu se închistaseră încă în acel
militarism aristocratic impermeabil la cultură, faţă de care democraţii
athenieni aveau să abordeze mai târziu nu atât de mare dispreţ.
Apropape fiecare cetate era focarul unei arte specifice. Vitalitatea
acestor individualităţi urbane ajunge tocmai acum la cea mai mare
strălucire şi la deplina ei înflorire, atât pe plan artistic, cât şi politic şi
economic.
Civilizaţia greacă din epoca arhaică nu poate fi privită prin
prisma unui centru unic faţă de care celelalte póleis, metropolitane
sau coloniale, se înfăţişează ca puncte periferice, precum mai târziu
Atena epocii clasice în raport cu restul lumii elene. Grecia arhaică
se caracterizează prin absenţa unui asemenea centru unic, politic,
religios sau cultural. Oraşele greceşti participau, în diverse părţi ale
oikumenei, la progresul civilizaţiei greceşti. Absenţa unei “capitale” a
grecităţii a stimulat înflorirea diverselor centre culturale, cu
specificul, libertatea şi inventivitatea lor. Ele au apărut, deopotrivă,
în Grecia propriu-zisă, ca şi în cea asiatică sau colonială. Nu lipsit
de semnificaţie e faptul că unii dintre cei mai prestigioşi filosofi
presocratici Phytagoras din Samos, de pildă s-au îndreptat către
55
“lumea nouă” a elenismului, în Sicilia şi în Graecia Magna,
întemeind noi şcoli de gândire (phytagoreică, eleată).
Diaspora colonială avea să răspândească şi să afirme în
întreaga arie mediteraneană structurile urbane de tip grecesc.
Economia grecească a impus pretutindeni folosirea monedei, iar
implantarea coloniilor a contribuit la unitatea economiei
continentale. Urbansimul dezvoltat de colonizarea greacă avea să
accelereze evoluţia structurilor protoistorice ale hinterlandului
mediteranean al vechii Europe. Astfel, spiritul grec şi-a pus pecetea
durabilă pe evoluţia universului european.

IV.2. Colonizarea greacă în Mediterana

Colonizarea greacă - fenomenul roirii grecilor din câteva

centre urbane mai populate şi mai evoluate către ţărmurile
Mediteranei şi ale Mării Negre - reprezintă în sine un remarcabil
fapt de civilizaţie care a avut consecinţe decisive pentru istoria
întregului continent european.
Fenomenul colonizării a avut un caracter de masă şi s-a
desfăşurat pe durata mai multor secole, devenind un mod de viaţă
specific grecesc. Mişcarea de expansiune economică miceniană
prefigurează direcţiile de desfăşurare a mişcării colonizatoare din
epoca arhaică. În larga expansiune a coloniştilor greci, ei au intrat în
contact cu populaţii aparţinând unor civilizaţii extrem de diverse.
Astfel, în timp ce, în Răsărit, ei se înfăţişau ca umili învăţăcei, în
faţa unor străvechi centre de civilizaţie, împrumutând idei, divinităţi,
copiind procedee şi tehnologii, în ţinuturile europene grecii apăreau
ca civilizatori, introducând idei şi forme de civilizaţie, împreună cu
mărfurile lor atrăgătoare.
Dacă Răsăritul mediteranean, antrenat de dinamismul
Orientului Apropiat, participă activ la progresul civilizaţiei,
Occidentul nu depăşeşte pragul dintre protoistorie decât graţie
impulsului pe care l-a constituit colonizarea greacă.
După prăbuşirea lumii miceniene, navigatorii fenicieni sunt
primii care stabilesc legături curente cu coastele Mediteranei
Occidentale, urmaţi curând de ionieni. Tradiţia punică fixa la
începutul secolului XI. a. Chr. fundarea oraşului Gades (Cádiz) în
Spania, iar în secolul VIII., istorisirile Odiseei evocă raporturile
recent stabilite sau reluate de grecii din Asia, moştenitori ai aheilor,
cu ţinuturile fabuloase ale Occidentului. Din aceste prime aventuri
maritime se va naşte acel puternic curent de colonizare care va
răspândi pe întregul litoral mediteranean, cu deosebire în cursul
secolelor VIII-VI. a. Chr., coloniile urbane ale metropolelor greceşti

56
şi feniciene, suscitând o intensificare fără precedent a schimburilor
comerciale şi a celor culturale din această arie maritimă.
Cauzele colonizării
Mobilul fundamental al colonizării pare să fi fost de ordin
economic. Scopul iniţial l-a constituit apropierea noilor zăcăminte
metalifere şi în special a metalelor indispensabile aliajelor. Vechiul
emporiu fenician de la Cádiz, probabil cel mai vechi din Occident,
constituia, deopotrivă, debuşeul bogatelor bazine miniere din
peninsula iberică şi avanpostul cabotajului atlantic, organizat de
timpuriu pentru expedierea cositorului provenit din insulele britanice.
Aceste nevoi de materii prime, accentuate de progresul tehnicii, i-au
determinat pe greci, ca şi pe fenicieni, să se îndrepte către zonele
riverane occidentale. Nu numai metalele vor fi căutate de greci, deşi
aurul continental continua să-i atragă pe coastele inospitaliere ale
Thraciei, ci şi alte produse de primă necesitate: grâul din bazinul
pontic şi din Egipt, lemnul din Caucaz etc.
Suprapopularea unora dintre póleis-urile mai bine situate
geografic –organizate însă pentru un număr relativ restrâns de
cetăţeni–, unele calamităţi, ca serii de recolte proaste, epidemii etc.,
au putut constitui motivele imediate ale colonizării. Exemplul clasic
este cel al Cyrenei, colonia din Lybia, asupra căreia dispunem de o
amplă relatare a lui Herodot (IV, 151-168) şi de o inscripţie din
secolul IV a. Chr. care reproduce decretul iniţial de fundare.
Relatarea lui Herodot conţine multe elemente - standard ale unei
legende de întemeiere: sărăcia şi seceta din metropolă, rolul
oracolului de la Delfi în orientarea coloniştilor, modul de selectare a
corpului expediţionar, tipul de instalare “în doi timpi” în noua patrie.
Colonii înfiinţate pentru acelaşi motiv sunt numeroase în sudul Italiei
- Rhegium, Sybaris, Crotona, Metapont.
Suprapopularea cetăţilor, cu deosebire a celor din Asia
Mică, a impus importurile alimentare, înainte de a determina, în
secolul V. a. Chr., crearea de kleruhii, avanposturi militare şi colonii
populate cu excedentul de ţărani ai Athenei. Orientarea comerţului
grecesc către importul de cereale s-a produs în a doua jumătate a
secolului VII. a. Chr., ca un alt răspuns la criza agrară şi la foametea
endemică, cauzele iniţiale ale plecării grupurilor de colonişti. Atare
orientare a fost iniţială de oraşele de pe coasta apuseană a
Anatoliei, în special de Milet, unde criza fusese agravată de la
raidurile periodice ale regatului lydian vecin. Aşa s-ar explica, după
Carl Roebuck (Ionian Trade and Colonisation, N.Y., 1959)
declanşarea la grecii din răsărit a mişcării de colonizare, autorul
punând în aceeaşi legătură cauzală colonizarea din bazinul pontic şi
cea din Egipt începând cu secolul VIII, colonizarea serveşte drept

57
supapă pentru această suprapopulaţie şi pentru lipsa de pământ
cultivabil (stenohoria–„foamea de pământ”).
Nu numai foametea a putut însă îndemna pe greci să
emigreze. Au existat şi alte cauze ideologice, crize politice şi
răsturnări sociale. Stasis (lupta politică dintre facţiunile care-şi
disputau întâietatea în polis) era şi ea o cauză a colonizării;
câteodată, facţiunea învinsă era obligată să se exileze. Astfel, la
Sparta, de pildă, conflictul dintre spartanii propriu-zişi şi acei “fii ai
Fecioarei” (parthénai), având ca obiect venerabilul sanctuar al lui
Apollo Hyakintios a dus la exilarea rebelilor, obligaţi să-şi caute o
nouă patrie la Tarent, singura colonie a Spartei; Arhias părăseşte
Corinthul în urma comiterii unei crime pentru a deveni oikistes-ul
Syracusei. Aşadar, exodul celor proscrişi în urma unor revoluţii
politice şi afluxul indezirabililor respinşi de cetăţi au sporit valurile
colonizării. Poetul Arhiloh, participant la expediţiile coloniale ale
thasienilor pe coastele Thraciei, vorbeşte în această privinţă de
“golănime panelenică”, adică de aventurieri veniţi din toate colţurile
lumii greceşti.
Uneori, cauzele colonizării pot fi şi de natură religioasă. Este
cazul aşa-numitei dekate („dijma” în oameni), când – urmare a unei
promisiuni făcute zeilor – fiecare familie din cetate era obligată să
dea unul sau mai mulţi membri ca participanţi la expediţia de
colonizare.
În fine, în Asia Mică, o parte a ionienilor caută să-şi
părăsească cetăţile ameninţate de expansiunea persană. Aşa se
ajunge la exodul masiv de foceeni către Marsilia (Massalia) şi
Corsica (Cyrnos) în 544, care a dus la prima mare înfruntare între
Carthagina şi lumea greacă: bătălia de la Alalia (535).
Chiar dacă asemenea cauze au putut determina diverse
grupuri de colonişti să întemeieze noi aşezări, în majoritatea
cazurilor a existat un interes comercial. Acesta apare cu pregnanţă
în cazul coloniilor celor mai vechi întemeiate de eubeeni. Astfel,
aşezarea de la Al-Mina (cca.800), pe coasta de nord a Syriei, la
gurile fluviului Orontes şi cea de la Pithekoussai, în insula Ischia din
G. Neapole indică “din start” interesul eubeenilor pentru comerţul la
lungă distanţă dintre Orientul Apropiat şi Italia (despre cauzele
colonizării, cf. V. Ehrenberg, From Solon to Socrates. Greek History
and Civilization During the 6th and 5th Centuries BC, London, 1973, p.
16 sqq).
*
Marea colonizare greacă a cunoscut două etape. Prima, în
perioada 770 – 670 a. Chr., când direcţia principală a fost spre vest.
În această perioadă au apărut numeroasele colonii din Sicilia şi Italia
de Sud, care aveau să dea ulterior regiunii numele de Grecia Mare.
58
Printre cele mai importante colonii din Occident se numără
Syracusa în Sicilia, Cumae, Tarent (singura colonie întemeiată de
Sparta), Sybaris, Naxos, Leontinoi în Italia de Sud. Principalele
metropole sunt cetăţile din I. Eubeea, alături de Corinth şi Megara,
iar scopul principal al acestei colonizări este reprezentat de căutarea
de noi teritorii agricole. Caracterul preponderent agrar al colonizării
este ilustrat şi de denumirea – apoikia („casă departe de casă”) –
dată acestor colonii.
A doua etapă este reprezentată de perioada 670–500 a.
Chr. şi are ca direcţie principală zona Pontului Euxin; roirea grecilor
continuă şi spre Occident, dar nu în ritmul primei etape. Metropolele
celei de-a doua etape a colonizării sunt în principal Megara, oraşe
din Grecia insulară (Paros, Chios şi Teros) şi cele din Ionia, în
special Milet.
*
Practica instalării unei colonii este evocată în Odiseea (VI, 7-
11) - este vorba de Nausithoos, întemeietorul Scheriei, care a trebuit
să: a) marcheze poziţia oraşului şi să ridice zidul de incintă; b)
delimiteze incinta sacră; c) împartă terenul din interior în loturi
pentru case; d) distribuie terenul arabil din afara incintei în loturi
pentru cetăţeni.
Raporturile dintre metropole şi colonii
Uneori noile comunităţi întemeiate de colonişti erau mai
degrabă un punct comercial – factorie – decât o colonie (apoikia,
“aşezare nouă”) greacă tipică. Asemenea aşezări diferite
constituţional de tipul clasic de polis au fost întemeiate în Levant, la
Al–Mina şi la Tell Sukas, în Egipt, la Naukratis, ca şi în Italia, la
Gravisca – portul oraşului etrusc Tarquinia – şi la Spina, pe coasta
nord-vest adriatică. Ele erau numite de greci nu póleis, ci emporia,
iar statutul lor politic era diferit, fiind considerate comunităţi greceşti
înglobate în structuri social-politice şi etnice diferite, aşa cum reiese
din relatarea lui Herodot despre Naukratis.
Necesitatea şi apoi dezvoltarea colonizării au generat
rivalităţi fie între metropole, fie între colonii, fie la nivelul marilor
protagonoşti - grecii şi fenicienii. Datorită permanentei legături dintre
coloniştii greci şi oracolul de la Delfi – unde se stoca o cantitate
importantă de informaţii geografice – acesta a dobândit cu timpul o
poziţie de arbitru. Autorii antici menţionează exemple variate care
arată că diverse litigii erau trimise la Delfi spre a fi judecate.
Sanctuarul de la Delfi a devenit astfel un fel de “curte de justiţie
internaţională”. Stăpânirea poziţiilor - cheie a dus în secolul VI a.
Chr. la lungi dueluri pentru hegemonie. Numărul mare al
metropolelor a suscitat la început, între ele, o emulaţie favorabilă
expansiunii coloniale. Fiecare metropolă încerca să-şi sporească
59
prestigiul creând noi cetăţi-satelit, a căror înmulţire părea să-i
mărească puterea. Unele recurgeau, în această expansiune, la
mercenari şi la străini, în fruntea cărora se aflau doar câteva dintre
cetăţenii lor. Aşa se explică, de pildă, vastul orizont colonial al micii
Megara.
Ulterior însă, conflictele politice dintre metropole, mai ales
dintre cele doriene şi ioniene, apoi dintre Sparta şi Athena, au
complicat relaţiile dintre colonii, făcând imposibilă orice coeziune.
Între colonii şi metropolele lor, unele cel mai adesea oligarhice,
celelalte când aristocratice, când democratice, divergenţele ivite în
sânul elitelor aflate la putere antrenau interminabile conflicte.
Faţă de dispersarea grecească, fenicienii care erau cu toţi
dependenţi de aceeaşi metropolă, şi-au menţinut continuu unitatea,
cu excepţia perioadei în care Carthagina, temându-se tocmai de
dislocare în urma căderii metropolei – Tyrul – şi-au impus
hegemonia coloniilor surori devenite şi ele autonome. Acest episod
anticipa conflictul care va căpăta ulterior o amploare decisivă când
Carthagina, preluând locul metropolei ei decăzute şi trecute după
invazia persană în tabăra asiatică (bătălia navală de la Milet), a luat
poziţie în conflictul major care opunea, de acum înainte, Occidentul
şi Orientul.
Noul clivaj instaurat în lumea egeeană, după ocupaţia
persană a oraşelor ioniene de pe litoralul anatolian, i-a corespuns în
Occident o rivalitate acerbă între Carthagina şi greci, care nu erau
confruntaţi direct cu expansionismul persan.
Este, de altfel, concurenţa care s-a manifestat, în chiar
momentul întemeierii coloniilor, între cei doi protagonişti ai aventurii
maritime: grecii şi fenicienii. Această concurenţă pare să se fi
conturat începând cu secolul VII. a. Chr. Între cele mai
întreprinzătoare metropole greceşti - în special Miletul - şi fenicienii
instalaţi în Egipt sau făcând comerţ cu Pontul Euxin.
Dominaţia asiriană asupra Feniciei către finele secolului VII
a favorizat iniţiativa grecească. Dorienii din I. Thera s-au instalat în
Cirenaica. După ocuparea Tyrului de către babilonieni (574 a. Chr.)
rivalitatea s-a accentuat: Carthagina s-a opus ferm noilor tentative
doriene în Africa. La începutul secolului VI. a. Chr., Carthagina s-a
opus, fără succes însă, întemeierii Massaliei de către foceeni care,
după aventura lui Kalaios din Samos - care a navigat până la
Coloanele lui Hercule, de unde a trecut în Atlantic şi a acostat la
Tartessos (Herodot IV, 152) - au încercat să-i surprindă pe
cartaginezi prin nord.
Din Massalia, foceenii ameninţau monopolul cartaginez în
Spania. Din relatarea lui Herodot ştim că regele Arganthonosios din
Tartessos (care aparţinea de multă vreme sferei de influenţă
60
feniciană), în prima jumătate a secolului VI şi înainte ca Foceea să
cadă sub perşi (546 a. Chr.), încercase să întemeieze în regatul său
o colonie foceeană, pentru a scăpa de monopolul apăsător al
fenicienilor. Dar, Carthagina, care îşi asumase conducerea
fenicienilor din Occident, controla vechea colonie baleară -
Ebusus/Ibiza, fundată în 654 a. Chr. - şi, pe când dominaţia persană
la mijlocul secolului VI stopa expansiunea ionienilor din Foceea, ea
se alia cu etruscii şi ducea o politică antigrecească în M. Tireniană.
Noi puteri cu teritoriul mereu mai întins, ca Syracusa –
devenită centrul conducător al politicii siciliote – au apărut pe malul
opus celui al Cartaginei şi nu este o întâmplare dacă şi una şi
cealaltă s-au dezvoltat în această situare crucială, la răscrucea
drumurilor mediteraneene, într-o poziţie-cheie.
Efectele colonizării - fie ea grecească sau feniciană - au fost
numeroase şi importante. Înainte de toate, accelerarea legăturilor
dintre populaţii şi regiuni foarte îndepărtate unele de altele; altfel
spus, colonizarea a dus la crearea unei unităţi organice a economiei
lumii vechi prin impunerea economiei monetare/mercantile
(cremastica grecilor, pe care Platon o va defini drept “arta care
scapă omul de sărăcie” - Gorgias, 477 e) şi a sistemelor lor
ponderale (inspirate de la cele din Orient), grecii au ştiut să
echilibreze în mod remarcabil economia mediteraneană. De-a lungul
căilor comerciale, influenţele s-au răspândit exercitându-se la nivelul
civilizaţiei. Ele au sfârşit prin a duce la crearea “civilizaţiilor” în
sensul mediteranean al cuvântului. Aceasta a fost fireşte consecinţa
şi nu scopul colonizării.
Un curent cu dublu sens cuprinde Occidentul în prima
jumătate a mileniului I: circulaţia a fost de la est la vest şi de la vest
la est, fără a se limita la relaţiile dintre metropole şi colonizării lor.
Bătălia de la Alalia, din punct de vedere militar câştigată,
dar pierdută virtual de foceeni în 535 a. Chr., a oprit expansiunea
grecească spre nord şi, împiedicând întărirea Massaliei, a dat o
lovitură decisivă posibilităţilor de expansiune ioniană în Extremul
Occident. Iniţiativa ioniană odată anhilată, ceilalţi greci nu s-au mai
încumetat să treacă dincolo de Sicilia şi astfel s-a stabilit atunci o
separare virtuală a sferelor de influenţă între greci şi Imperiul punic.
Prin posesiunea Siciliei Occidentale Carthagina bloca practic
trecerea între cele două bazine ale Mediteranei, iar prin coloniile
sale din Sardinia şi din baleare îşi asigura monopolul comerţului
iberic şi al navigaţiei atlantice. Pentru un răstimp de trei secole estul
Siciliei şi Sudul Italiei devin teatrul înverşunatei rivalităţi dintre greci
şi cartaginezi.
După bătălia de la Alalia, Mediterana central-occidentală
apare împărţită în două sfere de influenţă principiale cea a
61
Carthaginei şi cea a grecilor care, pe lângă Ionia, cuprindea şi M.
Tireniană până la Cumae, ca şi Adriatica. M. Tireniană la nord de
Cumae constituia sfera maritimă a etruscilor, care se înserau astfel
între sfera de influenţă a Cartaginei şi cea, mai fragmentată, a
grecilor. Pe coastele Iberice, vechile emporii greceşti au fost
absorbite, de la Hemeroscopeion Palaiopolis Emporion, Mainace şi
până la Gibraltar, de colonizarea punică. Astfel, etruscii deveneau
arbitrii unei situaţii de care, totodată, depindeau în întregime, ceea
ce face firească pendularea lor între cartaginezi şi greci.

