Universitatea „Al. I.

Cuza”
Facultatea de Istorie
Forma de învăţământ I.D
Anul III

Războaiele
medice
Prof. univ. dr. : Lucreţiu-Ion Bârliba

Student: Bejan Andrei-Nicolae

1
 Perşii au anexat Media în anul 550 î.Hr. şi au înfiinţat ultimul mare imperiu al Orientului
Apropiat, care a supravieţuit până la cucerirea sa de către Alexandru cel Mare, în anul 330 î.Hr.
De aici şi numele războaielor dintre greci şi perşi, cunoscute de obicei în istorie sub numele de
războaiele medice (de la Medoi, numele grecesc al mezilor). Este o perioadă relativ bine
cunoscută, mai ales datorită operei lui Herodot „Anchete” (în greceşte Historiai), care s-a
informat despre cauzele şi desfăşurarea acestor războaie. Pentru aceasta istoricul grec a cercetat
apariţia şi creşterea Imperiului Persan şi ne dă informaţii preţioase despre popoarele care au fost
incluse în acest imperiu (lydieni, babilonieni, egipteni ş.a.). Alte informaţii despre aceste
războaie ne sunt oferite de Eschile, Tucidide, Plutarh, la care se adaugă unele inscripţii greceşti şi
persane.
Cauza de început care a precedat războaiele din secolul V î.Hr. dintre perşi şi greci, a fost
chiar cucerirea Mediei de către Cyrus al-II-lea, a cărui conducător era Astyages, cumnatul lui
Cresus (regele Lydiei şi fiul lui Alyattes care a reuşit să supună complet oraşele din estul Greciei,
precum şi pe cele ioniene şi eoliene, unul după altul, cu excepţia Miletului, a cărui tratat, semnat
cu tatăl său, l-a respectat, în timp ce Miletul însuşi ,i-a păstrat libertatea, refuzând să-şi ajute
oraşele înrudite.
La începutul campaniei împotriva Lydiei, Cyrus îi invitase pe ionienii din armata lui
Cresus (pe care îl învinsese) să treacă în tabăra sa. Ei refuzaseră să se „medizeze” probabil nu din
loialitate faţă de conducerea lydiană, destul de sufocantă, ci pentru că nu anticipaseră căderea
acesteia şi se temeau de răzbunarea ei. Acest refuzl-a înfuriat pe Cyrus şi atunci când, după
căderea cetăţii Sardes, oraşele greceşti, au început să-i fie deschise cuceritorului, el a refuzat să
negocieze. Doar cu Miletul care nu-i fusese supus Lydiei şi rămăsese în afara conflictului, el a
încheiat un acord asemănător aceluia prin care Cresus îi recunoscuse independenţa. Ceilalţi au
început pregătirile pentru a se apăra, însă neuniţi, grecii asiatici erau o pradă uşoară, Harpagos,
generalul lui Cyrus învingându-i pe rând. Aceste cetăţi au intrat în cadrul Imperiului Persan după
anul 546 î.Hr., când Cyrus al-II-lea a anexat Lydia.
Darius I a extins imperiul său asupra văii Indusului, apoi generalul său Megabases a
supus Tracia şi Macedonia, care au devenit tributare Marelui Regat Persan. Miletul era guvernat
de Aristagoras, un om a cărui abilitate nu se ridica la nivelul ambiţiei sale, dar care a ajuns vestit
în istorie ca iniţiator al revoltei grecilor ionieni ce s-a declanşat în anul 499 î.Hr. Condiţia sa

