Ioan Piso

ISTORIA ELENISTICĂ ȘI ISTORIA ROMEI

 Cursul I

EXPEDIȚIA LUI ALEXANDRU MACEDON

Criza polisului grec

Războiul peloponeziac (431-404 a. Chr.), care a opus liga ateniană și liga peloponeziacă, a
pricinuit pagube enorme economiei Greciei. Ogoarele au fost pustiite, iar orașele, care erau și
centre meșteșugărești, au avut mult de suferit. Puterea de cumpărare și piețele de desfacere au
fost și ele drastic limitate. Astfel, economia de piață, pusă pe picioare prin munca oamenilor liberi
și a sclavilor, a fost pusă în primejdie de fărâmițarea politică și de războaiele neîntrerupte.
Sărăcesc în primul rând micii producători liberi, ceea ce duce la o suprapopulație artificială.
Numeroase elemente devin mercenari și se pun fie în slujba statelor străine și în primul rând a
Persiei, fie în slujba unor facțiuni din polisurile grecești. Aceasta din urmă este una dintre cauzele
apariției așa-numitei tiranii grecești târzii. Întreținerea restului sărăcimii a devenit o mare povară
pentru polisuri.
Odată cu pierderea interesului pentru viața publică speranțele se îndreaptă asupra
personalităților, singurele socotite în stare să salveze Grecia. Unui Lysander, Dionysios sau
Agesilaos le-au fost acordate onoruri aproape divine, de neconceput în secolul V a. Chr. Se
făurește cu încetul ideia unei păci care să-i cuprindă pe toți grecii (koiné eirene). Dispar idealurile
politice ale polisului, ceea ce îndepărtează de politică multe elemente de valoare. Relativismul
sofisticii și refugiul în lumea idealului și a irealului au contribuit la făurirea marelui edificiu al
filozofiei platoniciene.
În primele decenii după încheierea războiului peloponeziac Sparta a exercitat asupra
Greciei o hegemonie susținută financiar de Imperiul Persan, lipsită de orice ideal și de orice
legături economice cu restul polisurilor. Veșnicele războaie au permis reintrarea pe scena politicii
grecești a Persiei. Pacea lui Antalkidas din anul 387 a. Chr., al cărei chezaș era regele persan,
garanta autonomia orașelor grecești, ceea ce nu însemna altceva decât dominația perșilor asupra
Greciei. Imperiul Persan era însă prea șubred în interior pentru a putea exercita efectiv această
dominație. Singura secvență luminoasă a acestei perioade a fost hegemonia tebană (371-362 a.
Chr.), pe când a doua ligă maritimă ateniană nu a fost decât o copie palidă a celei dintâi.
S-a dovedit că realizarea păcii comune și unității Greciei din inițiativa unuia dintre
polisurile ei era imposibilă. Oricărei încercări i se opunea spiritul particularist al polisului. În
consecință unirea Greciei nu putea veni decât din afară. Polisul a avut însă o însemnătate unică
în istoria omenirii. Prin concentrarea forțelor politice și culturale pe un spațiu restrâns, au putut
fi realizate în toate domeniile gândirii și artei opere unice și aproape inegalabile. Fără școala
polisului nu pot fi imaginate nici civilizația elenistică, nici cea romană.
În timp ce polisurile grecești luptau pentru supremație, în nord se forma un nou centru de
putere. Sub regele Filip II Macedonia a făcut progrese neîncetate în Grecia. Victoria sa din anul
338 a. Chr. de la Cheroneea a însemnat victoria unei monarhii consolidate asupra unei coaliții
ocazionale de polisuri. Urmează în același an Congresul de la Corinth, la care sunt trimiși
reprezentanți ai tuturor polisurilor în afara Spartei. Este proclamată koiné eirene și o alianță
(symmachia), care însemna hegemonia Macedoniei. Idealul care-i lega era războiul împotriva
Persiei. În anul 336 a. Chr. Filip II a fost asasinat în toiul pregătirilor ca urmare a unei conspirații a
aristocraților macedoneni cu tendințe centrifuge, manevrați de însăși Olympias, soția sa.

Cauzele cuceririi Imperiului Persan

Una dintre manifestările crizei polisului grec a fost suprapopulația, pentru care cea mai
simplă rezolvare era expansiunea în noi teritorii. Apoi, toate elementele legate de economia de
piață, și anume proprietarii de pământ, cei de ateliere și negustorii aveau tot interesul în
menținerea unor căi maritime libere spre sursele de materii prime și spre noi piețe de desfacere.
Situația Imperiului Persan aproape că invita la o intervenție. El se afla într-o criză politică
prelungită și era zguduit din timp în timp de răscoale ale satrapilor și ale popoarelor supuse. Până
la un punct cucerirea Imperiului Persan putea fi prezentată drept o eliberare a acestora.
Resursele nelimitate, dar și slăbiciunea Imperiului Persan au fost testate prin evenimente
memorabile petrecute la sfârșitul secolului V și începutul secolului IV a. Chr. Între anii 404-401
avusese loc expediția celor zece mii de greci, istorisită în Anabasis de către Xenophon, unul dintre
participanți. Ei îl sprijineau pe Cyrus cel Tânăr împotriva fratelui acestuia, Artaxerxes II. În anul
401 a. Chr. Cyrus cel Tânăr câștigă lupta de la Cunaxa, dar este ucis, iar cei zece mii rămân izolați
în mijlocul Imperiului Persan. Modul în care au reușit să scape a arătat ce poate săvârși
solidaritatea greacă. În primii ani ai secolului IV a. Chr. regele spartan Agesilaos a dobândit cu o
mică armată succese notabile în Asia Mică. Operațiunile au fost întrerupte numai fiindcă perșii
reușiseră să aprindă un război în Grecia Centrală.
În sfârșit, propaganda greacă nu uita să amintească distrugerea orașelor și sanctuarelor
grecești în timpul războaielor medice și cerea o revanșă.

Primii ani de domnie ai lui Alexandru Macedon (336-334 a. Chr.)

Urcarea pe tron a lui Alexandru a fost opera generalilor lui Filip II, mai ales a lui Antipatros.
Ea a fost urmată de o baie de sânge între alți eventuali pretendenți. Prima grijă a proaspătului
rege a fost de a-și asigura pozițiile în Grecia. Amficționia de la Delphi îl recunoaște ca hegemon al
Greciei, iar Congresul de la Corinth îl alege conducător în războiul contra perșilor.
A doua grijă a fost de a asigura securitatea frontierelor nordice ale regatului pe timpul
expediției. În anul 335 a. Chr. se îndreaptă împotriva popoarelor trace din nord. Traversează pasul
Șipka și îi combate pe tribali. Deoarece aceștia fusseră sprijiniți de geții de dincolo de Dunăre,
trece fluviul și face o demonstrație de forță pe țărmul nordic. Aduce jertfe lui Zeus, lui Hercules și
zeului fluviului. În afară de rațiunile strategice, traversarea Dunării și alte fapte de același gen s-
ar explica potrivit lui Arrian prin acea dorință de infinit (pothos), care-l îndemna să depășească
toate barierele lumii cunoscute.
De la Dunăre se întoarce împotriva ilirilor de pe teritoriul actual al Albaniei. Aici primește
vestea răscoalei din Grecia. În fruntea ei se afla Teba, sprijinită pe față sau în ascuns de Atena, de
arkadieni și de alți greci. Alexandru apare pe neașteptate în Beoția, îi bate pe tebani și intră în
Teba. Pedepsirea orașului o lasă pe seama ligii de la Corinth, care hotărăște distrugerea completă
a Tebei și vinderea locuitorilor ca sclavi. Încolo, măsurile luate împotriva celorlalți greci au fost
moderate. Nu dorea să creeze animozități în ajunul plecării în expediție.

Situația militară a celor două tabere

Filip II crease în Asia Mică un cap de pod, dar trupele macedonene se aflau sub presiunea
armatei de mercenari greci din slujba Imperiului Persan, comandați de rodianul Memnon.
 Situația financiară a lui Alexandru în ajunul expediției era proastă, dar a recurs la
împrumuturi de război. Era convins că va găsi în Imperiul Persan toate cele necesare pentru
întrreținerea armatei. Efectivele armatei sale erau de 30000 de pedestrași și 5000 de călăreți
macedoneni, cărora li se adăugau 7000 de pedestrași, 600 de călăreți și 160 de triere puse la
dispoziție de către Liga de la Corinth. Oricum, numărul mic de soldați greci dovedește
neîncrederea lui Alexandru în aliații săi. Dacă Alexandru era superior în trupele de uscat, perșii nu
aveau rival pe mare datorită flotei feniciene. De aceea, din punctul de vedere al lui Alexandru,
decizia urma a fi obținută pe uscat. Pe de altă parte, urmau a fi cucerite toate bazele flotei persane
de pe uscat. Astfel se explică de ce Alexandru va întârzia atât de mult pe coastele vestice ale Asiei
Mici, în Fenicia și în Egipt. Alexandru îl lasă în Macedonia pe Antipatros în fruntea a 12000 de
pedestrași și a 1500 de călăreți. Sarcina lui era în primul rând de a supraveghea toate mișcările
grecilor.

Anii 334-331 a. Chr.

În anul 334 a. Chr. Alexandru trece Hellespontul de la Sestos la Abydos. Sunt de reținut
două gesturi simbolice. Aruncă lancea pe țărmul asiatic în semn că se înstăpânește asupra lui și
vizitează mormântul lui Achille, socotindu-se un nou Achille, care pornește războiul asupra Asiei.
La început războiul cu Alexandru s-a aflat în grija satrapilor locali. Memnon îi sfătuiește să evite
lupta în câmp deschis cu regele macedonean, dar nu este ascultat. În mai sau iunie 334 Alexandru
îi bate pe perși pe râul Granikos, ceea ce îi deschide cale liberă în întreaga Asie Mică. Toți
mercenarii greci prinși au fost uciși ca trădători ai cauzei grecești.
Alexandru caută să le dea grecilor impresia că războiul are un caracter panhellenic. De
pildă, în urma luptei de la Granikos o ofrandă este trimisă la Atena zeiței Atena în numele lui
Alexandru, fiul lui Filip și al grecilor. Titlul de rege al macedonenilor nu este amintit. În teritoriile
cucerite se socotea însă urmașul de drept al regelui persan. De pildă, în fruntea satrapiei Frigiei
Mari pune un macedonean, menținând titlul de satrap. Încearcă apoi să câștige simpatia
populațiilor din Asia Mică. Redă lidienilor unele vechi drepturi și se lasă adoptat de regina Cariei,
respectând vechile tradiții ale acestui popor.
Din punct de vedere militar probleme nu a ridicat decât asediul Miletului și al
Halikarnasului. Alexandru este ajutat de moartea lui Memnon într-o bătălie navală și, mai ales, de
decizia lui Darius III de a-i rechema pe mercenarii greci din flota persană care opera în Marea
Egee. Urmarea a fost că operațiunile din Marea Egee își vor pierde importanța. Alexandru nu alege
cel mai scurt drum, ci, după ce înaintează de-a lungul coastelor prin Caria, Lycia și Pamphilia, se
îndreaptă spre nord-est, atinge localitatea Gordium, unde se petrece celebra scenă a tăierii
nodului gordian, și ajunge în Cilicia, de unde se pregătește să treacă în Siria. În trecătoarea de la
Issos are loc în noiembrie 333 cea de-a doua mare bătălie, de data aceasta împotriva lui Darius
însuși. Înainte ca bătălia să fi fost definitiv pierdută, Darius III fuge, lăsându-și familia și tezaurul
în mâinile lui Alexandru. Odată cu asta, soarta Asiei Mici est hotărâtă.
În ciuda marelui succes, Alexandru nu se îndreaptă spre inima Imperiului Persan, ci de-a
lungul coastelor Siriei și Feniciei, spre Egipt. Cel mai important motiv va fi fost dorința de a stăpâni
coastele. Orașele feniciene au trecut, cu excepția Tyrului, de partea lui Alexandru. Este construit
un dig de 800 m de la vechiul Tyr, situat pe țărm, până la insula pe care se afla noul Tyr. Este
instituită blocada și pe mare cu ajutorul flotei feniciene și cipriote care trecuse de partea lui
Alexandru. Tyrul cade de-abia în august 332. Între timp Darius III îi face lui Alexandru oferte de
pace; îi oferă granița pe Eufrat și mâna fiicei sale. Alexandru refuză, fiind convins că oricum le va
obține pe amândouă.
Rostul expediției în Egipt a fost pus sub semnul întrebării de unii istorici moderni ca și al
celei a lui Napoleon. Deosebirea este foarte mare, căci Egiptul avea în antichitate o mare valoare
strategică prin porturile, prin grânele sale și chiar datorită izolării. Alexandru este primit ca
eliberator, iar în Memphis preoții îi pun pe cap dubla coroană a faraonilor Egiptului. Aici el nu mai
este urmaș al Ahemenizilor, ci al faraonilor Egiptului independent. El a dovedit, de altfel, toleranță
și respect față de tradițiile Egiptului.
Cea mai mare realizare a lui Alexandru în Egipt a fost întemeierea celei mai importante
dintre Alexandrii. A fost aleasă o poziție ideală lângă brațul vestic al Nilului, acolo unde insula
Pharos oferea protecție și unde curenții fereau portul de înnămolire. Acest oraș va deveni una
dintre metropolele lumii antice.
Mult comentată a fost și expediția în oaza Siwa sau a lui Ammon, unde se afla oracolul
zeului libian Ammon, identificat cu Zeus. Aici îl va fi atras și acel pothos de care scria Arrian, dar și
dorința de a dobândi siguranță cu privire la nașterea sa. Primește răspunsul dorit, căci preoții îl
salută drept fiu al lui Ammon. În ce măsură a crezut el însuși? Să nu ne grăbim să-l acuzăm, căci
potrivit credinței grecești muritorul care săvârșea fapte supraomenești era socotit de zei egalul
lor. Răspunsul oracolului lui Ammon a fost urmat de răspunsuri asemănătoare ale altor oracole.
Alexandru părăsește Egiptul în primăvara lui 331. Se întoarce pe același drum până în
dreptul Tyrului, traversează stepa siriană, apoi Eufratul și Tigrul, iar în octombrie 331 între
localitățile Gaugamela și Arbela este decisă soarta imperiului. Darius III este din nou bătut, fuge
în Media, iar Alexandru are drumul deschis spre inima imperiului. La Babilon, care rămăsese cel
mai mare centru comercial, îi câștigă pe preoți făcându-i sacrificii lui Marduk și restaurându-i
templul. La Susa în mâinile sale cade tezaurul ahemenid, pe care îl transformă în monete; acestea
vor constitui una dintre bazele economiei noului imperiu. Ajunge prin Porțile Persiei la Persepolis,
pe care o distruge ca răzbunare pentru distrugerile săvârșite de Xerxes în Grecia. A fost ultimul
său act panhellenic, căci se vedea urmaș al Ahemenizilor în fruntea unui stat care să-i cuprindă
atât pe greci, cât și pe perși. De altfel, următorul său act semnificativ este restaurarea la
Pasargadai a mormântului lui Cyrus cel Bătrân.
Următoarea etapă este Ekbatana, în urmărirea lui Darius III. Între timp trimite
contingentele grecești acasă și îi păstrează pe grecii care rămân ca mercenari. Trece în urmărirea
lui Darius IIi și Porțile Caspice până la Hekatompylos, unde află că acesta a fost ucis de Bessos,
satrapul Bactriei, care-l capturase.

Anii 330/324 a. Chr.

Anii 330-327 a. Chr. au fost anii cei mai dificili ai expediției. Acum Alexandru este nevoit
să poarte un război de uzură cu populațiile iraniene foarte războinice din nord-estul imperiului
(Bactria și Sogdiana) și adesea a înlocuit falanga cu mici unități mobile. Un prim adversar este
Bessos, care se proclamă rege sub numele de Artaxerxes IV. Alexandru coboară în Areia unde
întemeiază Alexandria in Areia (astăzi Herat), traverseasă Drangiana și Arachosia, unde
întemeiază Alexandria in Arachosia (astăzi Kandahar), iar în primăvara anului 329 a. Chr.
traversează spre nord munții Paropamisos (astăzi Hinducuș). A fost o acțiune comparabilă cu
traversarea Alpilor de către Hannibal. În Sogdiana Bessos a fost prins de Ptolemaios și executat.
Se ridică însă un alt adversar, scitul Spitamenes. Punctul cel mai nord-estic atins de Alexandru
este fluviul Iaxartes (astăzi Sâr-Daria), unde întemeiază cea mai îndepărtată dintre Alexandrii,
Alexandria Eschate (astăzi Chodschent, oraș important în cursul Evului Mediu). Spitamenes este
ucis în anul 327 de sciții masageți.
Este momentul de a insista asupra unor aspecte politice. Alexandru se căsătorește cu
Roxana, fiica aristocratului iranian Oxyartes. Căsătoria se încheie după ritul iranian. Este introdus
ceremonialul de curte ahemenid, deocamdată pentru perși și ceilalți orientali. Totuși, relațiile cu
unii dintre generalii macedoneni au avut de suferit. Este executat Philotas sub pretextul că nu ar
fi denunțat un complot, urmat de bătrânul Parmenion, tatăl acestuia. În timpul unei petreceri
Alexandru îl ucide pe bunul său prieten Kleitos, care îi salvase viața la Granikos. Kleitos îl acuzase
pe Alexandru că îi preferă pe perși macedonenilor.
Campania în valea Indusului se explică prin faptul că făcuse parte din Imperiul Persan, dar
poate și prin dorința lui Alexandru de a ajunge la Ocean și la marginile lumii cunoscute. În vara
anului 327 a. Chr. Alexandru traversează din nou munții Paropamisos și coboară, după lupte grele,
în Valea Indusului. Regele (raja) Taxila i se supune, nu însă și regele Porus. În anul 326 Alexandru
dă ultima sa mare bătălie pe Hydaspes, unul dintre afluenții Indusului. Porus i se opune cu 200 de
elefanți de luptă, dar este învins, capturat, iar apoi iertat și lăsat ca vasal. În amintirea victoriei
sunt întemeiate orașele Nikaia și Bukephala.
Punctul cel mai estic atins de Alexandru este râul Hyphasis, un alt afluent al Indusului.
Armata sa parcursese timp de opt ani și jumătate 18000 km. Aici a fost surprinsă de ploile
musonice, care au durat 70 de zile. Soldații erau decimați de istovire, boli și clima umedă. Pentru
prima oară refuză să-l urmeze pe Alexandru, iar el este silit să capituleze. Înalță un altar în punctul
extrem atins și construiește o flotă pe care o pune sub comanda lui Nearchos. O parte a armatei
este îmbarcată în corăbii și coboară pe fluviu, iar altă parte, condusă de Alexandru o însoțește de-
a lungul țărmului. La vărsarea Indusului în ocean Alexandru își deplasează trupele spre vest și spre
nord-vest pe o linie paralelă cu țărmul, pe când Nearchos se îndreaptă spre Golful Persic și spre
vărsarea Tigrului și Eufratului (anul 325 a. Chr.) Nearchos avea și misiunea de a cerceta calea
maritimă de la gurile Indusului până la vărsarea Tigrului și Eufratului. El a făcut și observații privind
fauna și flora regiunii și care vor fi folosite de Arrian în lucrarea Indiké. În anul 324 a. Chr.
Alexandru își încheie expediția la Pasargadai.

Ultimii ani (324-323 a. Chr.)

Alexandru găsește în inima imperiului o situație confuză, tentative de uzurpare și multă
corupție. De pildă, vistiernicul Harpalos fuge din Babylon cu 5000 de talanți.
Remarcabile pentru dorința lui Alexandru de unificare a imperiului sunt căsătoriile în masă
de la Susa. Alexandru se căsătorește cu două prințese de sânge regal (Stateira, fiica lui Darius III
și Parysatis, fiica lui Artaxerxes III), iar exemplul său este urmat de 80 dintre colaboratorii săi
apropiați și de 10000 de soldați macedoneni. Omogenizarea etnică nu era pe placul cercurilor
macedonene tradiționaliste. Lăsarea la vatră a unui număr de veterani macedoneni a dus aproape
la o răscoală împotriva lui Alexandru.
Alexandru a decretat o amnistie pentru toți exilații din Grecia, pentru a câștiga și cercurile
ostile în vederea planurilor de cucerire a Occidentului. Revenirea numeroșilor exilați nu s-a făcut
însă fără turburări. Este momentul să amintim principalele evenimente ce avuseseră loc în Grecia
în timpul expediției. În anii 332-331 a. Chr. regele Agis al Spartei a creat în Peloponez o alianță
contra Macedoniei. Învinsă de Antipatros la Megalopolis (331 a. Chr.), Sparta a fost silită să intre
în liga de la Corinth, iar partida antimacedoneană de la Atena condusă de Demosthenes a trebuit
să aștepte o viitoare ocazie pentru a se ridica.
Moare Hephaistion, cel mai bun prieten al lui Alexandru. Acesta adresează polisurilor
grecești cererea de a-l recunoaște pe Hephaistion heros, iar grecii sunt nevoiți să se supună. Acest
act se răsfrângea desigur și asupra persoanei lui Alexandru. În 323 a. Chr. apar în fața sa la Babylon
soli greci purtând cununi, ca în fața unui zeu. Originea zeificării dinastului este dublă. O găsim în
ideologia orientală, mai mult în cea egipteană, dar și în cea babiloniană sau persană. O găsim însă
și în ideologia greacă: cel care săvârșea fapte asemenea zeilor, era ridicat între ei. Pe de altă parte,
cultul personalităților a evoluat mult de la începutul secolului IV a. Chr. până la Alexandru.
Din memoriile lui Alexandru (hypomnemata) transmise de Ptolemaios lui Arrian, și de a
căror autenticitate unii s-au îndoit, cunoaștem planurile de viitor ale regelui. El ar fi urmărit
cucerirea coastelor nord-africane, hispane, ale Galliei și ale Italiei până în Sicilia, pentru a uni
întreaga lume cunoscută (oikumene). O confirmare ar putea fi că la Babylon au apărut trimiși
libieni, lucani, bruttii, etrusci, eventual cartaginezi, etiopieni, sciți, celți și iberi. Că ar fi venit și soli
din Roma pare a fi o interpolare. Alexandru moare în 10 iunie 323 după zece zile de boală, la nici
33 de ani.

Opera lui Alexandru Macedon

Imperiul constituit de Alexandru Macedon era alcătuit din trei părți inegale ca întindere și
diferite ca tradiții: Regatul Macedonean, unde Alexandru era rege, Grecia propriu-zisă, în care era
hegemon, și fostul Imperiu Persan, în care era privit ca urmaș al Ahemenizilor. Imperiul era
menținut prin persoana lui Alexandru. În scurtul timp care i-a stat la dispoziție el a făcut încercări
energice de unificare. A dovedit respect pentru tradițiile populațiilor locale, pentru care era un
eliberator. A câștigat însă și colaborarea perșilor. Despre unele încercări de unificare etnică s-a
vorbit mai sus. A încercat și omogenizarea armatei, instruind, de pildă, 30.000 de iranieni în tactica
macedoneană. A numit în fruntea multor satrapii satrapi perși.
Factorul unificator al imperiului era elementul grecesc, iar pe acesta l-a implantat prin
întemeieri de orașe, al căror număr ar fi ajuns, după unele izvoare, la 70. Aceste orașe au devenit
centre de iradiere a civilizației grecești și unele vor avea un viitor strălucit. Cucerirea a deschis
pentru elementul grec spații imense, făcând posibilă o circulație mondială a bunurilor și ideilor.
Factorul ideologic care asigura unitatea imperiului era monarhia absolută având drept suport
cultul monarhului, iar aceasta într-o lume în care se impunea cultura greacă.
Alexandru Macedon a avut puțin timp la dispoziție și multe desfășurări, inclusiv procesul
de unificare a imperiului, au rămas în fază de proiect. Totuși, despre puține personalități se poate
spune, ca despre Alexandru, că odată cu ea a început o nouă epocă în istoria omenirii.
Cea mai importantă istorie a lui Alexandru Macedon a fost cea scrisă de Ptolemaios, unul
dintre martorii și eroii evenimentelor. Istoria lui Ptolemaios s-a pierdut, dar a fost folosită de alți
istorici ca Arrianos, care a scris Anabasis și Indiké, sau de Plutarchos, care a cuprins între biografiile
sale și pe una a lui Alexandru.

Problema succesiunii Imperiului lui Alexandru Macedon

Primele decenii care i-au urmat morții lui Alexandru au stat sub semnul luptei între două
tendințe - cea de a menține unitatea imperiului și cea de a-l împărți în state independente.
Hotărârea luată de armata din Babylon după moartea lui Alexandru a reprezentat un
compromis. Fratele debil al lui Alexandru, Arrhidaios, urma să fie rege sub numele de Filip III
împreună cu copilul așteptat de Roxana, în cazul în care ar fi băiat. Filip III era însă incapabil să
conducă, iar fiul lui Alexandru nu va ajunge niciodată să o facă. Lui Perdikkas i-a fost conferită
autoritatea asupra Asiei, iar Antipatros a rămas strateg al Europei. Satrapiile au fost reîmpărțite.
Ca reacție a cercurilor conservatoare macedonene, satrapii de origine persană numiți de
Alexandru au fost schimbați cu macedoneni. Consecințe vor avea numirea lui Ptolemaios în
fruntea Egiptului, a lui Antigonos Monophtalmos în fruntea Frigiei Mari, Pamphyliei și Lyciei, a lui
Seleukos în fruntea Babylonului și a lui Lysimachos în fruntea Traciei. Foștii camarazi ai lui
Alexandru care vor prelua puterea poartă numele de diadohi.
Are loc și în Grecia un eveniment demn de a fi amintit. Revenirea exilaților și moartea lui
Alexandru a dus la o răscoală antimacedoneană condusă de Atena. Flota greacă este înfrântă pe
mare de Antipatros în anul 322 a. Chr. Unul dintre capi, Hypereides, este executat, iar
Demosthenes se sinucide. Atena primește o garnizoană macedoneană, iar regimul democratic
este înlocuit cu unul timocratic. A fost ultima manifestare de mare putere a Atenei.

Crearea sistemului statelor elenistice

Între diadohi au loc războaie aproape neîntrerupte. Vom consemna numai evenimentele
cele mai importante, care au însemnat tot atâtea lovituri pentru ideia unității imperiului. În anul
321 a. Chr. a fost ucis Perdikkas, în 317 sunt uciși Filip III împreună cu soția sa Eurydice, iar în 311
îi este recunoscută lui Antigonos o autoritate teoretică asupra imperiului. Au fost confirmați în
teritoriile lor Ptolemaios în Egipt, Lysimachos în Tracia, Kassandros în Macedonia, atât timp cât
Alexandru IV, fiul lui Alexandru Macedon, era minor. Aceasta însemna condamnarea la moarte a
fiului lui Alexandru Macedon. În anul 310 a. Chr. a fost ucis împreună cu mama sa Roxana din
ordinul lui Kassandros.
Cel mai expus era teritoriul lui Antigonos. După mai multe războaie purtate împotriva
celorlalți diadohi, în anul 306 Antigonos se proclamă rege. Exemplul său este însă urmat de
Ptolemaios, Lysimachos, Kassandros și Seleukos. În anul 301 a. Chr. la Ipsos (în nordul Frigiei)
Antigonos cade în lupta contra lui Lysimachos și Seleukos. Odată cu asta ideia unității imperiului
este părăsită și ia naștere sistemul statelor elenistice. În următorii 20 de ani asistăm la
consolidarea lor. Timp de 15 ani după Ipsos personajul care a făcut cel mai mult zgomot a fost
Demetrios Poliorketes, fiul lui Antigonos Monophtalmos. El a devenit la un moment dat stăpânul
mărilor, a dobândit apoi Macedonia, dar o va pierde și va muri în captivitatea lui Seleukos.
În anul 281 a. Chr. Lysimachos trece din Tracia și Macedonia în Asia Mică, dar este înfrânt
de Seleukos la Kouroupedion și va pieri în captivitate. Colaboratorii lui Alexandru pier unul după
celălalt și locul lor este luat de epigoni, deci de a doua generație de conducători. Problema
principală a statelor lor nu va mai fi pretenția de universalitate, ci menținerea echilibrului între
ele, iar pe plan intern economia, populația, perfecționarea aparatului administrativ, a dreptului și
a cultului monarhului.
 Cursul II

SOCIETATEA ELENISTICĂ

Elenismul
"Elenism" este denumirea dată în secolul XIX de istoricul german J. G. Droysen civilizației
create în urma expediției lui Alexandru Macedon în Orient. Opinia curentă, care lua ca etalon
clasicismul, era că această perioadă ar fi fost una de decădere. Pentru Droysen ea este însă una
de expansiune a limbii grecești și a formelor civilizației grecești în spațiile imense deschise de
expediția lui Alexandru Macedon. Pătrunderea elementelor de civilizație greacă în lumea
orientală și în toată lumea mediteraneană începuse cu mult înainte de expediția lui Alexandru
Macedon. Aceasta a fost însă cea care a amplificat extraordinar acest proces și a dus la o fericită
sinteză de civilizații. Partea fiecăruia în această sinteză este determinată de epocă și de zonă. Au
existat zone care au suferit o influență greacă profundă și ireversibilă, altele în care predomina
componenta etnică autohtonă. Aici pătura superioară a fost receptivă la cultura greacă,
elenizându-se în bună măsură. Marea masă a populației trăia însă în forme tradiționale și adesea
au avut loc reacții împotriva culturii grecești dominante. Elemente "elenistice" au pătruns și în
occidentul grecesc, neatins de expediția lui Alexandru Macedon. Elenismul a fost înainte de toate
un tip de civilizație, civilizația cea mai înaltă a unei epoci și o civilizație universală. Unei civilizații
universale îi corespunde o istorie universală. Aceasta se exprimă cel mai bine prin cuvintele lui
Polybius referitoare la sfârșitul secolului III a. Chr.: "Istoria nu are decât un corp, atunci când
treburile Italiei și Lybiei sunt amestecate cu cele ale Asiei și toate faptele concură spre un singur
scop".
Epoca elenistică începe cu expediția lui Alexandru Macedon (334 a. Chr.) și se termină cu
căderea ultimului stat elenistic, a Egiptului, în anul 30 a. Chr. Deosebim trei faze: elenismul
timpuriu, dezvoltat și târziu. Elenismul timpuriu durează de la expediția lui Alexandru până în anu
281 a. Chr. Este faza de constituire și de stabilizare a statelor elenistice. Pe tărâm cultural
predomină încă vechile centre, în primul rând Atena. Elenismul dezvoltat durează până la sfârșitul
secolului III a. Chr. În ciuda numeroaselor conflicte, acestă fază se caracterizează din punct de
vedere politic prin echilibrul dintre statele elenistice. Se afirmă noi centre economice și culturale,
între care întâietatea o are Alexandria Egiptului. În elenismul târziu (secolele II-I a. Chr.) statele
elenistice sunt rând pe rând supuse de Roma. De o adevărată prosperitate se mai bucură doar
unele state, ca Pergamul și Rhodosul. În artă constatăm o întoarcere la modelele clasice ale
secolelor V-IV a. Chr.