Lumea colonială

În secolul V a. Chr., coastele întregii Mediterane sunt

jalonate de mulţimea de colonii şi de emporia, cu excepţia ţărmurilor
Italiei Centrale, unde dezvoltarea precoce a oraşelor etrusce a făcut
orice colonizare inutilă. Etruscii, şi ei navigatori întreprinzători, s-au
manifestat în Orient în epoca arhaică. Ei au jucat un rol esenţial în
stabilirea curentului care ducea de la vest la est.
Interesul pentru interiorul continentului nu a depăşit, în nici
un caz, câteva zeci de kilometri de la coastă. Colonizarea nu a făcut
să progreseze explorarea Europei continentale. Existenţa Marsiliei
ca şi cap de pod meridional al căii terestre prin care puteau fi
transportate materiile prime din insulele britanice - calea maritimă
aflându-se în mâinile cartaginezilor - nu implică rolul massalioţilor
înşişi de a-şi fi asigurat traficul de-a lungul Ronului, al Saônei şi al
Senei. Celţii din Gallia au fost cei care asigurau traficul către sud
până la Massalia, aflându-se în bune raporturi cu colonia grecească.
Cunoaşterea Europei a rămas astfel limitată la regiunile de coastă.
De altfel, transporturile maritime contrastau, prin relativa lor
rapiditate, cu încetineala traficului terestru, care urma în interior
drumuri adesea necunoscute negustorilor greci. Traficul maritim a
fost facilitat, cel puţin din secolul VII. a. Chr., de înventarea şi
perfecţionarea navelor de marfă mari cu pânze care, pentru comerţ,
au înlocuit vasele lungi cu vâsle din vremea primilor navigatori,
cărora Herodot le atribuia succesul ionienilor în Occident. Navele
grele, mai dificil de manevrat, dar adecvate pentru transportul
mărfurilor, ar fi fost inventate de orientali, de la care fenicienii, apoi
grecii şi etruscii le-ar fi împrumutat ulterior. În fine, grecii au pus la
punct o adevărată ştiinţă a vânturilor şi curenţilor maritimi utilizaţi în
navigaţia în larg.
În planul civilizaţiei este evidentă o altă consecinţă a
colonizării: înmulţirea de-a lungul întregului litoral mediteranean, a
structurilor urbane avându-şi sorgintea în societăţile evoluate ale
Orientului şi contactul, astfel stabilit, între acest sistem superior de
62
viaţă şi structurile tribale din fiecare hinterland. Grecii au transformat
în câteva secole Mediterana şi Marea Neagră în lacuri greceşti,
realizând în creuzetul constituit de propria lor civilizaţie sinteza
dintre Orient şi Occident, graţie geniului inegalabil al rasei lor.
Până şi tipul urbanistic de plan ortogonal, în care
Antichitatea clasică a recunoscut imaginea perfectă a cetăţii, s-a
răspândit în aceste regiuni periferice. Mediul colonial a dobândit în
scurt timp o originalitate şi o vitalitate care au îmbogăţit, în multe
privinţe, patrimoniul elenic. În pofida plăcerilor unei existenţe laxe -
simbolul acesteia fiind pentru noi denumirea de sibarism - civilizaţia
opulentă a elenismului colonial din Occident nu este lipsită de
seducţie. În această “Americã a trupurilor arhaice” se poate vorbi
despre “o artă colonială” - care manifestă o vădită predilecţie pentru
tot ce e colosal şi ostentativ - şi mai ales despre o religie colonială,
căci acesta e domeniul în care se simte o atmosferă cu totul diferită
faţă de cea din Grecia propriu-zisă.
În acelaşi timp, colonizarea grecească a suscitat o vastă
mişcare de idei politice şi sociale. Ea s-a datorat unor grupuri sociale
care în metropole se aflau în conflict cu vechea aristocraţie funciară.
Coloniile erau conduse de o orăşenime mercantilă care a devenit şi
ea, uneori, proprietară de pământuri - ca acei gomoroi din Syracusa
- dar care era distinctă de “nobilimea de sânge”.
Iniţial coloniile au fost medii deschise tuturor celor cu spirit
intreprinzător: ele erau, în majoritatea lor, oligarhice şi nu
aristocratice. Aşa încât sentimentul libertăţii şi al individualismului au
găsit în mediul colonial un excelent teren de afirmare. În această
ambianţă a înflorit gândirea juridică, cele mai vechi legi scrise
cunoscute fiind cele coloniale/italiote, legislaţia elaborată de
Zaleucos din Locri şi cea a lui Charondas din Catane. De altfel,
tocmai în oraşele coloniale aveau să se nască acele forme mixte de
guvernământ pe baza cărora se vor dezvolta ulterior constituţiile
mixte/ mikitai politeiai, îmbinând cele două sisteme - oligarhic şi
democratic -, pe care Aristotel le-a apreciat ca fiind cele mai
raţionale şi care au servit drept fundament constituţiilor epocii
elenistice.
În fine, orizontul spiritual grecesc – religios, poetic şi
speculativ – s-a lărgit şi s-a structurat pe baze diverse în lumea
colonială. Relevante în acest sens sunt literatura şi gândirea
filosofică a italioţilor din secolul al VI-lea a. Chr.
Universul punic nu se prezintă definit din punct de vedere
social şi politic, cu excepţia tendinţei spre centralizare. Mediul punic
era, în schimb, sensibil diferit de cel al grecilor pe plan ideologic şi
moral. Elementul motor al vieţii cartagineze era mercantilismul, un
mercantilism socotit ca un scop în sine: civilizaţia punică avea un
63
caracter pur practic şi tehnic. Principala contribuţie cartagineză la
civilizaţia antică a constat în perfecţionarea mijloacelor şi
procedeelor tehnice de producţie, atât în domeniul agricol şi minier,
al tehnicii navale şi în cel bancar.
Rolul vieţii maritime este ilustrat pregnant de aşa-numitul
fenomen orientalizant, care ocupă un loc important în evoluţia
civilizaţiei europene din cursul primei jumătăţi a mileniului I. Această
stare de spirit este relevantă de arta şi producţia artizanală, nivelul
ei permiţându-i să fie înţeleasă de toată lumea şi să pătrundă în cele
mai diverse societăţi, fapt ce atestă că este vorba într-adevăr de un
spirit general de o koiné, de un ansamblu de gusturi împărtăşite
chiar şi în afara societăţilor citadine. Acest gust, acest stil
orientalizant - tradus în termenii unei arte eclectice - s-a format în
Levant, în aria de interferenţă Syro-palestino-feniciană. Pe lângă
modelele egiptene şi mesopotamiene, această artă ecletică a
asimilat şi influenţele iraniene şi urarteene. Marile modele create de
Egipt şi de Mesopotamia în domeniul artei figurative au fost traduse
în termenii artizanatului. Arta orientalizantă, eclectică prin excelenţă,
este ilustrată de o impresionantă cantitate de bronzuri, de fildeşuri,
de bijuterii de aur şi argint, de vase preţioase.
Prototipurile orientale propriu-zise n-au ajuns decât arareori
în Occident, unde în schimb au fost foarte de timpuriu imitate. Prin
urmare, se distinge o arie orientală - aria de răspândire a produselor
originale - şi o arie occidentală, unde imitaţiile şi reelaborările sunt
preponderente faţă de produsele importate.
Fenicienii au avut un rol determinant în difuzarea produselor
artei orientalizante. La Carthagina şi în alte părţi ale lumii punice,
ateliere active produceau pentru export. Operele lor se
caracterizează, deopotrivă, printr-o lipsă de originalitate şi printr-o
remarcabilă măiestrie tehnică.
Grecilor le revine meritul unei interpretări originale. Teme şi
motive ornamentale preluate din orient sunt asimilate progresiv în
sintaxa rigidă a stilului geometric. Ele se articulează în compoziţii
logice şi coerente, conferind arte decorative o calitate necunoscută
la fenicieni şi cartaginezi.
Arta orientalizantă coincide în perioada ei de maximă
înflorire cu o viaţă economică de o excepţională intensitate, de la un
capăt la celălalt al mediteranei. Circulaţia ideilor artistice şi
religioase s-a dezvoltat în paralel cu circulaţia economică. Noile
puteri care se ridică acum vor deveni protagonistele istoriei lumii
mediteraneene.
Colonizarea greacă nu încetează o dată cu epoca arhaică,
ci devine unul dintre aspectele definitorii ale civilizaţiei greceşti în
genere. Întemeierea de colonii s-a produs până la sfârşitul epocii
64
elenistice, ca una din formulele acelei diasporá elenice - cealaltă
fiind fundarea de oraşe în interiorul continental, iniţiată de Alexandru
cel Mare şi continuată de succesorii săi. Ea a adus o bună parte a
lumii vechi în cuprinsul aceleiaşi civilizaţii, pregătind marea sinteză
a Romei.

IV.3.Revoluţia economică. Introducerea monedei.