2
indispensabilă era ura generalizată împotriva unei forme de guvernare despotice, iar despotismul
făcea parte din sistemul persan.
Planul iniţial, în promovarea revoltei era de a dezvolta democraţiile în statele greceşti şi
de a-i alunga pe tirani. Următorul pas era să se obţină ajutor de la grecii liberi împotriva puterii
persane. Aristagoras a mers mai întâi în Sparta, dar spartanii au refuzat să trimită ajutor pentru a
elibera Ionia de oprimarea perşilor, la fel cu refuzaseră înainte să o ajute împotriva invaziei
persane. Străinului milesian, însă, i-a mers mai bine la Atena şi Eretria. Ambele oraşe au trimis
ajutor: Atena 20 de corăbii – corăbii care, după cum spune Herodot cu solemnitatea specifică
semnificaţiei istorice a momentului, „au constituit începutul problemelor dintre greci şi barbari”
– iar Eretria 5 corăbii.
Împreună cu aliaţii atenieni şi eretrieni, Aristagoras a mărşăluit spre Sardes şi a ocupat
oraşul, dar nu a cucerit citadela. Arderea cetăţii Sardes a fost importantă nu atât pentru cursul
revoltei însăşi, cât pentru consecinţele pe care avea să le aibă pentru Atena în viitor. Revolta s-a
extins spre sud, în Caria şi Cipru, şi în nord, în Propontinda. În Cipru, toate oraşele cu excepţia
oraşului Amathos au respins jugul persan. Flota greacă a pornit spre est şi controla mările, dar
ciprioţii au fost învinşi pe uscat şi insula a ajuns din nou sub controlul perşilor.
Oraşele de pe malul Hellespontului au fost şi ele supuse. În Caria, insurgenţii după ce au
suferit două înfrângeri grave, au reuşit să distrugă o armată persană. Aristagoras şi-a găsit
sfârşitul în timpul asediului unui oraş trac. În anul 494 î.Hr., oraşul Milet a suferit de pe urma
unei blocade, a flotei persane, despre care se spune că ar fi avut 600 de corăbii şi care învinsese
Ciprul. Flota se afla în largul insulei Lade. Se spunea că ea ar fi avut 353 de corăbii, dar
marinarii nu erau disciplinaţi şi moralul lor era subminat de propaganda pro-persană, desfăşurată
de tiranii care fuseseră expulzaţi.
În bătălia ce a urmat, cei din Lesbos şi Samos au dezertat. Cei din Chias au luptat foarte
bine, dar erau pre puţini. Miletul a fost apoi şi el cuprins de dezastru. Femeile şi copii au devenit
sclavi, şi bărbaţii care au supravieţuit au fost aşezaţi de Darius la Gurile Tigrului. Cucerirea
Miletului a fost urmată de înfrângerea Cariei, unde rebelii au rezistat o vreme, şi de cucerirea
insulelor ioniene. Navele feniciene au apărut deodată în Hellespont şi încercarea Greciei estice
de a-şi redobândi independenţa a fost complet înăbuşită.
După ce a pus capăt rebeliunii, Persia mai avea de făcut trei lucruri: Asia grecească
trebuia reorganizată, Europa persană trebuia consolidată şi statele greceşti care luptaseră

3
împotriva Persiei şi ocupaseră cetatea Sardes trebuiau pedepsite. Nu numai mezii şi perşii, ci
masa enormă a popoarelor din întreaga Asie anterioară, din India Occidentală până la Marea
Egee (popoare supuse în acea vreme regilor persani, fără a omite Egiptul, supus el însuşi Persiei)
a fost aruncată asupra Greciei de către aceşti regi – Marele Rege, cum îl numeau grecii.
În prima expediţie persană contra grecilor din anul 492 î.Hr, ginerele lui Darius I,
Mardonios, a fost trimis pentru a reafirma supremaţia Persiei în Tracia şi Macedonia. El şi-a
propus să intre în Grecia prin Macedonia pentru a pedepsi cele două oraşe care-i ajutaseră pe
rebelii ionieni. O flotă a navigat de-a lungul coastei şi a supus insula Thasos în drumul său.
Tracia a fost învinsă, apoi Macedonia condusă de regele Alexandru, supusă – o supunere ce avea
să fie răzbunată în viitor de un descendent cu acelaşi nume ca al regelui macedonian. Expediţia
în Grecia nu a putut fi dusă totuşi la bun sfârşit deoarece flota a fost lovită de o furtună pe mare,
o mare parte din corăbii eşuând în dreptul periculosului promotoriu al Athosului. Mardonios s-a
întors, deoarece pierduse multe corăbii, dar îşi îndeplinise părţile mai importante ale misiunii
sale.
Cea de-a doua expediţie persană, din anul 490 î.Hr., condusă de Datis şi Artaphernes, un
nepot al lui Darius I, nu a avut mai mult succes. Ei au fost însoţiţi de bătrânul tiran Hippias, care
spera să ajungă să conducă din nou în ţara sa natală (fusese alungat din Atena din cauza tiraniei
sale). Flota – avea 600 de galere, după cum ne spune Herodot – a pornit pe mare din Samos şi s-a
îndreptat mai întâi spre Naxos, insula unde Aristagoras a eşuat. Insula sacră Delos a fost cruţată
în mod scrupulos.
După ce a navigat din insulă în insulă, supunând Cicladele, flota a urcat în susul
strâmtorii dintre Eubeea şi Atica şi învingând Carystos în drum, a ajuns pe teritoriul Eretriei.
Eretria nu a primit sprijinul Atenei, şi cu ajutorul unor cetăţeni de vază, aceasta a fost cucerită şi
arsă de perşi. Generalii perşi îşi îndepliniseră jumătate din sarcină. Mai rămânea acum de
rezolvat problema celuilalt oraş care le sfidase regele.
Trecând peste strâmtoare, şi-au debarcat armata în golful de la Marathon. Întreaga armată
a atenienilor număra probabil în jur de 9000 de oameni. Comandantul-şef era Callimachos,
polemarhul din acel an, şi îndatorirea dificilă de a organiza apărarea îi revenea lui şi celor zece
generali ai regimentelor tribului, care au format un Consiliu de război. Milthiade (fiul lui Cimon,
care fusese forţat să se întoarcă din Chersones după revolta ioniană) făcea parte dintre aceştia.
După un plan bine pus la punct de către Milthiade, perşii au fost înfrânţi de către armata ateniană

