Bătălia de la Maraton

Bătălia de la Maraton a avut loc în anul Bătălia de la Maraton

490 î.Hr., între armata persană care invadase
Grecia continentală şi o alianţă a oraşelor- Parte a Războaielor Medice, prima
stat (polisuri) greceşti. invazie persană

A fost un episod hotărâtor din cadrul

Războaielor medice, fiind prima dată când
perşii au fost înfrânţi decisiv într-o bătălie
deschisă. Bătălia de la Maraton a marcat
sfârşitul primei invazii a perşilor în Grecia,
aceştia fiind siliţi să se retragă în Asia. Deşi
războaiele dintre greci şi perşi au continuat,
Hopliţii greci dispuşi în falangă
cu unele întreruperi, încă mulţi ani, bătălia
de la Maraton a demontat mitul Informaţii generale
invincibilităţii persane, pregătind terenul
Perioadă august/septembrie
pentru următoarele bătălii victorioase ale
490 î.Hr.
grecilor, de la Salamina şi Plateea.
Loc Maraton, Grecia
Cadrul istoric
Rezultat Victorie decisivă a
La sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr. Imperiul grecilor
persan, în plină ascensiune, pusese piciorul Combatanţi
şi pe continentul european, cucerind o parte
din Tracia, în timpul celebrei expediţii a lui Oraşele state Imperiul Persan
Darius I (Regele regilor, 521-486 î.Hr.) din greceşti Atena şi
anul 514 î.Hr. împotriva sciţilor de la nord Plateea
de Dunăre. Conducători
Predecesorul lui Darius, Cyrus „cel Mare” Miltiades Datis
(558-528 î.Hr.), cucerise în 546 î.Hr., printre Callimachus Artaphernes
alte provincii din Asia Mică, şi regatul (polemarh)
Lydiei, de care depindeau, cel puţin nominal,
toate coloniile greceşti din Ionia, unde se Efective
înfiripase o confederaţie de douăsprezece 9-10.000 Atenieni, 20.000 - 30.000
polisuri deosebit de înfloritoare din punct de 1.000 Plateeni pedeştri şi 1.000
vedere economic şi cultural. Darius a călăreţi (estimări
înăsprit însă modul de stăpânire a acestor moderne)
oraşe greceşti, impunând condiţii mai dure. 600 corăbii,
Astfel, Ionia a fost integrată cu Lydia într-o 200.000 - 600.000
singură provincie (satrapie) cu sediul la pedeştri şi 10.000
Sardes, iar în locul unor contribuţii călăreţi (diverse
neregulate se instituie tributuri anuale fixe, relatări antice)
ceea ce a stârnit mari nemulţumiri[1].
Pierderi
192 Atenieni, 6.400 morţi
11 Plateeni (cf. 7 corăbii capturate
Herodot) (Herodot) 1
Dar nu numai constrângerile economice, ci, mai ales, profundul ataşament pentru ideea de
libertate, este adevărata cauză a revoltei care cuprinde întreaga Ionie, începând cu anul 499
î.Hr.[2]. Darius îşi trimise atunci imensele armate să înăbuşe rapid această revoltă. Zadarnic
s-au adresat ionienii celorlalte polisuri greceşti pentru ajutor armat; singurele cetăţi care au
răspuns pozitiv au fost doar Atena şi Eretria. Expediţia navală organizată de acestea în 498
î.Hr. a debarcat trupe în Asia Mică, dar după ce au înaintat până la Sardes (unde au
incendiat palatul satrapului persan şi templul zeiţei Cybele, atenienii şi eretrienii au fost
nevoiţi să se retragă şi să se reîmbarce în mare
grabă.

Harta războaielor greco-persane

Lăsaţi singuri, şi incapabili de altfel să se

înţeleagă între ei, ionienii au fost învinşi decisiv
în bătălia de la Lade (494 î.Hr.). Miletul, cel mai
dezvoltat şi bogat oraş al confederaţiei ioniene a
fost luat cu asalt şi distrus din temelii. Astfel,
perşii au pus din nou stăpânire pe Ionia, asupra
căreia au instituit un regim de teroare.

Polisurile (oraşele-stat) Atena şi Eretria, care sprijiniseră revolta ioniană eşuată împotriva
Imperiului Persan între 499 şi 493 î.Hr., deveniseră acum ţinta prioritară a lui Darius I.
Darius era mânat atât de dorinţa de răzbunare, cât şi de planul strategic, mai ambiţios, de a
supune întrega Grecie, pentru a împiedica pe viitor sprijinul cetăţilor din Grecia
continentală pentru eventualele revolte ale grecilor din Asia Mică.