Economia mercantilă

În cursul secolului VII a. Chr. Echilibrul regimului aristocratic

este bulversat de o criză care afectează majoritatea oraşelor lumii
greceşti. Aceste mutaţii sunt consecinţa revoluţiei economice ce
aduce cu sine importante transformări sociale.
Până în secolul VIII a. Chr., în lumea greacă şi în Orient,
comerţul arhaic se făcea numai pe bază de troc. După cum a
demonstrat Karl Polanyi (Trade and Market in the Early Empires,
Chicago, 1957) - care opune ca antinomici termenii de comerţ
(trade) şi piaţă (market) - în societăţile arhaice economia nu este o
activitate autonomă, ea rămâne o activitate încorporată în societate
şi în instituţiile ei. Funcţionarea economiei depinde de factori sociali
de natură extraeconomică, care îi alterează caracterul. La grecii
arhaici, ca şi la alţi indoeuropeni (cf. în latină pecunia, în germană
feo=vite, apoi bani), vitele par a fi fost primele instrumente de troc.
În Orient - în special în Imperiul hittit şi în Asiria - metalul era deja
utilizat încă din mileniul al II-lea drept etalon, sub formă de lingouri
ştampilate.
Cât priveşte originea monedei, tradiţiile despre care
relatează grecii sunt confuze şi contradictorii. Herodot (1, 94) ne
sugerează că lydienii au fost primii care au produs monedă, iar
materialul arheologic - dovezile timpurii de prelucrare a aurului la
Sardes care reprezentau probabil, instrumente pentru plata soldelor
mercenarilor - face verosimilă această presupunere. Inventarea
monedei a fost atribuită lui Gyges (687-652), rege al Lydiei, unde se
găsea din abundenţă electrum şi unde curge Pactolul, al cărui nume
este şi astăzi sinonimul bogăţiei. Doi dintre succesorii lui Gyges,
Alyattes (620-561) şi mai ales Cressus (561-546) - care emit starteri
de aur şi de argint - continuă să bată monedă în cantităţi uriaşe.
Invenţia, databilă în jurul anului 680 a. Chr., a fost adoptată
curând - către 670 a. Chr. - de către oraşele ioniene de pe coastă -
Milet, Efes, Foceea, apoi Chiosul şi Samosul bat monedă din
electrum şi apoi, ultimele două, din argint. Chiar dacă această
datare pare a fi prea timpurie, începuturile monetăriei la grecii din
răsărit sunt strict legate de aurul lydian. Monedele emise de
diferitele oraşe de pe coasta anatoliană şi din lumea insulară se
65
clasifică în două grupe - după etalonul la care aderaseră - cel
milesian, adică cel din Lydia, şi etalonul foceean, adoptat de Chios,
după o uşoară reducere a greutăţii.
În Grecia continentală, unde nu exista nici aur, nici electrum,
situaţia se înfăţişa cu totul altfel. Iniţial, s-a utilizat ca etalon fierul
sub formă de frigări (obeloi), 6 frigări legate laolaltă echivalând cu o
drahmă. Introducerea monedei era atribuită lui Feidon, regele din
Argos, dar nu se mai acordă totdeauna credit acestei tradiţii. Feidon
pare a fi mai degrabă autorul unei devalorizări a sistemului
ponderal, petrecută după anul 630 a. Chr.
La Egina, subordonată Argosului, s-au bătut pentru prima
dată monede în Grecia propriu-zisă: faimoasele broaşte ţestoase de
argint, a căror emitere începe în ultimele decenii ale secolului VII. a.
Chr. Numele pieselor a fost luat de la vechiul sistem premonetar:
obolul (dubletul lui obelos) şi drahma.
Noua invenţie este adoptată treptat de toate oraşele
greceşti. Monometalismul argint constituie singura trăsătură
comună. În lumea greacă existau două principale etaloane
ponderale şi monetare: cel din Egina şi cel din Eubeea.
a. primul sistem era utilizat la Egina, în Pelopones
(cu excepţia Corintului), la Megara, la Atena până în timpul lui
Solon, în Beoţia şi în Grecia de Nord, în insulele din Egeea
meridională, pe coasta de Sud a Anatoliei.
b. la cel de-al doilea sistem au aderat, în afara
oraşelor din Eubeea (Chalcis şi Eretria), Corinthul, Athena după
Solon, Samos, Cyrene.
Sistemele ponderale ale grecilor s-au inspirat de la cele din
Orient, unde se răspândise sistemul sexagesimal mesopotaminan (1
talant = 60 de mine = 3600 de sicili). Grecii, la fel ca şi egiptenii, au
realizat un compromis între sistemul sexagesimal şi cel zecimal:
mina, a şaizecea parte dintr-un talant, nu comportă decât 50 de sicili
sau stateri, ori 100 de drahme.
În lumea colonială din Occident - unde argintul putea fi
procurat cu uşurinţă din Spania - moneda se răspândeşte încă din
primele decenii ale secolului VI. a. Chr. Către finele secolului VI. a.
Chr. este sesizabilă o tendinţă generală în sensul adoptării etalonului
atic. De acum înainte independenţa şi baterea monedei vor fi strâns
legate în conştiinţa elenică.
Sparta şi oraşele cretane au respins etalonul atic, rămânând
fidele vechii lor monede de fier. Şi aceasta deoarece moneda
interesează cu deosebire marele trafic mediteranean.
Începuturile monetăriei şi apoi difuzarea monedei în lumea
greacă au dus la o adevărată revoluţie economică - apariţia
economiei monetare: chrematistica pe care Platon o va defini drept
66
“arta care scapă omul de sărăcie” (Gorgias, 477 e). Într-un
asemenea sistem economic cu economie de piaţă, ţelul este profitul,
care este evaluat prin preţuri, exprimate prin monedă. În pofida
diversităţii etaloanelor monetare - simbol al diversităţii funciare a
lumii greceşti - grecii, perfecţionând invenţia lydienilor, au dobândit
un instrument indispensabil dezvoltării unui vast comerţ
mediteranean. Datorită monedei, câţiva negustori întreprinzători vor
ajunge să posede averi uriaşe, pentru prima dată, sunt constituite
din bunuri mobiliare şi nu funciare.

IV.4.Evoluţia constituţională a oraşelor - state

Instituţiile greceşti tradiţionale sunt:

1) familia (oikos) - dominată de tatăl - kurios (“stăpân”); 2)
ginta/clanul (génos) - corporaţie religioasă/comunitatea urmaşilor
aceluiaşi strămo; 3)fratria (ú) grupa la origine pe descendenţii
unor grupuri de familii înrudite; sărbătoarea Apaturiilor era serbarea
celor ce au acelaşi tată, adică fratriilor; 4) tribul.
Clanul a fondat statul, la greci ca şi la romani. De altfel,
instituţiile celor două popoare corespundeau în esenţă: ordinea şi
justiţia în interiorul comunităţii, războiul şi legea marţială înspre
exterior, conducerea prin şeful clanului, un sfat al bătrânilor,
adunarea oamenilor liberi capabili să poarte armele şi o anumită
constituţie. Legea criminală (crimen, κρίνειν), pedeapsa (poena,
ποίνη), răzbunarea (talio, ταλάω) sunt concepţii greco-italice. Cum s-
a spus adesea şi cum Mommsen a arătat-o mai bine ca oricine,
există o comunitate fundamentală a structurii politice elene şi italice,
care nu o întâlnim la celelalte ramuri ale familiei indoeuropene. Pe
de altă parte, structurile politice ale grecilor şi romanilor - în pofida
acestui patrimoniu comun - nu sunt deloc asemănătoare.
Astfel, dacă geniul grec sacrifica întregul individualului,
naţiunea comunităţii, comunitatea cetăţeanului; romanul, dimpotrivă,
sacrifica propria individualitate salvării publice şi învăţa să se
supună tatălui pentru a şti mai târziu să se supună Statului. Cu
timpul, romanii vor dobândi astfel o patrie, un spirit patriotic şi o
unitate naţională cum grecii n-au cunoscut niciodată. Oriunde se
ivea în Grecia o tendinţă spre unitate, ea nu se întemeia pe principii
politice, ci pe artă şi jocuri.
Grecii n-au cunoscut altă unitate decât poemele homerice,
Jocurile Olimpice şi tragediile lui Euripides. Lumea ideală a
frumuseţii a însemnat totul pentru greci şi le-a compensat, în
anumite limite, tot ce le lipsea în lumea reală. Pe scurt, familia şi
statul, religia şi arta au cunoscut, în Grecia şi în Italia, o evoluţie

67
profund diferită, atât de originală încât fundamentele comune par a
fi dispărut aproape complet.
În evoluţia politică mai puţin riguroasă a Greciei clanul şi-a
păstrat puterea particulară în faţa Statului până într-o epocă relativ
târzie (abia prin reformele lui Solon se realizează la Athena,
trecerea de la genocraţie la plutocraţie). Pe de altă parte, dacă în
Grecia statul era la început comunitatea clanurilor, individul
realizează de timpuriu o independenţă mai mare faţă de clan şi o
evoluţie mai originală decât la Roma. Evoluţia numelor proprii
relevă o deosebire structurală între lumea greacă şi cea romană: în
vreme ce în Grecia numele clanului în formă de adjectivală dispare
de timpuriu, el devine la romani numele principal. Aşadar, o
nivelare, care la romani absoarbe individul statului, pe când grecii
ofereau posibilitatea dezvoltării neîngrădite a personalităţii.
Populaţia unei polis era alcătuită din 3 categorii sociale:
cetăţeni (politai); străini; sclavi. Nici una dintre aceste categorii nu
constituie o clasă socială. Conceptul modern de clasă socială este
legat de 3 categorii de fenomene net deosebite: a) o clasă socială
este un grup de oameni care ocupă un loc clar definit în ierarhia
socială (“marea burghezie”, ”mica burghezie”, “clasa de mijloc”,
“clasele de jos” etc.); b) o clasă socială ocupă un loc bine definit în
cadrul relaţiilor de producţie; c) o clasă socială presupune conştiinţa
unor interese comune, utilizarea unui limbaj comun, o acţiune
comună în jocul politic şi social.
În cadrul unei polis, cetăţenii reprezentau o minoritate. De
pildă, în epoca clasică populaţia Athenei era formată din 35.000 de
cetăţeni, 10.000 de meteci şi 120.000 de sclavi. Era recunoscut ca
fiind cetăţean cel căruia îi era îngăduit să ia parte la cultul public; în
această participare la cultul public îşi aflau originea toate drepturile
sale civile şi politice. Aşadar, cetăţeanul cetăţii antice era, cum arăta
Fustel de Coulanges, “omul care posedă religia cetăţii”. În greceşte,
a fi admis printre cetăţeni se spune meteinai tón hierón, a împărtăşi
lucrurile sacre. Cetăţeanul putea vota pentru că putea asista la
ceremonia sacrificiului public, care preceda adunarea publică.
Străinul, dimpotrivă, este cel care nu are acces la cultul
public, cel care nu-l protejează zeii cetăţii şi, prin urmare, nu are nici
un drept. Astfel, religia stabilea între cetăţeni şi străinii rezidenţi o
diferenţă profundă şi de neşters.
În timpul lui Aristotel, calitatea de cetăţean este unul şi
acelaşi lucru cu înscrierea în listele armatei (lexiarchikon
grammateion- registrul pe care îl ţinea fiecare demă).
Recunoaşterea dreptului de cetăţenie nu se face decât pentru tinerii
(efebi) care sunt înscrişi între cetăţenii demei la vârsta de 18 ani”
(Aristotel, Const.Ath.,42, 1). Pentru tânărul cetăţean, “agregarea
68
definitivă” - participarea integrală la viaţa socială - îmbracă două
forme esenţiale: căsătoria şi participarea la falanga hopliţilor, în
armată sau în flotă.

IV.4.1. De la monarhie la regimul aristocratic

Istoria greacă se caracterizează printr-o acută inegalitate de

dezvoltare. Lupta pentru instituirea organismelor politice
caracteristice unei polis s-a dus între personalităţile individuale şi
comunitate, pentru supunerea acestora autorităţii grupului.
Tensiunea dintre individ şi comunitate a rămas un factor de
destabilizare a societăţii greceşti în decursul întregii sale istorii.
Prima formă de guvernământ pare să fi fost pretutindeni
monarhia.
Grecii, ca şi triburile germanice de mai târziu, nu au
dezvoltat funcţia regală, aşa încât diversele comunităţi greceşti au
traversat Evul Întunecat sub conducerea unor modeşti şefi locali,
basiléis, recrutaţi dintre capii familiilor aristocratice (géne), care
ţineau întrunirile descrise de Homer. La Homer, cuvântul basiléus
(rege) este un termen desemnând un conducător local lipsit de
autoritate politică (E. Beneviste, Le vocabulaire des institutions indo-
européennes, Paris, II, 1969), iar ulterior, în epoca istorică, el indică
o magistratură religioasă (la Athena).
Conflictul dintre regalitate şi aristocraţie s-a soldat în cele din
urmă cu evicţiunea regalităţii, eveniment care nu a lăsat urme în
mitologia greacă, spre deosebire de Roma, unde epoca regalităţii şi
a conflictelor care au dus la abolirea acesteia în 509 a. Chr. - odată
cu înlăturarea ultimului rege, Tarquinius Superbus - ocupă un loc
important.
Regalitatea a fost abolită atunci când rudele colaterale au
obţinut ca privilegiile regale să fie extinse şi asupra lor, dincolo de
linia directă, adică atunci când conflictul din sânul clanului regal a
ajuns la apogeu. Oligarhia pune mâna pe putere. În general, se pare
că nu au avut loc violenţe: regii au cedat în faţa presiunii
aristocraţilor, uneori după o perioadă de tranziţie în decursul căreia
monarhia devine electivă sau i se limitează durata.
Cele 3 puteri primordiale ale regelui - militară, religioasă,
judiciară - au fost distribuite mai întâi în cuprinsul clanului, apoi altor
clanuri apropiate, aşa încât, încă din secolul VII. a. Chr., numeroase
póleis, care fuseseră guvernate de regi, i-au înlăturat, urmând să fie
guvernate ereditar de capii unora dintre “marile familii”: conducerea
Athenei aparţinea Eupatrizilor, la Corinth erau Bacchiazii, la
Mitylene - Penthilizii etc.

69
 Titlul de basiléus subzistă uneori pentru a desemna pe
deţinătorul unei magistraturi sau a unui sacerdoţiu (Argos, Athena,
Corinth, Efes, Milet). De acum înainte regalitatea supravieţuieşte
doar la periferia elenismului (Macedonia, Epir), sau în oraşele
tradiţionaliste - Sparta şi Thera -, împreună cu coloniile lor - Tarent,
Cyrene.
Organele tradiţionale ale statului sunt: magistraţi;
consiliul/sfatul (bulé sau gerousia); adunarea poporului (démos).
Pólis arhaică redistribuie funcţiile iniţiale ale regelui. Cultul
public trece, din gruia exclusivă a clanului regal, într-o incintă
separată a comunităţii, fiind apanajul unor preoţi care aparţin
vârfurilor aristocraţiei. Odată cu reforma hoplitică – apariţia
soldatului–cetăţean – corpul hoplitic (hoplitai) devine organul funcţiei
războinice. Războiul devine o acţiune organizată în formaţie fixă
(falanga), sub comanda unui nobil ales de către egalii săi şi aprobat
de adunarea războinicilor. Bătălia este şocul celor două falange,
după care învingătorul, care nu-l urmăreşte pe învins, ridică un
trofeu cu armele capturate de la duşman. În linia de bătaie,
solidaritatea hopliţilor apăraţi de scutul vecinilor nu face altceva
decât să reproducă solidaritatea însăşi a cetăţii. În fine, în procesele
civile luarea hotărârilor nu mai era un act de autoritate, fără drept de
apel, ci o decizie la care ajungea un magistrat (cauzele penale erau
lăsate pe seama vendetei clanurilor). Cât priveşte problemele
generale de politică internă şi externă, acestea erau dezbătute în
faţa sfatului, dacă nu chiar a adunării cetăţeneşti.
Organul esenţial al regimului aristocratic este consiliul/sfatul
(bulé) alcătuit din membri desemnaţi, în general pe viaţă, conform
unor sisteme ce variază de la pólis la pólis: foşti magistraţi la Atena,
consilieri aleşi la Sparta, capi de mari familii la Corint. Consiliul e cel
care conduce în mod efectiv Statul, supraveghind şi adesea
numindu-i de magistraţi.
Magistraţii, emanaţie directă a consiliului poartă titluri
diferite: arhontes/arhonţi (Athena, Beoţia), efori (Sparta), pritani
(Milet). Aproape pretutindeni, ei alcătuiesc un colegiu. Începând din
682 a. Chr., la Athena, magistraturile devin anuale.
Adunarea poporului joacă un rol foarte şters. Adunarea are,
în unele oraşe, dreptul de a-i alege pe magistraţi, participă la
adoptarea unor hotărâri, însă în realitate nu face decât să ratifice
cea ce i-a fost propus.
Întreaga putere se află concentrată în mâinile unei oligarhii
alcătuită din aristocraţi al căror statut privilegiat se întemeiază pe o
bogăţie considerabilă, în mod esenţial funciară: nobilii sunt mari
proprietari şi mari crescători de animale, în special de cai.
Denumirile care li se dau în diferite póleis sunt relevante în acest
70
sens: gamores (“cei care îşi împart pământul”) la Syracusa,
hipobotes (“crescători de cai”) în Eubeea. Aristotel observa că
creşterea cailor – care le permitea să servească în armată în calitate
de călăreţi – e intim legată de regimul aristocratic.
Ideologiile religioase operează în acest sens: asistăm la
dezvoltarea cultelor poliade, legate fie de zei locali, protectorii
imemoriali ai acropolelor, fie de eroi, consideraţi a fi strămoşii
marilor familii, ceea ce sporeşte şi mai mult prestigiul acestora.
Aristocraţii, care domină complet domeniul religios, dobândesc
astfel un anume consimţământ din partea demos-ului cu privire la
hegemonia pe care o exercită asupra Statului. În sfârşit, aristocraţii
controlează în mare măsură schimburile şi producţia, fiind singurii
care dispun de surplusuri şi de posibilitatea unor investiţii.