Structuri economice și sociale, tehnologie, orașe

Lumea elenistică este o lume în care s-a impus civilizația greacă. Ea este totuși o lume de
o mare diversitate, în care distingem Macedonia, Grecia, regatele elenistice din Orient, dar și zone
mărginașe care nu au fost atinse de Alexandru Macedon, dar care s-au aliniat în linii mari aceleiași
civilizații.
Criza economică și socială a polisului grec continuă. Crește numărul sclavilor și se produce
o mai mare polarizare a averilor. Mijloacele de existență ale păturii inferioare a demosului sunt
mai periclitate decât ale sclavilor. Au emigrat mulți meșteșugari și negustori, deci păturile care
determinaseră dezvoltarea economică a Greciei. Noile orașe din Asia Mică, Siria și Egipt făceau o
aprigă concurență economică orașelor din Grecia.
În Grecia munca sclavilor câștigă teren în zone rămase încă înapoiate, fără a putea schimba
în mod esențial structurile economice și sociale din Thessalia, Creta și Sparta, unde sclavia avea
forme specifice, asemănătoare întrucâtva iobăgiei medievale. Sparta a intrat în a doua jumătate
a secolului III a. Chr. într-o ascuțită criză în urma concentrării pământului în mâinile unui mic
număr de familii. Regii Agis și Kleomenes au încercat să reîmpartă fondul funciar, să împartă loturi
periecilor, să-i ridice pe aceștia în rândurile cetățenilor spartani și să le dea hiloților posibilitatea
de a se răscumpăra. Încercarea de reformă a fost înnăbușită cu ajutorul Macedoniei.
În teritoriile cucerite din Orient forma principală a proprietății era proprietatea regală. Ea
își avea originea nu numai în cucerire, ci și în concepția orientală despre proprietatea asupra
pământului, de care dispunea în ultimă instanță statul reprezentat prin dinast. Acesta era cel care
dăruia sau concesiona loturile funcționarilor sau coloniștilor. În cazul concesionării, tezaurului
regal îi erau vărsate impozite în bani sau în produse. Principala forță de producție în agricultură o
constituiau comunitățile de oameni liberi atât pe domeniile propriu-zis regale, cât și pe cele
dăruite persoanelor particulare sau orașelor. Dreptul de proprietate al acestor comunități era
incomplet și condiționat, iar pământul era dăruit împreună cu locuitorii, satele, bunurile mobile
și imobile. În virtutea dreptului lor de propriete, sau, mai bine-zis, de folosință, comunitățile
contină să plătească tribut. Existența membrilor lor în afara propriilor comunități era greu de
închipuit și practic erau legați de pământul pe care îl lucrau. O situație mai bună o aveau militarii
colonizați, care nu plăteau impozite pentru lotul primit, dar aveau obligația de a presta oricând
serviciul militar. În ce privește orașele, pământul dat de rege era împărțit în loturi între cetățeni
după sistemul din Grecia, dar adevărații producători sunt și aici țăranii care locuiau pe loturile
respective. Ca o veche formă de proprietate se păstrează și proprietatea templelor. Puterea
economică a templelor scade în secolul III a. Chr., crește însă din nou în perioadele de slăbire a
puterii regale.
Sclavii proveneau din prizonierii din război sau din comerțul făcut cu populațiile barbare
de dincolo de frontierele statelor elenistice. Ei sunt folosiți în mine, în agricultură, în meșteșuguri,
dar dețin rareori preponderența față de mâna de lucru liberă. Îi găsim mai ales în meșteșuguri.
Spre deosebire de micile ateliere locale, familiale din Orient, coloniștii aduc cu ei sistemul
ergasteriilor, în care o parte importantă a forței de muncă o constituiau sclavii. Și aici sunt folosiți
și oameni liberi salariați, dar care sunt legați de ateliere ca țăranii de pământ. Datorită folosirii
relativ limitate a sclavilor și a supraviețuirii vechilor comunități de oameni liberi, conflictele sociale
sunt în general de mică intensitate. Ele se manifestă prin răscoale ale autohtonilor acolo unde, ca
în Egipt, aceștia au trebuit să facă loc coloniștilor.
O trăsătură importantă a economiei elenistice era monopolul regal asupra minelor de
cupru, fier, metale prețioase, carierelor de pietre scumpe, al carierelor de piatră, al salinelor și al
pădurilor. Monopolul regal se putea manifesta și asupra anumitor produse, ca în Egipt fibrele de
in sau untdelemnul, care erau apoi prelucrate în ateliere particulare.
Monarhia elenistică a luat naștere din tradiții macedonene și orientale, dar profilul
monarhului a fost influențat și de condițiile în care a avut loc, timp de decenii, lupta pentru putere.
Am putea numi monarhia elenistică o monarhie absolută, dacă sistemul ar fi foarte stabil. Or,
monarhului i se cerea să fie asemenea lui Alexandru. Prin urmare, era în primul rând un
comandant militar și trebuia să dobândească succese. Armata se afla într-o relație personală cu
dinastul. Principiul dinastic era legat mai mult de originea divină pe care și-o aroga fiecare
dinastie. De pildă, dinastia Argeazilor, vechea dinastie a Macedoniei, și dinastia Ptolemeilor
pretindeau că se trăgeau din Herakles, pe când Seleucizii s-ar fi tras din Apollo. Se adaugă cultul
instituit pentru monarhii înșiși, de pildă cultul instituit pentru Ptolemaios I Soter de către fiul său
Ptolemaios II Philadelphos.
Spre deosebire de Alexandru Macedon, diadohii au numit în administrație persoane din
anturajul lor, aproape în exclusivitate macedoneni și greci. Aceștia primeau în folosință pe timpul
vieții pământuri din partea regelui. Cel mai bine cunoaștem administrația Egiptului. Regatul era
împărțit în 40 de nome. În fruntea fiecăruia se afla câte un nomarh, a cărui sarcină de căpetenie
era supravegherea producției agricole. Administrația centrală era foarte stufoasă. În fruntea
administrației financiare centrale se afla un oikonomos, iar în fruntea contabilității un
grammateus (secretar regal). Suntem ceva mai puțin informați despre organizarea Regatului
Seleucid. Aici au fost păstrate satrapiile. În fiecare satrapie se afla un satrap care deținea puterea
civilă și un strateg care comanda armata. Coloniștii erau avantajați din punct de vedere economic
în comparație cu localnicii. Printre altele, aceștia din urmă plăteau impozit pe cap de locuitor. În
Egipt comerțul exterior era concesionat unor negustori, care îi vărsau regelui o parte din profit.
Comunități iudaice, care au fost atrase în marile centre elenistice spre a dezvolta comerțul, se
bucurau de autonomie. Unele dintre ele, ca aceea din Alexandria, vor fi deosebit de puternice și
vor juca un rol considerabil și în afara sferei economice.
Ceea ce elenismul a impus pe spații imense a fost înainte de toate civilizația urbană de tip
grecesc. Se păstrează vechile centre urbane ale lumii grecești împreună cu coloniile lor, chiar dacă
importanța lor pălește în fața noilor orașe. În regatele elenistice orașe ca Efes, Smyrna sau Milet
era orașe așa-zise libere, care păstrează instituțiile politice ale polisului, dar se află sub
supravegherea unui reprezentant regal. Oraș liber era și Babilonul, chiar dacă nu era grecizat. Se
adaugă noi centre, ca Thessalonike în peninsula Chalcidică sau Philippopolis din Tracia, întemeiată
încă de Filip II și, bine înțeles, coloniile lui Alexandru Macedon. Un rol important l-au jucat noile
reședințe regale. Cel mai bine este cunoscută Alexandria, a cărei populație va ajunge în perioada
romană la un milion de locuitori. Aici palatele regale ocupau cam un sfert din suprafață și în ele
erau cuprinse și instituții culturale faimoase ca Museionul și Biblioteca. În Regatul Seleucid a fost
construită în apropierea Babilonului Seleukeia pe Tigru, dar și un complex de patru mari orașe în
nordul Syriei, ceea ce dovedește orientarea generală spre Mediterană a acestui stat. Ele au fost
Antiochia pe Orontes, Seleukeia în Pieria, Laodikeia și Apameea. Un alt exemplu, foarte bine
cunoscut datorită săpăturilor arheologice, este Pergamonul, un altul Nikomedia, reședința regilor
Bithyniei. Pella, reședința regilor Macedoniei, a devenit și ea un oraș strălucit.
Nu numai Orientul a avut de învățat de la greci, ci și invers. Grecii au adoptat dificila
tehnică a irigațiilor, cu rezultate remarcabile în oaza Fayum din Egipt. Din Mesopotamia au preluat
cărămida arsă și un element important al tehnicii mesopotamiene – bolțile de cărămidă arsă.
Astfel s-au ridicat sau au primit o altă față marile metropole Alexandria, Antiochia, Seleukeia și
mai târziu însăși Roma.
Putem aminti mari realizări tehnice ale epocii elenistice, cum ar fi colosul din Rhodos,
operă a lui Charon din Lindos. Statuia de bronz a lui Helios avea o înălțime de 34 m și pentru
realizarea ei s-a atins perfecțiunea în turnarea și îmbinarea metalului. Farul din Alexandria a fost
ridicat ca urmare a intensificării navigației pe timp de noapte. Operă a lui Sostratos din Knidos,
farul avea o bază de 40 x 40 m și o înălțime de 130 m. Au fost fabricate nave de transport de mare
capacitate, au fost construite drumuri trainice după modelul asirian și persan, a fost descoperit
procedeul suflării sticlei.
Schimbări profunde în modul de viață s-au făcut simțite mai cu seamă în orașe. Noile orașe
erau construite în cărămidă și după planul lui Hippodamos din Milet, în funcție de două axe care
se întretăiau în unghi drept. În punctul de întretăiere se afla piața publică (agora). S-a făcut un
mare progres în construcțiile edilitare. Marile sisteme de canalizare dispuneau de rezervoare
uriașe și de canale subterane. Casa elenistică tipică privea spre interior și avea drept element de
bază o curte cu peristil. În marile orașe clădirile cu două etaje nu erau o raritate.
Consemnăm invenții remarcabile: în domeniul militar mașina de aruncat săgeți, de aruncat
bolovani, felurite mașini de asediu. Invenții bazate pe forța pneumatică sunt pompa pneumatică
folosită pentru stingerea incendiilor sau un fel de orgă. S-a ajuns chiar la construirea de automate,
de pildă a unui automat de apă sfințită sau a unui măsurător de distanțe. Celebru era un templu
din Alexandria ale cărui uși se deschideau la aprinderea tămâiei, făcând să apară statuia divinității.
Ușile acționau sub presiunea aerului cald. De ce nu s-a ajuns totuși la o revoluție industrială?
Asemenea invenții au fost în general folosite în războaie, spectacole religioase, de teatru sau ca
distracție, și în foarte mică măsură în producție. Nu apăruse încă necesitatea ca noile cunoștințe
să fie folosite în producerea bunurilor materiale, căci pentru menținerea sau creșterea producției
la nivelul dorit stăteau oricând la dispoziție un număr de sclavi sau comunitățile de oameni liberi.
Or, nici unii nici ceilalți nu erau interesați în perfecționarea mijloacelor de producție. Plusprodusul
era consumat sau tezaurizat și nu era folosit pentru perfecționări tehnice. Pe de altă parte, în
cadrul producției nu intervenise o specializare comparabilă celei din zorii revoluției industriale,
care să permită automatizarea unora dintre procese. Era, de altfel, greu de închipuit că inteligența
și îndemânarea omului, care proiecta un produs și îl și realiza, ar fi putut fi înlocuită prin altceva.

Istoria politică a elenismului începând din anul 281 a. Chr.

Statele elenistice au fost de la bun început state militariste, al căror scop a fost acela de a
asigura dominația elementului macedonean și grec asupra autohtonilor. Monarhiile elenistice
aveau tot interesul de a încuraja imigrarea elementului grecesc. Condițiile în care avea loc această
imigrație și în general schimburile de valori cu Grecia erau determinate de relațiile politice dintre
statele elenistice și Grecia propriu-zisă. De aceea un prim scop al statelor elenistice era dominația
asupra Greciei. Cea mai bună poziție o avea Macedonia, căreia statele elenistice orientale îi vor
disputa stăpânirea asupra Greciei și asupra Mării Egee.
În Grecia continuă criza politică a polisului. Idealurile independenței polisurilor au ajuns să
servească exclusiv ca mijloace de propagandă ale diverșilor dinaști elenistici, care căutau să-și
zmulgă Grecia unul din mâna celuilalt. În două formațiuni politice din Grecia s-a făcut simțită o
evoluție care a depășit ideologia polisului: în liga etoliană și în liga aheeană. Ambele erau compuse
dintr-un număr de comunități, dar aveau o adunare federală, din care era selectată o comisie
restrânsă, și magistrați federali. În majoritatea situațiilor liga etoliană era opusă Macedoniei, după
cum, din motive geo-politice lesne de înțeles, liga arcadiană era opusă ligii etoliene și prin urmare
aliata Macedoniei.
O altă constantă a politicii elenistice a fost tendința de a domina marile căi de comunicație
și mai ales porturile atinse de aceste căi. Această dominație însemna bogăție, iar bogăția dădea
putere. Cel mai bun exemplu îl constituie lupta dintre regatul Ptolemeilor și regatul Seleucid
pentru stăpânirea Syriei. După Ipsos Syria le fusese atribuită Seleucizilor. Egiptul avea nevoie de
Syria nu numai pentru a domina căile de comunicație, ci și pentru pădurile de cedru din Liban, din
care se construiau corăbiile și care îi asigurau deci supremația pe mare. Au loc patru războaie
"siriene" între anul 274 a Chr. și sfârșitul secolului III a. Chr. Egiptenii ajung la un moment dat până
la Eufrat. Sub Ptolemaios II Philadelphos și urmașii săi imediați Egiptul istoric se întinde până la a
doua cataractă și cuprinde Cyrenaica, Ciprul, Palestina, sudul Asiei Mici, litoralul tracic și
hellespontic, mai multe insule din Marea Egee. Acum Egiptul deținea supremația pe mare. În urma
celui de-al patrulea război sirian Antiochos III le va smulge Ptolemeilor toate posesiunile siriene.
Îndată după anul 281 iau naștere în nordul Asiei Mici, care nu fusese atins de Alexandru
Macedon, două mici regate, Bithynia și Pontul, ultimul sub o dinastie de origine iraniană. Căderea
lui Lysimachos a însemnat un vid politic în Peninsula Balcanică. În anul 280 începe marea invazie
a celților, care înfrâng într-o primă fază rezistența Macedoniei și ajung până la Delphi, unde
sanctuarul lui Apollo este apărat cu succes de liga etoliană. O parte a celților este chemată în anii
278-277 a. Chr. în Asia Mică de către regele Bithyniei împotriva Seleucizilor. Cei rămași în
Macedonia au fost zdrobiți în anul 277 a. Chr. de către Antigonos Gonatas, fiul lui Demetrios
Poliorketes. Această faptă îi permite lui Antigonos Gonatas să ocupe tronul Macedoniei,
instaurând astfel definitiv dinastia Antigonizilor. Era foarte cultivat, adept al filozofiei stoice și a
chemt numeroși oameni de cultură la reședința sa din Pella. A domnit între anii 276-240 a. Chr.,
guvernând țara nu în mod tradițional, ci după modelul celorlalte regate elenistice. Macedonia
rămâne o putere apreciabilă până la sfârșitul secolului III a. Chr. Va purta trei războaie, zise
războaie macedonene, cu Roma în 215-205, 200-197 și 171-168 a. Chr. În anul 148 Macedonia va
deveni provincie romană.
Regatul Seleucid a fost cel mai întins dintre toate regatele elenistice și era compus dintr-
un mozaic de populații cu tradiții diferite și aflându-se pe trepte diferite de dezvoltare. Celții care
au trecut în Asia Mică erau cunoscuți sub numele de galați. Organizați în trei triburi (tolistosagii,
tectosagii și trocmi), ei au întreprins expediții devastatoare împotriva orașelor din Asia Mică. Au
fost siliți să se retragă în centrul Asiei Mici (Frigia) în urma victoriilor obținute împotriva lor de
către seleucidul Antiochos I. Această regiune va deveni un regat cu numele de Galatia, puternic
influențată de civilizația elenistică. În anul 237 a. Chr. stăpânul cetății Pergamului se intitulează
rege zub numele de Attalos I în urma victoriilor asupra galaților și a lui Antiochos I. Ia astfel naștere
unul dintre cele mai echilibrate și cultivate state elenistice. Pe la mijlocul secolului III a. Chr. ia
naștere regatul Cappadociei sub o dinastie iraniană. Regii Seleucizi fac față cu greu tendințelor
centrifuge manifestate în estul și centrul statului lor. Tot pe la mijlocul secolului III a. Chr. se
declară independent Diodotos, satrapul Bactriei. Regatul Bactrian ajunge la o mare extindere în
secolul II a. Chr. sub Demetrios, unul dintre urmașii lui Diodotos. Acesta cucerește și nord-vestul
Indiei. În această zonă de contact dintre civilizațiile iraniană, greacă și indiană ia naștere una
dintre cele mai interesante sinteze culturale din istorie, cunoscută sub numele de Gandhara.
Cea mai puternică reacție contra elementului grec se manifestă în Podișul Iranian. Aici
parții, îndeaproape înrudiți cu perșii, întemeiază prin anul 230 a. Chr. un regat care își asumă
vechile tradiții ale Imperiului Persan. Întemeietorul Regatului Parților și al dinastiei Arsacizilor a
fost Arsakes. Regatul Parților va dăinui până în anul 230 p. Chr. și va constitui un pericol teribil
întâi pentru Regatul Seleucid și apoi pentru Roma.
Vedem prin urmare că din imensul Regat Seleucid s-au desprins rând pe rând numeroase
alte state. Decăderea Regatului Seleucid a fost oprită pentru câtva timp de Antiochos III (223-187
a. Chr.), una dintre personalitățile lumii antice. Acesta reușește să le smulgă Ptolemeilor Syria.
Conduce apoi expediții din nord până la granițele Indiei, iar parții și Regatul Bactrian îi recunosc
supremația. Va fi însă bătut de romani la Magnesia (190 a. Chr.), iar în urma păcii de la Apameea
(188 a. Chr.) pierde întreaga Asie Mică. De aceste evenimente a profitat Roma, dar au profitat și
Rhodosul și Pergamul, aliatele naturale ale Romei. În anul 133 a. Chr. regele Attalos III lasă regatul
Pergamului moștenire romanilor. Treptat Regatul Seleucid se restrânge la teritoriul Syriei. În micul
regat al Pontului se ridică unul dintre cei mai aprigi și mai geniali adversari ai romanilor -
Mithradates VI Eupator (120-63 a. Chr.) La capătul a trei războaie împotriva lui Mithradates,
Pompei transformă nu numai Bithynia și Pontul, ci și Syria în provincii romane (63 a. Chr.) Ultimul
stat elenistic care devine provincie romană este Egiptul în anul 30 a. Chr.

Cultura elenistică
Cultura elenistică este înainte de toate o evoluție firească a culturii clasice grecești.
Această evoluție are însă loc pe spații imense, în care cultura greacă se află în contact cu alte
culturi. Cultura elenistică nu mai are în centrul ei valorile polisului, ci este cosmopolită. Unele
manifestări strălucite ale ei se datorează încurajării și sprijinului financiar ale unor monarhi
luminați.
Educația are un caracter mai sistematic decât în epoca clasică și este parțial reglementată
de către stat, fără ca învățământul să devină obligatoriu. Un învățământ elementar asigurat de
pedagogi liberi sau sclavi există în continuare. Dobândește o mare însemnătate gimnaziul
(gymnasion), o școală medie, în care activitățile pur sportive au fost completate cu literatură,
retorică, teatru, muzică și filozofie. Funcția de gymnasiarh era una dintre cele mai râvnite în
orașele elenistice. El conducea întreaga activitate din gimnazii, angaja profesori, organiza întreceri
sportive și muzicale. Gimnaziile erau unele dintre cele mai importante clădiri din orașele
elenistice.
O instituțe cu adevărat remarcabilă a fost Museionul din Alexandria, înființat de Ptolemeu
I. Era o școală superioară finanțată de rege, care cuprindea săli de conferințe, de lectură, grădină
botanică, zoologică, observator astronomic și încăperi unde se lua masa în comun. Regele chema
aici mari erudiți, care puteau studia, cerceta și preda pe cheltuiala sa. Aici vor lucra, de pildă Euclid
sau Arhimede. Din Museion nu s-a dezvoltat o adevărată universitate ca acelea din evul mediu,
căci funcționarea lui depindea de bunul plac al regelui. Nu era încă resimțită necesitatea unei
asemenea instituții pentru nevoile societății și ale statului. Parte integrantă a Museionului era
marea bibliotecă din Alexandria, întemeiată de Ptolemeu II. Un prim fond de manuscrise a fost
constituit de Demetrios din Phaleron, filozof și om de cultură atenian. Erau procurate cărți rare
indiferent de preț. Ptolemeu II a cerut, de pildă, de la Atena textul original al pieselor celor trei
tragici greci, plătind o enormă cauțiune, apoi a preferat să piardă cauțiunea și a trimis înapoi copii.
Biblioteca din Alexandria va fi distrusă în timpul războiului alexandrin (48-47 a. Chr.), în anul 273
p. Chr. și definitiv de cuceritorii arabi.
O consecință a cuceririlor lui Alexandru a fost răspândirea limbii grecești în întregul spațiu
cucerit. Această limbă greacă a fost greaca comună (koiné), formată pe baza dialectului attic. Ea
pierde poate din expresivitate, dar se îmbogățește cu termeni abstracți. Va înlocui în bună măsură
dialectele chiar în Grecia.
Odată cu decăderea polisului decade și religia polisului ca expresie a credinței colective.
Zeii tradiționali sunt demitizați, iar scepticismul macină religia în rândurile intelectualilor. În
cercurile culturale înalte religia se spiritualizează în contact cu filozofia. În cele de jos se propagă
religiile misterelor ca urmare a nevoii individului de a stabili o legătură cât mai directă cu
divinitatea. Cele mai cunoscute sunt misterele lui Dionysos. Răspândirea religiei grecești pe spații
imense are drept rezultat contaminarea cu religiile locale. Sunt preluate elemente, cum ar fi
astrologia de la babilonieni, sau sunt preluați zei străini sau atribute ale acestora. Se ajunge la o
identificare (interpretatio) a lui Ammon Ra cu Zeus, a lui Osiris cu Dionysos, a lui Melkart cu
Herakles sau a Astartei cu Aphrodite. De la interpretatio la sincretism nu mai este decât un pas.
Apar divinități vechi într-o nouă formă și având pretenții de universalitate. Un exemplu îl
constituie perechea Isis-Serapis, unde Isis este identificată cu Aphrodite, Demeter sau Tyche, iar
Serapis cu Zeus sau Helios. O altă pereche este microasiatica Kybele (Marea Mamă) și perechea
ei Atys. Procesul va continua în timpul Imperiului Roman și va sfârși în monoteism. În paralel cu
tendințele amintite și influențându-se reciproc se făurește cultul monarhului elenistic.
Miturile sunt la modă și prezintă mai multe aspecte. Unul dintre ele constă în faptul că
dinaștii elenistici își găseau originea în unii dintre zei. Apare critica mitului. Potrivit lui Euhemeros
zeii nu ar fi altceva decât oameni din vremuri foarte vechi, care datorită meritelor lor au fost
socotiți după moarte zei. Este măcar o explicație rațională, care a contribuit la dezvoltarea ideilor
ateiste. Stoicii socoteau că miturile ar fi alegorii, care ar simboliza adevăruri ce nu puteau fi
înțelese în alt mod de către vulg. De pildă, unirea dintre Aphrodite și Ares ar simboliza unirea unor
forțe ale naturii. Aceeași interpretare va fi dată de evrei și de creștini unor pasaje din cărțile lor
sfinte.
Și-au făcut apariția utopiile. Cea mai cunoscută este cea despre regatul soarelui. Aici avem
de-a face cu o contaminare a grecului Helios cu cultul soarelui de origine orientală. În romanul lui
Iambulos despre locuitorii insulelor soarelui găsim o societate egalitaristă, care constituie baza
ideologică a răscoalei lui Aristonikos (133-129 a. Chr.) și a heliopoliților săi.
Pierderea autonomiei polisurilor, golirea de sens a democrației, conflictele între bogați și
săraci au determinat o nouă orientare în gândire. Dispar vechile valori legate de ideologia polisului
și accentul se pune pe problemele individului. Individualismul, care a putut fi remarcat îndată
după războiul peloponeziac, își trăiește acum apogeul. Filozofia dovedește interes pentru
subiectiv, pentru domeniul psihologiei și pentru trăsăturile individuale ale personalității umane.
Acum natura umană este explicată mai degrabă prin condițiile vieții individuale decât prin prisma
societății. Reversul individualismului este cosmopolitismul, în care ideia de cetățean al lumii este
amestecat cu nostalgia unei înfrățiri a umanității. Apar noi curente filozofice. Stoicismul, al cărui
cel mai important reprezentant a fost Zenon, propovăduia cunoașterea adevărului și detașarea
spirituală (autarhia). Neagă barierele artificiale dintre oameni. Epicureismul, fondat de Epicur, se
bazează pe materialismul lui Democrit. El cere dobândirea mulțumirii sufletești și retragerea
individului de la răspundere. O variantă extremă a epicureismului este hedonismul, propovăduit
de școala din Cyrene și de Aristippos. Scepticismul (Pyrrhon) se îndoiește de posibilitatea
cunoașterii realității obiective și manifestă indiferență în relațiile interumane (ataraxia). În sfârșit,
cinismul (numit după gymnasionul Kynosarges din Atena) cere o totală libertate de
comportament și expresie, se detașează de orice obligație față de stat și se împotrivește oricărei
constrângeri. Filozofia se ocupă într-o măsură sporită de problemele practice ale vieții. Filozofii își
fac publicitate, organizează polemici în public și prin aceasta filozofia pătrunde în cercuri mult mai
largi decât în epoca anterioară.
Apar scrieri de specialitate din domeniul geografiei, botanicii, zoologiei, mineralogiei și
etnografiei. Au fost făcute cercetări cu caracter istoric, antropologic și etnografic, care priveau și
popoarele orientale. Asemenea preocupări depășesc rareori faza descriptivă și nu ajung la un
sistem. Ar fi prin urmare greu să afirmăm că s-ar fi ajuns la adevărate științe. Și aici granițele sunt
trasate de necesitățile societății. Totuși, realizările teoretice au fost impresionante. Un exemplu
este sistemul heliocentric al lui Aristarchos din Samos, una dintre culmile la care a ajuns gândirea
speculativă. Același Aristarchos a încercat să calculeze distanța de la pământ la lună și diametrul
soarelui și a avut realizări în trigonometrie. În matematică îl amintim pe marele Euclid, în
mecanică pe Archimedes din Syrakusa. Acesta a făcut un mare pas înainte, stabilind legătura între
teorie și practică. Nu putea însă merge foarte departe în cadrul societății elenistice. După
Hippokrates din epoca clasică medicina a făcut progrese. Se trece la Alexandria la experiențe și la
disecții, este explicat pulsul și se explică legătura între creier și membre prin nervi (Herophilos din
Calcedon).
Teoria muzicală este reprezentată de Aristoxenos din Tarent, elev al lui Aristotel. Critica
literară și filologia se dezvoltă la Alexandria și în Pergam datorită marilor biblioteci și au avut
realizări extraordinare. Totul a pornit de la întocmirea de cataloage de volume cu indicarea
conținutului și cu date despre autori. Pasul următor este critica textelor. Textele corupte, de pildă
poemele homerice, sunt readuse la forma inițială.
Și-au făcut aparița, ca în timpul Renașterii, spirite universale. Unul dintre ele a fost
Eratosthenes din Kyrene, numit și B (beta), deoarece se afla în fiecare disciplină pe locul al doilea,
dar niciodată pe primul. Ca geograf a socotit diametrul pământului, în cronologie a stabilit
sistemul de datare pe baza olimpiadelor și a câșigătorilor lor, a scris lucrări în domeniul
matematicii, literaturii și astronomiei.
Literatura se manifestă prin noi genuri și este gustată de un public mult mai larg. Noua
comedie, reprezentată de Menandru, nu mai promovează ideile polisului, ci relațiile interumane.
Unul dintre personajele nelipsite este sclavul. Romanul, preferat de pături largi, exprimă exoticul
și eroticul. Celebru și de o extraordinară circulație în spațiu și timp a fost romanul lui Alexandru,
care a înlocuit istoriile în cea mai mare parte pierdute. Poezia alexandrină înflorește în primul
rând datorită lui Kallimachos, care crează epigrame într-o formă perfectă și pătrunse de
sensibilitatea omului contemporan. Poezia bucolică este reprezentată de marele Theocrit. Pe
măsură ce ne apropiem de secolul I a. Chr. seva inspirației originale în arte seacă și se revine la
clasicism.
Echilibrul olimpian al expresiei și atitudinii din arta statuară a secolului V a. Chr. a fost rupt
în secolul IV a. Chr. Arta statuară elenistică se dezvoltă pe această din urmă linie. Modul de
exprimare este realist și chiar naturalist, corpurile sunt reprezentate într-o mișcare uneori în mai
multe planuri și se acordă prioritate situațiilor singulare și emoțiilor puternice. Cu alte cuvinte, se
insistă asupra trăsăturilor individuale ale personalității umane. Arta statuară elenistică este
departe de a fi unitară. Persistă o tradiție clasică în primul rând în Grecia propriu-zisă. Un stil suav,
caracterizat printr-o expresie senină și treceri line de la un plan la altul, este asociat în primul rând
cu Alexandria. Aici îi recunoaștem în primul rând pe urmașii lui Praxiteles. În sfârșit, un stil viguros,
caracteristic în special Pergamului, înfățișează corpuri contorsionate și emoții puternice. Nu
putem vorbi de școli net despărțite, ci mai degrabă cu tendințe care, datorită circulației
permanente a artiștilor, nu lipsesc nicăieri. Statui în care remarcăm atât tradiția clasică, cât și noile
trăsături sunt: Nike din Samothrake, cu aripile desfăcute, gata de a-și lua zborul de pe prora unei
corăbii; Aphrodite din Melos; Aphrodite la baie a lui Doidalses, remarcabilă prin multitudinea
planurilor; grupul Niobizilor, unde este resimțită influența lui Lysippos. Stilul viguros, care poate
fi numit și pergamen, este reprezentat prin câteva capodopere: gal murind, gal ucigându-și soția
și apoi pe el însuși, și, mai ales, marele relief al altarului din Pergam, care, înfățișează lupta zeilor
cu giganții. Toate celebrează victoria lui Attalos I asupra galaților. Pe aceași linie artistică se înscriu
Laokoon cu fiii și torsul din Belvedere. Artiștii își îndreaptă atenția și asupra scenelor din viața de
toate zilele: satiri dansând, copilul cu gâsca, Eros adormit, unde remarcăm delicatețea școlii
alexandrine. Arta portretului câștigă foarte mult în realism. Printre capodopere amintim statuile
reprezentându-l pe Demosthenes și pe Chrysippos. În secolele II-I a. Chr. asistăm la imitarea sau
chiar la copierea capodoperelor clasice. Un exemplu este Athena Promachos din Pergam. Spre
deosebire de epoca clasică, în epoca elenistică abundă statuetele de bronz, în confecționarea
cărora a fost folosită o mare varietate de subiecte. Un gen aparte sunt statuetele de teracotă,
reprezentând personaje și scene din viața de toate zilele și între care de o mare reputație se
bucură statuetele din Tanagra. La desăvârșire au ajuns arta bijuteriilor, a sculptării pietrelor
semiprețioase (geme și camee), execuția monetelor, a ceramicii și a sticlei.
 Cursul III

PREISTORIA ITALIEI. CELE MAI VECHI POPULAȚII

Geografia Italiei
Marea Mediterană constituie o unitate geografică naturală, numită de romani mare
nostrum sau mare Mediterraneum. În aceasta Italia este peninsula centrală, care mai mult unește
decât separă regiunile care o mărginesc. Cele mai bune porturi se află în golfurile din vest și în
sud. În nordul peninsulei se află munții Alpi (Alpes), care niciodată în cursul istoriei nu au constituit
o barieră de netrecut. Munții Apenini (Appeninus mons) străbat Italia din nord în sud și se
prelungesc cu lanțuri muntoase în Sicilia și în Africa. Atât Alpii cât și Apeninii sunt munți de
încrețire. Relieful vulcanic are ca puncte spectaculoase și active Vezuviul și Etna, dar
caracterizează și zone ca Latium și parțial Campania. Râurile Padus și Tiber sunt puțin navigabile,
iar altele, ca Arnus, Metaurus sau Aufidus de loc. Agricultura se practica în primul rând în Valea
Padului, Latium, Campania, Sicilia și pe țărmurile Golfului Tarent iar creșterea vitelor pretutindeni.
De altfel, numele Viteliu însemna în limba bruttii-lor "țara vitelor". El a fost preluat de greci sub
forma Italia și reluat apoi de italici. Zăcăminte de minereu de fier se găsesc în partea de nord-vest
(Etruria) și în insula Elba (Ilva). Flora și fauna sunt caracteristice atât spațiului mediteranean, cât
și Europei centrale. Concluzia acestei scurte prezentări este că Italia este foarte prielnică
așezărilor omenești. De aceea din cele mai vechi timpuri populația ei a fost mai densă decât în
celelalte regiuni mediteraneene, ceea ce a constituit un avantaj în confruntările militare.

De la neolitic la epoca fierului

Preistoria Italiei se ocupă de culturi, care nu întotdeauna pot fi identificate cu etnii. Unele
identificări s-au făcut totuși cu popoare care se vor găsi mai târziu, în epocile istorice, pe același
teritoriu.
Neoliticul și faza de sfârșit a acestuia, eneoliticul, durează până către 1700 a. Chr. Avem
de-a face cu culturi făurite de populații necunoscute având legături clare cu civilizațiile din Grecia,
de pildă cu cultura Sesklo. În schimb, culturile din Sicilia, Sardinia și Malta întrețin legături cu Africa
de Nord și cu Peninsula Iberică. În Malta în timpul neoliticului târziu se înalță construcții
impresionante de piatră împodobite cu picturi și ornamente. Către sfârșitul perioadei își fac
apariția în Sardinia așa-zișii "nuraghi", construcții defensive de piatră, care alcătuiesc un sistem
coerent de apărare.
Epoca bronzului durează între 1700-1200 a. Chr. Una dintre culturile reprezentative este
cultura padană, întinsă în Valea Padului și pe coasta ligură. În cadrul ei au fost constatate trei
tipuri de locuire. Unul constă în așa-zisele "palafitte", locuințe înălțate pe stâlpi pe lacurile alpine.
"Torbiere" sunt locuințe săpate în turbă în zona Vicenzei. În sfârșit, locuințele "terremare" apar
ceva mai târziu pe povârnișurile nordice ale Apeninilor. Denumirea le vine de la "terra marna",
care în dialectul local înseamnă pământ gras. Aceste locuințe erau construite pe platforme
așezate pe stâlpi și erau înconjurate de val și șanț. Cele trei moduri de locuire nu indică trei
populații diferite, ci variante în funcție de mediu. De unde vin purtătorii culturii padane?
Palafittele ne duc cu gândul la zona lacurilor alpine de pe teritoriul Elveției, Austriei și Germaniei
de sud. Avem de-a face cu un prim val de indoeuropeni pătruns în peninsulă la începutul epocii
bronzului, în legătură cu prima mare migrație a popoarelor indoeuropene pe spații imense, care
se întind din Asia Centrală până în vestul Europei. Ei cunosc calul, răspândit și în Europa Centrală
sau în Valea Dunării. Odată cu venirea lor se schimbă ritul de înmormântare și se practică
incinerarea.
Cultura apenină este răspândită în Italia centrală și sudică și păstrează legături puternice
cu Thessalia și cu Grecia centrală. În cadrul ei se practică inhumația. În general cultura apenină
este socotită o cultură autohtonă. Mai ales sudul peninsulei și Sicilia se află sub influența
civilizațiilor cretane și miceniene. Se observă, de pildă, asemănări în formele armelor de bronz.
Sardinia se menține în izolare. Acum ajunge aici la cea mai mare înflorire cultura nuraghi-lor, din
care sunt cunoscuți mai multe mii. Au fost atestate aici multe cuptoare și depozite de bronz.
Epoca fierului se întinde între 1200-800 a. Chr. Începutul epocii este marcat de
pătrunderea unor noi valuri de indoeuropeni (așa-ziși italici și iliri), în legătură cu a doua mare
migrație indoeuropeană, care a dus printre altele, la invaziile popoarelor mării, la distrugerea
statului hittit, etc. În Italia se petrec mari frământări, în cursul cărora se vor stabili sau vor lua
naștere populațiile care vor determina evoluția istorică a Italiei. Avem de-a face cu un proces de
formare, la care iau parte fondul autohton și noii veniți. În unele regiuni se impun cei dintâi, în
altele cei din urmă.
Mozaicul de populații și de tradiții se exprimă și prin culturi diferite. De la Bologna și până
în sud se întinde cultura villanoviană. Numele i se trage de la o localitate, Villanova, de lângă
Bologna. Cultura Villanoviană se află în strânsă legătură cu cultura Hallstatt din centrul Europei.
În cadrul ei se practică incinerația, pe lângă care se poate însă întâlni și inhumația. Exemplul clasic
îl constituie înmormântările din viitorul for roman, unde alături de mormintele de incinerație le
întâlnim pe cele de inhumație. În cazul incinerației se folosesc drept urne vase de ceramică sau
de bronz care au adesea, ceea ce constituie o trăsătură caracteristică, formă de căsuțe. În
morminte găsim și care de luptă, asemănătoare celor cunoscute în aceeași perioadă în spațiul
balcanic. La cultura villanoviană participă mai multe populații - grupuri de indoeuropeni și, de
pildă, etrusci, fără a le putea distinge foarte bine prin ritul de înmormântare.
În colțul de nord-est al peninsulei (Venetia) se dezvoltă cultura Este, iar în Apulia cultura
mormintelor tumulare.