Pretextul formal al expediţiei persane era răzbunarea incendierii templului din Sardes de
către contigentul atenian care participase la expediţia făcută în Asia Mică, pentru a-i ajuta
pe conaţionalii ionieni, în anul 498 î.Hr.

O expediţie preliminară condusă de Mardonius, ginerele lui Darius, în 492 î.Hr., menită să
pregătească invazia terestră asupra Greciei, recucerise Tracia şi forţase Macedonia să
devină regat vasal Persiei. Mardonius fiind însă rănit, a fost obligat sa-şi întrerupă marşul
spre Atena şi să se retragă în Asia Mică.

Preludiul bătăliei

Întregul an 491 î.Hr. a fost dedicat pregătirilor militare şi diplomatice pentru ofensiva
Imperiului persan. Darius a trimis ambasadori în principalele oraşe-state greceşti cerându-
le să i se supună şi să îi ofere „pământ şi apă” (gestul simbolic de supunere la perşi). Multe
dintre ele au primit această propunere, dar Atena şi Sparta au refuzat categoric (ba mai
mult, Sparta, conform lui Herodot, i-a ucis pe trimişii lui Darius[3]).

Totuşi, nici Sparta şi nici Atena nu au luat măsuri reale pentru a preîntâmpina iminentul
atac persan.

În anul 490 î.Hr. imensa armată şi flotă persană s-a pus în mişcare. În fruntea ei se aflau
doi comandanţi: Artaphernes, nepot al lui Darius, care comanda armata terestră, şi Datis,
care comanda flota. Armata, după ce s-a îmbarcat pe corăbii în porturile de pe coasta
2
ioniană, a traversat direct Marea Egee în direcţia insulei Eubeea; în trecere a cucerit
insulele Naxos şi Delos.

Odată ajunşi pe insula Eubeea, perşii au distrus cetatea Carystos, care refuzase să-şi
deschidă porţile în faţa lor, apoi au cucerit Eretria, abandonată de aliaţii săi atenieni. A fost
prima etapă a răzbunării lui Darius pentru intervenţia Atenei şi Eretriei în revolta ioniană:
Eretria a fost complet distrusă, iar populaţia care a mai scăpat cu viaţă a fost deportată
tocmai în interiorul Persiei (la Arderika, în apropiere de capitala Susa).

Nave persane la ţărm

Flota persană a navigat apoi spre sud, spre coasta

peninsulei Attica, pentru a finaliza obiectivul final al
campaniei - pedepsirea Atenei. Fostul tiran al Atenei,
Hippias, acum exilat, îi însoţea pe perşi, în calitate de
consilier militar. Hippias era fiul lui Pisistrate şi spera să-şi
restabilească autoritatea în Atena, contând nu numai pe ajutorul persan, ci şi pe
complicitatea unora dintre atenieni, care îşi aminteau de regimul pisistrazilor ca despre o
„vârsta de aur” a Atenei.

La sfârşitul lunii august a anului 490 î.Hr., întreaga flotă (în jur de 600 de corăbii) a
ancorat în golful de la Maraton - perşii se aflau acum la doar 42 km de Atena.

Forţele combatante Armata persană

Arcaşi perşi

Principala sursă pentru Războaiele Greco-Persane,

istoricul grec Herodot, supranumit şi „părintele
Istoriei”, spune că flota persană era compusă din 600 de
trireme[4]. El nu dă indicaţii exacte referitoare la
mărimea armatei persane, spunând doar că „[perşii]
erau în număr foarte mare”. Alţi autori antici, ca poetul
Simonides şi autorul roman Cornelius Nepos (care a
scris într-o epocă mai târzie) estimează că perşii aveau
200.000 soldaţi pedeştri şi 10.000 de călăreţi. Plutarch
şi Pausanias dau amândoi, independent, cifra de
300.000 pentru efectivele persane.

Istoricii moderni consideră aceste cifre ca fiind exagerate. O abordare credibilă pentru
estimarea efectivelor porneşte de la faptul că Herodot spune că la a doua invazie a Greciei
(cea încheiată cu bătăliile de la Termopile şi Salamina) fiecare triremă avea la bord 30 de
ostaşi complet echipaţi (pe lângă cei 14 sau 15 marinari), deci cele 600 de trireme care
acostaseră în golful Maraton puteau transporta uşor cel puţin 18.000 de soldaţi. Consensul
istoricilor situează numărul perşilor la circa 25.000, plus circa 1.000 călăreţi[5]. Oricum,
efectivele armatei persane erau net superioare, ca
număr, celor ateniene.