IV.4.2. Criza regimului aristocratic

Sub impactul mai multor factori, în decursul secolului VII a.

Chr. oligarhiile au devenit mai puţin rigide şi exclusiviste.
Apariţia infanteriei grele. “Reforma hoplitică”.
Către anul 700 a. Chr. se afirmă importanţa
precumpănitoare a infanteriei grele în detrimentul cavaleriei, adică
al aristocraţiei. “Omul de arme” prin excelenţă este de acum înainte
hoplitul. Corpul hoplitic devine organul funcţiei războinice.
“Reforma hoplitică”, la începutul secolului VIII. a. Chr., a fost
deopotrivă consecinţa şi cauza unei profunde mutaţii politice. După
cum considera Aristotel, “prima constituţie a fost cea a războinicilor,
şi chiar la origine, cea a călăreţilor”. Participant la luptă, hoplitul îşi
impune şi participarea la viaţa politică.
Hopliţii, infanteria greu înarmată, constituie nucleul armatei
cetăţeneşti. La Atena şi în mod special în epoca clasică, organizarea
militară se confundă cu organizarea civică: cetăţeanul nu conduce
cetatea în calitate de războinic; dimpotrivă, în calitate de cetăţean,
atenianul poartă război. Hopliţii atenieni sunt cetăţeni capabili să-şi
plătească echipamentul greu, atât de greu încât au nevoie de un
slujitor care să-i însoţească. Hopliţii aparţin primelor 3 clase ale
ierarhiei censitare soloniene. În timpul lui Aristotel, cetăţenii
athenieni apţi pentru serviciul militar sunt grupaţi în 42 de clase de
vârstă, serviciul militar fiind obligatoriu de la 18 ani împliniţi până la
60 de ani (Aristotel, Const. Ath., 53, 4 şi 7). Între aceste 42 de clase,
distingem pe primele 2, cele de neotaloi (efebi), pe ultimele 10, cele
de presbytatoi, restul formând grosul contingentului. Neotatoi erau
tinerii care nu sunt încă admişi în adunare, iar presbytatoi - bătrânii
care nu mai pot presta serviciu activ, şi deci făcând serviciu la
garnizoană.
71
 Revoluţia economică. Geneza raporturilor sclavagiste
de producţie

În a doua jumătate a secolului VII. a. Chr. în exploatarea

muncii servile se produce o mutaţie capitală: sclavului patriahal
începe să i se substituie sclavul-marfă cumpărat într-o piaţă de
sclavi, ambele tipuri de sclavaj coexistând un timp îndelungat.
Geneza raporturilor sclavagiste de producţie determină profunde
mutaţii în raporturile sociale M.I. Finley a lansat celebra formulă: “un
aspect al istoriei Greciei este progresul mână în mână al libertăţii şi
al sclaviei”. Sclavul (doulos) face ca jocul social să fie posibil fiindcă
statul lui de “anti-cetăţean” permite statutului cetăţenesc să se
dezvolte; pe de altă parte, negoţul cu sclavi şi negoţul pur şi simplu,
economia monetară, permite unui număr cu totul excepţional de
atenieni să fie cetăţeni. Totuşi, abia în secolul V-IV a. Chr. triumfă
forma clasică a sclaviei - sclavia marfă.
În cartea a XVII-a Filipicelor lui Theopomp şi în inscripţia
cunoscută sub numele de “Constituţia Chiosului” se operează o
distincţie netă între cele două tipuri de sclavaj cunoscute la greci: a)
sclavajul helotic; b) sclavajul marfă. Textele se intemeiază pe o
serie de opoziţii foarte clare:
a) opoziţie cronologică: vechea sclavie - sclavia cea nouă;
b) opoziţie de tip etnic: “vechii sclavi” sunt greci, “noii sclavi” sunt
barbari; c) opoziţie a modalităţilor de dobândire: “vechii” sclavi sunt
înrobiţi prin cucerire militară, “noii” sclavi sunt achiziţionaţi cu bani
prin mecanismele pieţii.
În domeniul politic cele două categorii servile se opun
radical. Inactivităţii politice totale a sclavilor-marfă – chiar şi atunci
când sunt concentraţi în număr în număr important ca în minele de
la Laurion – i se opune activitatea politică notabilă a hiloţilor şi
peneştilor. O alianţă a sclavilor de la Laurion cu teţii de la Athena în
vederea instaurării unei democraţii mai radicale este pur şi simplu
de neconceput, în timp ce, la Sparta, în 397 a. Chr., s-a putut
întâmpla o încercare ca aceea a lui Cynadon, care să coalizeze
totalitatea categoriilor inferioare ale populaţiei lacedemoniene
împotriva Spartiaţilor (homoi- “cei asemenea”), după cum relatează
Xenofon (Hell,3, 4, 4-11). Această opoziţie de comportament -
explicabilă prin originea diferită a celor două categorii servile - este
fundamentală în aşa măsură încât ori de câte ori se produc în epoca
clasică tulburări sau răscoale servile cu caracter politic, adică
neavând drept scop numai libertatea personală a participanţilor,
avem de-a face cu acel tip de “sclavi” pe care Teopomp îi consideră
anteriori celorlalţi. Activitatea unora, inactivitatea celorlalţi este
72
ilustrată perfect în domeniul militar: hiloţii servesc în armata
spartană, unii sclavi sunt înrolaţi la Atena doar în situaţii
excepţionale, aceasta implicând eliberarea lor.
La rândul său, în Legi, Platon operează distincţia netă între
hiloţi şi sclavii cumpăraţi de pe piaţă.

Criza socială
Greciei arhaice îi este specifică o societate aristocratică
bazată pe inegalitatea averilor. Aristocraţii monopolizează marile
domenii (oikoi) din zonele fertile, pe care le lucrează zilierii (theţi) şi
sclavii de tip patriarhal. În decursul secolului VII se accentuează
polarizarea societăţii. Datorită unor recolte proaste, micii proprietari
(autourgoi) contractează împrumuturi, cu dobânzi excesive, la nobili.
Când nu-şi pot plăti datoriile se văd obligaţi să-şi cedeze pământul.
Prin urmare, criza lumii rurale e o consecinţă a faptului că ţăranii
neputându-şi plăti datoriile îşi văd proprietăţile confiscate de
aristocraţii care manifestă tendinţa monopolizării pământului.
Fenomenul este binescunoscut la Athena, unde mulţi cetăţeni de
rând nu au altă posibilitate decât aceea de a accepta condiţia de
hectomor (obligaţia de a ceda 5/6 din recoltă). Atare fenomen, care
afectează totalitatea lumii greceşti, va duce la apariţia unui
proletariat agricol care migrează spre oraş.
În aceeaşi perioadă a avut loc revoluţia agrară care a
înlocuit aproape pretutindeni culturile de cereale cu plantaţiile de
măslini şi cu viile; însă doar cei bogaţi puteau beneficia de această
conversie. Pe de altă parte, trebuie avută în vedere concurenţa
grâului importat din colonii făcută celui care se strângea de pe
sărăcăciosul sol al Greciei.
Aceste cauze nu explică totuşi în întregime sărăcirea
micului proprietar. Ele au consacrat această pauperizare, dar n-au
provocat-o. La baza întregului fenomen se află noul drept de
succesiune, conform căruia pământul se împarte între fii. Încă din
timpul lui Hesiod proprietatea colectivă a clanului dispăruse în
favoarea proprietăţii familiale, care e împărţită în mod egal între fii,
aşa cum reiese dintr-un text din Munci şi Zile. La începutul secolului
VII a. Chr. procesul atinge un punct critic: împărţirile succesive
reduc loturile în asemenea măsură încât acestea nu mai pot reuşi să
hrănească o familie. Acum e momentul când micii proprietari recurg
la împrumuturi care, nerambursate, atrag după sine, deposedarea
debitorului şi reducerea lui la starea de muncitor agricol, dacă nu
chiar la aceea de sclav. Apariţia monedei agravează problema
datoriilor.
Pământul se concentrază astfel în mâinile unei oligarhii care
devine tot mai bogată. În raport cu aceasta, demos-ul sărăceşte
73
tocmai în momentul în care, pentru prima oară, ia parte la apărarea
oraşului, fapt care are drept consecinţă dobândirea de către demos
a unei conştiinţe politice. De aici de o violenţă excesivă manifestată
prin apariţia unui program extremist: abolirea datoriilor şi împărţirea
pământurilor.
În Grecia arhaică există, ca şi în societatea homerică sau în
cea miceniană, o întreagă gamă de statute între cel de om liber şi
cel sclav. Astfel, la Athena de pildă, distincţia între oamenii liberi şi
sclavi, nu era cu adevărat riguroasă înainte de finele secolului VI.
Sclavul nu este singur pe treapta inferioară a scării sociale şi nu are
situaţia cea mai proastă. Cel care îndură mizeria prin excelenţă -
după cum a demonstrat M.I. Finley - nu este sclavul, ci zilierul
agricol/thetul (thes), care nu dispune decât de puterea braţelor sale,
fără vreo legătură permanentă cu domeniul (oikos). În acelaşi timp,
în interiorul lumii servile există diferenţe enorme. Dar sub aspect
juridic din punct de vedere al statutului personal, aceste distincţii ai,
cel puţin în secolul V. a.Chr., o însemnătate destul de mică.
Ivirea unei “clase de mijloc”/”noua burghezie”, îmbogăţită de
pe urma comerţului şi a industriei, constituie o altă caracteristică a
epocii. În marile oraşe comerciale din Ionia adeseori aristocraţia a
dat dovadă de abilitate asociindu-şi burghezia la conducere. Pe de
altă parte, dezvoltarea industriei şi a comerţului a dus nu numai la
apariţia unei burghezii opulente, dar şi a unei categorii de artizani şi
mici negustori ale căror interese erau destul de asemănătoare cu ale
micilor proprietari agricoli. Aceste categorii sociale pretindeau, tot
mai vehement, să participe şi ele la conducerea cetăţii şi să se
treacă la publicarea legilor. Prin urmare, aristocraţii şi demos-ul vor
trebui să ajungă la un compromis care va avea drept consecinţe
codificarea legilor şi reajustarea structurii poli-ului (care va duce în
cele din urmă la apariţia unei noi forme poliade în care demos-ul se
integrează într-o mai mare măsură).

Reformatori şi legislatori. Codificarea dreptului

Datorită faptului că legile se transmiteau pe cale orală în

marile familii, ai căror capi împărţeau dreptatea în mod arbitrar, una
dintre revendicările cele mai vehemente ale demos-ului era
publicarea legilor – redactarea unor coduri de legi.
Reformatorii şi legislatorii nu-şi depăşesc atribuţiile legale cu
care au fost investiţi. Ei sunt mandataţi de cetate pentru a reforma
instituţiile.
Reforma s-a realizat prin desemnarea unor legislatori
(aisymnetai, thesmothetai): aleşi cu asentimentul diferitelor categorii
sociale, uneori pe viaţă, dar de regulă, pe o anumită perioadă de
74
timp, legislatorii s-au bucurat de putere absolută care l-a îndreptăţit
pe Aristotel să considere această funcţie drept o “tiranie electivă”
(Politica, 3, 9, 5).
Primii legislatori au apărut în oraşele coloniale din Occident:
Zaleucos din Locri şi Charondas din Catana. Codurile de legi
elaborate de aceştia sunt puţin cunoscute, spre deosebire de cele
ale lui Pheidon din Argos şi a lui Drakkon de la Athena, redactate
doar cu puţin mai târziu. În schimb, sunt mult mai bine cunoscute
codurile elaborate de reformatorii de la începutul secolului VI. a.
Chr., Solon şi Pytthacos din Mytilene.
Accentul fundamental se pune pe organizarea justiţiei care,
de acum înainte va fi administrată în conformitate cu legile scrise. În
unele cazuri - Charondas din Catana - au fost constituite curţi cu
juraţi. Zaleucos instituie dreptul de apel în faţa Adunării celor o mie.
Solon creează un tribunal popular (heliaia).
Legislaţia privitoare la crime este sustrasă din sfera
vendetei private a clanurilor şi se instituie o extremă severitate
menită să reprime crimele şi violenţele: Zaleucos instituie legea
talionului, iar numele lui Drakkon a devenit celebru pentru rigoarea
legislaţiei sale.
În toate domeniile – administrarea justiţiei, dreptul penal,
dreptul civil – se afirmă autoritatea Statului în detrimentul intereselor
aristocraţiei şi a prejudecăţilor tradiţionale.
Opera legislatorilor din secolul al VII a. Chr. şi a celor din
secolul următor, subminează principiile gentilice înlocuite de regimul
plutocratic şi asigură prima victorie a demos-ului asupra
aristocraţilor.