Criteriul lingvistic
Din familia de limbi indoeuropene fac parte, conform celei mai vechi și mai răspândite
teorii, toate popoarele care vorbesc limbi ce și-ar avea originea într-o străveche limbă
indoeuropeană. Din aceasta ar fi evoluat două ramuri, numite satem și kentum. Primul cuvânt
înseamnă "sută" în vechea limbă persană, iar al doilea același lucru în latină. Ambele cuvinte și-ar
avea originea într-un cuvânt din vechea indoeuropeană și simbolizează o evoluție fonetică
diferită. Limbi satem sunt în general limbile indoeuropene orientale, ca sanscrita și toate limbile
care derivă din aceasta, limbile iraniene vechi (meda, persana, scita, cimeriana, alana) și moderne,
armeana, limbile balto-slave, traca și ilira. Limbi kentum sunt în general limbi indoeuropene
occidentale, ca latina și surorile ei din Italia, celta, germana veche, greaca, dar și hittita.
La începutul epocii bronzului a pătruns în Italia un prim val indoeuropean, și anume latino-
faliscii, iar la începutul epocii fierului a pătruns cel de-al doilea val indoeuropean, și anume osco-
umbrienii sau umbro-sabellii. Limbile vorbite de ei sunt limbi kentum, sunt îndeaproape înrudite,
dar deosebirile sunt suficient de mari pentru a presupune că aceste două grupuri erau despărțite
lingvistic încă înainte de pătrunderea celui dintâi în Italia. La începutul epocii fierului latino-faliscii
vor fi împinși de către osco-umbrieni în zone mărginașe.
Din grupul latino-falisc fac parte în primul rând latinii. Ei au ocupat inițial un spațiu foarte
restrâns, în nordul Latium-ului (Latium Vetus), care se întinde de la Tibrul inferior până la Circei.
Ei ne apar în zorii istoriei grupați în mai mulți populi, numiți după așezarea cea mai importantă:
Praeneste, Tibur, Signia, Bovillae, Lavinium, Lanuvium, Ardea, Gabii, Cora și, bineînțeles, Roma.
Știm că unii dintre ei vorbau dialecte distincte, ca acelea din Praeneste și Lanuvium. Faliscii ocupau
un teritoriu încă și mai restrâns în sudul Etruriei, în jurul muntelui Soracte, având drept centru
Falerii. Printre latino-falisci se numără lucanii și bruttii din vârful cizmei italice, ca și siculii din
Sicilia.
Din grupul osco-umbrian fac parte samniții (care vorbeau limba oscă), umbrienii, volscii,
sabinii, hernicii, aequii marsii, paeligni, marrucinii, vestinii, picentinii. Cele mai importante
monumente de limbă osco-umbriană sunt cele șapte tabulae Iguvinae, descoperite la Iguvium
(astăzi Gubbio) în Umbria. Ele reprezintă texte sacre scrise în limba umbriană, cele mai vechi în
caractere etrusce, iar cele mai recente în caractere latine.
În afara latino-faliscilor și osco-umbrienilor au pătruns în Italia și alți indoeuropeni. Îi
amintim pe veneți, care fac parte din grupul kentum, dar dintr-o ramură mai îndepărtată de cei
amintiți mai sus. Locuiau în nord-estul peninsulei, iar amintirea lor se va perpetua peste milenii în
numele orașului Veneția. Ei au lăsat în urma lor inscripții funerare, care au putut fi în parte
descifrate. Alți indoeuropeni sunt ilirii (mesapi, sallentini, iapygi, poediculi, peuketii) făcând parte
din grupul satem. Ei au traversat Marea Adriatică dinspre Illyricum și din această cauză îi întâlnim
în partea de sud-est a Italiei, și anume în Apulia și în Calabria. Observăm că în antichitate Calabria
se numea tocul cizmei italice și nu, ca astăzi, vârful ei.
În Italia s-au păstrat până în vremurile istorice și populații pre- sau neindoeuropene. Aici
se întâlnește din vechiul fond mediteranean aria ibero-nordafricană cu aria etrusco-lidiană. În
vremurile istorice ligurii sunt cunoscuți într-o zonă între Arnus și Rhodanus (Rhône), dar înainte
de venirea indoeuropenilor ocupaseră un spațiu mult mai întins. Erau o populație războinică, cu
care romanii au purtat numeroase războaie mici, dar de uzură. Au lăsat inscripții într-o limbă ce
nu a putut fi înțeleasă. O limbă neindoeuropeană vorbeau și etruscii, dar de ei ne vom ocupa mai
târziu. Pentru Picenum Cato cel Bătrân ne vorbește despre o populație străveche, pe care o
numește asili. S-au păstrat aici celebrele stele de la Novilara, purtând inscripții în alfabet grecesc
și într-o limbă necunoscută. Tot preindoeuropeni erau sarzii (sardi) în Sardinia, corsii în Corsica,
protosiculii (siculii sunt indoeuropeni) și sicanii în Sicilia.
În urma colonizărilor transmarine s-au stabilit în Italia și Sicilia grecii (din grupul
indoeuropean kentum), iar în Sardinia și în vestul și nordul Siciliei cartaginezii (fenicieni din familia
de limbi semită). Despre marea colonizare greacă s-a vorbit la timpul său. Rămâne de adăugat că
grecii au exercitat o influență extraordinară asupra populațiilor italice, transmițându-le
importante elemente de civilizație urbană, de religie și de mentalitate. Un rol deosebit l-a jucat în
această privință colonia Cumae (Kymae), întemeiată după tradiție în anul 754 a. Chr. de către
orașul Chalkis pe un promontoriu din partea de nord a golfului napoletan. Din Cumae au
împrumutat atât romanii cât și etruscii alfabetul calcidic, pe care l–au adaptat potrivit specificului
limbilor lor. Romanii au recurs adesea la oracolul Sibyllei din Cumae sau la libri Sibyllini, folosiți în
interpretarea semnelor divine. În Sicilia cartaginezii au colonizat coasta nordică (Panormus) și
vestică (Lilybaeum și Drepanum). O nouă populație indoeuropeană, și anume celții (din grupul
kentum), va pătrunde în nordul Italiei în a doua jumătate a secolului V a. Chr. și va determina
evoluția istorică a acestei zone, care se va numi după ei Gallia Cisalpină.

Etruscii
În centrul preocupărilor în legătură cu etruscii se află problema originii lor. Încă din
antichitate existau două teorii. Potrivit tradiției păstrate de Herodot, regele Atys al Lydiei ar fi
avut doi fii, Lydos și Tyrsenos. În timpul unei mari foamete s-a hotărât ca o parte dintre lidieni să-
și caute o nouă patrie. Tyrsenos împreună cu oamenii săi s-au îmbarcat în corăbii și după lungi
peregrinări a ajuns pe țărmul apusean al Italiei. Etruscii ar fi prin urmare de origine asiatică. În
schimb, Dionis din Halikarnas susținea că etruscii ar fi autohtoni în Italia.
Cele două teorii moderne susțin una dintre ele originea asiatică, cealaltă originea
autohtonă a etruscilor. Exista și o a treia teorie, potrivit căreia etruscii ar fi venit din nord.
Argumentul îl constituia asemănarea dintre limba etruscă și ce vorbită de raeti, o populație
neindoeuropeană din Alpi. Această a treia teorie nu mai este susținută de nimeni, căci prezența
raeti-lor în Alpi poate fi explicată prin oricare dintre celelalte două teorii.
Teoria imigrării etruscilor a fost apărată, printre alții, de Eduard Meyer și Fritz
Schachermeyr. Potrivit ei etruscii ar fi venit în Italia în cursul marilor mișcări începute în secolul
XIII a. Chr. și care au cuprins și popoarele mării. Pe la 1220 a. Chr. printre popoarele învinse de
faraonul egiptean Ramses III se numără Șekelșa, Șerdana, Aquaiwașa și Turșa. Schachermeyr
presupune că am avea de-a face cu siculi, sarzi, ahei și etrusci, ceea ce nu este de loc sigur. Mai
mare greutate par a avea probele arheologice, de pildă același mod de construire a mormintelor
cu cupolă în Asia Mică și în Etruria.
Etruscii foloseau un alfabet inspirat din cel calcidic. S-au păstrat circa 9000 de inscripții,
între care marea majoritate sunt texte scurte cu caracter funerar. Excepție fac textul sacru de pe
o pânză de in care înfășoară o mumie egipteană ce se află la muzeul din Zagreb, tăblițele de aur
de la Pyrgi, care conțin texte în limba etruscă și cartagineză, ficatul de bronz din Placentia și
cippus-ul din Capua. Textele etrusce pot fi citite, dar limba în care au fost scrise este necunoscută,
iar erudita lucrare Tyrrhenica a împăratului Claudius, a celui dintâi etruscolog, este pierdută.
Etrusca seamănă cu unele limbi microasiatice, cum ar fi lidiana. Pe o stelă funerară descoperită la
Kaminia în insula Lesbos este folosită o limbă asemănătoare celei etrusce, ceea ce pare a constitui
un argument în favoarea teoriei imigraționiste. Există multe asemănări cu Orientul în religie și în
mentalitate. Avem ca și acolo o triadă divină, care îi cuprinde pe Tinia (Iupiter), Uni (Iuno) și
Menrva (Minerva). Modul de interpretare a voinței zeilor pe baza măruntaielor sacrificate (ars
haruspicina) este este de asemenea asemănător celui întâlnit la Babilon sau la hittiți.
Teoria autohtoniei etruscilor este susținută, printre alții, de Massimo Pallottino. Nu s-ar
pune atât problema originii, cât a formării poporului etrusc din mai multe componente, între care
și una aparținând vechiului fond mediteranean. În acest caz nu ar fi de mirare asemănările între
limba etruscă și cea din Lydia, Lemnos sau Raetia și nici tradițiile religioase sau mentalitatea
asemănătoare celor din Orient. Această teorie nu exclude venirea unor elemente din Orient în
secolele VIII-VII a. Chr. și, mai ales, nu exclude influențe culturale din Orient, care s-au manifestat,
de altfel, în aceeași perioadă și asupra grecilor și au fost vehiculate de grecii înșiși.
Civilizația etruscă a fost o civilizație urbană, iar orașele lor au avut o evoluție paralelă celei
a polisurilor grecești. Zăcămintele de fier din jurul Populoniei și din insula Ilva au contribuit mult
la ridicarea economiei și a puterii etrusce. În orașe s-au dezvoltat meșteșugurile, mai ales cel al
prelucrării bronzuui și fierului, ceramica și sticla. Orașele aveau ziduri puternice, cu planul croit în
funcție de două axe perpendiculare, cea nord-sud (cardo maximus) și cea est-vest (decumanus
maximus). Aristocrația trăia în condiții de mare rafinament. Datorită bunăstării au înflorit artele
și au fost create opere cu totul remarcabile. În arta statuară îi putem aminti pe Apollo din Veii,
himera, oratorul (l’arringatore), așa numitul Brutus și lupa Capitolina. Romanii vor suferi influența
etruscă atât în în domeniul material, cât și în făurirea instituțiilor politice și în mentalitate. Prin
intermediul etruscilor romanii au primit și numeroase elemente de civilizație greacă.
Etruria nu a constituit niciodată o unitate politică efectivă. Cele mai cunoscute orașe
etrusce sunt Caeres, Veii, Vulci, Volsinii, Clusium, Perusia, Cortona, Arretium, Tarquinii, Vetulonia,
Populonia, Rusellae, Volaterrae. Inițial în fruntea orașelor se aflau regi (lucumones), iar unul
dintre ei conducea confederația de douăsprezece orașe. Cele douăsprezece orașe etrusce, a căror
listă s-a mai schimbat între timp, alcătuiau în jurul sanctuarului Voltumnei (Vertumnus) în primul
rând o unitate de cult. Cu timpul de la monarhie s-a trecut la un regim aristocratic, în cadrul căruia
consemnăm diverse magistraturi.
Nevoia de materii prime, în primul rând nevoia de metal din Sardinia și din Hispania, ca și
nevoia de piețe de desfacere, au făcut din etrusci o putere maritimă, care domina Marea
Tireniană, ce le poartă numele. Expansiunea etruscă s-a produs și pe uscat. În secolul VI a. Chr.
etruscii au ocupat Valea Padului, în care a luat de asemenea ființă o confederație a douăsprezece
orașe etrusce în frunte cu Felsinas (Bononia, astăzi Bologna). Un alt oraș, care astăzi poartă
numele de Città di Spina, așezat în apropierea gurilor Padului, a avut o mare însemnătate în
relațiile cu lumea exterioară. În primul rând pe această cale s-a dezvoltat comerțul cu Grecia.
Numărul vaselor atice cu figuri negre și cu figuri roșii descoperite în Etruria padană este enorm.
Mare a fost și influența exercitată de etrusci asupra populațiilor din nordul Alpilor. O altă direcție
a expansiunii etrusce au fost la sfârșitul secolului VII și în secolul VI a. Chr. Latium și Campania.
Roma și și Capua au devenit aici centre ale puterii etrusce. Putem vorbi pentru secolul VI a. Chr.
de o adevărată supremație a etruscilor în Italia.
În bazinul apusean al Mediteranei etruscii aveau doi mari concurenți - pe cartaginezi și pe
greci. Cartaginezii colonizaseră coastele Sardiniei și vestul Siciliei. Ionienii (în primul rând foceenii)
întemeiaseră coloniile Massalia, Nikaia, Antipolis etc., și puseseră piciorul în Hispania. În fața
expansiunii grecești a luat naștere o alianță etrusco-cartagineză. În anul 540 a. Chr. în dreptul
orașului Alalia (Aleria în Corsica) flota etruscă și cartagineză i-a învins pe greci, care au trebuit să
se retragă din Corsica. Marea câștigătoarea a fost Cartagina, care își recuperează toate liniile de
comunicații în Mediterana occidentală. Puterea maritimă a Etruriei va suferi un declin fiindcă își
va pierde bazele pe uscat. Cei doi factori care au dus la decăderea politică a Etruriei au fost invazia
celților și ridicarea Romei.

ÎNCEPUTURILE ROMEI. PERIOADA REGALITĂȚII.

Întemeierea Romei
Roma a fost întemeiată în partea de nord a Latium-ului pe colinele care domină cursul
Tibrului și la încrucișarea a două căi importante de comunicație: cea care lega Etruria de Campania
și via Salaria (drumul sării), care lega centrul peninsulei de mare. În același loc se afla, datorită
insulei Tiberina, cel mai lesnicios vad al Tibrului.
Conform tradiției păstrate de Varro Roma ar fi fost întemeiată în anul 753 a. Chr. în 21
aprilie, zi consemnată în calendarul religios roman sub numele de Palilia. Prin urmare, era romană
își are ca punct de plecare anul 753, prin eră înțelegând un sistem de măsurare a timpului care
pleacă de la un punct unanim recunoscut. Anul 753 este în același timp și anul 1 ab Urbe condita
(de la întemeierea Romei). Cum un an 0 nu există, în toate transformările pentru perioada 753 a.
Chr. - 1 a. Chr. care se fac din ani ab Urbe condita în ani înainte de Cristos și invers, se va opera cu
cifra 754. De pildă, pentru a afla în ce an ab Urbe condita a avut loc lupta de la Cannae (a. 216 a.
Chr.), vom scădea cifra 216 din 754 și va rezulta anul 538 ab Urbe condita. În schimb, pentru
perioada care începe cu anul 1 p. Chr. (notăm că nu există nici aici vreun an 0) se operează cu anul
753. De pildă, pentru a afla în ce an ab Urbe condita s-a încheiat al doilea război dacic, adunăm
cifrei 106 cifra 753, de unde rezultă cifra 859. Mai notăm că era varroniană nu a fost singura. De
pildă, potrivit unor documente epigrafice de excepțională importanță cum sunt Fasti consulares
Capitolini și Fasti triumphales Capitolini, Roma a fost întemeiată în anul 752 a. Chr.
Pusă la îndoială de școala istorică hipercritică a secolului trecut, tradiția romană a
întemeierii Romei a fost în secolul nostru confirmată într-o măsură de cercetările arheologice. S-
a constatat de pildă pentru secolul X a. Chr. o locuire în colibe primitive pe mons Palatinus. În
secolul VIII a. Chr. această așezare latină primește un caracter oppidan și se întinde asupra lui
mons Caelius și mons Esquilinus. Avem de-a face cu o primă unitate politică și religioasă,
cunoscută sub numele de Septimontium. Înțelegem prin Septimontium nu toate cele șapte bine
cunoscute coline ale Romei, ci șapte culmi ale colinelor amintite: Palatin, Caelius și Esquilin.
Urmează înglobarea lui mons Viminalis și a lui mons Quirinalis împreună cu populația sabină care
locuia acolo. S-a ajuns în felul acesta la ceea ce s-a numit Urbs quattuor regionum (orașul celor
patru regiuni). În secolul VI a. Chr. zona joasă de la poalele Palatinului și Capitolinului, folosită
până atunci pentru înmormântări, a devenit forum, cu alte cuvinte centrul economic și politic al
orașului. De-abia la sfârșitul regalității sau la începutul republicii au fost cuprinse în oraș ultimele
două coline, mons Capitolinus și mons Aventinus.
Constatăm din cele de mai sus că la formarea poporului roman au contribuit, alături de
latinii de pe Palatin, sabinii de pe Viminal și Quirinal. Componenta sabină a lăsat urme: numele
sabin Quirinus pentru latinul Mars, termenul Quirites pentru denumirea comunității cetățenilor
romani (populus Romanus Quiritium), dublele colegii de preoți ale Saliilor (Salii Palatini și Salii
Collini), sau ginți patriciene de origine sabină: Aurelia, Claudia, Fabia. Se va adăuga, așa cum se va
vedea mai departe, o componentă etruscă.

Regii Romei
Conform tradiției analiste, pe care o găsim la Titus Livius și la Dionis din Halikarnas, între
anii 753-509 a. Chr. asupra Romei ar fi domnit șapte regi: Romulus, Numa Pompilius, Tullus
Hostilius, Ancus Marcius, L. Tarquinius Priscus, Servius Tullius, L. Tarquinius Superbus. Durata
medie a domniilor de aproape 35 de ani este prea lungă, iar evenimentele descrise sunt în bună
măsură inventate. Este clar că analiștii au proiectat în trecut și au distribuit fiecărui rege anumite
realizări. Regii, mai ales primii dintre ei, devin astfel simple ficțiuni. Romulus ar fi întemeiat orașul
și ar fi creat instituțiile politice, Numa Pompilius l-ar fi înzestrat cu o religie oficială și cu colegiile
de preoți. Cu Tullus Hostilius ar începe expansiunea Romei prin cucerirea orașului Alba Longa.
Opera sa ar fi continuată de Ancus Marcius care dobândește, printre altele, portul Ostia de la
vărsarea Tibrului. L. Tarquinius Priscus s-a ilustrat prin construcții edilitare, în primul rând prin
asanarea forului și construirea marelui sitem de evacuare a apelor cunoscut sub numele de cloaca
maxima. Servius Tullius ar fi fost creatorul reformei centuriate. În sfârșit, L. Tarquinius Superbus
este tipul tiranului.
Unele dintre datele oferite de analiști au putut fi confirmate sau precizate. Cucerirea
etruscă, pe care tradiția romană o prezintă înfrumusețată, trebuie să fi avut loc în jurul anului 550,
în legătură cu expansiunea etruscilor în direcția Campaniei. Numele Roma, Romulus sau Romilia,
numele celor trei triburi gentilice, Ramnes, Tities, Luceres sunt de origine etruscă. În acestea din
urmă unii au văzut cele trei componente etnice: latin, sabin și etrusc. Pe o frescă din mormântul
François din orașul etrusc Vulci este înfățișată lupta între două grupuri de războinici. Din unul fac
parte un Macstrna împreună cu doi frați, Avle și Caile Vipiennas, iar din celălalt un Cneve
Tarchunies Rumach (Cnaeus Tarquinius Romanus). Dintr-un fragment păstrat din scrierile
împăratului Claudius aflăm că Macstrna (= Mastarna) ar fi identic cu Servius Tullius. Scena evocă
rivalitatea dintre orașele etrusce Vulci și Tarquinii (de unde provine dinastia Tarquiniilor) pentru
supremația asupra Romei.
Sub dinastia etruscă Roma a devenit nu numai punctul de sprijin al puterii etrusce în
Latium, ci și un oraș-stat în adevăratul sens al cuvântului. Acum a fost asanat forul, a fost realizată
cloaca maxima și au fost înălțate principalele clădiri de cult, între care templul lui Iupiter
Capitolinus. Mai mult decât atât, etruscii au introdus în Roma culte și ritualuri, de pildă cultul
triadei Capitoline (Iupiter, Iuno și Minerva), disciplina Etrusca (normele care stabilesc relațiile
dintre om și divinitate), elemente ale viitoarelor instituții politice și însemnele puterii - sella curulis
(scaunul pe care se așeza magistratul care exercita jurisdicția), securea cu fasciile și triumful.
Acum, sub dominația etruscă, structurile sociale și politice ale Romei au dobândit forme care, deși
vor evolua în cursul republicii, nu-și vor pierde caracterul aparte.

Structuri sociale
Familia romană era o unitate economică, socială și de cult. Era compusă din persoane care
au primit din tată în fiu același sânge și, mai ales, același cult, dar îi cuprindea și pe sclavi. Pater
familias era stăpânul absolut al membrilor familiei și al bunurilor, inclusiv al sclavilor. Era singurul
care se afla în posesia unei personalități juridice independente (sui iuris), era proprietar unic,
preot și judecător. Soția era in manu, iar copiii in potestate. Îi putea delega fiului gestiunea unei
părți a bunurilor sale. După moartea sa, fiii in potestate deveneau patres familias. Toți cei care se
trăgeau din același strămoș formau o gintă (gens). Membrii unei ginți aveau comune cultul gentilic
și nomen-ul (nomen gentile). Gințile erau grupate în curii, iar curiile alcătuiau, cum vom vedea mai
departe, comitia curiata.
Când am vorbit despre ginți, am folosit un element al onomasticii romane – nomen-ul.
Onomastica romană este de origine etruscă. Se știe îndeobște că semnul distinctiv al cetățeanului
roman îl reprezintă tria nomina. Să luăm numele lui M(arcus) Furius Camillus. Furius este nomen-
ul sau nomen gentile. Acesta este cel care îi deosebește pe membrii unei ginți de membrii altor
ginți. Marcus este praenomen-ul, care îi deosebește pe membrii aceleiași ginți unii de alții. De
obicei el se scrie prescurtat. În sfârșit, Camillus este cognomen-ul. Inițial a fost o poreclă și a ajuns
să desemneze o anumită familie din cadrul unei ginți. Cognomen-ul devine obligatoriu în cadrul
numelui unui cetățean roman abia la începutul imperiului, sub domnia împăratului Claudius. În
timpul imperiului semnificația celor trei componente ale numelui roman se va schimba într-o
oarecare măsură.
De la patres familias, care se aflau și în senat, derivă denumirea patricii (patricieni). La
început patricienii nu formau o castă, ci însuși poporul roman (populus), iar în rândurile sale au
fost primite și ginți străine, cum ar fi gințile sabină Claudia și Fabia. Pe măsură ce Roma se extindea
iar populația sporea, patricienii au devenit o aristocrație în rândurile căreia nu au mai fost admise
noi elemente.
Noțiunea de clientelă este strâns legată de cea de gintă. Clientes proveneau din populațiile
supuse, erau sclavi eliberați și în general elemente în căutare de sprijin economic. Clientul încheia
cu patricianul, care-i devenea patron, un contract de fidelitate (fides), iar formula folosită era in
fidem clientelamque accipere. Clientul era obligat la diferite servicii de natură economică sau
morală și își însoțea patronul la război. Patronul îi oferea clientului protecție și sprijin material,
asigurându-le de pildă zestrea fiicelor și un lot de pământ. Sistemul clientelar este de origine
etruscă. El se va menține în diferite forme timp de sute de ani.
Plebea este o noțiune diferită de cea de clienți, chiar dacă originea plebeilor era în bună
măsură aceeași. Aceștia proveneau din populațiile supuse, din elementele pătrunse în Roma și
care se ocupau de meșteșuguri și de comerț (atunci când principala bază economică a patricienilor
era agricultura) sau din clienții care și-au pierdut patronii în urma stingerii unor ginți patriciene.
Odată cu transformarea patricienilor într-o castă plebea a devenit o pătură socială și politică
distinctă. Este semnificativ în acest sens faptul că au fost interzise căsătoriile dintre patricieni și
plebei.
Sclavia exista în măsura în care își putea găsi locul în cadrul familiei, care constituia celula
economică de bază. Pe de-o parte sclavul era privit ca un bun al stăpânului și putea fi vândut. De
aceea se numea nu numai servus, ci și mancipium (proprietate). Pe de altă parte, situația sa nu
era foarte diferită de alți membri ai familiei. Trăia în familie, întreținea relații personale cu pater
familias, era pedepsit mai aspru decât soția sau copiii, dar pater familias îi putea vinde ca sclavi și
pe aceștia din urmă.

Instituțiile politice
În instituțiile politice ale Romei regale tradițiile latine se împletesc cu influențele etrusce.
Regele (rex, nume indo-european) era comandantul, judecătorul și preotul suprem. El
purta însemnele puterii etrusce: toga de purpură, simbolul puterii militare supreme. Folosea sella
curulis și era însoțit de lictori (lictores) purtând securi și fascii; toate acestea erau simboluri ale
puterii judecătorești.
Senatul (senatus, derivat de la senex-is) i-a reunit pe cei 300 de șefi inițiali ai ginților
(patres). Membrii acestei pături poartă numele de patricii (patricieni). Senatul deține două funcții
esențiale: consilium și auctoritas. Consilium derivă din verbul consulere (a consulta). Înseamnă că
senatul era un organ consultativ. El era consultat de către rege, iar rezultatul consultării îl
constituia un senatus consultum. Prin auctoritas înțelegem în sens larg "autoritate", care nu era
conferită de vreun act juridic, ci se datora pur și simplu poziției pe care senatul o ocupa în statul
roman. Auctoritas îi dădea dreptul de a ratifica orice acte politice.
Comițiile curiate (comitia curiata) erau adunarea poporului în arme. Structura lor era
următoarea: trei triburi, care erau alcătuite din câte 10 curii (curiae), din care făceau parte câte
10 ginți. Cele 30 de curii erau unitățile votante. Cu alte cuvinte, cetățenii votau personal, dar votul
din cadrul unei curii era cel luat în considerare. Comițiile curiate hotărau în problemele păcii și ale
războiului. Ele alegeau și persoana regelui, dar ea trebuia să fie confirmată de senat, care
dispunea de auctoritas. La moartea unui rege întreaga autoritate îi revenea senatului, care îl
desemna pe unul dintre senatori ca interrex. Acest interregnum al său dura 24 de ore, după care
trecea asupra altui senator până la alegerea de către comiții a unui rege.
Fiecare curie punea la dispoziție câte o centuria (100 de cetățeni) de infanterie și o decuria
(zece cetățeni) de cavalerie, deci în total 3000+300. Este nucleul inițial al armatei romane, numit
în această perioadă legio sau classis.
Tradiția analistă i-a atribuit lui Servius Tullius elaborarea întregii reforme centuriate. Este
însă imposibil ca în timpul regalității să fi fost coapte condițiile pentru o reformă timocratică atât
de complexă. Probabil că acum avem de-a face doar cu începuturile ei. Nevoile militare au făcut
necesară cuprinderea plebeilor în armată. Din noua adunare a poporului în arme făceau parte nu
numai patricienii, ci și plebeii. Ea se confunda cu armata (classis), o unică classis, spre deosebire
de situația de mai târziu, când vom avea cinci classes, prin care vom înțelege clase censitare.
Din classis făceau parte numai proprietarii. Cei care nu aveau nici un fel de avere erau
scutiți de armată și se numeau infra classem (de aici rezultă că inițial exista o singură classis),
proletarii (derivat din proles – progenitură, deci cei a căror singură avere erau copiii) sau capite
censi (cei care la recensăminte erau recenzați numai după capete, căci nu aveau avere).
Este evident că plebeii aveau de ce să-i fie recunoscători regalității pentru admiterea lor
în cetate, chiar și numai sub această formă. Putem deduce de aici o alianță politică între regalitate
și plebe împotriva patricienilor. Ulterior s-a ajuns la o alianță nefirească între patricieni și plebe
împotriva regalității. Explicația o constituie abuzurile regalității, iar ceea ce ni se istorisește despre
Tarquinius Superbus poate fi în esență adevărat. Pe de-o parte nemulțumirile provocate de
abuzurile acestuia, pe de alta dorința de eliberare de sub dominația etruscă au dus la
evenimentele plasate de tradiție în anul 509 și cunoscute sub numele de Regifugium (izgonirea
regilor).
 Cursul IV

IMPUNEREA HEGEMONIEI ROMEI ÎN LATIUM

Sub dinastia etruscă Roma ajunsese să exercite o hegemonie în Latium, dar evenimentele
anului 509 au dus la o slăbire temporară a poziției ei aici. Se pare chiar că Roma a fost la un
moment dat cucerită de Porsenna, regele etrusc din Clusium, chiar dacă tradiția păstrată la Titus
Livius despre faptele lui Horatius Cocles și Mucius Scaevola încearcă să ascundă aceasta.
Se pare că Roma și-a recâștigat curând o parte din autoritatea pierdută, căci Polybius
amintește pentru anii 508-507 un prim tratat între Roma și Cartagina. Conform tratatului Roma și
orașele latine supuse ei nu vor fi atacate de cartaginezi, iar dacă vor fi atacate alte orașe latine,
ele vor fi predate romanilor. Clauza conform căreia romanii nu aveau voie să depășescă în
comerțul lor anumite limite, de pildă să intre în golful Syrtei Mari, par a fi o interpolare. În acel
moment Roma nu putea avea nici forța economică și nici forța navală pentru a ajunge atât de
departe.
Deocamdată Romei i se contesta hegemonia chiar în Latium de către alte orașe latine, ca
Tusculum, Tibur sau Praeneste. După Titus Livius latinii ar fi fost învinși îndată după anul 500,
poate în 499, la lacus Regillus. Victoria nu a fost decisivă și a avut drept urmare încheierea unui
foedus aequum (tratat pe picior de egalitate) între Roma și latini, căruia i se adaugă și hernicii. El
era îndreptat împotriva aequi-lor și volscilor, al căror scop era să-și întindă dominația până la
țărmul mării. Alianța cu latinii și cu hernicii devine în curând o hegemonie romană.
Politica externă romană devine foarte activă după 450, când se dau lupte grele cu orașul
Veii, cel mai apropiat geografic dintre orașele etrusce. În 396, în urma unui ultim război de 10 ani,
Veii este cucerit, iar Roma devine cea mai mare putere din Italia centrală. Poziția ei va fi însă serios
amenințată de invazia celților.
Celții erau un popor indo-european făcând parte din punct de vedere lingvistic din ramura
kentum. Ei erau situați în sudul Germaniei, estul Franței și în nordul Elveției. De aici își vor începe
în secolul V a. Chr. migrația în aproape toate direcțiile. Puțin după anul 400 seminții celtice
(Insubri, Cenomani, Boii, Lingones, Senones) ocupă Valea Padului, desființează aici stăpânirea
etruscă și pornesc expediții spre centrul Italiei. Atacă, de pildă, orașul etrusc Clusium, unde soli
romani iau apărarea orașului, ceea ce era împotriva dreptului ginților. Urmarea a fost un atac
asupra Romei. În 18 iulie 387 armata romană a fost spulberată de celți pe râul Allia. Această zi de
18 iulie va rămâne consmnată ca o zi nefastă în calendarul roman. Roma, care nu avea încă un zid
împrejurul întregului oraș, a fost ocupată. Nu a rezistat decât fortăreața de pe Capitoliu, iar
retragerea celților a fost în cele din urmă cumpărată.
Roma se reface curând, este înconjurată de ziduri (așa-zisul zid servian) și duce lupte
continue împotriva celților, latinilor și etruscilor. Faptul că și-a recâștigat autoritatea pierdută este
dovedit de menționarea pentru anul 348 a unui nou tratat cu Carthagina, conținând prevederi
asemănătoare celor din primul tratat. Mai mult decât atât, Roma depășește tot mai mult
fruntariile Latium-ului, iar una dintre direcțiile expansiunii o constituie Campania. Aceasta devine
cauza războaielor cu samniții. Un prim război a avut loc în anii 343-341 a. Chr.
Șirul războaielor cu samniții este întrerupt de un greu război cu latinii (340-338). S-au
ridicat acum aproape toate orașele latine, care au cerut ca unul dintre consuli și jumătate din
senat să fie aleși din rândurile lor. Latinii au fost înfrânți după lupte grele, dar în cursul lor Roma
și-a definit poziția față de fiecare comunitate în parte. Unora, în primul rând celor care nu au luat
parte la răscoală, le-a acordat cetățenia deplină, altora le-a acordat civitas sine suffragio
(cetățenie incompletă) și, în sfârșit, altor comunități le-a lăsat autonomia (Tibur, Praeneste). Din
confederația latină rămâne o comunitate de cult. Am asistat la un moment deosebit de important.
În anul 338, în care pe câmpul de luptă de la Cheroneea ideia polisului grec a suferit o înfrângere
totală, Roma face primii pași spre lărgirea cadrului ei constituțional.