Armata greacă Hopliţi

3
În faţa pericolului care o ameninţa, Atena ceruse ajutor Spartei. Spartanii însă, reţinuţi de
scrupule de natură religioasă, nu s-au pus în mişcare înainte de a fi lună nouă, adică şase
zile mai târziu: când ei au ajuns la locul bătăliei, aceasta se terminase deja. Dintre celelalte
polisuri greceşti, numai curajoasa aliată a Atenei, Plateea, a avut curajul să trimită un
efectiv de circa 1000 de oameni[6]. Herodot nu dă informaţii concrete referitoare la
efectivul armatei ateniene, dar istoricii de mai târziu consideră că Atena trimisese la
Maraton între noua şi zece mii de hopliţi. La aceştia se mai adăuga probabil un anumit
număr de soldaţi uşor înarmaţi şi de sclavi (Pausanias susţinea că la Maraton au luptat
pentru prima oară şi sclavii, alături de oamenii liberi).

Bătălia

Bătălia de la Maraton - situaţia iniţială Bătălia de la Maraton - manevra

grecilor de învăluire

Unul dintre cei zece strategi ai Atenei (funcţie electivă anuală) era Miltiades cel Tânăr. El
era cel care reuşise să influenţeze forul suprem de conducere atenian (adunarea poporului)
să hotărască acceptarea luptei în câmp deschis, în locul apărării în spatele zidurilor cetăţii.
Miltiades cunoştea foarte bine tacticile de luptă persane: în calitate de conducător al
coloniei ateniene Chersones, el îl însoţise pe Darius I în timpul celebrei sale expediţii din
anul 514 î.Hr. împotriva sciţilor de la nord de Dunăre. Cu autoritatea pe care i-o conferea
experienţa sa militară şi cunoştinţele sale despre componenţa armatei persane, Miltiades l-
a convins pe polemarhul Callimachus (comandantul suprem al armatei ateniene), să
declanşeze neîntârziat atacul.

Armata persană, aflată cu spatele la mare, era aprovizionată de flota care staţiona în golful
Maraton. Perşii nu au fost alarmaţi de liniştea care domnea în tabăra atenienilor şi au
continuat să debarce - se considerau avantajaţi prin superioritatea lor numerică.

Miltiades i-a aranjat pe cei 9000 de atenieni şi pe cei 1000 de plateeni în linie de bătaie
între înălţimile de la Agriliki şi Krotoni, la o bătaie de săgeată de forţele persane. Spre
sfârşitul dimineţii, grecii au cântat un imn de mulţumire adresat zeilor şi au început să
înainteze spre tabăra persană[7]. Profitând şi de faptul că o parte dintre perşi erau ocupaţi cu
descărcarea proviziilor de pe corăbii şi cu acţiuni de recunoaştere în zonă, Miltiades a
declanşat atacul într-un mod oarecum atipic pentru acele vremuri: în loc să înainteze lent,
pentru a ţine strânsă formaţia de luptă (falanga), hopliţii au atacat în pas alergător
infanteria persană, care era cel puţin de două ori mai numeroasă.[1] La circa 700 de metri
4
de linia inamicului, mulţimea de bărbaţi a început să strige temutul lor cântec de încurajare
şi de chemare la luptă: Ελελευ! Ελελευ! („Eleleu! Eleleu!”). Atacul lor părea sa fie un act
de sinucidere, mai ales ca atenienii nu aveau nici cavalerie şi nici arcaşi. Văzând cum
înaintează tot mai repede, comandanţii persani şi-au aşezat trupele. Soldaţii cu scuturile lor
uşoare s-au aşezat în fata, iar miile de arcaşi s-au aşezat în spate. Hopliţii au rezistat însă,
datorită scuturilor lor masive, şiroaielor de săgeţi care au întunecat cerul, trase de arcaşii
perşi.[7]

Iată cum descrie Herodot în opera sa Historiai („Istorii”), scrisă cu 50 de ani mai târziu,
desfăşurarea bătăliei:

După ce atenienii se rânduiră pentru bătălie... s-a dat semnalul. Atenienii porniră în fugă
şi se năpustiră asupra barbarilor... Când perşii i-au văzut pe vrăjmaşi atacându-i în fuga
mare, s-au pregătit să primească atacul, cumpănind numărul neînsemnat al atenienilor şi
atacul la care porniseră aceştia - fără cavalerie şi arcaşi. Ei au crezut că i-a cuprins
nebunia, închipuindu-şi că această sminteală a lor îi va pierde cu siguranţă. Atenienii
însă, când se încleştară strâns cu barbarii, se luptară în chip vrednic de pomenit. Bătălia
de la Maraton a ţinut mult... După ce perşii au fost puşi pe fugă, atenienii îi urmăriră...
până ce, ajungând la mare, cerură să li se pună la îndemână foc şi atacară chiar corăbiile
acelora.