4
mult mai puţin numeroasă. Şapte corăbii persane au fost capturate şi 6400 de duşmani şi-au găsit
moartea la Marathon. Alături de polemarhul Callimachos şi un strateg, au căzut în luptă aproape
200 de atenieni.
Cea de-a treia expediţie, şi ultima, împotriva grecilor, a urmat în anul 480 î.Hr. în timpul
domniei lui Xerxes I. După moartea lui Darius I, în anul 486 î.Hr. la conducerea Imperiului
Persan vine regele Xerxes, fiul lui Darius şi al Atossei. După înăbuşirea răscoalelor ce au cuprins
imperiul, continuă lupta tatălui său împotriva grecilor.
Xerxes a debutat contra grecilor cu două bătălii, una pe uscat, la Termopile şi una
maritimă la Artemision. Bătălia de la Termopile (grec. Thermopylae, însemnând "izvoarele
calde") a fost o luptă care s-a dat între o alianţă a unor oraşe din Grecia Antică şi Imperiul Persan
al lui Xerxes I. Bătălia a durat trei zile în timpul celei de-a doua invazii persane în Grecia, în
acelaşi timp cu bătălia de la Artemisium, în august sau septembrie 480 î.Hr., şi a avut loc în
trecătoarea Termopile („Porţile fierbinţi”). Invazia persană fusese pornită ca răspuns întârziat la
înfrângerea suferită de perşi în prima invazie, terminată cu victoria atenienilor în bătălia de la
Marathon. Xerxes ridicase o armată uriaşă pe care o trimisese, pe uscat şi pe mare, să cucerească
Grecia. Generalul atenian Temistocle a propus ca oştile alianţei greceşti să blocheze înaintarea
armatei de uscat la Termopile şi în acelaşi timp, flota persană urma să fie blocată în strâmtoarea
Artemisium.
O armată a aliaţilor greci formată din aproximativ 7.000 de oameni a mărşăluit înspre
nord ca să blocheze trecătoarea în vara anului 480 î.Hr. Armata persană, evaluată de sursele
antice la sute de mii de oameni, a ajuns la trecătoare la sfârşitul lui august sau începutul lui
septembrie. Mult depăşiţi numeric, grecii au ţinut piept perşilor timp de şapte zile (din care trei
de luptă efectivă), până când ariergarda greacă a fost nimicită într-una din cele mai cunoscute
încleştări finale ale istoriei.
În timpul primelor două zile, mica armată condusă de regele Leonidas al Spartei a blocat
singurul drum pe care armata persană putea avansa. După a doua zi, un localnic numit Ephialtes
i-a trădat pe greci, arătându-le perşilor o cărare care ducea în spatele poziţiilor greceşti. Dându-şi
seama că oamenii săi erau încercuiţi, Leonidas a trimis înapoi grosul armatei greceşti şi a rămas
pe loc să le acopere retragerea cu 300 de spartani, 700 de thespieni, 400 de tebani şi probabil încă
alte câteva sute. Aproape toţi au fost ucişi.

5
 După această confruntare, flota aliată de la Artemisium a primit vestea înfrângerii de la
Termopile şi s-a retras la Salamina, întrucât strategia iniţială se baza pe faptul că perşii ar fi fost
opriţi şi la Termopile şi la Artemisium. Perşii au invadat Beoţia şi apoi au capturat Atena, care
între timp fusese evacuată. Dorind o victorie decisivă asupra flotei persane, aliaţii au atacat-o la
Salamina, la sfârşitul anului 480 î.Hr. şi au câştigat.
Temându-se să nu fie prins în capcană în Europa, Xerxes şi-a retras grosul armatei în
Asia, lăsându-l pe Mardonios să termine cucerirea Greciei. În anul următor, armata de uscat
persană a fost învinsă în bătălia de la Plateea, invazia persană în Grecia fiind oprită.
Scriitorii antici şi contemporani au folosit bătălia de la Termopile ca un exemplu al forţei
unei armate patriotice formate din oameni liberi în lupta de apărare a propriului teritoriu. Reuşita
apărătorilor de la Termopile reprezintă un exemplu al avantajelor pe care le oferă pregătirea,
echipamentul şi folosirea terenului împotriva unei armate superioare în număr, şi a devenit un
simbol al curajului în faţa unor sorţi neprielnici.
În concluzie războaiele medice au constituit un moment de mare importanţă în istoria
lumii greceşti şi a Antichităţii. Victoria grecilor împotriva unui inamic, considerat mult mai
puternic, a fost rezultatul dragostei de libertate a cetăţenilor greceşti şi unul dintre puţinele
evenimente la care au participat o mare parte a cetăţilor greceşti.

Bibliografie
o Bonnard, A., Civilizaţia greacă, vol. II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
o Bury, J. B., Meiggs, Russel, Istoria Greciei până la moartea lui Alexandru cel Mare,
Ediţia a-IV-a, Ed. Bic All, 2006.
o ***Marea istorie ilustrată a lumii, vol. I, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2008.
o ***Magazin istoric, anul IV, nr. 9 (42), septembrie 1970.
o Vasilescu, Mihail, Orientul Mijlociu şi Mediterana în Antichitate, Universitatea „Al. I.
Cuza” Iaşi, Curs pentru facultatea de istorie, anul I, semestrul I, 2015-2016.