LUPTA CELOR DOUĂ ORDINE

Patricieni și plebei
În anul 509 a. Chr. monarhia este înlocuită de o republică aristocratică. Puterea regală este
înlocuită prin doi magistrați anuali supremi, care potrivit lui Titus Livius se numeau de la început
consules, potrivit altor surse praetores. Atribuțiile sacrale ale fostului rege vor fi îndeplinite de un
preot purtând numele de rex sacrorum sau de rex sacrificulus.
Patricienii nu au câștigat singuri lupta împotriva monarhiei, ci împreună cu plebea. Ca preț
al colaborării ei au trebuit să accepte, după tradiție chiar în anul 509, lex Valeria de provocatione.
Prin provocatio ad populum înțelegem dreptul de a apela la Adunarea poporului (comiții) în cazul
pronunțării pedepsei capitale, ceea ce a fost un prim mare câștig al plebei. De acum și până la
începutul secolului III a. Chr. contradicția cea mai importantă din societatea romană va fi cea
dintre două categorii de oameni liberi – patricienii și plebeii.
Drepturile fundamentale ale cetățeanului roman erau următoarele: ius commercii –
drepturi economice, în primul rând cel de proprietate asupra pământului; ius conubii – dreptul de
căsătorie potrivit normelor dreptului roman; ius suffragii – dreptul de a alege; ius honorum –
dreptul de a exercita magistraturi. Plebeii nu dispuneau nici de ius conubii, ceea ce făcea
imposibile căsătoriile dintre patricieni și plebei, nici de ius honorum, ceea ce le bara calea către
magistraturi și către senat. Plebea era însă stratificată și numai elita ei aspira la ius conubii și ius
honorum. De aceea revendicările generale ale plebei pot fi cel mai bine grupate în revendicări
sociale, juridice și politice. Cele sociale priveau înainte de toate problema datoriilor. Ca în orice
societate arhaică debitorul răspundea pentru datorie cu propria-i persoană, iar această relație se
chema la Roma nexum. A doua problemă socială majoră era cea agrară. Pentru a o înțelege
trebuie cunoscut că o bună parte a teritoriului cucerit intra în proprietatea statului roman sub
numele de ager publicus. Acest ager publicus putea fi ocupat și folosit de particulari, dar cei care
ajungeau la el erau de fiecare dată patricienii. Plebeii doreau să restrângă acest monopol al
patricienilor în două moduri: prin înființări de colonii și prin restrângerea suprafeței loturilor ce
puteau fi folosite de particulari. Revendicările juridice priveau de asemenea două probleme.
Plebeii cereau un cod de legi scris, care să înlăture arbitrariul patricienilor în justiție, și dreptul la
căsătorii mixte. În sfârșit, revendicările politice priveau întâi accesul plebei la magistraturi, inclusiv
la cea supremă, și în senat; în al doilea rând organizarea comițiilor astfel încât plebea să-și poată
impune voința în cadrul lor.
Plebea avea toate motivele de a-și prezenta revendicările căci, în timp ce numărul
patricienilor scădea, ea juca un rol din ce în ce mai mare în armată. De altfel, necesitățile militare
vor fi cele care vor determina adesea încheierea unor compromisuri. Este tot atât de adevărat că
politica externă a Romei era în multe situații dictată de politica internă. Politica de cuceriri a
Romei se explică nu printr-o pornire irațională, ci prin încercările de a rezolva crizele economice
și sociale pe spinarea vecinilor.

Desfășurarea evenimentelor
În anul 494 are loc secesiunea plebei pe Muntele Sacru (Mons Sacer), ceea ce însemna
despărțirea de Roma și distrugerea acesteia. În fața acestei primejdii patricienii s-au arătat gata
de compromisuri și l-au trimis la plebei, conform tradiției, pe Menenius Agrippa, care a reușit să-
i îmbuneze. Rezultatul a fost o lex sacrata, prin care au fost instituiți magistrați anuali ai plebei și
o adunare a plebei. Magistrații plebei se numeau tribuni plebis și au fost la început în număr de
doi, apoi de cinci și, în scurt timp, de zece. Ei vor fi în curând secondați de doi aediles plebis. Cele
două atribuțiuni de bază ale tribunilor plebei erau ius auxilii și ius intercedendi. Prin ius auxilii se
înțelege dreptul de a acorda protecție personală oricărui plebeu supus presiunilor unei instituții
a statului. Prin ius intercedendi (intercedere înseamnă a interzice) înțelegem dreptul de a se
împotrivi oricărei acțiuni contrară intereselor plebei, iar aceasta o făceau pronunțând cuvântul
veto (mă opun). Pentru a-și putea îndeplini cele două atribuțiuni, tribunilor plebei le-a fost
acordată sacrosanctitas. Cu alte cuvinte, persoana lor era inviolabilă și orice atingere adusă era
socotită un sacrilegiu. Domeniul lor de competență era restrâns la Roma (Romae), în afara căreia
(militiae) nu aveau nici un drept. În același timp cu noii magistrați a fost instituită o adunare a
plebei – concilia plebis. Orice hotărâre a ei, plebis scitum, era valabilă numai pentru plebe. Prin
lex sacrata plebea a devenit astfel un stat în stat, dar drumul până la asimilarea completă în statul
roman era de-abia la început.
La presiunile plebei s-a constituit în anul 451 un colegiu de zece magistrați (decemviri
legibus scribundis), care urmau să alcătuiască un prim cod de legi. Ei s-au inspirat din dreptul
cutumiar dar, mai ales, din legiuirile coloniilor grecești din sudul Italiei. Rezultatul a fost în anul
449 primul cod de legi roman, cunoscut sub numele de "legea celor XII table". Ca orice prim cod
de legi dintr-o societate (de exemplu codul de legi al lui Dracon de la Atena), legea celor XII table
prevedea legi foarte aspre, dar egale pentru toți. De-acum încolo singurul criteriu de departajare
socială era averea. Trebuie însă observat că patricienii mai dețineau un ultim avantaj în justiție, și
anume faptul că formulele legale și calendarul oficial, în care erau stabilite zilele faste și cele
nefaste, adică zilele în care puteau avea și în care nu puteau avea loc acțiuni publice, se aflau în
mâinile pontificilor. În anul 304 a. Chr. edilul Cn. Fulvius va dezvălui formulele legale și calendarul,
încheind astfel procesul început în 451.
În anul 445 este votată la propunerea tribunului Canuleius lex Canuleia, prin care sunt
acceptate căsătoriile mixte. Acestea vor putea fi încheiate nu prin ritualul rezervat exclusiv
patricienilor, per confarreationem, care consta în consumarea de către miri a unei pâini, ci pe o
cale ocolită, și anume prin vânzarea miresei. Rezultatul era însă același. Tribunul Canuleius a făcut
și o încercare nereușită de a obține pentru plebe consulatul. Poate că tocmai presiunile în legătură
cu consulatul i-au determinat pe patricieni să-i înlocuiască pentru câteva decenii pe cei doi consuli
cu tribuni militum consulari potestate. În principiu un tribun militar comanda un efectiv de 1000
de soldați. Dacă îndată după mijlocul secolului III a. Chr. numărul acestor tribuni militum consulari
potestate era de trei, către sfârșitul aceluiași secol el ajunge la șase. Aceasta înseamnă dublarea
efectivelor armatei romane, determinată de noile provocări cărora Roma trebuia să le facă față,
în primul rând de dramaticul conflict cu Veii.
În anul 443 își fac apariția doi noi magistrați superiori, censorii (censores), prin scoaterea
unor atribuțiuni din domeniul de competență al consulilor. Una dintre atribuțiunile fundamentale
ale censorilor este recensământul populației și al averilor. Ne aflăm acum în faza desăvârșirii așa-
zisei reforme centuriate, care a fost atribuită de analiști în totalitate lui Servius Tullius.
Reforma centuriată este o reformă timocratică, prin care obligațiile militare au fost
stabilite în funcție de avere. Desăvârșirea reformei centuriate nu a fost străină de introducerea în
armata romană a tacticii hopliților. Comițiile centuriate (comitia centuriata) constituia Adunarea
poporului în arme, care se întrunea pe Campus Martis, în afara zidurilor Romei. Domeniile lor de
competență erau pacea și războiul, precum și alegerea magistraților superiori. Ele erau compuse
din cinci clase censitare, alcătuite la rândul lor din centurii. Structura comițiilor centuriate era
următoarea:

I 80 (40 de seniores + 40 de iuniores) + 18 de cavaleri

II 20 (10 de seniores + 10 de iuniores) + 2 de meșteșugari militari
III 20 (10 de seniores + 10 de iuniores)
IV 20 (10 de seniores + 10 de iuniores) + 2 de muzicanți militari
V 30 (15 de seniores + 15 de iuniores)
__________________________________________________
1 centurie de capite censi
__________________________________________________
Total: 193 centurii

În prima clasă censitară erau cuprinși cetățenii cei mai bogați, între care elita o constituiau
membrii celor 18 centurii de cavaleri, care satisfăceau serviciul militar călare. Urmau în funcție de
starea materială a cetățenilor clasa a doua, a treia și așa mai departe. Cetățenii care nu aveau
erau înregistrați într-o centurie care se afla în afara claselor censitare, și anume în centuria de
capite censi (proletarii sau infra classem). În fiecare clasă censitară se afla un număr egal de
iuniores (între 17 și 45 de ani) și de seniores (de la 45 de ani în sus). Pentru a stabili cine deținea
puterea politică, vom încerca să aflăm care era structura centuriilor și cum se se vota. Dacă
numărul cetățenilor din centuriile primei clase era de 100, numărul lor în centuriile celorlalte clase
putea fi mai mare, iar în cursul timpului devenea tot mai mare. Votul în comiții era individual, dar
în considerare se lua votul global pe centurie. Cu alte cuvinte, centuriile erau unități votante. Asta
înseamnă că votul cetățenilor era inegal, valoarea votului descrescând în ordinea claselor
censitare. Se adaugă faptul că se vota nu concomitent, ci pe rând, în ordinea claselor. Se începea
cu prima clasă censitară, iar de aici cu o centurie de cavaleri (centuria praerogativa), recrutată
dintre cetățenii cei mai bogați. Este greu de conceput ca votul acesteia să nu fi influențat votul
celorlalte centurii. Centuriile primei clase censitare, în număr de 98, formau ele însele majoritatea
absolută. Dacă se puneau de acord, nu era nevoie să se treacă la votul următoarei clase censitare.
Concluzia este că în această perioadă puterea politică se afla la Roma în mâinile celor mai bogați,
ceea ce subliniază caracterul aristocratic al constituției republicane. Comițiile curiate nu au fost
desființate, dar au rămas cu un rol pur simbolic.
Un moment esențial al luptei dintre patricieni și plebei o constituie leges Liciniae Sextiae
din anul 367. Inițiatorii lor au fost C. Licinius Stolo și L. Sextius Lateranus. Avem de-a face cu o lex
per saturam, cu alte cuvinte cu o situație în care nu un singur proiect de lege, ci un mănunchi de
proiecte de legi putea fi fie votat, fie respins în bloc. Primul permite accesul plebei la consulat, al
doilea privește problema datoriilor, iar al treilea limitează lotul din ager publicus ce putea fi folosit
de particulari la o suprafață de 500 de iugăre. În felul acesta au fost cointeresate toate păturile
plebei, iar legile au fost votate. Accesul la consulat al plebei este urmat în scurt timp de accesul la
dictatură, la cenzură, la pretură și la celelalte magistraturi. În anul 300 plebeilor le va fi deschis
accesul la principalele funcții religioase. De-acum încolo patricienii vor exercita în exclusivitate
numai unele funcții religioase cu caracter simbolic.
Vom urmări în continuare lupta plebeilor pentru drepturi legislative. Ei nu făceau parte
din comitia curiata, iar, așa cum s-a văzut, în comitia centuriata nu aveau un rol suficient de
important. Pe de altă parte, plebis scita (hotărârile luate în concilia plebis) nu angajau decât
plebea, nu însă și ansamblul poporului roman. Asistăm la o îndelungată evoluție, în cursul căreia
consemnăm progresele generale ale plebei, dar și o reformă administrativ-teritorială, prin care
vechile triburi gentilice sunt înlocuite cu triburi teritoriale și care ne amintește de reformele lui
Clistene de la Atena. Primele triburi teritoriale apar probabil la începutul secolului V a. Chr. Paralel
și determinată de această reformă, care a fost treptată și îndelungată, concilia plebis se
transformă în comitia tributa, din care fac parte, în funcție de domiciliu, atât patricienii, cât și
plebeii. Trebuie precizat că în comitia centuriata și în comitia tributa sunt cuprinși aceiași cetățeni,
patricieni și plebei, dar în primele criteriul îl constituie averea, în celelalte domiciliul. În comițiile
centuriate unitățile votante sunt centuriile, iar în comițiile tribute triburile.
Prin lex Valeria Horatia din anul 449 a. Chr. plebiscitele (de data aceasta hotărârile
comițiilor tribute) au primit putere de lege cu condiția ratificării lor de către senat (care uza de
auctoritas). În virtutea unei lex Publilia din anul 339 a. Chr. senatul uzează de auctoritas înainte
de vot și nu ne putem da seama dacă acest lucru înseamnă un progres sau un regres pentru plebe.
În sfârșit, în anul 287 a. Chr. are loc cea de-a doua secesiune a plebei, de data aceasta pe Aventin
(mons Aventinus). Se recurge la dictatură, iar dictatorul Q. Hortensius este autorul unei lex
Hortensia, potrivit căreia hotărârile comițiilor tribute nu mai sunt supuse ratificării de către senat.
Prin aceasta comițiile tribute devin organul legislativ al poporului roman. Între timp tribunatul
plebei a încetat de a mai fi o magistratură exclusiv plebeiană în sensul că este încadrat între
magistraturile poporului roman. Atribuțiunile fiecăror comiții sunt de-acum foarte clare. Comițiile
centuriate, care reprezintă adunarea poporului în arme, hotărăsc asupra războiului și asupra păcii
și îi aleg pe magistrații superiori, în primul rând pe comandanții militari. Comițiile tribute, care îi
cuprind pe aceiași cetățeni, votează legile și îi aleg pe tribunii plebei, ca și pe ceilalți magistrați
inferiori.
Lupta celor două ordine a luat sfârșit odată cu actul din anul 287. În cursul ei au fost făurite
instituțiile politice ale republicii romane. Sistemul celor două ordine a fost înlocuit cu un nou
model. Patricienii și pătura superioară a plebei își împart puterea politică. Legați prin interese și
prin rudenie, ei alcătuiesc nobilitas. Suportul lor este averea, care oferă influență politică și
posibilitatea practică de a exercita magistraturile. Dedesupt se află alte pături, care se disting prin
ocupații, avere și aspirații politice – negustori, meseriași, țărani înstăriți și țărani săraci.
Dedesuptul tuturor se află sclavii, care sunt în tot mai mică măsură cuprinși în cadrul economic al
familiei patriarhale și tot mai mult în economia de piață.
Încheierea luptei celor două ordine înseamnă și sfârșitul societății arhaice romane.

IMPUNEREA HEGEMONIEI ROMEI ÎN ITALIA

 Războaiele cu samniții
Încercările Romei de a pătrunde în bogata Campanie s-au izbit de interesele similare ale
samniților. Războaiele cu samniții au fost deosebit de dificile fiindcă s-au desfășurat în zone
muntoase, împotriva unor populații foarte războinice, iar Samnium-ul era o confederație fără un
centru conducător unic sau foarte important, prin care cucerirea căruia să poată fi pus capăt
conflictului. Asistăm deci la războaie de uzură, purtate cu unități mici, în teren accidentat, iar
balanța s-a înclinat adesea în defavoarea Romei.
Un prim război cu samniții a fost câștigat de romani în anii 343-341. Motivul izbucnirii sale
a fost sprijinul pe care romanii l-au dat orașului Capua împotriva samniților. Al doilea război
samnit, început din același motiv, a durat între anii 328-304 și a fost foarte bogat în evenimente.
În anul 321 romanii au fost bătuți la Caudium și înteaga lor armată capturată a fost trecută pe sub
furci, de unde vine și numele de "furci Caudine". Atunci a fost încheiată și o pace defavorabilă
pentru romani, care nu a fost recunoscută de către senat. Eforturile romanilor sunt sugerate și de
creșterea numărului legiunilor de la două la patru. Marele pericol l-a constituit pentru ei alianța
samniților cu populațiile din centrul Italiei (marsi, paeligni) și cu etruscii. Au fost învinși toți pe
rând. Rezultatul acestui război constă în consolidarea poziției Romei în centrul Italiei, în
impunerea hegemoniei asupra Etruriei, în dominația asupra Campaniei și a Apuliei și în strângerea
Samnium-ului într-un cerc de colonii romane.
Al treilea război samnit (298-290) s-a născut din conflictul dintre samniți și lucani. Lucanii
cer ajutor romanilor, iar aceștia îi scot pe samniți din Lucania. Generalul care a realizat aceasta se
numește L. Cornelius Scipio Barbatus, rămas celebru și datorită păstrării sarcofagului său, pe care
fusese gravată o inscripție în versuri saturnine, în care îi sunt relatate faptele. Samniții încearcă
din nou învăluirea romanilor prin alianțe cu sabinii, umbrienii, gallii Senones și cu etruscii. Pentru
a face față situației foarte amenințătoare, romanii sunt siliți să elibereze sclavi și să-i înroleze în
legiuni. Lupta din anul 295 de la Sentinum în Umbria, câștigată de romani, a decis asupra
hegemoniei în Italia. Operațiunile militare continuă totuși până în anul 290, când samniții cer
pace. Ei vor fi imobilizați printr-un sistem de alianțe, prin întemeierea de noi colonii militare (de
exemplu Venusia) și prin construirea unei șosele strategice (via Appia), care leagă Roma prin
Samnium de sudul italiei.

Războiul cu Pyrrhus
Începând din secolul IV a. Chr. orașele grecești din sudul Italiei s-au aflat sub presiunea
crescândă a populațiilor italice - lucani, brutti și samniți. În anul 334 tarentinii l-au chemat în ajutor
pe Alexandru, regele Epirului, cumnatul lui Alexandru cel Mare. Acesta i-a bătut pe lucani și pe
samniți și a intrat în relații diplomatice cu Roma A căzut apoi în luptă. Acest episod a fost un fel
de preludiu al intervenției lui Pyrrhus.
Politica romană a devenit tot mai amenințătoare pentru puternicul Tarent mai ales de la
înființarea coloniei Venusia. În anul 282 romanii au trimis o mică flotă în sprijinul orașului Thurioi,
care era amenințat de lucani. Or, printr-un tratat mai vechi semnat cu Tarentul, romanilor le era
interzis accesul în Golful Tarentin. Acesta a fost pretextul războiului. Vasele au fost scufundate și
după alte câteva incidente romanii au început operațiunile militare. Tarentul îl chiamă în ajutor
pe Pyrrhus, regele Epirului. Acestuia îi fusese blocată calea spre tronul macedonean și nutrea
speranța că va săvârși în Occident ceea ce Alexandru cel Mare săvârșise în Orient. Pyrrhus era
socotit cel mai bun general al vremii, iar victoria asupra lui va fi întotdeauna amintită cu mândrie
de romani.
Pyrrhus debarcă în sudul Italiei în anul 280. În același an îi bate pe romani destul de greu
la Heraclea. Victoria li s-a datorat și elefanților săi de luptă, al căror miros a pus pe fugă caii
romanilor. În anul 279 câștigă o nouă victorie la Asculum în Apulia într-o luptă în care pierderile
sale nu au fost mai mici decât ale romanilor; de unde vine expresia "victorie à la Pyrrhus".
Pyrrhus a reușit să-i câștige de partea sa pe lucani și pe samniți, nu însă și pe cei mai mulți
dintre aliații romanilor din Italia Centrală. Conflictul începea să se transforme într-un război de
uzură, în care prima șansă o avea romanii. Pyrrhus le face romanilor două propuneri succesive de
pace: întâi le cere să acorde libertate popoarelor din sudul Italiei, apoi cere libertate numai pentru
coloniile grecești. Senatul refuză să trateze atâta timp cât pe pământul Italiei se află o armată
inamică. În afara acestui principiu, pe care romanii îl vor mai invoca și alte dăți, exista încă un
motiv: alianța dintre ei și cartaginezii, care aveau toate motivele să se teamă de planurile pe
termen lung ale lui Pyrrhus. Din cauza lipsei de perspective în Italia, Pyrrhus trece în 278 în Sicilia
și începe lupta împotriva cartaginezilor, care stăpâneau vestul insulei, și a mamertinilor,
mercenari campanieni, care se înstăpâniseră asupra orașului Messana. În trei ani Pyrrhus nu a
dobândit succese hotărâtoare nici împotriva cartaginezilor, nici împotriva mamertinilor; în schimb
a pierdut simpatia grecilor din cauza atitudinii sale autoritare de monarh elenistic. Între timp
romanii au făcut progrese împotriva aliaților lui Pyrrhus din Italia, în primul rând împotriva
samniților, care l-au chemat pe Pyrrhus într-ajutor. Bătălia decisivă se dă în anul 275 la Malventum
în Samnium și este câștigată de romani. Pyrrhus, părăsit de o parte dintre aliați, lipsit de subsidii
de acasă, este obligat să părăsească Italia lăsând o garnizoană la Tarent. Atunci când o va retrage
și pe aceasta, Tarentul va cădea în mâna romanilor (272). Rhegium va fi cucerit, iar alte orașe
grecești vor intra în alianță cu Roma. La Malventum, al cărui nume va fi schimbat în Beneventum,
a luat ființă o înfloritoare colonie romană.

Consecințele impunerii hegemoniei asupra Italiei

În urma ultimelor războaie deosebim pe harta Italiei trei mari categorii de comunități:
comunități romane, nomen Latinum și socii.
Comunitățile romane se aflau pe ager publicus populi Romani și constau în coloniae civium
Romanorum. Întemeierea acestora a avut pe de-o parte rațiuni sociale, însemnând o supapă
pentru nemulțumiri, pe de altă parte rațiuni militare. Cetățenii lor aveau toate drepturile unor
cetățeni romani.
Prin nomen Latinum îi înțelegem nu numai pe latini, ci și pe toți cei ce se aflau în aceeași
situație cu aceștia. Din punctul de vedere al romanilor, comunitățile lor erau civitates sine
suffragio, adică aveau parte de cetățenie incompletă. Le lipseau adică drepturile politice, care
puteau însă fi dobândite de particularii care se stabileau la Roma. Nomen Latinum întemeia la
rândul său în teritoriile cucerite colonii de "drept latin" (nominis Latini).
Prin socii înțelegem "aliați" care se bucurau de suveranitate nominală. Cu aceștia Roma
încheia tratate separate de alianță. Socii nomenve Latinum, cum se numeau laolaltă ambele
categorii de aliați, împărțeau cu romanii fructele victoriei, care constau în prada de război și în
teritorii, în care și unii și alții întemeiau colonii.
Privind harta Italiei ne dăm seama că în secolul III a. Chr. romanii au realizat în ceea ce
privește acordarea dreptului de cetățenie infinit mai mult decât orice polis grec. O consecință
importantă a fost una de ordin militar. Italia era un rezervor uman greu de secătuit și astfel se
explică de ce înfrângeri grele ca acelea suferite din partea lui Pyrrhus sau Hannibal nu au fost
decisive.
Romanii le erau superiori adversarilor lor și în tactica militară. Pe la mijlocul secolului V a.
Chr. fusese introdusă tactica hopliților, dar falanga odată ruptă putea fi ușor distrusă de un inamic
mobil. Astfel s-au petrecut lucrurile la Allia. După invazia celților s-a procedat la o reformă
militară. Legiunea romană consta de-acum pe câmpul de luptă din trei linii succesive de bătaie.
Fiecare era alcătuită din unități tactice numite manipuli, care avea spații între ei. Între spațiile
dintre manipuli din prima linie se infiltrau manipuli din a doua linie, iar iar a treia linie era păstrată
în rezervă. Astfel legiunea era în același timp compactă și elastică, iar superioritatea ei asupra
falangei grecești se va dovedi în războaiele duse împotriva regatelor elenistice.
Alți trei factori au avut de asemenea un rol însemnat în victoriile romanilor. Armata
romană obișnuia să-și construiască în fiecare seară un castru (castra) cu șanț și val de apărare, cu
santinele și cu o dispunere strict reglementată a unităților în interior. Datorită castrelor romanii
se putea feri de atacuri surprinzătoare sau puteau limita proporțiile unei înfrângeri, așa cum s-a
întâmplat, de pildă, la Asculum.
În al doilea rând, romanii au construit drumuri excelente, care aveau în primul rând un rol
strategic și puteau fi folosite în orice anotimp. Un exemplu este Via Appia, care lega Roma de
Capua, de Beneventum, de Venusia și, în sfârșit, de Brundisium, un port pe țărmul adriatic. O altă
șosea strategică a fost Via Flaminia, care lega Roma de Ariminum, permițând accesul în Gallia
Cisalpină. Ea a fost construită înaintea celui de-al doilea război punic de C. Flaminius.
În sfârșit, coloniile romane și latine, care împânzeau Italia, însemnau tot atâtea puncte
strategice. Printre ele amintim Fregellae, Beneventum, Venusia, Luceria, Ariminum și Sena Gallica.
 Cursul V

RĂZBOAIELE PUNICE

Cauzele războaielor punice

Cartagina este o colonie înființată în anul 814 a. Chr. de către Tyr. A reușit să-și întemeieze
în scurt timp un imperiu comercial, care cuprindea coastele Africii de Nord până în Cyrenaica,
coastele Hispaniei, Balearele, Sardinia și vestul Siciliei. Navigatori îndrăzneți au deschis noi rute
comerciale și au descoperit noi ținuturi. Prin anul 500 a. Chr. Hanno ajunge până în Camerun, iar
Himilko până în Cornwall, acesta din urmă în căutarea ținuturilor producătoare de cositor.
Constituția cartagineză era aristocratică. Cei doi magistrați supremi se numeau șuffetim
(suffetes = judecători), dar puterea se afla în mâinile sfatului celor 300, din rândurile căruia se
alegea o comisie mai restrânsă de 30 de membri. Armata cartagineză era construită după un
principiu cu totul diferit de cea romană. Dispunând de foarte mulți bani, Cartagina prefera să
angajeze mercenari, care erau încadrați de ofițeri cartaginezi cu o excelentă pregătire militară.
Cauza fundamentală a războaielor punice a fost lupta pentru supremație în bazinul
apusean al Mediteranei. La început cartaginezii s-au aliat cu etruscii împotriva grecilor. Apoi s-au
aliat împotriva grecilor cu romanii. Un al treilea tratat între Roma și Cartagina a fost încheiat în
timpul războiului cu Pyrrhus. Prin urmare, relațiile dintre cele două puteri au fost bune atâta timp
cât ambele s-au aflat în conflict cu elementul grec. Atunci când acesta nu a mai reprezentat o
primejdie, confruntarea dintre Roma și Cartagina a devenit inevitabilă. Teritoriul pe care
cartaginezii se tot străduiau să-l pacifice, și anume Sicilia, se găsea acum în imediata apropiere a
teritoriului roman. Pe de altă parte, orașele din sudul Italiei, dominate acum de romani, erau unite
prin numeroase legături cu orașele grecești din Sicilia. O intervenție a Romei în Sicilia era prin
urmare logică.
Motivele economice nu lipseau nici ele. Roma își impusese dominația asupra Italiei (până
la Appenini) și avea la dispoziție suficient teren agricol, măcar atât cât putea cultiva, iar un comerț
roman intens pe mare încă nu exista. Noi războaie promiteau însă noi prăzi, pe care și le doreau
atât generalii și simplii militari, cât și întreaga societate romană.

Primul război punic (264-241)

Cauza imediată a acestui război s-a născut dintr-un conflict destul de confuz între
cartaginezi, regele Hieron al Syracuzei și Messana stăpânită de mamertini. O parte a acestora din
urmă cere ajutorul Romei, care ocupă orașul și îl apără atât împotriva cartaginezilor, cât și a lui
Hieron. Roma declară război Cartaginei (264) sub pretextul protecției acordate unor aliați. În
realitate avem de-a face cu un act clar de agresiune.
Operațiunile militare au început pe uscat în favoarea romanilor, mai ales în urma trecerii
de partea lor a regelui Hieron. Cartaginezii dețineau însă o zdrobitoare superioritate pe mare, iar
trecerea de partea romanilor a Syracusei și a altor orașe grecești din Sicilia (socii navales) nu a
schimbat mult situația. Romanii au construit deci în scurt timp o flotă. Ei nu aveau experiență în
manevrarea navelor și în tot cursul războiului vor pierde în timpul unor furtuni patru flote. Au
adus însă o importantă inovație tactică. Dacă până acum arma cea mai de temut a navelor de
război era ciocul metalic (rostrum) cu care, în urma unor manevre dibace, era izbit flancul navelor
inamice, romanii au introdus un sistem de cârlige și poduri pentru abordaj, care le permitea să
lupte ca pe uscat, unde erau net superiori. În felul acesta consulul C. Duilius a câștigat în anul 261
la Mylae prima victorie navală a romanilor. În cinstea ei la Roma a fost înălțată în anul următor
(260) o columna rostrata, împodobită cu rostra ale vaselor capturate și purtând o inscripție care
comemora evenimentul în latina arhaică.
Profitând de supremația momentană pe mare, romanii au debarcat în anul 256 o armată
în Africa. Cum însă în această primă expediție transmarină senatul nu a dorit să riște totul, la
dispoziția lui M. Atilius Regulus au fost puse puține trupe. Romanii au obținut câteva succese,
cartaginezii au cerut pace, dar Regulus a pus condiții extrem de dure. Cartaginezii s-au îndârjit și,
profitând de priceperea generalului de origine spartană Xanthippus, au distrus în anul 255 armata
romană pe râul Bagrada.
Au continuat operațiunile din Sicilia, fără progrese semnificative pentru romani. În cursul
lor s-a ilustrat Hamilkar Barkas, care în anul 247 s-a fortificat pe muntele Eryx, unde era
aprovizionat pe mare prin porturile cartagineze Lilybaeum și Drepanum. A fost construită încă o
flotă romană, cu care C. Lutatius Catulus a înfrânt flota cartagineză în 241 în dreptul insulelor
Aegates. Cartaginezii au fost siliți să ceară pace. Printre condițiile care le-au fost impuse se numără
plata unei sume de 3200 de talanți și evacuarea Siciliei. Aceasta intră, cu excepția regatului lui
Hieron, sub stăpânirea romanilor.

Perioada dintre primele două războaie punice

Pacea găsește Cartagina într-o gravă situație economică. Numeroșii mercenari, cărora nu
le-a mai putut fi plătită solda, s-au răsculat, iar Cartagina a fost amenințată cu distrugerea.
Hamilkar Barkas a reușit să-i înfrângă doar la capătul a trei ani de lupte.
Roma profită de o altă răscoală a mercenarilor, de data aceasta în Sardinia, pentru a ocupa
insula, declarând în același timp război Cartaginei. Aceasta, nefiind în stare să reacționeze, a
îndeplinit toate condițiile, între care cedarea Sardiniei și Corsicii. Evenimentul s-a petrecut în anul
227 și a avut consecințe pentru viitorul statului roman. Acum a fost instituit un pretor pentru
Sicilia și un altul pentru Sardinia (împreună cu Corsica). Aceștia aveau autoritate absolută în
teritoriile guvernate, fără amestecul colegilor sau al tribunilor. De-acum încolo posesiunile
romane de peste mări încep a se numi provinciae. Până atunci provincia însemna doar domeniul
de competență al unui magistrat.
Cartagina încearcă să refacă terenul pierdut în altă parte, și anume în Hispania. Aceasta
era locuită de o populație neindoeuropeană, cunoscută în general sub numele de iberi. Pe la 400
a. Chr. au pătruns în peninsulă grupuri însemnate de celți, care se vor constitui într-o populație
cunoscută sub numele de celtiberi. Atât iberii cât și celtiberii se aflau sub influența culturală a
Cartaginei, iradiată dinspre coloniile acesteia din sudul Hispaniei, în primul rând dinspre Gades
(astăzi Cadix). Hamilkar Barkas, apoi ginerele său Hasdrubal, iar după moartea acestuia Hannibal,
fiul lui Hamilkar Barkas, au cucerit o bună parte a Hispaniei până la fluviul Iberus (astăzi Ebro).
Cartaginezii au realizat în urma acestor cuceriri două câștiguri importante: un rezervor aproape
inepuizabil de mercenari și, prin bogatele mine de argint ale Hispaniei, posibilitatea materială de
a-i plăti.
Între timp un prim conflict al Romei cu ilirii a constituit preludiul amestecului în lumea
balcanică și a statelor elenistice. Un regat ilir a dobândit sub regina Teuta o apreciabilă forță
maritimă, cucerind orașe și insule grecești, dintre care cea mai importantă a fost Corcyra.
Acțiunile piraterești ale illyrilor se îndreptau și asupra vaselor comerciale italice, astfel încât un
motiv important al intervenției romane a fost unul de ordin economic. În cursul războiului din anii
230-228 romanii au dobândit Corcyra și o parte a coastei ilire, fără a a fi avut ciocniri importante
cu ilirii. Rezultatele din acest război au fost întărite de războiul purtat în anii 219-218, în ajunul
celui de-al doilea război punic.
O altă direcție importantă a politicii romane a fost Gallia Cisalpină. Mișcările populațiilor
celtice din nordul Alpilor nu conteniseră, iar în Gallia Cisalpină pătrundeau mereu noi elemente,
care îi puneau în mișcare pe cei găsiți aici. Pe de altă parte, înființarea de colonii romane în
teritoriul senonilor avea de ce să-i îngrijoreze pe frații acestora din Gallia Cisalpină. Începând din
anul 225 s-au dat aici lupte hotărâtoare, care au dus la ocuparea întregului teritoriu. A fost
construită via Flaminia, care unea Roma cu Ariminum, iar în Gallia Cisalpină însăși au fost înființate
coloniile Placentia și Cremona. Că Gallia Cisalpină nu a fost totuși definitiv pacificată, se va vedea
în cursul celui de-al doilea război punic, când celții vor trece în masă de partea lui Hannibal.
Din anul 225 datează un recensământ al cetățenilor romani din Italia (formula togatorum),
care consemnează 700000 de cetățeni, între care 70000 incorporabili. Este o cifră foarte ridicată,
care exprimă superioritatea în material uman asupra oricărei alte puteri mediteraneene.