IV.4.3. Tirania timpurie

Cristalizarea pólis-ului din punct de vedere instituţional nu ar

fi putut fi posibilă fără aportul tiranilor, reformatorilor şi legislatorilor
din epoca arhaică. Diferenţa dintre tirani şi reformatori sau legislatori
constă în legitimitate: în vreme ce tiranii au o „autoritate uzurpată”,
lipsindu-le aşadar legitimitatea, reformatorii şi legislatorii sunt
investiţi de ansamblul comunităţii pentru a o reforma sau a
înregistra în scris legile acesteia (nomoi). Ambele fenomene apar pe
fondul crizei de autoritate a familiilor aristocratice.
Cuvântul tyrannos, atestat prima dată către mijlocul
secolului VII a. Chr. – la Arhiloh, în legătură regele Lydiei,
uzurpatorul Gyges –, considerat de către greci a fi de origine
lydiană, desemna un personaj politic intrat în posesia puterii în mod
ilicit şi care se considera deasupra legilor cetăţii. Conotaţiile de
opresiune şi cruzime s-au adăugat mai târziu, începând din secolul
75
IV. a.Chr., când lumea greacă cunoaşte o altă etapă de guvernări
tiranice, cunoscută sub numele de tirania târzie.
În epoca arhaică, tiranul este un aristocrat care, cu ajutorul
propriei facţiuni, îşi impune supremaţia în cetate, guvernând cu
ajutorul demos-ului şi în detrimentul familiilor aristocratice. Tiranul
apare atunci când reformatorul sau legiuitorul eşuează, punându-
se în fruntea nemulţumiţilor şi erijându-se în apărător al intereselor
acestora. Linia de „demarcaţie” dintre tiran şi reformator este foarte
subţire: adesori tiranul are acelaşi titlu ca şi reformatorul, cel de
aisymnetos („arbitru”), ca şi Pyttacos din Mytilene. Alteori, tiranul
poartă titlul de basileus („rege”), ca în cazul primului tiran cunoscut
de lumea greacă, Pheidon din Argos.
De obicei, tiranul dispunea de o gardă personală – doriforii
(„purtătorii de lănci”) – menită să-i asigure securitate personală.
Modul de guvernare al tiranilor era profund antiaristocratic. Dat fiind
că, datorită prestigiului personal, foarte important în epocă, singurii
potenţiali competitori erau opozanţii aristocraţi, tiranii au făcut totul
pentru ditrugerea puterii acestora. Începând cu exilarea oponenţilor
şi sfârşind cu obligarea femeilor din clanurile aristocratice să se
căsătorească cu bărbaţi de condiţie servilă, tiranii au folosit diverse
mijloace pentru a distruge opoziţia aristocratică. Astfel, în mod
paradoxal, guvernarea tiranilor, a favorizat tendinţa spre democraţie
a cetăţilor.
Noul regim politic – tirania timpurie – a apărut mai ales în
oraşele maritime şi comerciale. Regimul tiraniei e un fenomen
specific oraşelor foarte evoluate din punct de vedere politic,
economic şi social, după cum constata Tucidide (1, 13) - cauza
esenţială a apariţiei tiraniei este existenţa unei grave crize sociale.
Ostili regimului aristocratic, tiranii s-au folosit pentru a ajunge la
putere de sprijinul unui demos iritat de noua insolenţă a
aristocraţilor.
Conducerea pe care au exercitat-o se distingea prin
stimularea prosperităţii şi prin construcţii publice grandioase – uneori
realizate din averea aristocraţilor înlăturaţi de la putere. Tirania
timpurie reprezintă o epocă de relativă stabilitate. Fără a se recurge
la reîmpărţire a mijloacelor de producţie, condiţiile de viaţă ale
demos-ului se ameliorează datorită unei politici îndreptate împotriva
pauperităţii.
Tiranii timpurii erau despoţi luminaţi, aduşi la cârma Statului
de ambiţiile sau ura lor personală, uneori însă animaţi de un
oarecare idealism. Tiranii nu au reuşit, de regulă, să creeze dinastii
fiind în cele din urmă răsturnaţi de către oligarhii sau prin intervenţii
străine. Tucidide a subliniat rolul Spartei în această evicţiune a
tiraniei.
76
 Ca fenomen politic, tirania timpurie s-a manifestat în trei
zone distincte din lumea greacă. Apariţia tiraniei a fost favorizată de
exemplul Lydiei, apoi de protecţia şi de alianţele matrimoniale ale
regilor lydieni din dinastia Mermnazilor (“a şoimilor”).
Primii tirani au apărut, către mijlocul secolului VII a. Chr., în
împrejurimile istmului Corinth, la Sicyona şi Corinth. La Syciona,
Ortagoras pune mâna pe putere în anul 655 a. Chr., iar dinastia
întemeiată de el va stăpâni oraşul timp de un secol. La Corinth,
tirania lui Kypselos (657-627) şi cea a fiului şi succesorului său,
Periandos (627-587) constituie o epocă de prosperitate şi pace.
Către finele secolului VII., tiranii Theagenes şi Procles, stăpânesc la
Megara şi Epidaur. La rândul ei Athena, după eşecul conjuraţiei lui
Kylon (cca. 630 a. Chr.), cunoaşte şi ea tirania timpurie, odată cu
apariţia lui Peisistratos (561-527), care consolidează reformele lui
Solon. Fiii şi sucesorii săi, Hipparchos şi Hippias (527-510) nu
reuşesc să consolideze regimul, care va fi răsturnat în 510 în urma
intervenţiei regelui spartan Kleomenes I şi a revoltei athenienilor
grupaţi în jurul lui Cleisthenes.
Dintre tiranii de pe coasta anatoliană şi din insulele egeene
merită a fi menţionaţi Thrasybulos din Milet (sfârşitul secolului VII. -
începutul secolului VI), Lygdamis din Naxos (cca.545-524), precum
şi faimosul Polycrate din Samos (532-522). Samosul a înflorit sub
Polycrate, ale cărui trireme dominau în apele de răsărit ale
Mediteranei, uneori pentru a face piraterie.
În Occidentul grec regimul tiraniei timpurii e implantat la
finele secolului VII. a. Chr.: Panaitios din Leontinoi şi, mai târziu,
Falaris din Akragas/Agrigent (565-549). O nouă generaţie de tirani –
Deinomenides, Gelon (cca.540-478), Hieron I (cca.525-466/465) –
cuceresc puterea la Syracusa şi Gela, ilustrundu-se apoi ca
strălucite şi influente personalităţi ale lumii greceşti.
Tiranii au încercat să-şi asigure autoritatea printr-o politică
de prestigiu. Ei au inaugurat vaste lucrări de utilitate publică şi,
etalând o pietate ostentativă, au acordat o mare atenţie edificiilor
religioase.
Prin crearea unor cercuri culturale autentice, tiranii au ştiut
să dea un impuls foarte viu artelor şi literelor. Pisistratizii, de pildă,
au dispus întocmirea primei ediţii a poemelor homerice. Un alt
mijloc de asigurare a prestigiului era practicarea unei diplomaţii
active, domeniu în care s-a ilustrat cu deosebire Polycrate – care a
încheiat alianţe cu Amasis, faraon filoelen din dinastia saită, cu
Lygdamis din Naxos, cu Arcesilas III din Cyrene şi nu şi-a făcut
scrupule când a pus la dispoziţia perşilor vase cu echipaj. Totodată,
tiranii căutau alianţe matrimoniale în cele mai ilustre familii greceşti
sau străine. Astfel, Ortagorizii din Syciona erau înrudiţi cu
77
Alcmeonizii athenieni, Kypselizii din Corinth cu dinastia saită din
Egipt, iar Melas din Efes cu dinastia Mermnazilor din Lydia. În plus,
tiranii aveau şi darul de a cultiva o serie de prietenii utile. În Grecia
secolului VI există, fără îndoială o solidaritate a tiranilor.
Cu excepţia Occidentului grec – unde tirania subzistă în
jurul anului 465 a. Chr. – evicţiunea tiraniei timpurii are loc către
finele secolului VI. a. Chr. Chiar dacă Sparta – aşa cum sublinia
Tucidide – a avut un rol major în acest proces, trebuie observat
faptul că tirania purta în ea germenele propriei sale distrugeri, în
măsură în care izbutea rezolvarea crizei sociale - cauza esenţială a
dispariţiei tiraniei: cetăţenii doreau atunci revenirea la o formă
normală de guvernământ în cadrul căreia puterea să nu mai fie
exercitată de o singură persoană.
Abolirea tiraniei s-a înfăptuit cel mai adesea fără violenţă.
De regulă, tiranul este silit să se exileze sub presiunea unei
insurecţii care nu e opera demos-ului. Tiraniei timpurii îi succede o
oligarhie moderată sau, mai degrabă, o timocraţie.
Potrivit celebrei formule a lui J. Burckhardt, tirania a fost “o
democraţie anticipată”. După opinia lui Aristotel, evoluţia
constituţională normală a polis-ului comportă trecerea de la
monarhie la regimul aristocratic, apoi la tiranie şi în sfârşit, la
democraţie.
Noua formulă politică - democraţia - începea să îşi facă loc,
cu mare greutate, în lumea greacă de la finele secolului VI. a.
Chr., mai întâi la Chios – unde apar pentru întâia oară instituţii
democratice – şi Athena. Abia după războaiele medice, datorită
ascendentului dobândit de Athena epocii clasice în raport cu restul
lumii elene, grecii se vor elibera cu mai multă uşurinţă de structurile
aristocrate arhaice.
Democraţia, ne spune Platon (Republica, VIII, 556 d), se
instituie “atunci când săracii, învingându-şi duşmanii, îi masacrează
pe unii, pe alţii îi exilează şi împart în mod egal cu cei rămaşi
cârmuirea şi magistraturile”. Conflictul dintre oligarhie şi democraţie
a atins forme spectaculoase în epoca clasică a istoriei greceşti.
În epoca clasică întâlnim două modele antagoniste care se
confruntă făţiş, care se confruntă şi sub aspect social: modelul
athenian şi modelul spartiat.

IV.5. Sparta

Tradiţia, pentru prima oară atestată de poemele lui Tirteu,

consideră că formarea Spartei este rezultatul invaziei dorienilor în
frunte cu Heraclizii, într-un ţinut (Laconia) odinioară aheean cu

78
capitala la Amyclai. Statul spartan (Lakedaimon) a luat naştere în
secolul IX. din reunirea a 5 state din valea Eurotasului.

IV.5.1. Structura socială

Societatea spartană comportă o diviziune tripartită: Spartiaţii

(homoioi/”cei asemenea”), periecii şi hiloţii.
Spartiaţii sunt cetăţeni cu drepturi depline şi războinici care
au o posesiune funciară creditară - un kleros. Grupul celor
asemenea (homoioi), specializat în activitatea militară, se confundă
cu ansamblu complex al lacedemonienilor, ci cu cetatea spartiaţilor.
În pofida numelui lor, ”cei asemenea” nu constituie, nici măcar în
secolul V., un grup social omogen. În interiorul categoriei de homoioi
distingem mai multe grupuri specializate: cryptoi, elita tinerilor
spartiaţi aleşi pentru a îndeplini riturile de trecere (cripta exercita o
funcţie efectivă în societatea spartană şi anume aceea de a sprijini
prin toate mijloacele menţinerea unui stat poliţienesc confruntat cu
revoltele endemice ale populaţiei aservite din Messenia şi chiar
Laconia); cei 300 de hippeis (“cavaleri” - în realitate pedestraşi
purtând acest nume), trupe de elită care, sub comanda unui
hippagretes, îndeplineau mai cu seamă însărcinări poliţieneşti; acei
agathoergoi de care vorbeşte Herodot (1, 67), recrutaţi dintre
“cavaleri”, câte 5 în fiecare an, pentru a îndeplini misiuni secrete. Pe
de altă parte, orice tânăr spartiat care a parcurs etapele educaţiei
spartane (agoge), poate deveni un homoios, dar nu toţi devin aşa
ceva. În secolul V. se constată o multiplicare a statutelor
intermediare: există, de pildă, categoria de hypomeiones - spartiaţii
care nu au o posesiune funciară ereditară (kleros); şi categoria de
tresantes (“tremurătorii”) - cei degradaţi pentru comportamentul lor
militar.
Oameni liberi însă lipsiţi de orice drepturi politice, periecii
(perioikoi – “cei ce locuiesc în preajmă”), care sunt cetăţenii cetăţilor
incluse în statul lacedemonian, se îndeletnicesc cu agricultura,
creşterea animalelor, artizanat şi comerţul. La Aristotel, termenul
perioikoi desemnează practic întotdeauna populaţiile rurale
dependente.
În sfârşit, o categorie oprimată, hiloţii, (heilotai), oameni ce
aparţin Statului, dar puşi la dispoziţia spartiaţilor pentru a lucra
loturile (kleroi). În sfera helotică întâlnim, de asemenea, diverse
statute. Un hilot poate fi mothax - izvoarele autentice explică acest
termen uneori ca desemnând pe sclavul născut în casă, alteori pe
hilotul educat împreună cu spartiaţii şi supus aceloraşi agoge cu
viitorii homoioi. Eliberat, hilotul devine neodamodes, nou membru al

79
damos-ului, fără însă a deveni şi homoios. Pe de altă parte, trebuie
să ţinem seama de existenţa a două feluri de hiloţi:
a) hiloţii din Laconia a căror revendicări vizează
transformarea revoluţionară a societăţii lacedemoniene (integrarea
în structurile Spartei);
b) hiloţii din Messenia, în revoltă permanentă pentru
“restaurarea” Messeniei. Secesiunea e visul hiloţilor din Messenia,
împlinit atunci când expediţia lui Epaminondas avea să deschidă
calea reconstrucţiei Messeniei.
Prin urmare, societatea spartană se caracterizează printr-o
gamă de statute, fără a se putea defini riguros unde începe
libertatea şi unde încetează sclavia - de vreme ce nici măcar
homoioi nu sunt, în fond, oameni liberi, în sensul atenian al
cuvântului.

*
Studiu de caz: originea hiloţilor

Cu privire la originea hiloţilor au fost formulate, încă din

Antichitate, mai multe ipoteze.
Astfel, Herodot (6, 52) îi consideră pe messenieni la fel de
dorieni ca şi spartiaţii şi prezenţi şi în momentul cuceririi, în
momentul în care se nasc cei doi gemeni fondatori ai celor două
dinastii regale, Procles şi Eurysthemes. Herodot (3, 47; 5, 49) face
mai multe aluzii la ceea ce numim al treilea război messenian, pe
care îl prezintă ca pe un conflict aproape neîntrerupt încă de la
sfârşitul războaielor medice. El nu amestecă însă niciodată noţiunile
de hilot şi de messenian. Când face aluzie la hiloţi, Herodot
vorbeşte de ei întotdeauna ca de nişte oameni supuşi unui statut de
facto, fără să-şi pună vreo întrebare în legătură cu originea acestui
statut.
Tucidide (3, 112,4; 4, 3, 3) precizează despre messenieni că
vorbesc nu în genere dialectul dorian ci chiar graiul
lacedemonienilor. Când relatează insurecţia din 465 a. Chr. Pe care
o atribuie hiloţilor şi periecilor din Thouria şi Aithaia, precizează că
“cei mai mulţi dintre hiloţi erau urmaşii vechilor messenieni înrobiţi,
ceea ce explică de ce li s-a dat tuturor numele de messenieni (1,
102). În ce-i priveşte pe ceilalţi hiloţi, din afara Messeniei, Tucidide
nu face nici o alizie la vreo origine non-doriană.
Primele teorii despre originea statutului hiloţilor din Laconia
apar în secolul V. a. Chr., frapant fiind faptul că istorici contemporani
între ei au transmis în legătură cu această origine versiuni riguros
opuse.