În prima fază a bătăliei, perşii înaintaseră în partea centrală a frontului (vezi prima hartă
alăturată), dar la cele doua aripi grecii au reuşit să-i copleşească, întorcându-se apoi
împotriva dusmanului învingător la centru si zdrobindu-l (o manevră clasică de dublă
învăluire - vezi a doua hartă). Presiunea deosebit de puternică exercitată de rândurile
compacte ale hopliţilor greu înarmaţi a zdrobit şi risipit masa lipsită de coeziune a
arcaşilor şi călărimii persane.

Tumulul de la Maraton, unde au fost îngropaţi eroii

atenieni

Flota persană i-a cules pe învinşi şi a ridicat ancora.

Pierderile lor erau importante: 6400 de morţi, precum şi 7
corăbii arse de greci spre finalul bătăliei.

Pierderile atenienilor au fost surprinzător de mici: Herodot

vorbeşte despre 192 de morţi din rândurile atenienilor şi 11 dintre aliaţii veniţi din Plateea.
Printre cei căzuţi în luptă s-a numărat şi polemarhul Callimachus. Ei au fost îngropaţi într-
un tumul comun care mai domină şi astăzi câmpia litorală de la Maraton.

Data exactă a bătăliei

Herodot datează evenimentele despre care a scris în „Istoriile” sale conform unui calendar
lunisolar; dar fiecare oraş-stat (polis) din vremea sa utiliza o altă variantă. Prin calcule
astronomice se poate obţine o dată corelată cu calendarul iulian - astfel, Philipp August
Böckh (în 1855) a concluzionat că bătălia de la Maraton a avut loc pe 12 septembrie 490
î.Hr., conform calendarului iulian[8].
Această dată este în general acceptată de către istorici. Există însă şi opinii diferite: dacă se
ia în considerare faptul că spartanii nu au participat la luptă datorită motivelor religioase
5
(ei nu s-au pus în mişcare înainte de a fi lună nouă, adică la şase zile după terminarea
bătăliei), iar calendarul lor era decalat cu o lună faţă de cel atenian, ar rezulta că bătălia a
avut loc pe 12 august 490 î.Hr.[9].

Consecinţe

Armata persană fusese înfrântă, dar flota lor rămăsese aproape intactă. Persista încă
pericolul unei debarcări chiar la Atena. Pentru a preîntâmpina acest pericol, Miltiades şi
ceilalţi nouă strategi ai Atenei (comandantul suprem, polemarhul Callimachus, căzuse în
luptă) au hotărât readucerea armatei la Atena. A fost un marş forţat destul de dificil, având
în vedere terenul accidentat şi oboseala hopliţilor după luptă; totuşi trupele au ajuns în
timp util pentru a preîntâmpina o încercare de debarcare a perşilor la Faleron (lângă
Atena). Această regrupare în mare viteză a atenienilor înspre cetatea lor a făcut ca perşii să
renunţe la ideea unei noi debarcări; văzând coasta Atticei aşa de bine apărată, Datis şi
Artafernes n-au mai insistat şi s-au reîntors în Asia Mică, ducând cu ei prada şi prizonierii
făcuţi în insulele Ciclade şi Eubeea.[1]

În ochii lui Darius această expediţie poate a apărut ca fiind pe jumătate reuşită. Desigur,
Atena scapase de răzbunarea Marelui Rege, dar Eretria, celălalt oraş vinovat de a-i fi ajutat
pe ionienii răsculaţi şi de incendierea oraşului Sardes, a fost aspru pedepsit. Eretrienii
înrobiţi au fost duşi în inima Persiei, la Arderika, la nord de capitala Susa; cincizeci de ani
mai târziu, atunci când a trecut Herodot prin aceasta zonă, urmaşii acestora încă îşi mai
păstrau limba şi obiceiurile. Toate acestea însă nu puteau face uitat eşecul debarcării în
Attica. Darius aflase acum că pentru a cuceri întreaga Grecie, o debarcare susţinută de
flotă era insuficientă - era necesară o invazie pe calea terestră. El dorea să reia la o scară
mai mare proiectul de invazie, dar problemele interne ale Imperiului Persan l-au
împiedicat (înfrângerea de la Maraton a determinat revolta Babilonului şi a Egiptului,
revolte care s-au prelungit până după moartea lui Darius). De abia după ce urmaşul său la
tron, Xerxes, a restabilit ordinea în Egipt şi în întregul imperiu a fost plănuită o nouă
expediţie în Europa.