Al doilea război punic (218-202)

Un tratat între Roma și Cartagina prevedea ca limită a sferelor de influență în Hispania a
celor două puteri fluvius Iberus. Cu toate acestea, romanii s-au aliat cu orașul Saguntum, situat la
sud de fluviul Iberus. Atunci când, în ciuda avertismentelor romane, Hannibal l-a atacat și l-a
cucerit, romanii au declarat război (218).
Hannibal a fost considerat în antichitate, alături de Alexandru cel Mare și Caesar, drept
unul dintre cei mai mari comandanți de oști. Nu i-au fost contestate uneori decât calitățile politice,
iar aceasta probabil pentru că a pierdut. În ce a greșit se aseamănă cu conducători elenistici ca
Pyrrhus, care au subapreciat și ei resursele, sacrificiul de sine și puterea de regenerare a
romanilor. Grosul infanteriei lui Hannibal consta din mercenari, dar arma sa cea mai redutabilă
era cavaleria numidă, superioară celei romane și care era capabilă de cele mai rapide manevre de
învăluire.
Romanii au luat războiul destul de ușor. Au mobilizat cinci sau șase legiuni și aliați, cu care
voiau să treacă în Africa și în Hispania. Planurile le-au fost dejucate de Hannibal, care în 218 trece
Pirineii, forțează Rhonul înfrângând opoziția celților și apoi traversează Alpii înzăpeziți, apărând
în Câmpia Padului. Este întâmpinat la Ticinus de consulul P. Cornelius Scipio, pe care-l bate, ceea
ce duce la pierderea de către romani a Galliei Transpadane. Urmează, de asemenea în 218, bătălia
de pe râul Trebia, în care lui Hannibal i s-au opus ambii consuli, P. Cornelius Scipio și Ti.
Sempronius Longus. Ei au fost înfrânți, celții trec de partea lui Hannibal, iar Gallia Cisalpină este
pierdută în întregime.
În primăvara anului 217 Hannibal trece Munții Apennini și ajunge în Etruria. Lângă lacul
Trasimenus îl așteaptă consulul C. Flaminius. Cartaginezii, care pândeau pe coline, le taie
romanilor retragerea și îi împing în lac. Pe câmpul de luptă au rămas 17000 de romani și însuși
consulul C. Flaminius. Hannibal a folosit în egală măsură diplomația. În încercarea de a-i izola pe
romani, i-a eliberat fără răscumpărare pe toți aliații capturați ai acestora. După victoria de la
Trasimenus nu se îndreaptă spre Roma, ci spre Picenum și Apulia.
În fața pierderilor uriașe suferite se recurge la dictatură. Dictatorul Q. Fabius Maximus,
supranumit Cunctator (temporizatorul), a încercat să evite confruntările în câmp deschis, în care
Hannibal era superior, recurgând la hărțuirea inamicului și la tăierea liniilor de aprovizionare și de
comunicații. Deși această tactică prudentă era cea mai indicată și a adus roade, ea s-a izbit de
opoziția unei părți a senatului și în primul rând a țărănimii, care-și vedea gospodăriile distruse
sistematic. Toți aceștia pretindeau acțiuni militare hotărâte pentru terminarea grabnică a
războiului.
În ziua de 2 august 216 pe câmpia de la Cannae, pe râul Aufidus, armata romană, condusă
de cei doi consuli, L. Aemilius Paullus și C. Terentius Varro, se găsea în fața armatei lui Hannibal.
Armata romană, alcătuită din 8 legiuni și aliați, număra 80000 de pedestrași și 6000 de călăreți,
iar a lui Hannibal 40000 de pedestrași și 10000 de călăreți. Atunci când în fruntea armatei se
găseau ambii consuli, comanda supremă aparținea într-o zi unuia, în cealaltă zi celuilalt. În 2
august era rândul lui Varro, iar acesta a decis să angajeze lupta. Centrul armatei lui Hannibal a
cedat teren în mod deliberat, ajutând propria cavalerie să înainteze pe flancuri și să încercuiască
armata romană. A fost unul dintre cele mai mari dezastre militare din istoria romană. Pe câmpul
de luptă au rămas între 55000 și 65000 de soldați, 80 de senatori și consulul L. Aemilius Paullus.
Resturile armatei romane s-au refugiat împreună cu consulul C. Terentius Varro în orașul
Canusium. Spre surprinderea tuturor, Hannibal nu s-a îndreptat spre Roma, ceea ce i-a atras
reproșul unuia dintre generalii săi, Mago: "Vincere scis, Hannibal, victoria uti nescis (știi să învingi,
Hannibal, dar nu te știi folosi de victorie)".
Consecințele înfrângerii de la Cannae au fost totuși foarte grave. Nu mai exista o armată
romană capabilă să se măsoare cu cartaginezii. Au fost făcute recrutări extraordinare, începând
de la vârsta de 17 și chiar de la 16 ani. Recrutări extraordinare au fost făcute și în senat, fiind
trecuți pe lista acestora nu numai toți foștii magistrați, ci și tribunii militari care se remarcaseră
pe câmpul de luptă. Pentru ambele acțiuni s-a recurs la dictatură. O altă consecință a înfrângerii
de la Cannae a fost pierderea multor aliați. Au fost pierdute Capua și aproape întreaga Campanie.
Orașele grecești din sudul Italiei, în frunte cu Tarentul, au trecut cu mult entuziasm de partea lui
Hannibal și la fel a procedat Siracuza după moartea regelui Hieron. Rămân însă neclintiți de partea
romanilor aliații din centrul Italiei. În sfârșit, a treia consecință imediată a înfrângerii de la Cannae
a fost tratatul dintre Hannibal și regele Philippus V al Macedoniei. Astfel începe primul război al
macedonenilor cu romanii (215-205), care nu-i va aduce mare avantaj lui Hannibal, căci romanii îi
ațâță împotriva lui Philippus pe etolieni și pe pergameni. În felul acesta, primul război
macedonean a fost un război indirect cu romanii.
De-acum înainte romanii evită confruntările directe cu Hannibal și importanță dobândesc
teatrele secundare de luptă și în primul rând Hispania. Între anii 218-211 luptă în Hispania cu
succes schimbător frații Cn. și P. Cornelius Scipio. Ei cad în anul 211, dar după ce au împiedicat ani
de zile orice ajutor pentru Hannibal dinspre Hispania. În anul 212 Syracusa a fost cucerită de către
M. Claudius Marcellus și cu această ocazie își găsește moartea Archimedes. În același an Hannibal
nu a putut împiedica recucerirea de către romani a Capuei, ceea ce a estabilit echilibrul de forțe
în Italia. Decisivă va fi de-acum încolo activitatea militară a lui P. Cornelius Scipio, fiul celui învins
la Ticinus și Trebia și care după încheierea războilui va primi cognomen-ul ex virtute Africanus. La
vârsta de 26 de ani Scipio este trimis în calitate de proconsul în Hispania. Cucerește pe rând
Carthago Nova, Gades, iar până în 206 desființează aici întreaga stăpânire cartagineză. Nu a reușit
să-l împideice în 208 pe Hasdrubal, fratele lui Hannibal, să plece din Hispania în ajutorul acestuia.
Acesta parcurge același drum ca și fratele său și ajunge în anul 207 pe râul Metaurus, unde este
zdrobit de cei doi consuli romani, iar el însuși cade pe câmpul de luptă. Hannibal pierde acum
orice speranță de a câștiga războiul și încearcă doar să se mențină.
În disputa privitoare la modul continuării războiului Scipio își impune părerea. Lovitura
principală urma să fie dată în Africa, fără a se ține seama de prezența lui Hannibal în Italia. În anul
205 Scipio devine consul și primește ca domeniu de competență provincia Sicilia. În anul următor
trece în Sicilia ca proconsul și de-aici în Africa. El dobândește un mare succes politic prin câștigarea
de partea sa regelui numid Massinissa. Progresele făcute de romani în Africa îl silesc pe Hannibal
să părăsească Italia, în care petrecuse 16 ani fără a fi suferit vreo înfrângere. Bătălia decisivă se
dă în anul 202 la Zama. Scipio îl învinge pe Hannibal beneficiind de avantajul pe care acesta îl
avusese până atunci: cavaleria numidă. Cartagina se vede nevoită să ceară pace.
Condițiile păcii sunt extrem de dure. Cartagina renunță la toate posesiunile de peste mare,
plătește 10000 de talanți, predă toți elefanții de luptă și corăbiile militare (în afară de zece). I se
interzice să poarte război în afara Africii, iar în Africa numai cu consimțământul romanilor.
Cartagina se va afla sub puternica presiune a regatului lui Massinissa, puternic favorizat de
romani. Astfel Roma ajunge stăpână asupra bazinului apusean al Mediteranei.

INSTITUȚIILE POLITICE ALE ROMEI REPUBLICANE

Prin constituție romană nu înțelegem, ca astăzi, actul fundamental care stă la baza statului
și a instituțiilor sale, ci instituțiile politice romane și relațiile dintre ele. Disciplina aparținând
dreptului roman care se ocupa de instituțiile politice romane era dreptul public (ius publicum),
spre deosebire de dreptul privat (ius privatum), care avea drept obiect interesele particularilor.
Instituțiile politice romane sunt magistraturile, senatul și comițiile. Lucrarea fundamentală
a istriografiei moderne care se ocupă de ele este Th. Mommsen, Römisches Staatsrecht3, Leipzig
1887.
Atât senatul, cât și comițiile funcționează doar la inițiativa magistraților și acționează prin
magistrați. Din această cauză studierea instituțiilor politice romane trebuie să înceapă cu
magistraturile.

Magistraturile. Noțiuni generale

Termenul magistratus derivă din magister ("mai marele") și are două accepțiuni.
Înțelegem fie "magistratură", în care caz este sinonim cu honos, fie pe deținătorul magistraturii.
Esențial este că magistrații provin din alegeri. Numai prin ele poporul își poate transmite
suveranitatea unor concetățeni. Acest lucru este valabil în principiu și pentru dictator sau
magister equitum, chiar dacă aceștia care numiți, primul de către un consul, al doilea de către
dictatorul însuși, căci este ales consulul care numește persoana dictatorului. Alte caracteristici ale
magistraturilor sunt anualitatea și colegialitatea, care vor fi explicate mai departe.
Potrivit dreptului roman magistrații reprezintă comunitatea în raporturile ei cu divinitatea
și cu alte comunități. Este ceea ce înțelegem prin auspicium imperiumque. Să luăm întâi primul
termen. Potrivit credinței romanilor omul nu poate ghici viitorul, dar divinitatea își poate exprima
aprobarea sau dezaprobarea față de acțiunile în curs sau viitoare prin semne. Cei care sunt în
drept să interpreteze aceste semne în numele poporului roman, deci cei care dețin auspicia populi
Romani, sunt magistrații, iar magistrații cei mai înalți dețin auspicia maxima. Auspicium sau
auspicia poate însemna chiar mai mult, și anume autoritatea supremă, a cărei componentă
esențială este de origine divină. Cuius auspiciis res geritur înseamnă cine deține comanda
supremă asupra armatei.
Noțiunea de imperium derivă din verbul imperare (a porunci) și înseamnă dreptul general
de a porunci, în care sunt în mod obligatoriu cuprinse comanda militară și jurisdicția. Dacă
detaliem, prin imperium înțelegem următoarele: dreptul de a recruta și de a lăsa soldații la vatră;
dreptul de a purta război împotriva altor comunități și de a încheia tratate (care trebuiau ratificate
de senat și de comiții); jurisdicția militară (asupra militarilor) și civilă; dreptul de a fi aclamat
imperator; dreptul de a triumfa (cu aprobarea senatului sau a comițiilor). Să ne oprim asupra
titlului de imperator. În timpul republicii era un titlu neoficial acordat pe câmpul de luptă unui
general de către soldații acestuia în urma unei victorii importante.
Urmează a fi examinată noțiunea de pro magistratu (pro consule sau pro praetore). Pro
magistratu este persoana care îndeplinește atribuțiile unui magistrat fără a fi magistrat. La
promagistratură se recurge numai în afara Romei și în una dintre situațiile următoare:
- Un magistrat este obligat să-și îndeplinească atribuțiunile chiar după depășirea
termenului magistraturii, până la sosirea înlocuitorului. Nu o mai face însă în calitate de magistrat,
ci de promagistrat.
- În caz de absență, de pildă din fruntea armatei, magistratul trebuie să lase un înlocuitor,
care nu poate fi la rândul său magistrat, ci promagistrat.
- Senatul putea menține un magistrat în funcție chiar după expirarea termenului legal prin
prorogatio (prorogare). Acesta devenea promagistrat.
- Chiar comițiile puteau alege promagistrați, cum s-a întâmplat în cazul lui Scipio înaintea
plecării în Hispania.
Promagistratura are un mare viitor de când războaiele se poartă timp îndelungat și în zone
îndepărtate. Ea asigură continuitatea în comanda militară.
Lista magistraturilor, în care nu sunt cuprinse cele la care se recurge foarte rar, este
următoarea: censor, consul, praetor, dictator, magister equitum, tribunus plebis, aedilis curulis,
aedilis plebis, quaestor. Se pot face mai multe clasificări ale magistraturilor, din care rezultă și
caracterizarea lor. Avem magistratus patricii pentru întreaga comunitate și magistratus plebis,
inițial numai pentru plebe; din a doua categorie fac parte tribunii și edilii plebei. Există apoi
magistraturi ordinare și extraordinare; din a doua categorie fac parte dictatura și magister
equitum. Magistratus maiores, adică magistrații superiori sunt censorul, consulul, pretorul,
dictatorul și magister equitum; magistratus minores sunt toți ceilalți. Magistratus cum imperio
sunt consulul, pretorul, dictatorul și magister equitum; magistratus sine imperio sunt toți ceilalți.
În ce privește imperium, raporturile dintre magistrați sunt următoarele:
În cadrul aceluiași colegiu, cum ar fi între consuli sau între pretori, exista par imperium,
adică atribuțiuni egale în ce privește comanda militară sau jurisdicția. Când doi consuli conduceau
împreună operațiunile militare, s-a convenit ca în fiecare zi comanda supremă să aparțină altuia.
Consulii avea față de pretori imperium maius, iar pretorii față de consuli imperium minus. Aceasta
înseamnă că pretorul trebuia să se subordoneze consulului.
Potestas este o noțiune mai largă decât imperium și înseamnă dreptul general de a
porunci; este ceea ce îi deosebește pe magistrați de simplii cetățeni. În cadrul aceluiași colegiu
magistrații se bucurau de par potestas. Un magistrat superior avea față de un magistrat inferior
maior potestas, iar un magistrat inferior avea față de un magistrat superior minor potestas, dar
numai în cadrul aceluiași domeniu de competență. Potestas era indivizibilă în sensul că fiecare
magistrat își reprezintă colegiul. Cu alte cuvinte, un pretor lua decizii în numele întregului colegiu
fără a-și consulta colegii și putea fi împiedicat în aplicarea lor doar de veto-ul acestora. Dreptul de
intercessio, care se exprima prin veto, este dreptul unui magistrat de a împiedica o acțiune a unui
coleg (care deținea par potestas) sau a unui magistrat inferior (care avea minor potestas). Acest
drept decurge din principiul de drept potrivit căruia în caz de puteri egale se dă câștig de cauză
atitudinii negative. Altfel spus, situația existentă este preferabilă uneia nesigure. Tribunii au o
situație specială căci ei pot uza de dreptul de intercessio și asupra acțiunilor magistraților
superiori, dar numai la Roma și în situații care nu implică imperium.
Coercitio (coerciția) este dreptul, care derivă din potestas, al magistraților de a pedepsi în
caz de neascultare. El este nelimitat în afara Romei, unde tribunii plebei nu pot acționa.
Jurisdicția civilă este limitată de lex Valeria de provocatione din anul 509 a Chr. Începând
din anul 367 a. Chr. cea mai mare parte a jurisdicției civile este exercitată de către pretor.
Jurisdicția militară exercitată în campanie este nelimitată.
Magistrații mai dispun de ius agendi cum patribus, adică de dreptul de a trata cu senatul,
ceea ce înseamnă: convocarea senatului, fixarea ordinii de zi a ședinței, prezidarea ședinței,
conducerea discuțiilor până la un senatus consultum. Ei dispun, de asemenea, de ius agendi cum
populo, adică dreptul de a trata cu poporul, ceea ce înseamnă: convocarea comițiilor, fixarea
ordinii de zi, prezidarea lor, organizarea alegerilor sau a votării unui proiect de lege.

Consulatul
Cei doi consuli sunt magistrații supremi ai Romei. Ei sunt aleși de comițiile centuriate,
prezidate de un consul în funcție. Sunt investiți cu imperium prin lex curiata de imperio. Este un
act simbolic săvârșit de comițiile curiate, unde fiecare curie este reprezentată de câte un lictor.
Consulii dețin imperium și o competență generală. Domeniul de competență le este redus în urma
creerii cenzurii și a preturii. Ca magistrați supremi consulii dețin auspicia maxima. Ei dețin
inițiativa în relațiile cu senatul și cu comițiile centuriate. În campanie se bucură de autoritate
absolută. Sunt însoțiți de câte 12 lictori, care poartă fascii și securi, simbol al jurisdicției și al
coerciției. Consulii intră în magistratură la 1 ianuarie, zi care din acest motiv constituie și începutul
anului oficial roman, spre deosebire de 1 martie, care până la reforma calendarului săvârșită de
Caesar reprezintă începutul anului calendaristic.

Pretura
Un prim pretor este ales în anul 367 a. Chr. în vederea exercitării jurisdicției. În secolul III
a. Chr. apare și un al doilea pretor. Unul va fi praetor urbanus, care va judeca pricinile între
cetățeni, iar celălalt praetor peregrinus, care va judeca pricinile între necetățeni sau între cetățeni
și necetățeni. Ca simbol al jurisdicției și al coerciției pretorii sunt însoțiți de câte șase lictori
purtând fascii și securi. Ei nu sunt excluși de la comanda militară. Au dreptul de a convoca senatul
și comițiile. În anul 227 a. Chr. sunt instituiți doi pretori pentru Sicilia și Sardinia, iar în 198 alți doi
pretori pentru cele două Hispanii (Hispania Ulterior și Hispania Citerior). Pretorii sunt aleși de
comițiile centuriate prezidate de un consul în funcție și sunt investiți cu imperium prin lex curiata
de imperio.
În anul 149 a. Chr. sunt instituite quaestiones perpetuae, tribunale permanente
specializate în anumite delicte: quaestio perpetua de repetundis (pecuniis), care se ocupa de
corupția trimișilor romani în provincii, q. p. de ambitu, care se ocupa de corupția electorală, q. p.
de veneficis et sicariis, care se ocupa de crime. Aceste tribunale vor fi prezidate de către pretori,
al căror număr va spori. Soluțiile date în aceste procese vor fi folosite ca precedente și vor
constitui unul dintre fundamentele dreptului civil.

Cenzura
Apariția cenzurii în anul 443 a. Chr. este legată de desăvârșirea reformei centuriate. Cei
doi censori nu dețin imperium, iar jurisdicția o exercită în limitele domeniului lor de competență.
Sunt aleși o dată la cinci ani, dar își îndeplinesc atribuțiunile într-un an și jumătate, după care
abdică. Unul dintre censori este patrician, celălalt este plebeu. Atribuțiunile lor sunt trei:
Recensământul populației și al averilor. Convoacă adunarea poporului în arme (comitia
centuriata) pe câmpul lui Marte, distribuie și redistribuie cetățenii în clasele censitare în funcție
de avere. Observația pe care o fac sub numele unui cetățean se numește nota. Cu aceeași ocazie
censorii inspectează și centuriile de cavaleri.
Întocmirea listelor senatului (album senatus). În acest album sunt înscriși toți foștii
magistrați în ordinea magistraturii și a vechimii, întâi patricienii și apoi plebeii.
Darea în arendă a întreprinderilor publice (publica). Prin întreprinderi publice înțelegem
acțiuni economice pe care statul le suporta financiar, fără a le executa în regie proprie; de pildă
aprovizionarea armatei din Hispania cu încălțăminte sau adunarea impozitelor din provincia Asia.
Se prezentau la licitație mai mulți întreprinzători sau societăți de întreprinzători (publicani). Cu
câștigătorul licitației censorii încheiau un contract, iar după consumarea acțiunii verificau dacă au
fost respectate clauzele contractului.
Celebră a rămas prin severitatea ei cenzura lui M. Porcius Cato (Cato Maior) din anul 184
a. Chr.

Dictatura
Dictatura înseamnă refacerea puterii monarhice în situații speciale, de pildă de pericol
militar sau de revoltă. Toți magistrații i se supun dictatorului, iar veto-ul tribunilor nu are asupra
acestuia nici o putere. El este însoțit de 24 de lictori. Această refacere a puterii monarhice este
însă limitată în timp (șase luni) și are un scop precis, după atingerea căruia dictatorul abdică.
Oportunitatea recurgerii la dictatură este hotărâtă de senat, iar persoana dictatorului este numită
de unul dintre consulii în funcție, după care este investită cu lex curiata de imperio. La rândul său,
dictatorul numește un adjunct, magister equitum, care îndeplinește funcția de comandant al
cavaleriei. Dictatura și-a dovedit utilitatea nu numai în împrejurări militare grele, ci și ca o armă
politică eficientă în mâinile senatului. Acesta va recurge la dictatură pentru ultima oară în anul
202 a. Chr., căci de-acum dreptul de a alege persoana dictatorului îl dobândesc și comițiile.
Dictatura devine astfel o armă cu două tăișuri. Dictatura lui Sulla sau a lui Caesar va fi esențial
diferită de vechea magistratură republicană.

Alte magistraturi
Tribunatul plebei a fost prezentat într-un curs anterior. Rămâne de amintit că tribunii
prezidează comițiile tribute și sunt aleși de acestea. Aediles curules (inițial exclusiv patricieni) și
aediles plebis (exclusiv plebei) îndeplinesc atribuțiuni edilitare și de poliție stradală. Dintre
quaestores doi se află în fruntea tezaurului (aerarium Saturni), dar nu dețin inițiativa și respectă
hotărârile senatului, iar alți doi (quaestores consulum) rezolvă problemele financiare ale celor doi
consuli.

Comițiile
În timpul republicii comițiile curiate nu s-au păstrat decât ca rudiment și singurul lor rol
era de a-i investi cu imperium pe magistrații cum imperio. Aceiași cetățeni romani se întruneau în
comițiile centuriate și în comițiile tribute. Am discutat mai sus reforma centuriată, după cum am
urmărit evoluția de la concilia plebis la comitia tributa și transformarea acestora în organul
legislativ al poporului roman.
O importantă reformă a avut loc în anul 241 a. Chr. În acest an numărul triburilor ajunge
la 35 (4 urbane și 31 rurale). Se simțise tot mai mult nevoia pe de-o parte de a se corela censul
cetățenilor cu noile realități economice, pe de alta de a democratiza întrucâtva comițiile
centuriate. Reforma a fost inspirată de M. Fabius Buteo și a constat în egalizarea numărului de
centurii din fiecare clasă censitară.
Numărul de centurii din fiecare clasă a devenit de 70, în legătură directă cu numărul
triburilor. Structura comițiilor centuriate devine următoarea:
I 70 (35 de seniores + 35 de iuniores) + 18 de cavaleri
II 70 (35 de seniores + 35 de iuniores) + 2 de meșteșugari
III 70 (35 de seniores + 35 de iuniores)
IV 70 (35 de seniores + 35 de iuniores) + 2 de muzicanți militari
V 70 (35 de seniores + 35 de iuniores)
__________________________________________________
1 centurie de capite censi
__________________________________________________
Total: 373 centurii

Majoritatea legală este constituită acum de 187 de centurii. Pentru a se atinge această
cifră, era nevoie să voteze cel puțin primele trei clase censitare. În felul acesta comițiile centuriate
s-au democratizat într-o oarecre măsură, fără a ajunge totuși democratice. Puterea politică nu se
mai afla exclusiv în mâinile celor mai bogați, ci în cele ale păturilor bogate și mijlocii. Nici în
comițiile tribute cetățenii nu erau repartizați în mod egal în cele 35 de triburi. Plebeii săraci erau
concentrați în cele patru triburi urbane, în timp ce proprietarii funciari erau repartizați în triburile
rurale, acolo unde își aveau proprietățile. Chiar fără a fi democratice, comițiile tribute reprezentau
într-o mai mare măsură interesele păturilor mijlocii decât comițiile centuriate.
Comițiile centuriate erau adunarea poporului în arme. Se întruneau pe Câmpul lui Marte
(Campus Martis) în afara zidurilor orașului. Erau convocate și prezidate de către magistrați
superiori. Îi alegea pe magistrații superiori (censori, consuli, pretori) sub președinția unuia dintre
consulii în funcție și decidea în problemele războiului și ale păcii. Se vota pe centurii. Comițiile
tribute constituiau organul legislativ al poporului roman. Erau convocate de oricare magistrat,
inclusiv de tribunii plebei. Îi alegea pe tribuni și pe ceilalți magistrați inferiori sub președinția unui
tribun. Se vota pe triburi.
Comițiile nu acționau decât la inițiativa magistratului. Sistemul de organizare, mai ales al
comițiilor centuriate, era nedemocratic. Cum se vota pe unități votante (centurii sau triburi), votul
nu era individual, direct și egal, ci global. Sistemul reprezentativ nefiind cunoscut în antichitate,
drepturile politice nu puteau fi exercitate decât la Roma.

Senatul
Senatul este adunarea tuturor magistraților și a foștilor magistrați, în număr de 300.
Recrutarea senatului (lectio senatus) o făceau cei doi censori. Ei îi treceau pe senatori în album
senatus în ordinea descrescândă a magistraturilor, întâi pe patricieni și apoi pe plebei. Primul
înscris pe listă se chema princeps senatus. În raport cu ultima magistratură exercitată, existau
următoarele categorii de senatori: viri censorii, consulares, praetorii, aedilicii, tribunicii,
quaestorii. Prin vir praetorius, de pildă, înțelegem două lucruri: că senatorul exercitase, ca ultimă
magistratură, pretura, și că ocupa în senat respectiva poziție. Aceasta din urmă era importantă,
deoarece în cadrul discuțiilor se dădea cuvântul întâi magistraților în funcție, iar apoi celorlalți
senatori în ordinea înscrierii lor în album. Prin aceasta hotărârile și cursul politicii erau influențate
de o elită a senatului. Senatorii ședeau în curia pe treptele ce se aflau de-a lungul laturilor lungi,
în dreapta și în stânga. Cel mai adesea votul avea loc per discessionem, adică senatorii care erau
de o părere treceau într-o parte, ceilalți treceau în cealaltă.
Atribuțiunile senatului sunt cele cunoscute: consilium și auctoritas.
Consilium – În principiu senatul este o adunare consultativă și nu are inițiativă proprie.
Magistratul este cel care îl convoacă, fixează ordinea de zi, conduce discuțiile și determină luarea
unei hotărâri. Rezultatul consultării este un senatus consultum, care în teorie nu are un caracter
imperativ. Formula folosită este si eis videbitur (dacă vor crede de cuviință). Un senatus consultum
are în realitate un caracter imperativ datorită locului pe care senatul îl ocupă în statul roman.
Auctoritas – Este un termen greu de definit, care exprimă puterea efectivă și
nefundamentată legal a senatului, datorită căreia acesta ratifică acte și are o competență
generală. În domeniul său de competență sunt cuprinse finanțele (senatul dispunând de aerarium
Saturni), impozitele, lucrările publice, numirea provinciilor pentru magistrați, stabilirea numărului
trupelor și a mijloacelor financiare în vederea unui război, politica externă (toate tratativele fiind
purtate de senat), acordarea triumfului.
Printre altele, senatul hotăra asupra oportunității introducerii dictaturii. Deoarece din
motivele amintite mai sus începând din anul 202 a. Chr. nu a mai recurs la dictatură, a fost nevoit
să găsească o altă formulă pentru a face față crizelor interne din ce în ce mai grave. A recurs la
senatus consultum ultimum, prin care înțelegem stare de asediu sau de necesitate. Erau astfel
suspendate toate drepturile cetățenilor, iar consulii trebuiau să restabilească situația (videant
consules, ne quid res publica detrimenti capiat).

Caracterizarea în ansamblu a constituției republicane

Într-un pasaj celebru al Istoriilor sale Polybius caracterizează cele trei forme principale de
guvernământ – monarhia, aristocrația și democrația – și ajunge, ca și Aristotel, la concluzia că
forma ideală de guvernământ o reprezintă o combinație a celor trei. Referindu-se apoi la
constituția romană, Polybius scrie următoarele: "Cele trei forme de guvernământ, de care am
vorbit mai sus, se găseau amalgamate în constituția romană, iar partea fiecăreia era atât de exact
calculată, totul era atât de echitabil combinat, încât nimeni, chiar dintre romani, n-ar fi putut
afirma dacă era o aristocrație, o democrație sau o monarhie". Aceeași idee este expusă și de
Cicero în De re publica.
Un echilibru perfect între instituțiile statului nu poate însă exista. În democrația ateniană
radicală adunarea poporului (ecclesia) domina magistraturile, iar sfatul celor 500 (bulé) nu era
altceva decât o expresie a adunării poporului. La Roma, dintre cele trei instituții – magistraturi,
comiții, senat –, cea din urmă a dobândit o poziție dominantă. Aceasta rezultă din raporturile pe
care le avea cu celelalte două.
Raporturile senatului cu magistraturile – Senatul le domină în primul rând din cauza
principiului anualității și al colegialității, care le dezmembrează. În schimb, senatul reprezintă
continuitatea în politică. Magistrații înșiși erau senatori și reveneau în senat cu drepturile generale
de senatori și nu aveau deci de ce să i se opună. Senatul delimita provinciile pe care urmau să și
le împartă magistrații, avea în mâna sa finanțele, conducea întreaga activitate diplomatică
datorită căreia se putea ajunge la un război, fixa efectivele trupelor și acorda triumful. Întreaga
carieră a unui magistrat depindea deci de bunăvoința senatului.
Raporturile senatului cu comițiile – Comițiile centuriate erau prezidate de consuli și nu
dețineau puteri legislative. În ce privește comițiile tribute, existau mai multe posibilități de
manevrare. Cea mai eficientă se realiza prin dreptul de veto al tribunilor. Dintre cei zece tribuni
cel puțin unul era omul senatului și putea paraliza orice acțiune care periclita situația existentă.
În concluzie, constituția republicană romană era o constituție aristocratică. Nobilitas își
impunea voința prin intermediul senatului.
Constituția romană era și constituția unui polis (a unui oraș-cetate). Până în secolul III a.
Chr. se făcuseră pași importanți în extinderea cetățeniei romane într-o mare parte a Italiei. Totuși
cetățeanul roman nu-și putea exercita drepturile politice decât la Roma. Atunci când Roma va
deveni un stat mediteranean întins, drepturile politice efective ale imensei majorități a cetățenilor
romani vor deveni iluzorii. Se adaugă o evoluție economică și socială care a avut drept punct de
plecare aceeași extindere a Romei. Ce impact vor avea toate acestea asupra constituției
republicane se va vedea în lecțiile următoare.
 Cursul VI

EXPANSIUNEA ROMANĂ ÎN BAZINUL MEDITERANEAN ÎN SECOLUL II A. CHR.