80
 Astfel, Antiochos din Syracusa datorează acest statut din
timpul primului război messenian: “Aceia dintre lacedemonieni care
nu luaseră parte la expediţie au primit prin decret un statut servil sub
numele de hiloţi”. Aşadar, în această interpretare e vorba de o
populaţie lacedemoniană redusă în cursul istoriei la un statut
inferior, comparabil cu cel pe care îl au în epoca clasică tresantes,
laşii, pe care lipsa de valoare civică îi condamnă la degradare
(Tucidide, 5, 34 - face aluzie la acest statut). La rândul său, Platon,
în Republica (VIII, 547 b-c), tratează despre trecerea de la cetatea
ideală la cetatea “timocratică” de tip lacedemonian, rezumând
sintetic constituţia vechii Sparte: “După multe violenţe şi lupte, ei au
căzut de acord să-şi împartă pământurile şi locuinţele; cei care mai
înainte îi priveau pe concetăţenii lor (membrii categoriilor sociale
inferioare) ca pe nişte oameni liberi, prieteni care le dăruiau
subzistenţa, îi supun acum, tratându-i drept perieci şi servitori
(oiketai), în vreme ce ei însişi continuă să se ocupe cu războiul şi cu
paza celorlalţi”. Aşadar, nici cea mai mică aluzie la origine
“aheeană” a periecilor şi hiloţilor. Nimic de acest fel nu se va întâlni,
de altfel, nici cartea a III-a Legilor, unde Platon înfăţişează
întemeierea celor trei cetăţi doriene - Sparta, Messenia şi Argos.
Cealaltă teorie, cea a cuceririi apare mai întâi, în secolul V
a. Chr., sub forma unui modest citat din opera lui Hellanikos din
Lesbos în glosarul lui Harpocration (F.Gr.Hist, fr.188 în Harpokr., s.v.
heilotenein): “Hiloţii sunt sclavi, dar nu din naştere, ai
lacedemonienilor: ei au fost primii capturaţi dintre locuitorii cetăţii
Helos”. Theopomp din Chios, care reia povestea absurdă cu Helos,
explică şi el originea hiloţilor şi peneştilor prin cucerirea doriană. Cât
despre contemporanul său Ephoros - şi el discipol al lui Isocrate -,
din opera căruia Strabo (8, 4, 7 şi 5, 4) ne-a transmis un lung
fragment, versiunea lui e următoarea: odată cu invazia dorienilor,
majoritatea aheenilor au părăsit Laconia, care a fost împărţită în 6
districte (corespunzând celor 6 morai ale armatei lacedemoniene
clasice). Una dintre acestea, Amyclai, a fost încredinţată lui
Philonomos, aheeanul care le predase dorienilor Laconia şi-şi
convinsese regele să emigreze. Sparta a devenit centrul regatului,
dar regii locali sunt trimişi pentru a guverna fiecare regiune. Din
cauza lipsei de soldaţi (leipandria), regii locali sunt îndemnaţi de
Heraclizi să acorde statut de conlocuitori (synoikoi) acelora dintre
străini care ar dori-o. Aceşti străini, numiţi hiloţi, care sunt şi supuşi
şi periokoi ai spartiaţilor, primesc la început drepturi egale cu
stăpânii lor, beneficiind şi de drepturi cetăţeneşti şi de accesul la
magistraturi. În generaţia următoare însă, regele Agis îi privează de
calitatea de cetăţeni şi le impune plata unui tribut. Toţi acceptă,
afară de cei din Helos, care organizează o secesiune şi sunt reduşi
81
la statutul servil, sub rezerva expresă că proprietarii nu-i pot nici
elibera, nici vinde în exterior.
Acesta e punctul de pornire al teoriei contractului
(homologia) originar de servitute, înnăscută în diverse variante.
Astfel, Poseidonios din Apameea arată că mariandynii au devenit
“sclavii” heradeoţilor cu condiţia de a nu fi nici alungaţi, nici vânduţi
în exterior (F.Gr. Hist. 87, frg.8.în Athen, VI., 263 c-d). Potrivit
mitului istoric creat de Eforos şi hiloţii şi periecii erau “străini”, mai
întâi admişi în sânul cetăţii lacedemoniene, apoi reduşi la statute
servile. Se poate presupune că Ephoros încerca de fapt să
concilieze două tradiţii diferite: cea care vedea în perieci şi hiloţi
nişte victime ale cuceririi şi cea care îi făcea să fie nişte spartiaţi
degradaţi. Cât priveşte ce anume înţelegea Ephoros prin “străini”,
relevant este fragmentul 116 despre messenieni: “Când Cresphontes
a cucerit Messenia, el a împărţit-o în 5 cetăţi, instalându-şi reşedinţa
regală la Stenyclaros, în centrul ţinutului. Celorlalte cetăţi - Pylos,
Rhion, Mesola şi Hyameitis - le-a trimis regi, conferind tuturor
messenienilor drepturi egale cu cele ale dorienilor. Aceştia
supărându-se, el şi-a schimbat părerea; singură Stenyclaros şi-a
păstrat statutul de cetate, şi el I-a adunat acolo pe toţi dorienii.
Aşadar, pentru Ephoros, “străinii” sunt non-dorienii, locuitorii
autohtoni ai ţinutului.
Cu diferite variante, versiunea lui Ephoros avea să
cunoască o largă răspândire. Pausanias relatează o versiune
apropiată de aceasta, susţinând că statutul helotic a fost creat,
câteva generaţii după Agis, de către regele Alcamenos. Plutarh
(Lyc., 2, 1) are un alt candidat, pe regele Soos.
Prin urmare, teoria lui Theopomp şi Ephoros a cunoscut un
succes durabil de vreme ce, cu diverse nuanţe, istoricii moderni îşi
imaginează în acest mod începuturile helotismului şi admit, cei mai
mulţi, faptul că hiloţii, peneştii şi claroţii sunt descendenţii
populaţiilor predoriene.
Dar, după cum concluzia P. Roussel (Sparte2, Paris, 1960, p.
20) istoriografia actuală nu a reuşit să demonstreze că periecii nu
erau dorieni şi că dependenţa hiloţilor a rezultat exclusiv din
acapararea pământurilor în beneficiul invadatorilor. Nici una din
urmele predoriene care au putut fi sesizate în limba vorbită ori scrisă
în Laconia nu poate fi pusă în legătură directă doar cu graiul hiloţilor.
Pe de altă parte, după cum remarca A.J. Toynbee (Some Problems
of Greek History, Oxford, 1969, p.195) “există cel puţin pentru tradiţii
diferite şi circumstanţele începuturilor helotismului. Aceasta
sugerează că toate patru reprezintă presupuneri şi că nu exista nici
o amintire autentică. Prin urmare problema în sine e insolubilă.

82
 IV.5.2. Instituţiile politice

Imaginea pe care autorii antici, şi în primul rând atenieni,

ne-o transmit despre Sparta este cea a unei societăţi care refuză
istoria pentru a se instala în imobilismul “Constituţiei lui Lycurg”.
Demersurile istoriografiei contemporane, fascinată încă de “mirajul
spartiat” tind către “normalizarea” excepţiei pe care Sparta o
reprezintă. Această tendinţă este ilustrată de tentativa lui H.
Jeanmaire, în cartea Couroi et Couretes (1939), de a descoperi “sub
masca lui Lycurg” o societate întru totul comparabilă cu societăţile
africane şi, mai ales, de demersul lui M.I. Finley (Ancient Sparta, în
J.P. Vernant (ed.), Problémes de la querre en Gréce ancienne, Paris-
Haga, 1968 = The Use and Abuse of History, Londra, 1975, p. 161-
177) care demonstrează că toate trei aspecte fundamentale ale
Spartei clasice – infrastuctura agrară, cu ierarhia de homoioi, perieci
şi hiloţi, sistemul de guvernare şi război, ansamblul constituit din
riturile de trecere, educaţia (agoge), clasele de vârstă, mesele
comune etc. – nu s-au dezvoltat şi constituit în bloc, şi că “revoluţia
secolului VI”, care a dat Spartei clasice înfăţişarea ei aparte,
reprezintă un proces complex de inovaţie, transformare şi reactivare
a unor elemente şi instituţii care s-au perpetuat doar în aparenţă
intacte din vremurile cele mai îndepărtate.
Sparta se organizează progresiv. Primul text care poate fi
invocat este Marea Rhetra (lege) din prima jumătate a secolului VIII
a. Chr., legea organică a polis-ului care luase naştere din reunirea a
5 state. Marea Rhetra îi menţiona pe cei 2 regi, consiliul şi adunarea
cetăţenilor. Către mijlocul secolului VIII, regii şi consiliul dobândesc
dreptul de a ridica şedinţele “dacă poporul ia hotărâri strâmbe”.
Probabil în aceaşi perioadă apar magistraţii şi eforii care
îngrădesc autoritatea, până atunci discreţionară a regilor.
Sparta, asemenea celorlalte póleis, era condusă de o elită
aristocratică. Pe la mijlocul secolului VIII elita conducătoare este
nevoită să afecteze o repartiţie egalitară a “pământului politic” în
loturi (kleroi) atribuite împreună cu hiloţii care le lucrează, membrilor
poporului. Este vorba de reforma numită a lui Lycurg, care creează o
categorie de soldaţi–cetăţeni, capabili să asigure securitatea
exterioară a statului lacedemonian, ca şi pe cea internă împotriva
hiloţilor. Prin urmare, reforma hoplitică, a avut loc mai devreme la
Sparta decât în alte părţi ale lumii greceşti şi urmările acesteia se
vor vedea în a doua jumătate a secolului VIII, cu prilejul primului
război messenian.
În secolele VII-VI constituţia spartană dobândeşte forma ei
definitivă, cu mecanismele ei esenţiale: regi, efori, consiliu, adunare.
După cum constata Isocrate în Discursul Panatenaic (342-339), în
83
vreme ce Messenia şi Argosul urmau o evoluţie asemănătoare cu a
celorlalte póleis, Sparta se caracterizează prin permanenţa unei stări
de stasis. Din oamenii de rând, în loc să-i integreze în comunitate,
spartiaţii au constituit categoriile servile ale periecilor şi hiloţilor: “au
făcut din demos perieci, înrobându-le sufletele nu mai puţin decât
cele ale servitorilor (tas ton oiketon)”.
Dintre oraşele importante ale lumii greceşti, numai Sparta
menţine regimul monarhic.
Statul lacedemonian are 2 regi, aleşi din dinastia Agiazilor şi
din cea a Euripontizilor, prima fiind aheeană, iar a doua doriană.
Această dublă monarhie ar fi deci rezultatul unui pact încheiat între
cele două comunităţi în momentul cuceririi doriene. Regii exercită la
început o autoritate absolută asupra armatei. Fiind şi sacerdoţii lui
Zeus Lacedemonianul şi ai lui Zeus Uranianul, ei au, de asemenea,
însemnate atribuţii religioase. În rest, sunt supravegheaţi
îndeaproape de către efori, în faţa cărora depun în fiecare lună
jurământul de a domni “potrivit legilor existente”. Prin urmare,
regalitatea este în Sparta mai ales un sacerdoţiu ereditar. Puterea
aparţine în realitate Gerousiei care conduce şi eforilor care execută.
Astfel, Herodot (V., 92) constata pe bună dreptate că, de fapt Sparta
nu cunoaşte regimul monarhic, iar Aristotel (Pol.V., 10) că
guvernământul Spartei este o aristocraţie.
Cei 5 efori, reprezentanţii comunităţii, sunt aleşi pentru un
an de gerousia şi deţin puterea executivă. Aceşti magistraţi
supraveghează respectarea legilor şi educaţia tinerilor, controlează
viaţa publică a cetăţenilor şi conduita regilor, judecând în acelaşi
timp şi cazurile civile. Urmând avizul Gerousiei, eforii declarau
război şi stabileau clauzele tratatelor de pace. În timp de război, 2
efori îl însoţeau permanent pe rege, supraveghindu-l. Ei erau cei
care decideau planul bătăliei şi comandau toate operaţiunile
militare. În plus, eforii deţin şi o putere ocultă întrucât la expirarea
mandatului nu sunt obligaţi să dea socoteală succesorilor lor.
Aşadar, colegiul celor 5 efori s-a transformat treptat în organismul
cel mai important din stat. Aristotel (Pol.II, 6, 14) numeşte eforatul
magistratura principală acelor mai mari.
Consiliul (gerousia = sfatul bătrânilor/gerohia = adunarea
celor privilegiaţi) este alcătuit din 28 de geronţi aleşi pe viaţă, dintre
homoioi care au trecut de 60 de ani, şi din cei 2 regi. Gerousia se
reuneşte la date fixe, având în acelaşi timp şi funcţia de Înaltă curte
însărcinată cu judecarea proceselor importante şi de Consiliu care
elaborează hotărârile Adunării. Gerousia are un rol esenţial în
orientarea politicii externe (pentru gerousia, cf. Aristotel, Pol. II, 9,
1270a – 1271b; Plutarh, Lycurg 5). În fapt, la Sparta, autoritatea

84
supremă o deţine gerousia, împreună cu regii şi eforii. Gerontocraţia
inerentă sistemului impune un guvernământ conservator.
În sfârşit, adunarea poporului/cetăţenilor (apella) alcătuită
din cei 9.000 homoioi („cei asemenea”). Apella alege eforii şi geronţii
şi dezbate toate problemele politice (declaraţiile de război, tratatele
de pace, alianţele). Procedura de votare era prin aclamare, astfel
adunarea fiind uşor de manipulat. Cetăţenii sunt, prin urmare
consultaţi, dar nu pot decât să ratifice măsurile care le sunt propuse.
Orice revoltă a hiloţilor punea întreaga ordine spontană sub semnul
întrebării.
Confruntat cu endemicele revolte a hiloţilor, adică cu criza
permanentă a vechiului mod rural de dependenţă, modelul spartiat
va sucomba în secolul IV a. Chr., când întregul echilibru politic şi
social al principalei cetăţi arhaice Sparta este distrus, în urma
înfrângerii de la Leuctrai (371). În secolul IV societăţile de tip
spartiat, cretan sau thessalian se destramă.
La finele secolului III a. Chr. şi la începutul celui de-al
doilea, tiranul Nabis (207-192 a. Chr.)) încerca încă să rezolve
problema spartană. Reformatorul îi explica lui Flaminius, într-un
discurs reprodus de Titus Livius, că “legiuitorul nostru n-a voit ca
întreaga cetate să fie în mâna câtorva cetăţeni - ceea ce voi numiţi
Senat - şi nici ca unul sau două ordine să domine în cetate; a socotit
dimpotrivă că, egalizând averile şi onorurile, se vor afla mulţi bărbaţi
care să ridice armele pentru patrie”. În fond, programul pe care-l
dezvoltă Nabis sub masca lui Lycurg nu-i altceva decât programul
realizat la Athena în secolul VI. Era fireşte, cam târziu, şi nu lipsea
la Sparta decât ceea ce făcuse posibilă dezvoltarea ateniană şi
înainte de toate sclavii.