Pentru greci însă, bătălia de la Maraton a ramas în amintire ca o victorie cu urmări

capitale. Temuta armată persană (care păruse până atunci de neînvins) a fost, pentru prima
oară, zdrobită în câmp deschis de către hopliţi. La Maraton, a fost salvată nu numai
independenţa unui popor, ci o întreagă civilizaţie. Atenienii s-au salvat pe ei înşişi şi au
salvat, în acelaşi timp, Grecia. Plini de o legitimă mândrie, atenienii şi-au onorat eroii
căzuţi în luptă, ridicând un tumul înalt pe câmpia de la Maraton şi au oferit un tezaur
templului din Delfi, dedicându-l aceloraşi eroi.[2]

În anul următor, (489 î.Hr.) Miltiades, învingătorul de la Maraton, după ce a obţinut bani
sub formă de împrumuturi de la cetăţenii atenieni, a întreprins pe cont propriu o expediţie
împotriva insulei Paros, în scopul de a-i pedepsi pe locuitorii acesteia pentru ajutorul
acordat perşilor. Expediţia s-a soldat însă cu un eşec; adversarii politici ai lui Miltiades au
profitat de acest fapt şi au cerut condamnarea la moarte a acestuia. În cele din urmă, cel
care salvase Atena la Maraton a fost condamnat la închisoare, loc în care a şi murit în
acelaşi an.

Câmpia de la Maraton, în prezent

6
Dar consecinţele bătăliei de la Maraton pot fi urmărite chiar şi până în zilele noastre.
Marele arheolog şi istoric francez François Chamoux spunea[3]: A fost oprită încercarea de
a impune Greciei nu numai dominaţia străină, ci şi o filozofie politică, cea a marilor state
orientale, unde, sub autoritatea suveranului de drept divin, trăiesc nu cetăţeni, ci supuşi,
gloată fără nume, în care individul se sufocă. Acesta este destinul pe care luptătorii de la
Maraton, maratonomahii, au refuzat să îl accepte pentru ei înşişi, pentru fraţii şi urmaşii
lor. În faţa unei Asii a cărei putere şi bogăţie ştiau foarte bine că se întemeiază pe
supunerea maselor de oameni capriciilor unui monarh absolut ei au apărat cu armele
idealul juridic al cetăţii formate din oameni liberi.

Când în lumina proaspătă a unei dimineţi de început de toamnă soldaţii lui Miltiade,
purtând pe braţ scutul rotund şi balansându-şi suliţa lungă, au pornit la atac în pas
alergător în direcţia perşilor, a căror masă întunecată se detaşa contra luminii pe
fundalul valurilor strălucitoare ale mării, ei nu luptau doar pentru ei, ci şi pentru o
concepţie despre lume ce avea să devină mai târziu bunul comun al Europei.

Legende asociate cu bătălia

Phidippides

O legendă relatează faptul că Phidippides, un mesager atenian, a

alergat distanţa de 42 de kilometri de la câmpul de luptă de la
Maraton până la Atena, pentru a anunţţa victoria asupra perşilor.
În momentul în care a ajuns, a strigat: Nenikikamen (am învins!), după care a murit pe loc.

Majoritatea istoricilor atribuie în mod incorect această legendă istoricului grec Herodot,
care a relatat evenimentele din războaiele persane în lucrarea sa Istorii (scrisă aproximativ
în anul 440 î.Hr.)

În amintirea acestui erou, la iniţiativa baronului Pierre de Coubertin, în programul

Jocurilor Olimpice moderne a fost inclusă proba de Maraton, care se aleargă pe o distanţă
de 42,195 km (distanţa exactă dintre Maraton şi Acropola din Atena).

Atenianul Eschil, cel supranumit „părintele tragediei universale”, a participat la bătăliile

de la Maraton şi Salamina, unde a luptat ca hoplit. În capodopera sa Perşii, singura sa
tragedie cu subiect istoric care s-a păstrat, Eschil descrie povestea emoţionantă a morţii
unui imperiu şi a unei civilizaţii (cea persană).