Macedonia, Grecia și Orientul elenistic

Deznodământul celui de-al doilea război punic a însemnat dominația de necontestat a
Romei în bazinul apusean al Mediteranei. În deceniile următoare Roma își va impune autoritatea
în întreaga Mediterană. Preludii ale politicii răsăritene a Romei au fost războaiele cu ilirii din 230-
228, din 219-218 și războiul indirect cu Filip V a Macedoniei (215-205).
Mommsen a insistat asupra caracterului preventiv al războaielor împotriva regatelor
elenistice. Cu alte cuvinte, Roma ar fi fost silită pentru propria-i securitate să înlăture unul după
altul statele care reprezentau un pericol potențial. În realitate avem de-a face cu o politică
expansionistă lipsită de scrupule și aplicată cu o duritate ieșită din comun.
Sfârșitul celui de-al doilea război punic găsește Macedonia și Regatul Seleucid într-o
adevărată competiție pentru dezmembrarea regatului Ptolemeilor. Antiochos III ocupă Siria
sudică care aparținuse Egiptului, pe când Filip V ocupă toate posesiunile egiptene de pe țărmul
tracic și din Marea Egee. Macedoniei i se opun însă Rhodosul și Pergamul care se simt amenințate
economic de stăpânirea macedoneană asupra strâmtorilor Mării Negre și, prin urmare, cer ajutor
Romei. Din punctul de vedere al dreptului ginților era pentru senat destul de greu de găsit motive
valabile pentru o intervenție, căci nici Rhodosul nici Pergamul nu se numărau printre aliații Romei.
De altfel, la o primă convocare comițiile centuriate resping propunerea unui război împotriva
Macedoniei. Senatul insistă însă și, într-o a doua convocare, în anul 200 a. Chr., comițiile se
pronunță pentru război. Astfel începe al doilea război macedonean (200-197 a. Chr.) Pentru Roma
momentul era bine ales. Doar o mică parte din legiunile care luptaseră contra lui Hannibal fusese
lăsată la vatră, flota romană era de departe cea mai puternică, iar Macedonia se afla în conflict
cu destui adversari. Liga etoliană trece de partea Romei, urmată de liga aheană și de cei mai mulți
dintre greci. Totuși, romanii nu dobândesc succese hotărâtoare înaintea numirii în fruntea
armatei romane a lui T. Quinctius Flamininus. În anul 197 în Thessalia la Kynoskephalai Flamininus
îl bate pe regele Macedoniei, iar acesta cere pace. Printre condițiile păcii se numără despăgubiri
de război și încetarea hegemoniei Macedoniei asupra Greciei. În anul 196 cu ocazia jocurilor
isthmice de la Corint Flamininus proclamă independența grecilor. A fost un act propagandistic de
importanță cel puțin egală victoriei pe câmpul de luptă. Romanii se retrag din Grecia fără a lăsa
aici un singur soldat, iar grecii, care se credeau independenți, urmau a supraveghea toate
mișcările lui Filip V, ca și pe cele ale lui Antiochos III al Siriei.
Între timp Antiochos III, al cărui sfătuitor era Hannibal, făcuse progrese în Marea Egee și
pe țărmul tracic. El a intrat în legături și cu etolienii nemulțumiți că au câștigat prea puțin în
războiul împotriva lui Filip. În anul 192 Antiochos trece în Grecia preluând de la romani lozinca
eliberării grecilor. De partea sa au trecut destul de puțini greci, iar Filip, pe al cărui ajutor conta, a
rămas neutru. Romanii îl iertaseră între timp pe acesta de datorii și îi promiseseră teritorii. În 191
Antiochos este bătut la Thermopile, pierde Grecia și se retrage în Asia Mică. Comandantul
trupelor romane era L. Cornelius Scipio, care în urma războiului va lua cognomen-ul ex virtute
Asiaticus. Din statul său major făcea parte fratele său, P. Cornelius Scipio Africanus. După unele
succese ale romanilor Antiochos cere pace, dar i se pretinde evacuarea întregii Asii Mici, ceea ce
refuză. În anul 190 este bătut la Magnesia pe Meandru de o armată romană de două ori mai puțin
numeroasă, dar un merit în câștigarea victoriei l-a avut cavaleria lui Eumenes II, regele
Pergamului. Războiul se încheie în anul 188 prin pacea de la Apamea. Antiochos renunță la toate
posesiunile de dincoace de Munții Taurus și plătește o imensă despăgubire. Fidelii aliați ai Romei,
Pergamul și Rhodos, s-au ales cu importante câștiguri teritoriale.
Un teatru secundar de operațiuni îl constituie Gallia Cisalpină, unde se mai poartă războaie
contra celților și ligurilor. Au fost întemeiate noi colonii romane, între care Bononia, iar în anul
181 Aquileia. De-a lungul întregii istorii romane Aquileia va juca un rol esențial în comerțul cu
spațiile de la nord de Alpi și cu Valea Dunării.
În timp ce în Hispania se duceau lupte grele, în Africa și în lumea greacă romanii dominau
prin aliați - în Africa prin regatul lui Massinissa, iar în lumea greacă în primul rând prin Pergam și
Rhodos. Cele trei mari regate elenistice, Macedonia, Siria și Egiptul, se aflau în plină criză.
Sub Perseus, urmașul lui Filip V, Macedonia cunoaște un ultim reviriment. Roma îi
îndepărtează mai de întâi de Perseus pe mulți aliați greci, apoi îi declară război. Al treilea război
macedonean (171-168) a fost destul de dificil, iar succesul s-a lăsat mult așteptat. Sunt amintite
relațiile lui Perseus cu bastarnii, pe al căror ajutor conta. Nu s-au înțeles la preț, ceea ce îl face pe
Titus Livius să spună despre Perseus că era "pecuniae quam regni melior custos". Balanța se înclină
decisiv în favoarea romanilor atunci când comanda o preia L. Aemilius Paullus. Victoria din anul
168 a romanilor la Pydna în Macedonia a dovedit încă o dată superioritatea legiunii romane
asupra falangei macedonene. Macedonenii sunt declarați "liberi", iar Macedonia este împărțită
în patru republici, un fel de state fantomă. Aliații lui Perseus, între care liga aheană și liga etoliană,
sunt aspru pedepsiți. Printre ostaticii aheeni duși la Roma se află și istoricul Polybius. El a pătruns
în cercul Scipionilor, acolo unde se făurea politica romană și a putut constata pe viu cum
funcționează instituțiile romane.
În anii 151-148 are loc în Macedonia răscoala lui Andriskos, care se dădea drept fiu al lui
Perseus. Ea este înfrântă și în anul 148 Macedonia este transformată în provincie romană. Una
dintre primele măsuri a fost construirea unei importante șosele strategice, via Egnatia, care lega
Dyrrhachium de Thessalonice (Salonic).
Pe măsură ce Roma cucerea lumea greacă, ea era la rândul ei cucerită de cultura și de
mentalitatea greacă. Personalități ca L. Aemilius Paullus sau P. Cornelius Scipio Aemilianus au
deschis larg ușile Romei pentru cultura greacă. Acum consemnăm, prin Q. Fabius Pictor,
începuturile istoriografiei romane. Nu sunt de neglijat nici consecințele politice ale influenței
elenistice. În anul 195 la Smyrna este instituit cultul zeiței Roma (dea Roma). În Orient generalilor
romani li se acordă onoruri aproape divine. Aici trebuie să căutăm originile îndepărtate ale
ideologiei imperiului roman. Există semne și ale degradării moravurilor austere din societatea
tradițională romană. Un cult orgiastic al lui Bacchus pătruns în păturile inferioare ale Italiei
produce un scandal enorm cunoscut sub numele de scandalul Bachanaliilor, iar senatul se vede
nevoit a interveni cu asprime.
Tratamentul foarte dur aplicat grecilor duce la o nouă răscoală, în fruntea căreia se află
liga aheană. În 146 Corintul este distrus de către L. Mummius Achaicus, iar operele de artă au fost
jefuite. Distrugerea Corintului a produs o profundă impresie în rândurile grecilor.

Al treilea război punic

Între anii 201-150 a. Chr. Cartagina a făcut încercări disperate de supraviețuire, privite cu
suspiciune de către romani. Celebre au rămas cuvintele cu care Cato cel Bătrân își încheia fiecare
cuvântare: "Ceterum censeo, Carthaginem esse delendam". El își dădea seama că fără distrugerea
Cartaginei supremația Romei nu era incontestabilă. Împotriva ei a fost pornit un război preventiv.
Pretextul l-a constituit un conflict între Cartagina și Numidia, provocat de Massinissa. Roma
declară război în 149. Cartagina cere pace și atunci se pretinde să trimită un număr de ostateci și
întregul material de război. După ce Cartagina a îndeplinit toate condițiile, Roma le pretinde
cartaginezilor să-și părăsească orașul și să se mute la 10 mile depărtare de țărm. Aceasta însemna
moartea economică a orașului și cartaginezii se pregătesc de rezistență. În primii doi ani de război
romanii progresează foarte puțin. A fost nevoie de preluarea armatei romane de către P.
Cornelius Scipio Aemilianus (fiul lui L. Aemilius Paullus, adoptat de către P. Cornelius Scipio, fiul
lui Africanus), pentru a dobândi succese hotărâtoare. El a întreprins mari lucrări militare, iar orașul
înfometat a fost cucerit în ciuda rezistenței eroice a locuitorilor săi. Cei 50000 de locuitori
capturați au fost vânduți ca sclavi, orașul a fost dărâmat, teritoriul său blestemat, iar Africa a
devenit provincie romană. Sfârșitul Cartaginei a fost la fel de mare ca întreaga sa istorie.

Războaiele din Hispania

Războaiele romanilor în Hispania au fost aproape neîntrerupte. Aici ei au avut de înfruntat
rezistența unor popoare foarte războinice, iberi, celtiberi, lusitani, și au suferit adesea înfrângeri
dureroase. Un greu război a început în anul 154 a. Chr. În fruntea hispanilor se afla lusitanul
Viriathus. Consulul roman nu s-a sfiit să trimită asasini împotriva lui. În continuare simbolul
rezistenței devine orașul Numantia. La un moment dat a fost capturată o întreagă armată romană.
Intervine și de data aceasta P. Cornelius Scipio Aemilianus, care îi avea în suita sa pe C. Marius și
pe Polybius. Întreprinde și aici lucrări militare extraordinare, orașul este înfometat și cade în anul
133. Succesele militare ale romanilor au devenit din ce în ce mai anevoioase, căci asupra politicii
externe romane apasă o gravă criză economică și socială.

STRUCTURILE ECONOMICE ȘI SOCIALE ALE ITALIEI ÎN SECOLUL II a. Chr.

Sfârșitul celui de-al doilea război punic a însemnat începutul unui proces, care va pricinui
în scurtă vreme schimbări fundamentale în structurile economice, sociale și politice ale statului
roman. Cauzele schimbărilor trebuiesc căutate în faptul că Roma a devenit un întins stat
mediteranean.
Războaiele Romei au avut în bună măsură cauze economice. În prăzile de război era
interesată întreaga societate romană, iar comandanții militari declanșau adesea războaie pentru
a se îmbogăți. Teritoriile cucerite erau transformate în provincii. O parte a teritoriului provinciilor
devenea ager publicus. Din acesta o parte era împărțit între coloniști; restul era luat în arendă de
oricine era în stare de a-l pune în valoare. Rezultatul a fost că bogații și în primul rând nobilimea
senatorială au ocupat aceste terenuri și le-au transformat în latifundii. Pădurile, carierele, minele,
salinele aparțineau în cea mai mare parte statului roman și erau date în arendă unor
întreprinzători. Comunitățile locale plăteau tribut în bani sau în produse. Aceiași întreprinzători
(publicani) luau în arendă și adunarea impozitelor. Guvernatorii provinciilor aveau puteri aproape
discreționare și comiteau adesea abuzuri.

Agricultura și sclavia
 Serviciul militar era obligatoriu pentru cetățenii romani între 18 și 45 de ani. Miezul
armatei romane îl constituia țărănimea. În războiul cu Hannibal au căzut 100000 de soldați, cărora
li s-au adăugat sacrificiile din războaiele cu Macedonia și masacrele din Hispania. Războaiele tot
mai îndelungate și purtate în afara Italiei îi țineau pe acești soldați-țărani cu anii departe de
gospodăriile lor. Acestea se ruinau, familiile se îndatorau la cămătari, iar țăranii erau obligați să-
și vândă loturile proprietarilor bogați.
În urma războaielor de cucerire au fost cuprinse zone (Sicilia, Africa), în agricultura cărora
predominau latifundiile lucrate prin munca sclavilor. Produsele acestora, în special grânele, erau
mai ieftine, iar importate în Italia făceau concurență micilor gospodării țărănești. Cultura grânelor,
care se practica pe loturile țărănești, devine dezavantajoasă. În Italia se tinde la înlocuirea culturii
cerealelor cu viță de vie, cu măslini sau cu creșterea animalelor. Noua tendință a agriculturii
necesita însă terenuri întinse și mijloace bănești importante, de care gospodăria țărănească nu
dispunea.
Războaiele Romei au adus pe piață un număr imens de sclavi: cel cu Tarentul 30.000, cele
cu Macedonia 150.000, iar ultimul război punic 50.000. În urma războaielor purtate de statele
elenistice în Orient populații întregi erau aduse în stare de sclavie, iar la târgul de sclavi din insula
Delos se ajungea să se vândă câte 10.000 de sclavi pe zi. Mulți sclavi se aflau din născare în această
situație.
O mare parte a sclavilor lucra în mine; de pildă în minele de argint de la Carthago Nova
lucrau pe la mijlocul secolului II a. Chr. 40.000 de sclavi. Alții lucrau în marile ateliere, unde au
înlocuit în bună măsură munca oamenilor liberi. De departe cei mai mulți eau ocupați în
agricultură. Sclavii au asigurat în antichitatea clasică ceea ce astăzi numim economie de piață. În
noile condiții trăsăturile vechii sclavii patriarhale au dispărut în cea mai mare parte. Sclavii nu mai
fac parte din familie, ci alcătuiesc o pătură socială aparte, exploatată la maximum și tratată cu cea
mai mare brutalitate. Sclavii de la oraș se aflau în general într-o situație mai bună decât cei din
mine și din agricultură, în primul rând fiindcă erau mai specializați și nu puteau fi siliți prin mijloace
brutale să producă mai mult. Dimpotrivă, erau stimulați promițându-li-se eliberarea din sclavie.
Cu totul alta era starea sclavilor din mine și de pe latifundii. În De agricultura Cato cel Bătrân îi
consideră ca făcând parte din bunurile unui domeniu, la fel ca vitele sau uneltele. Situația sclavilor
era cu atât mai tristă, cu cât mulți dintre ei fuseseră cetățeni ai unor state odinioară libere și
înfloritoare. Fuga de pe latifundii avea puține șanse de reușită, iar răscoalele erau greu de
organizat, căci mijloacele de comunicație între sclavii de pe diferitele domenii erau puține.
Între folosirea în mare număr a sclavilor în agricultură și ruinarea gospodăriilor țărănești
exista o strânsă legătură. Ruinarea țărănimii nu a fost niciodată totală, dar a ajuns un fenomen
grav, cu implicații militare și politice. Cetățenii romani erau înrolați în legiuni numai în măsura în
care erau proprietari și făceau parte din clasele censitare. În ciuda sporirii numărului cetățenilor
romani, numărul celor legal mobilizabili scădea din cauza crizei din agricultură. Ce se întâmpla cu
țăranii desproprietăriți? Cei mai mulți se duceau la Roma unde, negăsind nici o ocupație, îngroșau
rândurile noii plebi urbane. Spre deosebire de vechea plebe, aceasta trăia din distribuții
alimentare pe seama statului, din ajutorul particularilor bogați și din vânzarea voturilor.

Cavalerii
Prin cavaleri romani (equites Romani) îi înțelegem inițial pe membrii celor 18 centurii de
cavaleri aparținând primei clase censitare și care îndeplineau serviciul militar călare. Deoarece
primeau calul de la stat, ei se numeau și equo publico. Cu timpul noțiunea de cavaler și-a pierdut
semnificația strict militară și a devenit mai degrabă o noțiune economică și socială. Cavalerii
constituiau alături de nobilitas pătura cea mai bogată de cetățeni. Ei aveau un câmp nelimitat de
acțiune - cămătărie, comerț, luarea în arendă a întreprinderilor publice – și au ajuns la o mare
putere economică.
În ajunul celui de-al doilea război punic senatorilor li s-a interzis printr-un plebiscitum
Claudium să echipeze un vas cu un tonaj mai mare de 300 de amfore. Prin aceasta nobilimea
senatorială a fost scoasă, în favoarea cavalerilor, din marele comerț și va avea de-acum încolo ca
aproape singură bază economică proprietatea funciară. Mai târziu, printr-una dintre reformele
fraților Gracchi, senatorii au fost scoși din centuriile de cavaleri, ceea ce îi va despărți organizatoric
și militar de aceștia. În anul 149 a. Chr. au fost înființate tribunalele speciale. Înainte, delictele
importante erau judecate în fața comițiilor. Quaestiones perpetuae au însemnat din punct de
vedere juridic un pas înainte, dar întrebarea care se punea era cine să fie judecătorii. Ei au fost
aleși din rândurile senatorilor. Atât senatorii cât și cavalerii jefuiau provinciile, dar în caz de
reclamații senatorii se aflau relativ la adăpost prin faptul că judecătorii erau dintre ei, pe când
cavalerii se aflau la discreția senatorilor. Rezultatul a fost opunerea și din punct de vedere politic
a celor două pături superioare ale societății romane.

Alunecarea spre oligarhie

Până în secolul III a. Chr. nu era greu, prin merite personale, să pătrunzi în rândurile
aristocrației senatoriale. Pentru secolele II-I a. Chr. nu mai consemnăm însă decât șase homines
novi (primii din familia lor care au dobândit consulatul), între care M. Porcius Cato (Cato cel
bătrân), C. Marius și M. Tullius Cicero. Prin urmare, magistraturile au devenit privilegiul unei
minorități. Motivele erau mai multe: magistraturile nu erau retribuite, cariera trebuia începută
foarte devreme pentru a se putea ajunge la consulat, iar electoratul însuși socotea drept foarte
natural ca magistratura supremă să-i revină nobilimii.
Încă o cauză a monopolului asupra magistraturilor a fost alterarea comițiilor. De la bun
început organizarea acestora a avut un caracter aristocratic. Votul era global, or, dacă din
centuriile de cavaleri făceau parte câte 100 de cetățeni, în cea de capite censi erau cuprinși către
sfârșitul secolului II a. Chr. 130.000 de cetățeni. Asta însemna că majoritatea legală nu
corespundea nici de departe majorității numerice, cu alte cuvinte exista o mare inegalitate între
voturile cetățenilor. O inegalitate am constatat și între voturile cetățenilor din comițiile tribute,
căci în cele patru triburi urbane erau concentrate plebea urbană și toți liberții. Aici raportul între
valoarea voturilor putea ajunge până la 1:10. Pe de altă parte, drepturile politice nu putea fi
exercitate decât la Roma, ceea ce excludea practic de la drepturile politice tot mai mulți cetățeni.
Se adaugă la toatea acestea faptul că tribunatul plebei a devenit un instrument docil în mâinile
senatului și se adaugă, mai mult decât orice, alterarea comițiilor. Din noua plebe urbană se
recrutau alegătorii de profesie, iar corupția electorală era în floare.
O altă consecință a războaielor duse pentru cucerirea bazinului mediteranean a fost
ridicarea marilor comandanți militari. În interesul continuității comandei militare se recurgea tot
mai frecvent la prorogatio și la tot felul de excepții. Cel mai bun exemplu îl constituie Scipio
Africanul. În anul 211, la vârsta de 24 de ani, când nu exercitase decât edilitatea (și aceasta prea
devreme, la 22 de ani), este desemnat de comiții drept proconsul, în care calitate luptă în Hispania
între anii 211-206. În anul 206 este ales la vârsta de 29 de ani consul pentru anul 205, iar între anii
204-202 îl va combate pe Hannibal ca proconsul. A primit cognomen-ul ex virtute Africanus, i-au
fost înălțate statui, i-au fost decernate onoruri extraordinare, a devenit censor și princeps
senatus. Prodigalitatea sa era ieșită din comun. Aceeași poziție și mentalitate o aveau și ceilalți
Scipioni, de pildă L. Cornelius Scipio Asiaticus, ca și alți membri ai aristocrației senatoriale.
Sentimentul că sunt indispensabili pentru stat, contactul cu elenismul, onorurile aproape divine
de care au avut parte în Orient, îi face să se situeze deasupra constituției.
De pericolul pe care marii comandanți militari îl reprezentau pentru consituția republicană
a fost conștient, de pildă, M. Porcius Cato. Acesta întruchipa vechile tradiții republicane și
combătea puterea personală în favoarea puterii de grup. A început cu atacuri personale împotriva
unor mari comandanți militari. În anul 187 l-a acuzat de corupție pe L. Cornelius Scipio Asiaticus.
Acesta a fost salvat datorită intervenției tribunului T. Sempronius Gracchus, dar cariera sa politică,
ca și cea a fratelui său, era terminată. Anul 184 a. Chr. a fost anul cenzurii lui Cato. El a inițiat legi
împotriva luxului și i-a înlăturat din senat pe câțiva reprezentanți de frunte ai aristocrației
senatoriale. În anul 180 a fost votată lex Villia annalis, inspirată de același Cato. Ea a fixat limitele
de vârstă, succesiunea strictă a magistraturilor și intervalele dintre magistraturi. Scopul legii a fost
acela de a frâna unele cariere prea promițătoare și prea rapide. Încercările lui Cato erau însă
sortite eșecului, căci combăteau o consecință și nu cauzele unei evoluții. Ridicarea marilor
comandanți militari era cerută de nevoia de concentrare a puterii într-un stat devenit imens.
Treptat s-au cristalizat două partide politice, prin care înțelegem orientări politice, fără
organizare și program clar, și anume optimates și populares. Optimații erau reprezentanții
nobilimii senatoriale și ai altor pături bogate, care urmăreau menținerea tuturor drepturilor și
privilegiilor oligarhiei senatoriale. Ei se împotriveau înainte de toate reîmpărțirii ogorului public
(ager publicus) și încercau să domine comițiile printr-un complicat sistem de clientelă și prin
întreținerea unei părți a noii plebi urbane.
În rândurile popularilor se aflau reprezentanți ai nobilimii senatoriale, care pentru a-și
impune reformele s-au adresat păturilor mijlocii și de jos ale cetățenilor. Se aflau o mare parte a
cavalerilor, meșteșugari, țărani, mici negustori și o parte a plebei urbane. Popularii urmăreau
înainte de toate refacerea păturii țărănești prin împărțiri de loturi din ager publicus. Mai cereau
împărțirea de grâne de către stat, pentru a scoate plebea urbană de sub influența optimaților, iar
pentru atingerea tuturor scopurilor doreau întărirea tribunatului.

ÎNCERCĂRILE DE REFORME ALE FRAȚILOR GRACCHI

Antecedentele
Problema agrară s-a aflat în centrul confruntărilor politice încă din vremea luptei dintre
cele două ordine. Să ne reamintim una dintre legile Liciniae Sextiae din anul 367 a. Chr., prin care
s-a limitat la 500 de iugăre suprafața care putea fi ocupată de un particular din ager publicus.
Această lege a căzut în desuetudine. În anul 232 a. Chr. C. Flaminius a urmărit împărțirea în loturi
pentru coloniști a teritoriului nou cucerit în Gallia Cisalpină. Cum senatul s-a opus proiectului de
lege, C. Flaminius l-a adus în fața comițiilor tribute, care-l votează. În urma înfrângerii de la lacus
Trasimenus a fost compromis nu numai omul, ci și programul său.

Tiberius Gracchus
Mișcarea de reformă a început în sânul unei părți a aristocrației senatoriale, chiar în cercul
Scipionilor, și a avut drept scop întărirea statului și a regimului republican. Cum armata era
alcătuită din cetățeni-proprietari, ruinarea țărănimii însemna ruinarea păturii din care Roma își
recruta soldații. Tiberius și Caius Sempronius Gracchus erau fiii tribunului T. Sempronius Gracchus,
apărătorul Scipinilor în procesul din anul 187, și al Corneliei, fiica lui Scipio Africanus. Aparțineau
prin urmare înaltei aristocrații. Tiberius Gracchus a asistat la dispariția țărănimii din Etruria, la
prima răscoală a sclavilor din Sicilia și la dezastrele din Hispania.
În anul 133 Tiberius Gracchus prezintă comițiilor tribute, în calitatea sa de tribun, un
proiect de lege agrară (rogatio Sempronia), care cuprindea următoarele puncte: Posesiunilor
individuale din ager publicus le este fixată vechea limită de 500 de iugăre. Posesorii de ager
publicus au dreptul la încă 250 de iugăre de fiecare fiu, iar posesiunile sunt transformate în
proprietăți depline, libere de orice obligație față de stat. Ceea ce depășea această limită urma a
fi confiscat și împărțit cetățenilor săraci în loturi inalienabile de câte 30 de iugăre. Inalienabilitatea
loturilor era singura apărare a micii proprietăți împotriva tendințelor acaparatoare ale
speculanților, iar faptul că erau grevate de un impozit asigura controlul statului. Rogatio
Sempronia era ireproșabilă atât din punctul de vedere al echității, cât și din punct de vedere
juridic. Redistribuirea pământului era legitimă deoarece el aparținea statului, iar acolo unde erau
atacate interesele optimaților se aplicau legile existente.
Când să se treacă la vot, unul dintre tribuni, M. Octavius, a uzat de dreptul său de veto.
Tiberius Gracchus a încercat să-l înduplece să renunțe la împotrivire. Neizbutind, a recurs la un
mijloc de o extremă gravitate. Motivând că un tribun nu avea dreptul să acționeze împotriva
intereselor poporului, Tiberius Gracchus le-a cerut comițiilor să-l îndepărteze pe M. Octavius din
magistratură. O astfel de interpretare a principiului suveranității poporului aparține însă gândirii
grecești și nicidecum celei romane. Nici un magistrat roman nu putea fi constrâns să renunțe la
magistratură înaintea termenului legal, iar depunerea unui tribun însemna atingerea
inviolabilității sale și deci un sacrilegiu. Pe de altă parte, dreptul de intercessio, atacat în persoana
lui M. Octavius, era unul dintre principiile fundamentale ale constituției republicane romane. Un
tribun care domina comițiile tribute putea, în lipsa dreptului de intercessio al colegilor, răsturna
întregul edificiu constituțional. Nu este deci de mirare că Tiberius Gracchus a fost acuzat de
adversarii săi de tendințe monarhice. M. Octavius a fost depus, rogatio Sempronia a fost votată
devenind lex Sempronia, iar pentru aplicarea ei a fost instituit un triumvirat (triumviri agris dandis
adsignandis). Avem de-a face cu o comisie agrară, care avea sarcina de a stabili statutul juridic al
fiecărui teren și de a împărți ce prisosea în loturi. Din prima comisie au făcut parte Tiberius
Gracchus, fratele său Caius Gracchus și un patrician reformist, App. Claudius Pulcher.
Printr-o nouă lege Tiberius Gracchus pune tezaurul regelui Attalos III al Pergamului la
dispoziția noilor împroprietăriți pentru inventar agricol. A fost o nouă încălcare a atribuțiunilor
nescrise ale senatului. Pasul următor, care i-a fost fatal, a fost încercarea de a obține un al doilea
tribunat pentru anul 132. Scopul a fost acela de a-și proteja reformele și propria persoană.
Repetarea tribunatului nu era interzisă prin lege (nici chiar de lex Villia annalis), dar nici nu exista
vreun precedent și dădea apă la moară celor care susțineau că Tiberius Gracchus ar fi dorit să
instituie monarhia. S-au iscat turburări, de care au profitat optimații în frunte cu P. Cornelius
Scipio Nasica, iar Tiberius Gracchus a fost ucis împreună cu partizanii săi.

Problema aliaților
Deși fracțiunea reformistă moderată a dezavuat calea luată de Tiberius Gracchus, ea a
considerat legea agrară ca un bun câștigat și a continuat împărțirile de pământuri și după moartea
tribunului. Ele au fost curmate în 129 deoarece problema agrară se întretăiase cu cea a aliaților
italici.
Roma dusese o excelentă politică față de aliați, verificată în al doilea război punic. După
acest război cucerirea lumii a început a se face tot mai mult pe spinarea aliaților și în folosul
exclusiv al romanilor. Nobilimea senatorială exploata teritoriile cucerite prin magistrați și
promagistrați, cavalerii prin afaceri, iar plebea prin largitiones. Cele trei pături amintite ale
cetățenilor romani, care erau divizate în atâtea privințe, se înțelegeau de minune într-o chestiune:
a nu-și împărți privilegiile cu alții. S-a sfârșit prin a nu se mai acorda de loc cetățenie. Italicii doreau
din ce în ce mai mult să devină cetățeni romani nu atât pentru drepturile politice, a căror
exercitare era în cele mai multe cazuri iluzorie, ci din întemeiate motive economice și sociale.
Nemulțumirile au apărut odată cu aplicarea legii agrare. Nu numai romanii, ci și italicii
stăpâneau suprafețe întinse de ager publicus. Tot ce depășea limita fixată era confiscat, dar nu în
folosul italicilor săraci, ci exclusiv în cel al cetățenilor romani. Pentru a împiedica izbucnirea unor
turburări, în favoarea italicilor a intervenit în anul 129 P. Cornelius Scipio Aemilianus. Printr-o lege
dreptul de a hotărî asupra condiției juridice a terenurilor le-a fost luat triumvirilor și dat consulilor
în funcție. Este de înțeles că prin aceasta legea agrară a încetat practic de a mai fi aplicată.

Caius Gracchus
Dacă Tiberius Gracchus pare a fi fost târât oarecum de evenimente, fratele său Caius și-a
dat seama că succesul reformei agrare depindea de o schimbare profundă în sânul societății
romane. Oligarhia putea fi înfrântă prin izolarea ei de plebe, de cavaleri și de italici. Acest scop
putea fi atins numai prin satisfacerea necesităților materiale ale fiecăreia dintre cele trei categorii,
astfel încât pe de-o parte să se atenueze cât mai mult contradicțiile dintre ele, pe de alta să fie
opuse în bloc senatului.
În ce-i privește pe cavaleri, Caius Gracchus a desăvârșit separarea legală dintre ei și
senatori, scoțându-i pe aceștia din centuriile de cavaleri. Le-a oferit cavalerilor bogățiile provinciei
Asia prin darea în arendă a strângerii impozitelor. Ce i-a opus pe cavaleri senatului a fost lex
Sempronia iudiciaria, prin care tribunalul destinat judecării delictelor din provincii (de repetundis)
a încăput pe mâna cavalerilor. Dacă un guvernator se opunea în vreo provincie jafului cavalerilor,
el urma să fie tradus sub un pretext oarecare în fața tribunalului și condamnat. Judecățile au
devenit și mai nedrepte decât înainte, dar scopul imediat era atins: alianța cavalerilor era
deocamdată asigurată.
În favoarea plebei a fost votată în primul rând o lex frumentaria, care dispunea împărțirea
de grâne cetățenilor săraci. Pe de-o parte a fost îmbunătățită aprovizionarea plebei, pe de alta s-
a încercat scoaterea ei de sub dependența materială a oligarhiei. Această lege și altele care au
fost în favoarea plebei au avut scopul a fost de a o atrage de partea reformei de real interes pentru
ea.
Din primul an al tribunatului (123) C. Gracchus a repus în drepturi triumviratul agrar și a
condus aplicarea reformei cu cea mai mare energie. Senatul, neputându-se împotrivi pe față, a
încercat să-l izoleze. Tribunul M. Livius Drusus a început în slujba senatului o campanie de
rivalitate demagogică, supralicitând sau exagerând sistematic și fără a se preocupa de
posibilitățile materiale ideile lui Caius Gracchus. Mult aplaudată de plebe a fost desființarea
impozitului pe care trebuiau să-l plătească cei ce beneficiau de împroprietărire. Urmarea a fost că
statul a pierdut controlul asupra loturilor, ivindu-se posibilitatea ca acestea să fie vândute pe sub
mână. Atunci când C. Gracchus a propus înființarea pe locul Cartaginei a unei colonii de cetățeni
romani (colonia Iunonia), Drusus a venit cu contrapropunerea de a se înființa douăsprezece
colonii în Italia. Astfel senatul a reușit să îndepărteze în conștiința plebei ideea reformei de autorul
ei.
Căderea lui C. Gracchus a fost precipitată de încercarea de a acorda italicilor cetățenia
romană. Atât plebea cât și cavalerii se aflau de partea senatului în chestiunea fundamentală a
aliaților, iar atunci când Drusus a blocat prin veto votarea legii C. Gracchus nu a îndrăznit să-și
imite fratele. La alegerile de tribuni pentru anul 121 el n-a mai fost ales, dar a rămas membru al
triumviratului agrar. În vara anului 121 s-au iscat tulburări, senatul emite un senatus consultum
ultimum, iar consulul L. Opimius îi asediază pe C. Gracchus și pe susținătorii acestuia pe Aventin.
Au fost 3000 de victime, între care C. Gracchus.
Mișcarea Gracchilor a avut un început moderat, vizând numai rezolvarea chestiunii agrare.
S-a văzut însă în curând cât de strâns erau legate între ele toate problemele societății romane. Ele
constau nu numai în refacerea păturii țărănești ci, mai ales, în lărgirea cadrelor constituției
romane pentru toți italicii. Apoi, Gracchii au inițiat colonizarea transmarină, arătând calea
unificării lumii mediteraneene. La puțin timp după Gracchi, în anul 118, a fost întemeiată în sudul
Galliei colonia Narbo.
După moartea lui C. Gracchus legea agrară a fost eludată și în cele din urmă desființată
prin trei legi succesive. La început a fost permisă înstrăinarea loturilor, apoi s-a dispus încetarea
distribuirii de pământuri, hotărându-se ca posesiunile din ager publicus, chiar cele care depășeau
500 de iugăre, să rămână în mâinile posesorilor, cu condiția perceperii unui tribut folosit pentru
întreținerea plebei. În sfârșit, printr-o lege din anul 111 tributul a fost desființat și toate
posesiunile, inclusiv loturile împărțite de triumviri, au fost ridicate la rangul de proprietate. Este
clar că aceștia nu le putea păstra multă vreme și nu trebuie să ne mirăm dacă în anul 104 un tribun
(L. Marcius Philippus) afirma că Roma nu avea nici măcar 2000 de proprietari.
Încercări de refacere a proprietății țărănești vor mai exista la sfârșitul republicii și în
vremea imperiului, dar calea aleasă va fi diferită. Contradicția dintre mica proprietate țărănească
și marea proprietate în care era folosită mâna de lucru servilă nu se va stinge în întreaga istorie
romană.
 Cursul VII

RĂZBOAIELE PURTATE DE ROMA LA SFÂRȘITUL SECOLULUI II a. Chr.