IV.5.3. Imperialismul spartan

Coeziunea internă a statului e una din cauzele creşterii

permanente a puterii spartane.
După ce a încheiat cucerirea Laconiei (cca.750 a. Chr.),
Sparta încearcă să-şi extindă dominaţia spre vest, în detrimentul
Argosului şi spre nord, în dauna Arcadiei. Între 740-720, în decursul
primului război messenian, este cucerită Messenia. Învinşii sunt
reduşi la statutul de hiloţi, pământurile fertile din valea Parmisosului
sunt distribuite, cu titlul de kleroi, noilor sparţiaţi, în timp ce zona
muntoasă e adăugată la Periokis.
În secolul VII statul lacedemonian e confruntat cu grave
dificultăţi. Sparta este învinsă la Hysiai (669/668?) de Pheidon,
regele Argosului, care stopează expansiunea lacedemoniană spre
nord-est Peloponesul. Revolta messenienilor, sprijinită de Argos,
85
Elida şi Arcadia, va provoca al doilea război messenian (cca.650-
640), Sparta remarcându-se din nou prin violenţa represiunii.
În secolul VI., modificându-şi politica tradiţională, Sparta
renunţă la expansiunea teritorială directă şi caută să acceadă la
hegemonie prin intermediul alianţelor. Aşa a luat naştere liga
peloponesiacă (numită în textele antice “lacedemonienii şi aliaţii
lor”), Sparta împunându-şi curând autoritatea asupra întregului
Pelopones, cu excepţia Argosului şi a Ahaiei. Acest sistem extrem
de suplu, iniţiat se pare de eforul Hylon, şi-a vădit numai decât
eficacitatea. În timpul regelui Kleomenes I (525-488), Sparta se
angajează într-o politică de anvergură: intervine la Athena – mai
întâi pentru a-l răsturna pe tiranul Hippias, apoi pentru a-l susţine pe
Isagoras împotriva lui Cleisthenes – şi repurtează o victorie
categorică asupra Argosului la Sepeia, lângă Tirint (494). Prestigiul
Lacedemoniei este imens şi, până la războaiele medice, nimeni nu-i
va contesta hegemonia asupra tuturor grecilor. Atare prestigiu se
datora nu atât aliaţilor Spartei, cât profesionalismului fără egal al
acelui grup specializat în activitatea militară (grupul celor asemenea
– homoioi). Într-adevăr, spartiaţii vor rămâne neînvinşi până la
Leuctrai (371).
Pe de altă parte, începând din a doua jumătate a secolului
VI., Sparta se închide în sine - şi respinge orice influenţă străină - de
acum înainte, această închistare – în numele idealului
autosuficienţei, autarkeia – devine caracteristica dominantă a istoriei
Spartei până la dezagregarea societăţii de tip spartiat.

IV.6. Athena

IV.6.1. Structuri sociale arhaice

Populată de ionieni încă de la începutul mileniului al II-lea,

Attica cunoaşte o perioadă de mare prosperitate în epoca
miceniană. Ferită de invaziile doriene, Athena cunoaşte în epoca
geometrică o dezvoltare mai rapidă, devenind astfel regiunea cea
mai evoluată din Grecia continentală.
Structurile sociale ale Athenei arhaice sunt similare cu cele
ale altor oraşe ioniene. Există, la Athena, 4 triburi: geleonţi (Străluciţi
=Nobili), egicorei (Păstori de capre), argadei (Muncitori), hopliţi
(Oameni de arme). Ulterior, fiecare trib îşi are regele său
(filobasileus).
Tribul este împărţit în 3 fratrii, grupând la origine pe
descendenţii unor grupuri de familii înrudite. Membrii unei fratrii se
consideră homogalacti (“care au supt acelaşi lapte”). Au în comun
cultele, mai ales cele consacrate lui Apollo Patroos şi străbunului
86
eponim. Fratriile venerează în acelaşi timp doi zei protectori, pe
Zeus Fratrios şi pe Athena Fratria. Atunci când este menţionată
pentru prima oară, fratria are un aspect militar: Nestor îşi aşează
soldaţii pe fratrii. Apaturiile erau sărbătoarea fratriilor şi cu acest
prilej noii efebi erau înscrişi, taţii lor jurând în numele lor că sunt
într-adevăr athenieni, fii de athenieni.
Fratria se subdivide la rândul ei în clanuri (géne), formate
din familii. După Aristotel fiecare fratrie avea 30 de géne, şi fiecare
génos câte 30 de familii. În fapt, se cunosc mai puţin de 100 de
géne, şi probabil că nici nu erau cu mult mai numeroase.
Societatea ateniană arhaică cunoaşte o diviziune tripartită:
aristocraţii (Eupatrizii - “cei care au un tată valoros”, geomorii
(agricultorii), demiurgii (meşteşugarii).

IV.6.2. Evoluţia constituţională a Atenei

Statul athenian a luat naştere în sec. X – IX a. Chr. prin

procesul de synecism (confederare) iniţiat de Kekropia. Potrivit
tradiţiei, Tezeu ar fi fost cel care a impus Atticii o unitate ce avea să
devină definitivă. Confruntat cu presiunea Eupatrizilor, Tezeu - după
cum spune tradiţia - a “încredinţat poporului autoritatea suverană”.
Însă acest corp politic (démos-ul) nu putea fi în acea epocă decât
aristocraţia, adică totalitatea capilor de géne. Oricum, în cele din
urmă, Tezeu a fost alungat din Athena şi a murit în exil (Plutarh,
Tezeu, 25 şi 32; Diodor, IV, 62).
Athena îşi va menţine regimul monarhic mult timp după
synecism. Tradiţia a păstrat amintirea a cel puţin 3 dinastii.
Erehteizii, Melanthizii şi Medontizii. Apoi, aici ca şi în alte póleis,
aristocraţii vor aboli regalitatea. După Aristotel, tranziţia la regimul
aristocratic s-a petrecut pe nesimţite: regele, ales la început pe
viaţă, domneşte după aceea 10 ani, apoi numai unul. În acelaşi timp
alegerea, care se efectua doar dintre membrii dinastiei Medonitzilor,
cu timpul a început să se facă dintre membrii tuturor familiilor de
eupatrizi.
Moartea lui Kodros, ultimul rege al Athenei, coincide cu
victoria definitivă a Eupatrizilor. Preluând puterea, aristocraţii
redistribuie funcţiile iniţiale ale regelui în cadrul colegiului
arhonţilor/arhontes (arhontele eponim, polemarhul, basileul).
Dintre aceştia, cel mai important era arhontele eponim,
prestigul său fiind enorm datorită faptului că numele său era dat
anului în curs. Atribuţiile sale, descrise de Aristotel (Statul athenian,
56), cuprindeau organizarea corurilor religioase, dreptul privat şi
dreptul de tutelă ca reprezentant al Statului asupra orfanilor şi
văduvelor cetăţenilor.
87
 Atribuţiile arhontelui basileus ţineau, conform lui Aristotel
(Statul athenian 57), în principal de domeniul religios, ca şi
problemele legate de dreptul penal (în caz de crimă sau omucidere,
grecii considerau că a fost deranjată ordinea divină, care trebuia
reinstaurată prin pedepsirea vinovatului).
Arhontele polemarh avea printre atribuţiile problemele
legate de război (Aristotel, Statul athenian 58) şi relaţiile cu
străinii/metecii.
Începând din 682 magistraturile devin anuale. Magistraţii
sunt desemnaţi de către Areopag, un organ aristocratic prin
excelenţă. Ulterior, cei 6 thesmothetai/thesmotheţi („păstrători ai
legilor”) au completat numărul celor 9 magistraţi (arhontes). Cei 6
themothetai aveau ca atribuţii problemele administrative, legate de
organizarea tribunalelor, sau validarea magistraţilor, precum şi
probleme legate de dreptul comercial. Arhonţii cărora le-a expirat
mandatul alcătuiesc Areopagul – organul suprem al puterii care
asigură permanenţa conducerii Statului de către aristocraţie.
În sfârşit, adunarea poporului/cetăţenilor (Ecclesia) –
alcătuită din toţi cei care îşi permiteau achiziţionarea echipamentului
hoplitic (cel puţin în teorie) – are prerogrative limitate: ea îi
desemnează pe magistraţi, însă Aristotel precizează că aceştia sunt
aleşi “potrivit rangului de nobleţe şi bogăţiei”. Ecclesia decidea
problemele supuse dezbaterii prin majoritate simplă (jumătate plus
unu din voturi). Sistemul de vot era diferit de cel spartan, votându-
se fie prin ridicarea mâinilor (heirotonia), fie cu pietricele (vot
secret).
Cât priveşte administraţia locală, aceasta se bazează pe
sistemul naucrariilor (naucrariile erau vechi circumscripţii teritoriale
ale Atticii pre-clisteniene). Tribul e divizat în 4 naucrarii, fiecare
dintre acestea fiind obligată să pună la dispoziţia statului câte o
corabie complet echipată. Întreaga Attică e împărţită în 48 de
naucrarii. Corporaţii cu rol politic, naucrariile servesc şi drept cadre
pentru înrolare şi pentru perceperea impozitelor.
Impetuoasa dezvoltare economică a Athenei, sesizabilă încă
de la finele secolului VII a. Chr., va duce în cele din urmă la mutaţia
raporturilor sociale. Criza constituţională care zguduie, la finele
secolului VII, oraşele evoluate ale lumii greceşti afectează şi
Athena. În ambianţa acestor tot mai acute tensiuni sociale, are loc
conjuraţia lui Kylon (636) – un tânăr aristocrat, ginere al tiranului
Theagenes din Megara – care ocupă acropola cu intenţia de a
institui tirania, în cele din urmă, Kylon e exilat pe viaţă. Clasele de
jos solicită tot mai vehement abolirea datoriilor, împărţirea
pământurilor şi elaborarea unor legi scrise.

88
 Astfel, în 621, Drakkon, fost arhonte thesmothet, este
investit cu puteri extraordinare, şi însărcinat cu fixarea în scris a
legilor cutumiare. Autorul primei codificări a dreptului athenian,
Drakkon impune autoritatea Statului în calitate de arbitru suprem în
administrarea justiţiei, atât în cauzele civile, cât şi în cele penale. Nu
este cunoscută decât legislaţia sa privitoare la omucideri: de-acum
înainte aceste cazuri se judecă în faţa Areopagului sau înaintea
tribunalului Efeţilor, criminalul fiind astfel sustras vendetei clanurilor.
Extrema severitate a legilor lui Drakkon avea menirea de a reprima
crimele şi violenţele.
Însă cauza profundă care provoacă tensiunea socială şi
violenţele din viaţa publică era inegalitatea repartiţiei proprietăţii
funciare.
În urma unui acord unanim, Solon – din familia aristocratică
a Medontizilor – a fost desemnat de Areopag în 594/593 să
restabilească ordinea în oraş şi să reformeze Statul, în calitate de
arhinte cu puteri extraordinare şi diallektes (arbitru între Eupatrizi şi
demos). Scopul declarat a lui Solon a fost ca, prin reformele sale, să
instituie eunomia – „buna rânduială” în cetate. Că nu a reuşit întru
totul, ne-o dovedeşte tirania Pisistratizilor din perioada următoare.
Aristotel (Pol.,II, 9, 2), fără a descrie amănunţit opera lui
Solon, se mulţumeşte doar să constate: “el a eliberat poporul din
sclavie” (kai douleúonta tón démon paúsai). Prin seisachteia
(“reducerea poverii”), procedează la abolirea datoriilor, suprimă
arestarea datornicilor, îi emanicipează pe micii producători agricoli
din condiţia servilă, smulge bornele ipotecate. Mărturia acestei
reforme radicale o aflăm în versurile lui Solon: “…o iau drept
martoră pe zeiţa-mamă, Pământul negru, de pe care în multe locuri
am smuls pietrele de hotar, iau drept martor pământul aflat în
sclavie şi care acum este liber…” “I-am eliberat pe cei care, pe
acest pământ, îndurau cruda servitute şi tremurau în faţa unui
stăpân”.
Pentru prima dată, în Lumea antică, se ia o măsură atât de
radicală, făcând ca, interesele Statului să treacă înaintea celor
particulare. Hectomorii dispar, fiind repuşi în posesia propriilor lor
loturi. Solicitudinea reformatorului faţă de ţărani va crea un nou
echilibru social, întemeiat pe solidaritatea unei “clase” de mijloc
constituită din proprietarii mici şi mijlocii, care va dăinui până spre
mijlocul secolului V. a. Chr. În acelaşi timp, o amnistiţie generală a
permis tuturor exilaţilor să revină în cetate.
Probabil că tot Solon a extins şi clasa cetăţenilor (politai),
ordonând fratriilor să-i accepte pe oregoni, altfel spus să-i integreze
în cetate pe cei ce erau excluşi din societatea închisă a geneţilor, cu
precădere pe demiurgoi.
89
 În orice caz, începând cu reformele lui Solon, la Athena
orice “athenian” e un om liber, orice om liber are vocaţia calităţii de
cetăţean, şi reforma lui Cleisthenes va împlini această tendinţă.
Numai lărgirea noţiunii de cetăţean, va face posibilă dezvoltarea
celorlalte categorii sociale: sclavii în înţelesul clasic al cuvântului
(sclavii-marfă), care sunt “străinii” prin excelenţă şi metecii.
Solon reformează pe de altă parte şi instituţiile politice.
Corpul civic este divizat în 4 clase censitare: pentakosiomendimnoi
(un venit anual mai mare de 500 medimne; 1 medimnos = 52,5 kg);
hippeis/cavaleri (între 500 şi 300 medimne); zeugitai/hopliţii (între
300 şi 200 medimne); thetai/theţii (sub 200 medimne).
Practic, prin institurea ierarhiei censitare soloniene, la
Athena se realizează trecerea de la genocraţie la plutocraţie.
Magistraţii sunt din rândul primelor 3 clase censitare, dar toţi
cetăţenii, inclusiv theţii fac parte din Ecclesia. În fapt, este vorba de
o reformă, deopotrivă, politică şi militară: primele două clase îşi
îndeplinesc serviciul militar la cavalerie, a treia în falanga hopliţilor,
a patra la infanteria uşoară sau la marină. Ca o contra- pondere a
Areopagului, Solon creează sfatul celor 400 - boulé (în care fiecare
dintre cele 4 triburi ale Atticii avea câte 100 de reprezentanţi). Având
iniţial menirea de a pregăti şedinţele Ecclesiei, boulé va submina
treptat prerogativele Areopagului. De asemenea, a fost creat un
tribunal popular – Heliaia (care avea ca principală atribuţie judiciară
judecarea proceselor de apel), ai cărui membrii sunt aleşi din toate
cele 4 clase censitare.
După cum arată el însuşi în Elegiile sale, Solon a încercat
să stabilească un echilibru între aristocraţi şi demos. “Poporului i-
am dat atâta putere cât îi trebuie, fără să suprim sau să adaug ceva
la drepturile sale. Pentru cei care foloseau forţa şi impuneau datorită
bogăţiei lor, şi pentru aceştia mi-am dat osteneala să nu fie
constrânşi la nici o acţiune dezonorantă” (Aristotel, Const.Ath.,12).
Prin reformele sale, Solon a desfiinţat monopolul politic al
aristocraţiei şi a facilitat mutaţia raporturilor sociale. În acelaşi timp,
schimbând structura politică, Solon lăsase neschimbată întreaga
veche organizare religioasă a societăţii atheniene. Totuşi, putem
considera că în reformele lui Solon se află în germene trăsăturile
fundamentale ale viitoarei democraţii atheniene.
Din epoca de tulburări politice ce a urmat plecării lui Solon
pare să dateze o reformă capitală: echivalarea drahmei cu
medimnul. Atare echivalare marchează asimilarea bunurilor
mobiliare cu bunurile funciare într-o Athenă în plină expansiune
mercantilistă.
Atare expansiune determină şi polarizarea intereselor
economice şi politice corespunzând celor 3 zone distincte (pedion,
90
paralia, diakria) a) pedienii (mari proprietari din zona de şes) grupaţi
în jurul lui Lycurg; b) paralienii (oameni de pe coastă, interesaţi de
comerţ) de sub conducerea lui Megacles Alameonidul; c) diakrienii
(micii proprietari din zona de munte) ce se aflau sub influenţa unui
personaj “ care trecea drept omul cel mai devotat democraţiei”
(Aristotel, Const.Ath.,14), Peisistratos.
Rafinat şi abil, Peisistratos reuşeşte să se impună ca tiran
(561/560) şi, de două ori exilat, să revină la putere. Peisistratos
duce o politică abilă şi populară, exploatând fervoarea religioasă în
scopuri politice. El îşi arogă dreptul de a institui un protectorat
asupra Delosului şi de a ordona o purificare generală a insulei sacre.
Sub conducerea lui Peisistratos, Athena reuşeşte să-şi asigure
poziţii-cheie pe drumul strâmtorilor – prefigurare a coloniilor militare
ale Statului athenian. În sfârşit, consimţind prosperitatea şi
independenţa clasei de mijloc, Peisistratos dă viitoarei democraţii o
bază socială mai solidă. În fapt, tirania lui Peisistratos consolidează
reformele lui Solon.
Fiii şi succesorii lui Peisistratos, Hipparh şi Hippias
(528/527-510) instaurează un regim mai sever, care nu se poate
menţine. Intervenţia lui Kleomenes I, regele Spartei şi exilul lui
Hippias (510) marchează sfârşitul lungului episod, adesea plin de
strălucire, a tiraniei atheniene.
Regimul aristocratic restabilit de către Kleomenes I nu poate
face faţă presiunii democraţilor conduşi de Alcmeoniodul
Cleisthenes, nepotul tiranului omonim al Sycionei.