Iugurtha
În anul 118 a. Chr. moare Micipsa, urmașul lui Massinissa, lăsând în urma sa trei fii, pe
Adherbal, pe Hiempsal și pe Iugurtha. Ultimul, bastard, era cel mai capabil. El se ilustrase de
partea romanilor în luptele pentru cucerirea Numantiei. Îl ucide pe Hiempsal și îl alungă pe
Adherbal, care cere ajutorul senatului. Astfel se deschide chestiunea numidă, care va turbura
statul roman timp de 10 ani. Senatul devine arbitru și împarte Numidia între Adherbal și Iugurtha.
Acesta îl asediază pe Adherbal în Cirta (112), o cucerește, îi ucide pe Adherbal și pe toți italicii pe
care îi găsește aici.
În anul 111 romanii încep operațiunile militare contra lui Iugurtha. Ei sunt însă incapabili
să facă față războiului în deșert, în fața unui inamic care nu putea fi silit să dea lupta. În anul 110
o întreagă armată romană este capturată și trecută pe sub jug. La Roma se deschid procese
împotriva comandanților, reprezentanți ai optimaților, care sunt acuzați de corupție. Este chemat
și Iugurtha spre a depune mărturie, dar când a fost întrebat pe cine a mituit, veto-ul unui tribun
l-a împiedicat să pronunțe nume. Părăsește Roma cu cuvintele "Urbem venalem et mature
perituram, si emptorem inveneris" (Sallustius).
În anul 109 conducerea operațiunilor militare o preia consulul Q. Caecilius Metellus, un
optimat destoinic și incoruptibil. El reinstaurează disciplina în armată și-i cucerește lui Iugurtha
fortificațiile, ceea ce îi câștigă cognomen-ul ex virtute Numidicus. Nu reușește însă să termine
războiul, căci Iugurtha îi scapă și se aliază cu Bocchus, regele maurilor. Între timp războiul cu
Iugurtha devenise o chestiune politică internă. C. Marius, care-l însoțise pe Metellus, candidează
în vara anului 108, sprijinit de populari, pentru consulatul anului 107 și câștigă. Comițiile îl
desemnează pentru a conduce operațiunile contra lui Iugurtha. Toți se așteptau ca el să întâmpine
dificultățile obișnuite în recrutarea armatei. El procedează însă la o reformă militară care va avea
efecte și imediate, dar și de lungă durată asupra republicii romane.
Reforma militară a lui C. Marius din anul 107 nu s-a exprimat printr-o lege, ci printr-un nou
mod de recrutare. Vechea armată era o armată de soldați-proprietari potrivită pentru un stat
puțin întins. Acești soldați au luptat întotdeauna cu vitejie fiindcă își apărau și propriul avut, dar
fiind proprietari starea de război era pentru ei neplăcută și, odată depășită, se grăbeau să-și vadă
de gospodării. Sistemul tradițional de recrutare nu mai era potrivit nici pentru războaiele
îndepărtate, nici pentru ocuparea permanentă a teritoriilor. Extinderea Romei, care a cerut o
nouă armată, i-a și oferit-o prin ruinarea țărănimii, iar C. Marius nu a făcut altceva decât să tragă
consecințele unei evoluții. El a recrutat militarii indiferent de clase și de centurii, în ordinea în care
se prezentau, deci și pe capite censi, care nu erau obligați să îndeplinească serviciul militar.
Proletarilor armata le oferea prăzi și o existență asigurată. Serviciul militar încetează de a mai fi o
datorie cetățenească, iar armata devine o armată de profesie. Consecințele pentru constituția
republicană au fost grave. Vechea armată, adunare centuriată în timp de pace, aparținea nu
numai Romei, ci și regimului republican. Noii soldați nu erau mai puțin romani decât cei vechi, dar
ei nu mai duceau o viață cetățenească, ci una exclusiv militară. Pentru ei contau nu constituția și
legalitatea, ci însemnele și gloria legiunii. Ei îl vor urma orbește pe comandantul militar care le vor
oferi glorie și bunăstare. Nu este de mirare că după nici 20 de ani un comandant militar va intra
în Roma în fruntea legiunilor sale. C. Marius a adus legiunii romane anumite modificări tactice, a
unificat armamentul și a instituit acvila legiunii. Structura ei va rămâne aproape neschimbată timp
de sute de ani, până la sfârșitul regimului Principatului.
Cu noua sa armată C. Marius a dobândit succese în lupta contra lui Iugurtha. Acesta
rămânea însă la fel de greu de capturat. L. Cornelius Sulla, care era quaestor-ul lui C. Marius, a
intrat în tratative cu Bocchus și l-a convins să-l trădeze pe Iugurtha, care-i era și ginere. În anul
105 războiul a luat sfârșit, tocmai la timp, căci Roma avea de făcut față unor pericole mult mai
grave.
Iugurtha va fost închis în teribila închisoare Tullianum din forul Romei, unde va fi sugrumat
după ce va fi fost târât în triumful lui C. Marius.
Războiul contra lui Iugurtha a fost istorisit de C. Sallustius Crispus în De bello Iugurthino.

Cimbrii și teutonii
Războaiele cu cimbrii și teutonii au constituit primul contact cu lumea germanică, când
romanii nu aveau încă noțiunea de germani. Cimbrii își aveau sălașurile în Iutlanda, iar teutonii în
actualul Holstein. Din motive greu de explicat cimbrii și teutonii, aceștia din urmă aliați cu
ambronii, pornesc cu familiile și cu tot ce le aparținea într-o mare migrație urcând spre Elba
superioară, traversând Boemia și ajungând în Valea Dunării. Aici sunt respinși de scordisci (neam
celtic de pe teritoriul actual al Serbiei) și se îndreaptă spre Europa centrală. Trecătorile Alpilor
sunt apărate în anul 113 de o armată romană sub comanda consulului Cn. Papirius Carbo. Îi atacă
pe cimbri la Noreia (pe teritoriul de astăzi al Austriei) și este învins. Aceștia aveau acum o primă
ocazie de a invada Italia. Spre norocul romanilor ei își alegeau drumul așa cum îl indica sângele
sacrificiilor umane, astfel încât se îndreaptă spre sudul actualei Germanii și al Elveției și trec apoi
în Gallia, unde cer pământuri și se aliază cu neamul celtic al tigurinilor. În anul 109 o altă armată
consulară este bătută. Romanii suferă și în următorii ani înfrângeri, care culminează cu dezastrul
de la Arausio (azi Orange) din anul 105, în care este zdrobită armata ambilor consuli. Nici acum
germanicii nu pătrund în Italia. Cimbrii se îndreaptă spre Hispania, unde întâmpină rezistența
celtiberilor, iar teutonii și ambronii se îndreaptă spre nordul Galliei. Ei le lasă astfel romanilor un
răgaz salvator. Între timp războiul cu Iugurtha se terminase, iar C. Marius se întorsese în Italia. El
a exercitat între anii 104-101 consulatul de patru ori fără întrerupere, având timp să se
pregătească pentru confruntarea finală. În toamna anului 102 îi întâmpină pe teutoni și pe
ambroni la Aquae Sextiae și îi distruge. În primăvara anului 101 le vine rândul cimbrilor și
tigurinilor. Aceștia traversaseră Rinul și Alpii și au pătruns în nordul Galliei Cisalpine. La Vercellae
sunt așteptați de armatele consulare ale lui C. Marius și Q. Lutatius Catulus și sunt complet distruși
în ciuda rezistenței eroice opuse nu numai de bărbați, ci și de femeile cimbrilor. În total au fost
luați 150000 de prizonieri, iar cimbrii și teutonii dispar ca popoare. Prima mare confruntare cu
lumea germanică s-a încheiat cu victoria romanilor.

LUPTELE POLITICE LA ROMA LA SFÂRȘITUL SECOLULUI II ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI I a. Chr.

DICTATURA LUI SULLA.

Criza anului 100 a. Chr.

Războaiele cu cimbrii și teutonii sunt urmate de lupte, uneori de extremă violență, între
optimați și populari. Inițial optimații s-au aflat în defensivă, căci reprezentanții lor nu se
acoperiseră de glorie nici în războiul contra lui Iugurtha, nici în cel cu cimbrii și teutonii. În fruntea
popularilor se afla C. Marius, de care reforma militară l-a apropiat și mai mult. Avea, de asemenea,
nevoie de tribunii plebei pentru a impune împroprietărirea veteranilor. Principalii săi sprijinitori
erau L. Appuleius Saturninus și C. Servilius Glaucia. Începând din anul 104 l-au ajutat pe C. Marius
să dobândească an de an consulatul, iar îndată după încheierea războiului au obținut votarea unei
legi prin care numeroși veterani ai acestuia au fost împroprietăriți.
În anul 100 C. Marius era consul pentru a șasea oară, Saturninus tribun pentru a doua
oară, iar Glaucia pretor. Alegerile din acest an se caracterizează prin corupție și violență. Glaucia
candidează ilegal pentru consulat – ilegal pentru că nu respecta intervalul legal între magistraturi
– și își asasinează contracandidatul. Senatul emite un senatus consultum ultimum și îl însărcinează
pe C. Marius să reprime tulburările. Saturninus și Glaucia sunt asediați pe Capitoliu și uciși. Din
punct de vedere politic unul dintre învinși a fost C. Marius. Nu a câștigat încrederea nobilimii
senatoriale, în schimb și-a pierdut vechii aliați, iar pentru o vreme prestigiul său este distrus.

Tribunatul lui Drusus și războiul aliaților

Următorii ani vor fi dominați de două chestiuni: cea a tribunalelor speciale, unde cavalerii
comiteau abuzuri scandaloase împotriva guvernatorilor care se împotriveau jafului lor în provincii,
și cea a cetățeniei italicilor. Reluarea împroprietăririlor de către Saturninus dusese la noi valuri de
măsuri contra italicilor. Printr-o lege din anul 95 a. Chr. toți italicii înscriși ilegal pe listele de
cetățeni sunt izgoniți din Roma.
Tribunatul lui M. Livius Drusus, fiul adversarului lui C. Gracchus, a fost exercitat în anul 91
a. Chr. Acesta a fost inițial omul senatului, dar dorind să vindece rănile statului s-a izbit până la
urmă de aceleași probleme de care se izbiseră Gracchii. În ce privește tribunalele speciale, el a
încercat să împartă controlul asupra lor între senatori și cavaleri. În același timp a căutat să le
ofere cavalerilor o compensație prin includerea a 300 dintre ei în senat (dublând numărul
senatorilor). De un asemenea compromis nu au fost mulțumiți nici unii nici alții. Drusus era
sprijinit în mod activ de italici. El aduce în fața comițiilor un proiect de lege prin care italicilor urma
să li se acorde cetățenia romană și, pentru a-l face mai ușor digerabil, îl combină cu o lex
frumentaria și cu o lex agraria. Legile lui Drusus sunt respinse, iar el însuși este asasinat.
Odată cu moartea lui Drusus italicii au pierdut ultima speranță că vor fi apărați în fața
reînvierii legii agrare și se răscoală. Războiul începe în anul 91 a. Chr. cu masacrarea romanilor în
Asculum (Picenum). Se răscoală marsii, samniții, picentinii, vestinii, paelignii, marrucinii și
frentanii. Ei au puncte de sprijin în Lucania, Apulia și Campania, în timp ce Etruria și Umbria rămân
de partea romanilor. Întemeiază un nou stat cu capitala la Corfinium, iar ca instituții politice au
doi consuli, 12 pretori și un senat. Pe o monetă a lor este reprezentat taurul italic dând peste cap
lupoaica romană. Cel mai cunoscut conducător al italicilor este marsul Q. Pompaedius Silo.
Războiul este extrem de greu pentru romani, căci italicii aveau aceași organizare a armatei,
aceeași tactică și aceeași experiență. În anii 91 și 90 a. Chr. situația militară a fost foarte dificilă.
Romanii au beneficiat însă de câțiva excelenți generali, Cn. Pompeius Strabo (tatăl lui Cn.
Pompeius Magnus), L. Iulius Caesar (unchiul viitorului dictator), M. Licinius Crassus, L. Cornelius
Sulla și C. Marius, și ca și în războiul cu latinii din anii 340-338 a. Chr., combină operațiunile militare
cu concesiile politice. În anul 90 a. Chr. consulul L. Iulius Caesar propune o lege (lex Iulia), prin
care se acordă cetățenie romană tuturor aliaților care nu ridicaseră armele. În anul 89 a. Chr.
printr-o lex Plautia Papiria este acordată cetățenia romană tuturor celor care vor depune armele
în 60 de zile și se dă un anumit mod de organizare comunităților italice. Luptele continuă în anul
89 în favoarea romanilor și se încheie în linii mari în anul 88 prin înfrângerea italicilor. În ultima sa
fază conflictul cu aliații se va împleti cu războiul civil dintre Marius și Sulla.
Războiul aliaților și încheierea sa prin acordarea cetățeniei romane tuturor italicilor au fost
hotărâtoare pentru istoria viitoare a statului roman. Deosebirea dintre romani, latini și socii nu
mai exista. Cei care nu locuiau la Roma aveau două patrii: erau cetățeni romani și cetățeni ai
propriei comunități. Alături de coloniae civium Romanorum apar o mulțime de municipii ale
foștilor aliați, cărora le sunt respectate tradițiile. Procesul unificării Italiei va putea fi încheiat de-
abia în urma legislațiilor lui Caesar și ale lui Augustus, dar prin naturalizarea italicilor ruptura între
constituția romană de polis și realități a devenit definitivă.

Primul război cu Mithradates și războiul civil între Marius și Sulla

Nici nu s-a terminat cu totul războiul aliaților, că a izbucnit un război civil nu mai puțin grav
între optimați și populari. Ocazia a constituit-o primul război cu Mithradates VI Eupator, regele
Pontului (89-85 a. Chr.)
Sub Mithradates Pontul, cu capitala la Sinope, devine un stat puternic, care supune o bună
parte din nordul Asiei Mici, coastele de est ale Mării Negre și așa-zisul Regat Bosporan din
Crimeea. Și-a întins astfel influența asupra sciților și sarmaților și controla comerțul din Marea
Neagră. Mithradates avea sprijinul regelui Tigranes al Armeniei, care-i era ginere, și al regelui
Parților. A câștigat și simpatia populației din provincia romană Asia din cauza jafurilor publicanilor.
Conflictul a izbucnit ca urmare a chestiunii succesiunii în regatul Bithyniei. Mithradates ocupă
rapid întreaga provincie Asia, iar în anul 88 dă poruncă din Efes să fie uciși toți italicii. Porunca
este îndeplinită cu entuziasm de populația sătulă de vexațiuni și cad victime 80000 de italici.
Romanii pierd în continuare Macedonia și aproape întreaga Grecie. Împotriva Romei se declară și
Atena, care își permite ultimul act de politică autonomă.
Alegerea unui comandant în fruntea armatei romane ce urma să plece împotriva lui
Mithradates a devenit o opțiune politică. Sulla a fost numit de către senat, dar abia a părăsit Roma
că C. Marius reușește să fie numit în aceeași funcție de către comițiile tribute. Sulla, care se afla
în Campania, se întoarce și intră în Roma în fruntea legiunilor. Adversarii săi sunt declarați hostes
publici, C. Marius fuge și este întărită autoritatea senatului. Sulla pleacă în Orient.
Unul dintre consulii anului 87, L. Cornelius Cinna, era partizan al lui C. Marius. Vrea să
impună linia politică a popularilor și este nevoit să părăsească Roma. Se întoarce împreună cu C.
Marius și cu ajutorul samniților, care încă nu depuseseră armele. Ei fac o baie de sânge între
optimați, iar popularii vor domina Roma până în anul 83. C. Marius moare în anul 86, la puține
zile după ce a intrat în al șaptelea consulat. Scena politică va fi dominată de L. Cornelius Cinna și
Cn. Papirius Carbo.
Între timp Sulla își îndeplinea misiunea în Orient fără a-i păsa că fusese declarat hostis
publicus. În anii 87 și 86 recuperează Grecia, cucerind și Atena, și trece în Asia Mică. În curând îl
aduce pe Mithradates într-o situație dificilă, dar dorește să încheie cât mai repede ostilitățile
pentru a se dedica situației din Italia. Se ajunge astfel în anul 85 a. Chr. la pacea de la Dardanos.
Mithradates restituie toate teritoriile, plătește o mare despăgubire de război și este recunoscut
prieten și aliat al poporului roman. Avem de fapt de-a face cu un armistițiu, de care ambele părți
aveau mare nevoie.
 Sulla se întoarce în Italia în primăvara anului 83 și găsește aici prieteni dornici de a-l ajuta.
Cel mai prețios ajutor i l-a oferit un tânăr de 23 de ani, Cn. Pompeius, fiul lui Cn. Pompeius Strabo.
El a recrutat trei legiuni dintre veteranii tatălui său. În Italia au loc lupte grele până la sfârșitul
anului 82, când într-o ultimă bătălie în fața uneia dintre intrările în Roma (Porta Collina), ultima
armată a popularilor, aliată cu samniții, este zdrobită. Sulla intră în Roma pentru a doua oară în
fruntea legiunilor. Rezistența care continua în Sicilia și în Africa este înfrântă repede de Pompei.
În Hispania ea este foarte bine organizată de către Q. Sertorius, un partizan al lui lui C. Marius. El
va uni aici toate forțele popularilor și va învinge ani la rând armatele trimise împotriva sa.

Dictatura lui Sulla

De data aceasta represiunea capătă forme nemaiîntâlnite. O inovație au constituit-o listele
de proscripții. Numele inamicilor politici erau trecute pe liste afișate în public și oricine îi putea
ucide, primind drept răsplată o parte din avere. Restul era vândut la licitație, de obicei partizanilor
lui Sulla. Au căzut victime ale listelor de proscripții 40 de senatori, 1600 de cavaleri și numeroși
alți cetățeni din Roma sau din Italia. Asemenea execuții nu aveau o bază legală și, ce era și mai
grav, erau făcute adesea din motive materiale. Au apărut mulți nou îmbogățiți. Unul dintre ei era
un oarecare Chrisogonus, libert al lui Sulla. Acesta a a dobândit o avere de 6 milioane de sesterți,
pentru care nu a plătit decât 6000 de sesterți.
Comițiile l-au numit pe Sulla dictator legibus scribundis et rei publicae constituendae.
Dictatura lui Sulla este profund diferită de vechea magistratură republicană. Pe vremuri la
dictatură se recurgea printr-un senatus consultum, iar persoana dictatorului era numită de unul
dintre consulii în funcție. Sulla devenit întâi stăpân al Romei prin forța armelor și apoi a fost numit
dictator de către comiții. Dacă puterea discreționară a vechiului dictator dura numai șase luni,
dictatura lui Sulla era nelimitată în timp. Vechii dictatori erau eliberați de intercessio al tribunilor,
dar nu puteau numi magistrați, care, aleși de popor, le deveneau subordonați. Nu aveau putere
legislativă și nu puteau dispune nici de proprietățile statului, nici de cele ale particularilor. În
schimb, Sulla își putea asuma orice magistratură, inclusiv consulatul. El era puterea
judecătorească supremă, putând condamna pe oricine la moarte fără judecată și a-i confisca
averile. Putea aduce schimbări constituției, ceea ce rezultă și din titulatură. Sunt ratificate toate
actele sale, atât cele din trecut, cât și din viitor. Avea dreptul de a fonda noi colonii. Voința
dictatorului se manifesta pretutindeni și se amesteca și în viața particulară a cetățenilor.
Contemporanii care vedeau în dictatura lui Sulla o formă a monarhiei, nu s-au înșelat. Unii
istorici susțin că Sulla și-ar fi impus dictatura cu scopul de a restabili regimul senatorial și că, după
ce l-a restabilit, s-a retras spre a-l lăsa să funcționeze singur. Nu pare a fi explicația corectă. Sulla
și-a asumat într-adevăr puterea în numele optimaților și a luat numeroase măsuri împotriva
popularilor, dar nu atât de dragul senatului cât, mai ales, în interesul puterii personale.
Tribunatului îi restrânge dreptul de veto și inițiativa legislativă prin obligativitatea
autorizației prealabile a senatului. Le închide tribunilor accesul celorlalte magistraturi,
îndepărtând din rândurile lor talentele și ambițiile. Ei nu mai pot oferi de-acum decât protecție
individuală.
Sulla introduce 300 de cavaleri în senat, mărind numărul senatorilor la 600 (măsura
identică luată de Drusus fusese între timp anulată). Restrânge câmpul de acțiune a cavalerilor,
înlocuind în provincia Asia impozitul ridicat de cavaleri prin unul fix ridicat de guvernatorul
provinciei direct de la comunități. Îi înlătură din tribunale, unde comportarea lor a fost mai
scandaloasă decât a senatorilor.
Înăsprește prevederile legii Villia annalis despărțind în mod clar magistratura de
promagistratură. De-acum înainte consulii și pretorii își vor exercita magistratura la Roma, iar în
anul următor vor pleca în provincii în calitate de pro consule și de pro praetore. Acest principiu va
fi aplicat și în vremea imperiului. Guvernatorilor li se interzice să poarte războaie dincolo de
frontierele provinciilor fără permisiunea senatului sau a comițiilor.
Desființează cenzura, asumându-și ca dictator principalele atribuțiuni ale acestei
magistraturi.
În ceea ce privește problemele sociale, Sulla a ales soluții diferite de cele ale popularilor.
A abrogat distribuțiile gratuite de pâine, dar a scăzut prin lege prețul alimentelor. A ușurat situația
datornicilor și a întreprins vaste lucrări publice prin care și-au găsit de lucru numeroși plebei. A
împroprietărit 120000 de veterani, împărțind, de pildă, ager Campanus. În felul acesta Pompeii,
care era oraș osc, a devenit colonie romană (colonia Cornelia Veneria Pompeianorum). Asemenea
împroprietăriri vor reface numai în parte mica proprietate țărănească, fără a rezolva problema
agrară.
Cu ocazia fiecărei legi Sulla a consultat comițiile, asumându-și rolul tribunilor, ceea cu greu
putea ascunde caracterul de dictatură militară a poziției ocupate de Sulla în statul roman.
În anul 79 a. Chr. Sulla abdică. El nu era personal amenințat în urma depunerii dictaturii,
căci s-a retras în Campania între miile de veterani ai săi. Totuși, de ce a abdicat? Că ar fi dorit pur
și simplu să restaureze puterea senatului și că s-a retras apoi lăsând instituțiile să funcționeze
singure, este greu de crezut. Nici motivele psihologice nu sunt prea convingătoare. Explicația este
probabil următoarea:
Pentru Sulla dictatura era mijlocul potrivit și definitiv da a guverna statul roman. Pentru
nobilii care au contribuit la triumful său dictatura era un expedient care trebuia să ia sfârșit când
vor fi fost restabilite dominația lor și pacea. Orice aristocrație este fundamental opusă principiului
monarhic. Sulla ar fi trebuit să învingă în fruntea popularilor, căci aceștia erau aliații naturali ai
monarhiei. El a fost nevoit să-și depună dictatura fiindcă a constatat împotrivirea nu numai a
vechilor săi adversari, ci și a aliaților din rândurile aristocrației. Dictatura lui Sulla nu a vrut să fie
un pas înapoi, dar prin abdicarea dictatorului senatul s-a trezit mult întărit, iar în lipsa dictatorului
legislația sullană a devenit o legislație aristocratică.

DE LA ABDICAREA LUI SULLA LA PRIMUL TRIUMVIRAT

Dizolvarea legislației sullane

Nobilimea senatorială a fost incapabilă să-și mențină pozițiile. Nu au trecut nici 10 ani de
la abdicarea dictatorului și din constituția lui Sulla nu a mai rămas nimic. În anul 75 a. Chr. este
înlăturată printr-o lege incompatibilitatea tribunatului cu cariera senatorială. Decisiv a fost
consulatul lui Pompeius și Crassus din anul 70 a. Chr. Baza constituției sullane o constituiau legile
asupra tribunatului și legea tribunalelor. Tribunatul a fost restabilit în toate drepturile sale, iar
jurisdicția senatorilor, discreditată de procesul lui Verres (70 a. Chr.), a fost înlăturată. Noua lege
nu-i excludea pe senatori din tribunale, ci prevedea împărțirea locurilor juraților între senatori,
cavaleri și tribuni aerarii. Deoarece aceștia din urmă reprezentau tot interesele cavalerilor,
senatorii se aflau în minoritate.
Constituția aristocratică s-a dizolvat mai ales prin încălcarea ei sistematică. Principala
primejdie o constituiau pentru ea marile funcții extraordinare. Or, în anul 77 a. Chr. a avut loc
rebeliunea lui M. Aemilius Lepidus, vechi partizan al lui C. Marius. Urmarea a fost un senatus
consultum ultimum, care a determinat constituirea unui imperium militar în Italia, contrar literei
și spiritului constituției lui Sulla. Același efect l-au avut războaiele contra lui Sertorius, a lui
Spartacus și toate cele care le vor urma.

Evenimentele externe
În anul 76 a. Chr. Cn. Pompeius a fost investit cu imperium proconsulare în vederea
războiului contra lui Q. Sertorius, când încă nu împlinise 30 de ani. Sertorius a reușit să obțină
sprijin din partea comunităților din Hispania și, ceea ce era și mai primejdios, intrase în tratative
cu Mithradates. La început Pompei suferă și el înfrângeri, apoi Sertorius pierde din ce în ce mai
mult teren, iar în anul 72 a. Chr. este asasinat de opoziția internă. Răscoala sclavilor lui Spartacus
are loc cam în aceeași perioadă (74-71 a. Chr.), dar ea va fi prezentată în alt context.
Regatul Pontului rămâne un focar de neliniște. Romanii câștigă un al doilea război cu
Mithradates (83-82 a. Chr.) Al treilea război (74-64) a fost de departe cel mai dificil. Mithradates
avea și acum de partea sa regatul Armeniei, al cărui rege, Tigranes, se proclamase "rege al regilor".
Acest al treilea război a fost declanșat, ca și primul, de chestiunea succesiunii la tronul Bithyniei.
Regele Bithyniei moare lăsându-și moștenire regatul romanilor, ceea ce Mithradates nu putea
admite. Cu conducerea operațiunilor contra regatului Pontului a fost însărcinat L. Licinius Lucullus,
consul în anul 74 a. Chr. Acest Lucullus a fost una dintre cele mai interesante personalități din
ultimul secol al republicii. Foarte cultivat, celebru prin luxul și bunul său gust, Lucullus a fost și un
remarcabil istoric. A scris în limba greacă o istorie a războiului aliaților. El a fost cel care a adus
cireșele din Asia Mică și va lăsa poporului roman drept moștenire grădinile numite după el horti
Luculliani. Între anii 74-70 a. Chr. Lucullus ocupă regatul Pontului, iar în anul 69 a. Chr.
Tigranokerta, capitala lui Tigranes.
Balanța se înclină din nou de partea lui Mithradates din motive de politică internă romană.
Lucullus pusese capăt jafului cavalerilor în provincia Asia, iar aceștia îi vor face opoziție la Roma,
de unde nu va mai fi sprijinit. Mai avea de făcut față și indisciplinei armatei. O parte a armatei lui
Lucullus va fi bătută în anul 67 a. Chr. de Mitradates.
Între timp pirații au început să pună în mare pericol comunicațiile Romei în Marea
Mediterană și chiar aprovizionarea cu grâne în Italiei. Ei își aveau bazele în Mediterana Orientală,
în special în golfurile Ciliciei și Cretei. Ei au întreținut legături cu toți inamicii Romei, printre care
Sertorius, Spartacus și Mithradates. În anul 67 a. Chr. este votată de către comiții lex Gabinia, prin
care este creat în Mediterană un imperium infinitum pe timp de trei ani în vederea luptei contra
piraților. Deținătorul acestui imperium urma să dispună de 20 de legiuni și de 500 de vase, iar
autoritatea sa urma să se întindă până la 50 km în interiorul coastelor. Cu toată opoziția senatului,
care se temea de nașterea dictaturii, comițiile l-au desemnat pe Pompei. Acesta ar fi pronunțat
cuvintele "Navigari necesse est, vivere non necesse", a împărțit marea în 13 circumscripții și, în
cadrul unei operațiuni genial conduse, a curățat în numai 40 de zile toată Mediterana de pirați.
Era tot mai clar că marile probleme ale statului roman nu mai puteau fi rezolvate prin
prorogatio. Se recurgea la magistraturi extraordinare, ale căror deținători erau numiți de comiții,
trecându-se astfel peste voința senatului. Un nou exemplu îl constituie lex Manilia din anul 66 a.
Chr. Prin aceasta lui Pompei, care avea sprijinul al lui Cicero, i-a fost încredințat războiul contra
lui Mithradates și a lui Tigranes. Toate trupele de la răsărit de Italia îi sunt subordonate lui Pompei,
care deține imperium maius față de guvernatorii provinciilor. Pompei încheie o alianță cu regele
parților. Mithradates este înfrânt și se refugiază în Bosforul Cimerian, unde se va sinucide în anul
63 a. Chr. Pompei este primul roman care traversează în fruntea unei armate Munții Caucaz și
ajunge pe țărmul Mării Caspice. În anul 64 a. Chr. el întemeiază provincia Pontus et Bithynia, iar
Armenia devine stat clientelar.
Pompei își asumă sarcina organizării întregului Orient. În același an 64 a. Chr. el înființează
provincia Syria în ceea ce a mai rămas din regatul Seleucid. A avut grijă ca provinciile romane să
fie separate de parți prin state clientelare. Prin acestea Roma și-a întins însă dominația până la
Eufrat.
Pompei se amestecă în luptele interne din Iudea și cucerește Ierusalimul. Iudea devine un
stat clientelar cu o suprafață mult redusă. Pompei a întemeiat multe orașe, iar modul său de
organizare a provinciilor din Orient va contribui la înflorirea lor ulterioară. El a sprijinit
pretutindeni elementul grec împotriva populațiilor autohtone sau vecine, arabii sau iudeii. De
acum încolo interesele grecilor se identifică cu cele ale statului roman.
În anul 62 a. Chr. Pompei debarcă la Brundisium. Se bucura de o popularitate și de un
sprijin imens din Hispania și până pe Eufrat. Când toată lumea se aștepta să ocupe Roma, Pompei
își lasă legiunile la vatră și se întoarce la Roma ca simplu particular.

Evenimentele de la Roma
În lipsa lui Pompei la Roma au avut loc evoluții hotărâtoare pentru soarta republicii
romane. Trei personaje vor trebui privite mai îndeaproape.
C. Iulius Caesar, născut în anul 100 a. Chr., se trage dintr-o familie patriciană scăpătată. El
este nepot al lui C. Marius și, fiind și ginere al lui Cinna, scapă cu greu de proscripțiile lui Sulla. Îl
sprijină pe Pompei, dar și pe Crassus, pe al cărui ajutor material se baza. În anul 63 a. Chr. obține
funcția de pontifex maximus.
M. Tullius Cicero, născut în anul 106 a. Chr., a fost cavaler, aparținând aristocrației
municipale. Este un homo novus sprijinit de populari, iar în anul 64 a. Chr. trece de partea
optimaților.
Patricianul L. Sergius Catilina era un politician fără scrupule. S-a îmbogățit de pe urma
proscripțiilor lui Sulla, dar apoi a ajuns plin de datorii. În anul 64 a. Chr. este implicat într-un proces
de repetundis, ceea ce nu-l împiedică să candideze pentru consulat. El este sprijinit de Crassus și
Caesar, cu care a făcut un fel de cartel electoral. Acesta a fost norocul lui Cicero, care în aceste
condiții este sprijinit de optimați. El câștigă alegerile consulare pentru anul 63 a. Chr., iar Catilina
cade.
Anul 63 a. Chr., anul consulatului lui Cicero, rămâne un an memorabil. Catilina participă în
acest an la alegerile consulare pentru anul următor, dar suferă un nou eșec. Atunci se pune în
fruntea altor elemente nemulțumite, multe dintre ele declasate, conspirând pentru a pune mâna
pe putere. Cicero descoperă toate firele conjurației și-l demască pe Catilina în senat, care emite
un senatus consultum ultimum. Cicero îi prinde pe partizanii lui Catilina și îi execută fără drept de
apel. Catilina, care a reușit să scape, cade în luptă. Episodul a devenit foarte cunoscut datorită
scrierilor lui Cicero (în primul rând Catilinarele), care și-a făcut un mare merit din înăbușirea
conjurației. Cu circumspecție trebuie citită și lucrarea lui C. Sallustius Crispus, De coniuratione
Catilinae. Sallustius, care era un partizan al lui Caesar, avea tot interesul de a-l dezvinovăți pe
acesta pentru sprijinul pe care îl dăduse inițial lui Catilina.
 Gestul de bunăvoință al lui Pompei, și anume lăsarea la vatră a legiunilor, a fost ignorat de
senat. Acesta nu a recunoscut aranjamentele făcute de Pompei în Orient și, lucru și mai grav, s-a
opus împroprietăririi veteranilor săi. Pompei a fost atunci silit să le ceară sprijin lui Cesar și lui
Crassus. Astfel a luat naștere în anul 60 a. Chr. primul triumvirat.
Primul triumvirat a fost o înțelegere particulară între trei bărbați de stat. Ei urmăreau să
se ajute reciproc în atingerea scopurilor fiecăruia. Pompei dorea ratificarea actelor sale din Orient
și împroprietărirea veteranilor, Caesar dorea să obțină consulatul, iar Crassus cerea o comandă
militară importantă în Orient. Triumviratul a fost numit de către M. Porcius Cato (Cato cel tânăr
sau Uticensis) "sfârșitul statului", mai bine zis al republicii romane. Cei trei dominau, împreună cu
clientela lor, statul roman, iar senatul era îngenunchiat.
 Cursul VIII

RĂSCOALELE SCLAVILOR ÎN SECOLELE II-I a. Chr.