IV.6.3. Instaurarea democraţiei atheniene. Reformele lui

Cleisthenes (508 a. Chr.)

Când Platon explică instaurarea democraţiei, analiza lui e în

primul rând militară. El evocă imposibilitatea aproape totală a
oligarhilor de a purta război: ori vor fi siliţi să înarmeze poporul şi se
vor teme de el mai rău decât de duşmani, ori, dacă nu vor face
aceasta, vor lăsa să vadă în luptă că sunt cu adevărat oligoi, puţini
la număr. Platon evocă, într-un text impresionant (Republica, VIII,
556 d), prezenţa, alături, în aceleaşi rânduri ale falangei celui bogat
şi a celui sărac, spunând în sinea lui: “oamenii aceştia nu-şi
datorează bogăţia decât laşităţii celorlalţi”. Democraţia ne spune
Platon, se instituie atunci când săracii, învingându-şi duşmanii, îi
măcelăresc pe unii, pe alţii îi exilează şi împart în mod egal cu cei
rămaşi cârmuirea şi magistraturile. Când defineşte demos-ul, Platon
precizează că era alcătuit din cei avuţi, din ţărani mici proprietari
(autourgoi) şi din cei fără ocupaţie (apragmones).

91
 Scopul reformelor clisteniene era instaurarea isonomiei –
„egalitatea” (pentru reformele lui Cleisthenes, cf. Herodot V, 66;
Aristotel, Statul athenian 21-22). Astfel, în 508 a. Chr., Cleisthenes
procedează la o nouă împărţire a cetăţenilor, care elimină vechiul
sistem al naucrariilor: Attica este împărţită într-o 100 de deme,
grupate în 30 de tritii, reunite în 10 triburi (phylii) teritoriale (fiecare
dintre acestea incluzând o tritie din oraş, una de pe coastă şi una din
interiorul Atticii).
Ca urmare a reformei lui Cleisthenes, cele 10 triburi (phylai)
au devenit baza administraţiei publice în Athena. Boulé (consiliul) de
500 de membri era compus din câte 50 de prytani din fiecare trib.
Aceştia exercitau puterea în fiecare a zecea parte a anului, în pauza
dintre adunările populare şi ale consiliului.
Pentru cele 10 noi triburi (phylai) au fost aleşi prin tragere la
sorţi 10 eroi eponimi (dintr-o listă de 100). Inscripţiile menţionează
întotdeauna numele tribului căruia îi era rândul la prytaneia când se
consemna votarea unei psephisme (hotârâre populară). Ordinea
triburilor era definită în mod strict: I. Erekhtheis, II. Ageis,
III. Pandionis, IV. Leontis, V. Akamantis, VI. Oineis, VII. Kekropis,
VIII. Hippothontis, IX. Aiantis, X. Antiokhis.
Aşadar, Cleisthenes a rupt practic legăturile dintre membrii
ginţilor: a) toţi oamenii liberi, chiar şi cei care nu făcuseră parte din
vechile triburi şi géne, au fost repartizaţi în aceste noi cadre
instituite de Cleisthenes; b) cetăţenii au fost distribuiţi în triburi şi în
deme, nu după criteriul naşterii, ca altădată, ci după domiciliu.
Dintre toate metodele menite să doboare vechea aristocraţie,
Aristotel (Pol.VI, 2, 11) considera că aceasta este cea mai eficace:
“Dacă vrem să instaurăm democraţia, vom face ce a făcut
Cleisthenes la athenieni: vom forma noi triburi şi noi fratrii; vom
înlocui sacrificiile ereditare ale familiilor cu sacrificii în care toţi
oamenii vor fi admişi; vom contopi, pe cât e posibil, relaţiile dintre
oameni, având grijă să se sfarme toate asociaţiile anterioare”.
Vechile fratrii şi géne persistă, până la sfârşitul istoriei antice a
Athenei, însă ele nu mai sunt decât cadre religioase fără nici o
valoare în ordinea politică.
Datorită repartizării cetăţenilor – exclusiv pe criteriul
teritorial – în 10 triburi/phylii (phylai), Cleisthenes realizează o
contopire/omogenizare (anamixis) a corpului civic, sustrăgându-l
astfel influenţei locale a eupatrizilor. Societatea atheniană se
transformă în întregime, ceea ce duce la diminuarea importanţei
rangului mobiliar (fiecare athenian e indicat acum prin numele său
urmat nu de patronim, ci de cel al demei sale/demotic).
În funcţie de noile cadre teritorial-administrative,
Cleisthenes trece la restructurarea instituţiilor politice/organelor de
92
guvernământ: acea boulé soloniană (400 de membri) devine
Consiliul/Sfatul celor 500 (cei 50 de reprezentanţi ai fiecărui
trib/phylie trimişi în boulé asigură rezolvarea problemelor publice în
a zecea parte a unui an/pritanie), iar atribuţiile sale se extind în
dauna Areopagului, ambele instituţii supuse acum controlului
Ecclesiei.
Magistraturile au fost şi ele reorganizate pe criteriul zecimal.
Colegiului celor 9 arhonthes li se adaugă un secretar, fiind astfel
alcătuit din 10 membri, câte unul de fiecare trib.
În acelaşi timp, alături de calendarul religios tradiţional
(format din 12 luni), Cleisthenes instituie un calendar politic complet
laicizat, pe baza acestei împărţiri a anului în 10 pritanii. În fiecare
lună, câte 50 de membri ai Consiliului celor 500 deţineau
conducerea cetăţii, fiind magistraţi prytani.
Cetatea crease un spaţiu social nou, spaţiul public al cărui
centru este agora, piaţa publică. Acestui spaţiu îi corespunde un
timp civic care îl reproduce: imaginea cea mai relevantă este cea a
anului pritanic al lui Cleisthenes, radical deosebit de calendarul
religios şi împărţit în tot atâtea “luni politice” – pritanii – câte triburi
are cetatea. În cetate, cuvântul (logos) şi persuasiunea (peithô)
devin instrumentul politic fundamental.
Fără a fi un revoluţionar, eupatridul Cleisthenes – datorită
inovaţiilor sale – pune bazele unui stat nou, laic: o republică de
hopliţi şi ţărani, degrevată de privilegiile dobândite prin naştere.
Aşadar, Almeonidul Cleisthenes pune bazele regimului democratic.
Tradiţia îi atribuie lui Cleisthenes şi instituirea ostracismului,
mecanism politic democratic ce permite Ecclesiei să elimine anual
pentru un răstimp de 10 ani orice cetăţean considerat că aduce
prejudicii ordinii constituţionale. Avându-şi originea în procedura
alungării ţapului ispăşitor din cetate, numele provine de la procedura
de votare – participanţii scriind numele celui pe care-l doreau
ostracizat pe un ciob de ceramică –ostraka. Procedura era
următoarea: în fiecare a 6-a prytanie, poporul era întrebat dacă
doreşte o ostracizare. În caz de răspuns afirmativ, ulterior se
convoca Ecclesia, care trebuia să numere minim 6.000 de membri
pentru ca procedura să fie validă. Aceştia scriau pe un ostrakon
numele celui pe care îl doreau ostracizat. În cazul majorităţii simple,
respectivul cetăţean – de regulă, suspectat că aspiră la tiranie – era
exilat pe o perioadă de 10 ani din Athena, fără a-şi pierde însă
proprietăţile şi drepturile civice. La sfârşitul perioadei, i se permitea
revenirea în cetate şi reluarea tuturor drepturilor sale. Ulterior,
ostracismul a fost folosit ca armă politică, căzând în desuetudine în
417 a. Chr., când a avut loc ultima ostracizare. După această dată,

93
va fi introdusă în locul ostracismului, procedura numită graphe
paranomon (acuzaţia de ilegalitate).
Cleisthenes şi-a desăvârşit opera în 501/500 prin instituirea
funcţiei de strateg, câte unul de fiecare phylie. Cei 10 strategi sunt la
origine ofiţeri aflaţi în fruntea celor 10 taxeis (batalioane de hopliţi)
recrutaţi din cele 10 triburi. Aflaţi la început sub conducerea
polemarhului - şeful armatei - cei 10 strategi se sustrag curând
autorităţii acestuia, lasă taxiarhilor comanda celor 10 taxeis, pentru
a deveni magistraţii supremi în Athena secolului al V-lea.
Athena fiind, de la Cleisthenes înainte, cetatea celor 10
triburi, această diviziune fundamentală se regăseşte în armată.
“Poporul sub arme va rămâne mereu ca o imagine a cetăţii
clisteniene”, constata G. Glotz (Histoire grecque, II, La Gréce au V-e
siécle, Paris, 1938, p. 342). Mai întâi cei 10 strategi, apoi cei 10
taxiarhi, comandă cele 10 corpuri de hopliţi, fiecare numărând, în
431, 1300 de oameni (Tucidide, 2, 13). Cele 10 taxeis erau
subdivizate în lochoi, corespunzând, poate, tritiilor. În bătălie, hopliţii
sunt încolonaţi pe triburi, într-o ordine care nu e niciodată
întâmplătoare. Discursurile funebre în cinstea oştenilor căzuţi pentru
patrie se rostesc în faţa a 110 sicrie din lemn de chiparos (Tucidide,
2, 34). Listele de căzuţi ţin seama riguros de apartenenţa fiecăruia la
un trib.
În această manieră clisteniană de a institui democraţia pe
piramida grupurilor civice şi pe o aritmetică zecimală se poate
recunoaşte un joc specific spiritului grec/raţionalismului grec.
Sfârşitul secolului VI şi începutul secolului V a. Chr. au însemnat o
perioadă de echilibru între democraţia în curs de desăvârşire şi
gândirea teoretică. În secolul V, şi mai ales, în cel următor – odată
cu criza polis-ului, într-o lume a violenţei când soldatul - cetăţean
dispare în faţa mercenarului – raţiunea, fiică a cetăţii, se întoarce
împotriva cetăţii. Filosoful, legat adesea de mediile aristocratice, va
constata că cetatea nu se supune acelui ideal de dreptate pe care
ea încăşi îl crease, că impune, de pildă, egalitatea aritmetică (“un
cetăţean face cât un alt cetăţean”) şi nu egalitatea geometrică
întemeiată pe proporţii pe care i-o propune filosofia. Toate acestea
duc spre paradoxul platonic. Marginalizat de cetatea reală Platon se
va refugia în “acea republică din noi înşine” de cari înşine” de cargul
Despre dreptate.
Oricum, reformele lui Cleisthenes au consacrat triumful
democraţiei decimale, asigurând totodată noului regim democratic o
mai largă bază socială. Constituţia clisteniană adoptată în 507 a.
Chr. implica prin însuşi principiul său integrarea şi mobilizarea (în
limitele censului hoplitic - adică în limitele primelor 3 clase din
ierarhia soloniană) tuturor energiilor care vor conferi istoriei Athenei
94
în secolul V a. Chr. acele trăsături moderne care sunt atât de
evidente.
Tânăra democraţie atheniană era deja destul de puternică
pentru a rezista, în anul 506 a. Chr., unei coaliţii alcătuită din
spartani, beoţieni şi chalcidieni. Mai mult, Athena victorioasă ştie să
se şi folosească de succes: parcelează din fertilele pământuri ale
Chalcidiei vreo 4000 de kleroi pe care le distribuie cetăţenilor săraci.
Aşa se ivesc colonii, soldaţi - ţărani – şi odată cu ei
cleruhiile/coloniile militare – care joacă un rol atât de important în
expansiunea atheniană din secolul V a. Chr. În acelaşi timp, Athena
fondează şi alte colonii – prefigurare a imperiului maritim – la Lemnos
şi la Iambras, pe drumul vital al Dardanelelor, drumul grâului şi al
peştelui sărat.
Athena îşi dezvolta de câteva decenii industriile şi comerţul,
făcând o concurenţă tot mai activă Corinthului. Peisistratos
inaugurase de curând politica externă de anvergură. Pe când
înfrunta în interiorul Greciei, Megara şi puterile Peloponesului,
Athena sfida Imperiul persan care-i ameninţa supremaţia în Egeea
şi interesele în Thracia.
În fapt, imperiul maritim reprezenta condiţia esenţială a
democraţiei atheniene care era, fără îndoială, democraţia unei
minorităţi. Însă, deşi, democraţia atheniană era o democraţie
sclavagistă întemeiată pe exploatarea aliaţilor, ea a elaborat şi a
aplicat pentru întâia dată principiile ce stau la baza organizării lumii
moderne: egalitatea în faţa legilor, raportul corect dintre îndatoririle
statului şi cele ale cetăţeanului, precum şi asistenţa publică.

95