În cadrul economiei de piață, care a făcut mari progrese în urma cuceririlor, o mare parte
a mâinii de lucru era asigurată de sclavi. Aceștia erau concentrați în mare număr pe latifundii și în
mine și erau exploatați fără milă. Faptul că majoritatea fuseseră cetățeni liberi ai unor state
odinioară înfloritoare, a fost încă un motiv al revoltei lor. Rareori la o răscoală a sclavilor participă
numai sclavii. Cu ei se aliază sărăcimea, populația locală nemulțumită și chiar elemente declasate.
Primele răscoale ale sclavilor au fost consemnate în Latium, Etruria și Apulia în prima jumătate a
secolului II.

Prima răscoală a sclavilor din Sicilia (136?-132 a. Chr.)

În Sicilia se practica o agricultură intensivă pe latifundiile lucrate de sclavi, iar grânele
produse aici aprovizionau în bună măsură populația Romei. Prin anul 136 izbucnește o răscoală
pe un latifundiu din apropiere de Henna. Conducătorul ei este un mag sirian pe nume Eunous;
este proclamat rege sub numele de Antiochos. Sclavii cilicieni din sud-vestul insulei se răscoală
sub conducerea lui Cleon, care i se subordonează lui Eunous. Numărul răsculaților ajunge în
curând la 70000. Sclavii sunt aliați cu sărăcimea și cu micii proprietari. Ei înving trupele romane și
cuceresc câteva orașe, printre care Tauromenium. Răscoala nu avea un program antisclavagist.
Sclavii nu au desființat sclavia ci, cel mult au inversat rolurile. Modelul urmat nu a fost o societate
de tip egalitarist, ci un regat după modelul celui Seleucid. Abia după cucerirea Numantiei (133 a.
Chr.) romanii au timp să se ocupe de sclavii din Sicilia și îi zdrobesc în anul 132. a. Chr.

Răscoala lui Aristonikos (133-129 a. Chr.)

În anul 133 a. Chr. Attalos III lasă regatul Pergamului moștenire romanilor. Aristonikos,
fratele ilegitim al lui Attalos III, se răscoală, dar nu este sprijinit de pătura dominantă, care își
socotea interesele mai bine apărate sub stăpânirea romană. Găsește sprijin în rândurile sclavilor
și ale micilor proprietari exploatați din interiorul țării. Răsculații erau însuflețiți de ideologia
egalitaristă a "Cetății Soarelui". Heliopoliții, cum se numeau, au confiscat unele mari averi pentru
organizarea apărării. A fost prima încercare din istorie de creare a unei societăți egalitariste, în
esență comuniste. Intervenția micilor regate din vecinătate și apoi intervențiile limitate ale Romei
nu au avut succes. În anii 131 și 130 a. Chr. Aristonikos a dobândit victorii. Răscoala a fost lichidată
de-abia în anul 129 de puternice forțe romane.

A doua răscoală a sclavilor din Sicilia (104-100 a. Chr.)

Scenariul acestei răscoale se aseamănă foarte mult cu cel al primei răscoale a sclavilor din
Sicilia. Sclavii se răscoală în sudul insulei la Triocala sub conducerea sirianului Salvius, care-și va
da numele Tryphon. În vest se răscoală alți sclavi conduși de cilicianul Athenion. Tryphon este
proclamat rege având capitala la Triocala. Avem și de această dată de-a face cu un fel de regat
sirian. Când Tryphon moare, locul îi este luat de Athenion. În cele din urmă răscoala este înfrântă
după lupte grele.
 Răscoala lui Spartacus (74-71 a. Chr.)
A fost ce mai mare răscoală a sclavilor din antichitate și care s-a desfășurat chiar în Italia.
În anul 74 a. Chr. are loc un complot la școala de gladiatori din Capua. 70 dintre ei fug sub
conducerea tracului Spartacus pe Vezuviu. Timp de un an se strâng aici elementele nemulțumite.
Autoritățile romane sunt treptat cuprinse de îngrijorare și în anul 73 a. Chr. iau măsuri. O legiune
comandată de un pretor blochează singura cale de retragere de pe Vezuviu. Sclavii coboară însă
cu ajutorul unor scări făcute din viță sălbatică și înfrâng legiunea. Sclavii din Campania trec în
masă e partea lui Spartacus, care învinge o armată de două legiuni.
Compoziția etnică a armatei lui Spartacus era foarte eterogenă. Găsim numeroși celți
(Crixos), germanici (Oinomaos), ca și sclavi proveniți din Balcani (Spartacus) și din Orient. Nu era
clar planul de urmat. Dacă unii doreau să părăsească Italia și să se întoarcă la casele lor
(Spartacus), alții, îmbătați de succese, credeau că se pot menține în Italia (Crixus). Între cei doi
conducători principali ai răscoalei au izbucnit disensiuni și Crixus se desparte de Spartacus. În anul
72 a. Chr. cade însă în luptă. Spartacus își continuă marșul victorios până în Valea Padului, dar nu
dă semne că ar vrea să părăsească cu oamenii săi Italia. Nu putea rămâne nici în Gallia Cisaplină,
unde predomina proprietatea țărănească și nu găsea decât puțin sprijin. Se îndreaptă spre sudul
Italiei și se înțelege cu pirații cilicieni să-l treacă în Sicilia, unde spera să să-și îngroașe rândurile
armatei cu numeroșii sclavi de pe latifundii. Este însă înșelat de pirați. Între timp conducerea
operațiunilor o preia M. Licinius Crassus, care încearcă să-l blocheze pe Spartacus în Bruttium prin
săparea unui șanț lung de 55 km. Sclavii depășesc acest obstacol și sunt siliți să dea bătălia în
Lucania (71 a. Chr.). Sunt înfrânți, Spartacus cade în luptă, iar 6000 de prizonieri sunt crucificați
de-a lungul drumului de la Capua la Roma. Un grup de răsculați care ajunge totuși în nordul Italiei
va fi zdrobit de Pompei care tocmai se întorcea din Hispania.
Sclavii nu au avut niciodată un program clar și nu-l puteau avea fiindcă nu reprezentau un
nou sistem economic și social. Ei nu urmăreau desființarea sclaviei, ci inversarea rolurilor. Își mai
închipuiau că puteau trăi în Sicilia sau în Italia din războiul dus împotriva romanilor, ceea ce nu
era cu putință.
Răscoalele sclavilor sunt un semn al crizei republicii romane. Din motive sociale și politice
se va căuta să se limiteze ponderea latifundiilor lucrate de sclavi. O metodă era refacerea micii
proprietăți țărănești prin împroprietărirea de veterani. Succesul a fost limitat. O altă metodă a
fost darea în arendă de către proprietarii de latifundii a unor mici loturi de pământ unor țărani
fără pământ sau cu pământ puțin. Acești țărani se numeau coloni, iar sistemul se numește colonat
și va avea un mare viitor.

DE LA CONSULATUL LUI CAESAR LA IZBUCNIREA RĂZBOIULUI CIVIL

Perspectivele politice
Ne aflăm în ultima fază a istoriei republicii, când ideia necesității monarhiei a pătruns
adânc în conștiința contemporanilor. Simptomatic este că lumea a fost mai surprinsă atunci când
Pompei și-a concediat legiunile decât atunci când Caesar le-a trecut peste Rubicon.
Republica nu mai exista decât formal. Din uriașul număr de cetățeni romani din Italia și din
provincii numai o parte infimă își putea exercita drepturile politice. Regimul oligarhic avea o bază
tot mai redusă. Iluzia păstrării republicii s-a datorat faptului că generalii erau ocupați în războaie
îndepărtate. Întrebarea era sub ce formă se va instaura monarhia. O soluție era principatul. Așa
cum și l-a imaginat Pompei, puterea militară și politica externă aveau să treacă în mâinile celui
dintâi cetățean al statului (princeps), în timp ce chestiunile interne rămâneau în seama instituțiilor
tradiționale. Se presupunea acceptarea de bună voie a acestui regim de către aristocrație și
tocmai aceasta a fost iluzia căreia i-a căzut victimă Pompei. A doua soluție era înlocuirea prin forță
a instituțiilor republicane cu o monarhie de tip elenistic. Aceasta pare a fi fost calea urmată de
Caesar.

Consulatul lui Caesar

La 1 ianuarie 59 intră în consulat C. Iulius Caesar și M. Calpurnius Bibulus. Senatul era
subordonat și resemnat, adversarii politici erau intimidați, iar plebea urbană era cucerită de
daruri. De pildă, printr-o lex agraria sunt împărțite domeniile din Campania. Relațiile lui Caesar
cu Pompei sunt bune. Sunt ratificate actele lui Pompei în Orient, iar acesta se căsătorește cu Iulia,
fiica lui Caesar.
Prin lex Vatinia comițiile îi acordă după expirarea mandatului lui Caesar, în calitate de
proconsul, Gallia Citerior (Gallia Cisalpină) și Illyricum dimpreună cu o armată de trei legiuni, pe o
perioadă de 5 ani. Senatul adaugă Gallia Ulterior (Narbonensis) și încă o legiune.
După expirarea consulatului Caesar rămâne cu o armată timp de trei luni în apropierea
Romei. Scopul său era neutralizarea a doi adversari ai triumviratului: M. Tullius Cicero și M.
Porcius Cato. Un P. Clodius, om al lui Caesar și mare inamic al lui Cicero, propune o lege potrivit
căreia toți cei vinovați de executarea unor cetățeni fără judecată în forme legale urmau a fi exilați.
Asta îi suna în primul rând lui Cicero, care procedase astfel cu tovarășii lui Catilina. El nu găsește
sprijin la Pompei, averea îi este confiscată și pleacă în exil la Dyrrhachium. Cato este îndepărtat
într-un mod mai elegant; este trimis să transforme Ciprul în provincie romană.

Războaiele lui Caesar în Gallia (58-52 a. Chr.)

Acordarea Illyricului trădează intenția inițială a lui Caesar de a-și îndrepta cuceririle spre
nord-est. Prin adăugarea Galliei Ulterior se crează o alternativă spre nord-vest. Caesar alege
această direcție în urma evenimentelor ce au avut loc în Gallia și dincolo de ea.
Gallia era în vremurile străvechi locuită de o populație înrudită cu ligurii. Pe la mijlocul
mileniului I a. Chr. în Gallia pătrund celții dinspre sudul Germaniei, iar iberii trec din Hispania în
sud-vestul Galliei. Celții din Gallia poartă în general numele de galli și sunt împărțiți în mai multe
populații. Belgii, un amestec de celți și de germanici, ocupă zona de la nord de râurile Sena și
Marna. În afara Aquitaniei se vorbea pretutindeni limba celtă.
Celții au dezvoltat o civilizație relativ avansată, puternic influențată, prin intermediul
coloniilor grecești (în special cu Massalia), de lumea mediteraneană. Erau pricepuți în agricultură
și în metalurgie, iar săbiile lor nu aveau egal. Comerțul intens și influența greacă au dus la apariția
unei monete proprii, imitate după moneta greacă. Totuși, din punct de vedere politic celții nu au
depășit nivelul unor uniuni de triburi. În secolul I a. Chr. unele progrese înspre unitate au fost
zădărnicite de rivalitățile intertribale. Aristocrația avea un rol însemnat și în multe cazuri l-a
îndepărtat pe rege. Un rol însemnat îl jucau preoți numiți druizi (Druidae). Gallii dispuneau de o
excelentă cavalerie, superioară celei italice, dar pedestrimea era indisciplinată.
Către sfârșitul secolului II a. Chr. spațiul celtic a început a fi invadat de seminții germanice,
de pildă de cimbri și de teutoni. Ei vor fi urmați de o confederație de triburi germanice cunoscute
sub numele de suebi. Arvernii și sequanii îi chiamă în ajutor pe suebi împotriva haeduilor. Suebii
conduși de Ariovistus îi ajută pe sequani să-i înfrângă pe haedui, dar păstrează o parte din actuala
Alsacie ca plată pentru servicii. Între timp helveții, o populație celtică de pe teritoriul Elveției de
astăzi, sunt împinși de alte populații și se pregătesc să treacă prin teritoriul haeduilor pentru a
căuta noi pământuri în sudul Galliei. Migrația helveților poate fi pusă în legătură cu catastrofa
suferită în spațiul pannonic de boi și de taurisci ca urmare a ridicării puterii dacilor sub Burebista.
Helveții îi cer permisiunea lui Caesar de a traversa provincia romană înspre sudul Galliei, ceea ce
acesta refuză. Când ei se pun totuși în mișcare, Caesar intervine, îi bate la Bibracte în anul 58 a.
Chr. și îi obligă să se întoarcă. Haeduii și alte neamuri gallice îi cer ajutor lui Caesar contra lui
Ariovistus. Caesar îl bate în același an 58 a. Chr. la Admagetobriga și confederația suebă este
spulberată. Romanii domină cea mai mare parte a Galliei.
În anul 57 a. Chr. duce lupte grele cu belgii (nervii), iar ofițerii săi fac progrese în centrul
Galliei și în Aquitania. În anul următor au loc confruntări cu veneții din peninsula Bretagne, se dă
împotriva acestora chiar o luptă navală pe ocean și sunt supuse alte populații din Aquitania. Gallia
părea supusă și Caesar își putea îndrepta atenția asupra evenimentelor care se desfășurau în
Italia.
În anul 56 a. Chr. triumviratul a fost reînnoit. În anul 55 a. Chr. este consemnat consulatul
lui Pompei și al lui Crassus. Lui Pompei îi este atribuită Hispania, pe care o guvernează prin legați,
în timp ce el rămâne la Roma, pe care o domină. Crassus primește o comandă în războiul împotriva
parților. Lui Caesar i se prelungește comanda cu încă 5 ani, deci până la sfârșitul anului 50 a. Chr.
Între timp noi popoare germanice (usipeții și tencterii) trec Rinul. Caesar îi bate (55 a. Chr.)
și trece la rândul său Rinul pe un pod de vase. Timp de 18 zile face o demonstrație a puterii romane
pe pământul Germaniei libere. Același scop l-a avut trecerea în același an în Britannia. În anul 54
a. Chr. Caesar trece din nou în Britannia, desfășurând operațiuni militare contra populațiilor
celtice de aici. La sfârșitul anului 54 a. Chr. izbucnește o răscoală în Gallia. Sunt atacate legiunile
care iernau în diferitele părți ale Galliei. În tot cursul anului 53 se duc lupte grele pentru
înnăbușirea răscoalei. Aceasta se generalizează însă în anul 52 a. Chr. În fruntea ei se află arvernii
conduși de Vercingetorix. În această mare confruntare cu romanii este propagată pentru prima
oară ideia unității celtice. Vercingetorix evită lupta în câmp deschis cu romanii și caută să le taie
căile de comunicații. Caesar suferă chiar un semieșec în fața cetății Gergovia. Vercingetorix este
însă înfrânt atunci când încearcă să treacă la ofensivă și se fortifică în fortăreața Alesia. Soarta
întregii Gallii depindea acum de Alesia. Caesar întreprinde mari lucrări genistice. Înconjoară Alesia
cu două circumvalații, una având rolul de a-i izola pe apărători de exterior, cealaltă de a-i proteja
pe romani de atacurile din afară. Caesar înfrânge o armată venită în sprijinul Alesiei și îi silește pe
apărători prin foame să se predea. Vercingetorix va fi ținut prizonier timp de 6 ani, va fi târât în
anul 46 în triumful lui Caesar, iar apoi va fi strangulat. În anul 51 a. Chr. sunt zdrobite ultimele
centre de rezistență.
Cucerirea Galliei este o dovadă a geniului militar al lui Caesar. El s-a îmbogățit, și-a plătit
imensele datorii și va putea mânui imense fonduri în scopuri politice. Pentru Caesar principalul
rezultat a fost constituirea unei armate foarte bine pregătite și fidele. În urma cuceririi, în Gallia
este menținută organizarea pe triburi, iar tributul impus este moderat. Pentru istorie cucerirea
Galliei a avut o importanță covârșitoare. În scurt timp Gallia se va transforma într-o citadelă a
civilizației romane, care va reuși să reziste migrațiunii popoarelor.

Declanșarea crizei interne

 Visul lui M. Licinius Crassus a fost să pășească pe urmele lui Alexandru Macedon. În anul
53 a. Chr. își pierde în lupta împotriva parților de la Carrhae viața și cea mai mare parte a armatei.
În felul acesta au rămas în viață numai doi triumviri. În anul 54 a. Chr. murise Iulia, fiica lui Caesar
și soția lui Pompei și odată cu asta singura legătură care mai exista între cei doi a dispărut.
Roma era terorizată de două bande rivale, a lui Clodius și a lui Milo. În cursul unei încăierări
de la începutul anului 52 a. Chr. Clodius este ucis. Cicero, care fusese hărțuit de Clodius, îl apără
pe Milo cu mult entuziasm în proces. Anul 52 a. Chr. este și anul consulatului sine collega a lui
Pompei, în fapt o dictatură mascată, care adâncește prăpastia dintre el și Caesar. În virtutea unei
lex Pompeia magistrații nu mai erau trimiși în provincie îndată după expirarea magistraturii, ci
după cinci ani. Ascuțișul legii era îndreptat și împotriva lui Caesar. În cazul în care ar mai fi exercitat
magistratura supremă nu s-ar mai fi putut întoarce îndată în provincie. Pericolul era însă imediat,
căci îi putea fi trimis un înlocuitor în provincie. Printr-o altă lege se interzicea solicitarea
consulatului alrfel decât în persoană. Caesar ar fi trebuit deci să-și concedieze întâi armata și apoi
să vină la Roma ca simplu particular, ceea ce l-ar fi făcut o victimă sigură pentru adversarii săi.
În primele zile ale lui ianuarie 49 Caesar este rechemat din Gallia și îi este numit un
înlocuitor. El însuși este invitat să vină la Roma ca simplu particular, dacă voia să solicite
consulatul. La veto-ul tribunilor favorabili lui Caesar, adversarii acestuia determină un senatus
consultum ultimum, căruia Caesar îi răspunde cu trecerea, în noaptea de 10-11 ianuarie a
Rubiconului, pârâul care separa Gallia Cisalpină de Italia.

Războiul civil
În fața iuțelii cu care înainta Caesar, Pompei a strâns toate trupele pe care le avea la
dispoziție și a părăsit împreună cu magistrații Italia prin Brundisium, trecând în peninsula
Balcanică. Din cauza grabei au uitat să ia până și tezaurul din Roma. Caesar ocupă cu ușurință
Italia, dar restul statului, în afară de Gallia, și mările se aflau în mâinile adversarilor. Caesar ocupă
prin legații săi Sicilia și Sardinia și, lăsându-l deocamdată pe Pompei să-și continue pregătirile,
trece în Hispania. Într-o grea bătălie îi învinge pe partizanii lui Pompeius la Ilerda în vara anului 49
a. Chr., iar la întoarcere asediază Massalia și o silește să capituleze.
La începutul anul 48 a. Chr. Caesar trece cu șapte legiuni în peninsula Balcanică. Din
aprilie până în iulie are loc un război de poziții la sud de Dyrrhachium. Ostilitățile se mută apoi în
Thessalia. În august 48 a. Chr. Caesar zdrobește la Pharsalos armata lui Pompei, care era de două
ori mai numeroasă. O parte dintre optimați, între care și Cicero, se resemnează și se întoarce în
Italia. Pompei fuge în Egipt. Îl ajutase mult pe Ptolemaios XII și spera recunoștința copiilor săi,
Ptolemaios XIII și Cleopatra. A fost însă ucis îndată, pentru ca Egiptul să nu-și strice relațiile cu
Caesar. Caesar trece în Asia Mică și de-aici la Alexandria, unde arbitrează în conflictul dintre
Ptolemaios XIII și Cleopatra pentru tronul Egiptului. El proclamă o domnie comună a celor doi.
Fiindcă nu a fost un arbitru nepărtinitor, izbucnește un război cunoscut sub numele de războiul
alexandrin. Ptolemaios XIII îi asediază pe Caesar și pe Cleopatra într-un cartier al Alexandriei din
toamna anului 48 până în primăvara lui 47 a. Chr. Cu această ocazie arde pentru prima oară
celebra bibliotecă. Caesar este în cele din urmă salvat de un șef galat pe nume Mithradates, iar
Ptolemaios XIII se înneacă în Nil. Cleopatra încheie o căsătorie de formă cu un alt frate, Ptolemaios
XIV, dar copilul născut îi aparține lui Caesar și va purta numele de Caesarion.
Între timp pompeienii și-au regrupat forțele în Africa, unde sunt sprijiniți de Iuba, regele
Numidiei. Totuși, Caesar se îndreaptă din Egipt spre Asia Mică, unde Pharnakes, un fiu al
Mithradates VI Eupator își făurise un regat din Pontus, Bithynia, Cappadocia și regatul Bosporan.
Îl învinge ușor și în urma victoriei îi trimite senatului mesajul "veni, vidi, vici". Trece apoi în Italia,
iar la sfârșitul anului 47 în Africa. În aprilie 46 la Thapsus pompeienii suferă o mare înfrângere.
Când Caesar apare în fața Utticii, Cato se sinucide în oraș. Nu voia să-i fie îndatorat "tiranului,
care-i ierta pe cei asupra căror viață nu avea nici un drept". Într-adevăr, Caesar i-a iertat pe toți
adversarii săi politici, inclusiv pe Cicero.
Tot în anul 46 a. Chr. Caesar serbează triumful asupra Galliei, Egiptului, a lui Pharnakes și
a lui Iuba. Cu această ocazie vin la Roma Cleopatra, Ptolemaios XIV și Caesarion, iar evenimentul
este consemnat în corespondența lui Cicero cu înțepăturile obișnuite. La sfârșitul anului 46 Caesar
pleacă în Hispania, unde fiii lui Pompei organizaseră o nouă rezistență. În martie 45 ei sunt înfrânți
la Munda și cu asta războiul civil ia sfârșit.

Dictatura lui Caesar

De la trecerea Rubiconului până la asasinarea sa la idele lui Martie (15 martie) 44 Caesar
nu a petrecut la Roma mai mult de 15 luni. Cu toate acestea activitatea sa a fost extraordinară.
Să vedem întâi cum și-a clădit sistemul de guvernare. Deoarece puterea civilă legală nu
putea fi obținută decât pe cale constituțională, Caesar și-a aservit înainte de toate organul
legislativ și anume comițiile tribute. O lege îi atribuie prerogativele de tribun și inviolabilitatea
tribuniciană.
Prin ius commendationis avea dreptul de a-i numi pe consuli și jumătate din numărul
celorlalți magistrați, ceea ce însemna subordonarea totală a comițiilor centuriate. Prin mărirea
numărului magistraților, reducerea timpului în care își exercitau magistratura, prin acordarea
titlului de consularis unora care nu fuseseră consuli, a celui de praetorius unora care nu fuseseră
pretori, Caesar urmărea nu numai răsplătirea a cât mai mulți partizani, ci și deprecierea
magistraturilor. În schimb, creștea neîncetat importanța magistraturilor pe care le exercita el
însuși. În primii ani a fost dictator anual, apoi consul perpetuus; după Thapsus devine dictator pe
10 ani, iar la sfârșitul anului 45 dictator pe viață. Ca dictator Caesar comanda toate legiunile, iar
magistrații și promagistrații nu mai acționau decât sub auspiciile sale și ca delegați ai săi.
Reformarea senatului era lovitura cea mai grea pe care Caesar o putea da oligarhiei. Având
prin funcția de praefectus morum putere censorială, Caesar a umplut senatul de partizani de-ai
săi, sporindu-i totodată numărul la 900. Apoi îi răpește atribuțiunile cele mai importante. Pune
mâna pe aerarium și îi retrage senatului controlul circulației monetare; își asumă numirea
guvernatorilor; dispune asupra războiului și asupra păcii. Sâmburele puterii monarhice constă în
cumulul și acordarea pe viață a trei magistraturi: dictatura, tribunatul și puterea censorială. Li se
adaugă titlul de imperator, pe care îl cuprinde în nume. El nu se mai referă la generalul victorios
aclamat de soldații săi pe câmpul de luptă, ci la deținătorul unui imperium infinitum care conferă
autoritatea supremă asupra statului.
Toate aceste magistraturi și funcții obținute prin forța armelor nu puteau justifica
supunerea unor cetățeni de către un egal al lor. De aceea Caesar s-a folosit de orice succes politic
pentru a se ridica din rândurile muritorilor de rând, după cum din fiecare etapă a divinizării sale a
tras foloase politice. Ne putem întreba dacă Caesar a dorit într-adevăr să se proclame rege, dar
atribuțiile și aparența regalității existau. Prin urmare, regimul politic instituit de Caesar a fost o
dictatură militară cu tendința de a se apropia ca formă de monarhia de tip elenistic.
Ca reprezentant inițial al popularilor Caesar respectă programul Gracchilor, dar,
dispunând de mijloace diferite, nu mai este silit la concesii păgubitoare. Cavalerilor le ia
posibilitatea de a exploata provinciile, desființând definitiv arendarea impozitelor directe. În ce
privește distribuțiile gratuite de grâne, Caesar limitează drastic numărul beneficiarilor. Situația
plebei a fost efectiv îmbunătățită prin ocuparea ei în mari lucrări publice și, mai ales, prin masive
distribuiri de pământuri. El a înființat un mare număr de municipii și colonii romane în provinciile
vestice ale statului roman, contribuind în mod decisiv la romanizarea lor și la ușurarea marilor
probleme sociale. Caesar și-a impus controlul asupra provinciilor, sarcinile publice au fost reduse,
intermediarii au fost înlăturați. S-au pus bazele unificării statului din punct de vedere
administrativ, monetar, în religie, drept și calendar.
Deși Caesar a luptat contra nobilimii senatoriale, printre partizanii săi se aflau o mulțime
de aristocrați. Deși a înlăturat sistemul arendării impozitelor, cele mai importante cercuri
financiare se aflau în tabăra sa. Plebea era hotărât de partea sa. Printre partizanii lui Caesar se
aflau deci reprezentanți ai tuturor păturilor sociale libere, ceea ce înseamnă că interesele
economice și politice ale acestora erau superioare intereselor tradiționale. Aceste interese erau
interesele marii majorități a oamenilor liberi din Italia și din provincii. Singura categorie socială
care a avut de suferit a fost oligarhia senatorială. Monarhia constituia factorul unificator al
teritoriilor și popoarelor cucerite.
Ceea ce a realizat Caesar a avut caracter de schiță, căci timpul nu i-a permis mai mult. El
nu a menajat spiritul republican, iar odată cu asumarea dictaturii pe viață, toate speranțele
republicanilor s-au năruit. Situația sa a devenit critică și, judecând după planurile sale de viitor, se
pare că și-a dat seama de asta. Caesar plănuia campanii grandioase împotriva parților, în Caucaz,
împotriva lui Burebista. În cei trei ani pe care i-ar fi petrecut în Orient timpul ar fi lucrat pentru el,
iar noile succese i-ar fi dat un drept de necontestat de a domni asupra operei sale. Nu a fost
singurul care și-a dat seama de asta și de aceea a fost ucis cu trei zile înainte de plecare, în 15
martie 44 a. Chr.
 Cursul IX

AL DOILEA TRIUMVIRAT ȘI RĂZBOIUL CIVIL

Evenimentele până la al doilea triumvirat

Speranțele lui Cicero și ale prietenilor săi că republica va fi restaurată nu au durat prea
mult. Ucigașii lui Caesar, în fruntea cărora se aflau M. Iunius Brutus și C. Cassius, s-au refugiat pe
Capitoliu, în timp ce în oraș domneau soldații lui M. Aemilius Lepidus și ai lui M. Antonius. Se
ajunge la un compromis între partizanii lui Caesar și ucigașii acestuia. La funeraliile lui Caesar M.
Antonius citește testamentul lui Caesar. Când plebea află că dictatorul i-a destinat o avere
considerabilă, în oraș izbucnesc turburări, care îi silesc pe Brutus, pe Cassius și pe partizanii lor să
părăsească Roma. Orașul va fi dominat de M. Antonius, care, sub pretextul îndeplinirii dorințelor
cuprinse în actele lui Caesar, pe care pusese mâna, își urmărește fără scrupule interesele. Face,
de pildă, să i se confere provinciile Galliile Cisalpină și Transalpină pe o durată de cinci ani. Gallia
Cisalpină era însă guvernată de D. Iunius Brutus, fratele lui M. Iunius Brutus, iar M. Antonius
încearcă să i-o zmulgă.
În acest moment Cicero reintră în scenă. El ține împotriva lui M. Antonius cuvântări atât
de vehemente, încât au fost numite Filipice datorită asemănării cu cuvântările lui Demosthenes
împotriva lui Filip II al Macedoniei. Acum își face apariția C. Octavius, un tânăr de 19 ani. Acesta
era un nepot de soră al lui Caesar. A fost adoptat de acesta prin testament, având deci tot dreptul
de a purta numele C. Iulius C(ai) f(ilius) Caesar, iar, pentru că se trăgea din ginta Octavia, era
cunoscut și sub numele de Octavianus. Cicero crează o alianță între senatul care avea voința de a
i se împotrivi lui M. Antonius, dar nu avea mijloace, și Octavian, în jurul căruia s-au strâns de îndată
veteranii tatălui său adoptiv.
Cei doi consuli ai anului 43 a. Chr. au fost Hirtius și Pansa. A fost emis un senatus consultum
ultimum împotriva lui M. Antonius. În fruntea armatei senatului se aflau cei doi consuli, cărora le-
a fost adăugat Octavian cu titlul de pro praetore. La Mutina M. Antonius este înfrânt, dar cei doi
consuli cad pe câmpul de luptă, iar Octavian se trezește șef de facto al armatei. El cere senatului
unul dintre locurile de consul. Cererea era ilegală din motive de vârstă și de cursus honorum.
Senatul refuză, Octavian ocupă Roma și este ales consul în cadrul unor așa-zise comiții. Se simte
însă prea slab și încheie o înțelegere cu M. Antonius și cu Lepidus. Astfel ia naștere cel de-al doilea
triumvirat.
Cei trei erau triumviri rei publicae constituendae. Nu mai avem de-a face, ca în cazul
primului triumvirat, cu o înțelegere privată între trei oameni politici, ci cu o magistratură
extraordinară. Ea era ilegală, căci, chiar dacă a fost aprobată de comiții, a fost obținută prin forța
armelor. Prevedea imperium cu putere constituantă pe cinci ani, dreptul de a-i numi pe toți
magistrații și împărțirea provinciilor. Au fost, ca și pe vremea lui Sulla, afișate liste de proscripții.
Cea mai cunoscută victimă a lor a fost Cicero (decembrie 43 a. Chr.), sacrificat de Octavian urii lui
M. Antonius și a familiei acestuia.

De la Philippi la Actium
Brutus și Cassius dețineau imperium maius în jumătatea răsăriteană a statului roman.
Pregătirile lor de război au însemnat și jafuri, violențe și suferințe ale provincialilor. Sextus
Pompeius, fiul lui Pompeius Magnus, își crease între timp un adevărat imperiu maritim în Sicilia și
în Sardinia.
În vara anului 42 la Philippi în Macedonia s-au confruntat în total 43 de legiuni. Armata lui
Brutus și Cassius este zdrobită, iar ei înșiși cad pe câmpul de luptă. Meritul victoriei l-a avut M.
Antonius și în mult mai mică măsură Octavian. Acesta a și fost punctul culminant al carierei și al
influenței lui M. Antonius. El își rezervă dreptul de a reorganiza Orientul, Lepidus rămâne numai
cu Africa, iar Octavian rămâne cu Occidentul și cu Italia, dar aici este îndeaproape supraveghiat
de rudele lui M. Antonius și anume de fratele acestuia, L. Antonius, împreună cu soția Fulvia.
În anul 41 a. Chr. are loc războiul perusin. L. Antonius este asediat în Perusia și învins. M.
Antonius debarcă în anul 40 a. Chr. la Brundisium, dar confruntarea este evitată. Octavian, care
știa prea bine că încă nu erau coapte condițiile victoriei, încheie cu M. Antonius următoarea
înțelegere: M. Antonius păstrează toate provinciile orientale, Octavian toate provinciile
occidentale cu excepția Africii. Înțelegerea este întărită prin căsătoria lui M. Antonius cu Octavia,
sora lui Octavian. În anul 37 a. Chr. triumviratul va fi prelungit, de data aceasta fără ratificarea
comițiilor.
Între timp imperiul maritim al lui Sex. Pompeius amenința tot mai mult comunicațiile în
Mediterană. O flotă puternică este construită și comandată de M. Vipsanius Agrippa, unul dintre
principalii colaboratori ai lui Octavian. Agrippa îl bate pe Sex. Pompeius în anul 36 a. Chr. lângă
coastele Siciliei în dreptul localității Naulochus. Lepidus caută să profite de situație și își debarcă
legiunile în Sicilia. Ele trec de partea lui Octavian, Lepidus își pierde calitatea de triumvir, dar i se
permite să rămână până la sfârșitul vieții pontifex maximus.
Între timp M. Antonius pornește un război împotriva parților, care se încheie cu rezultate
neconcludente în anul 36 a. Chr. Începuse, de altfel, să prefere vieții de soldat plăcerile de la
curtea Cleopatrei. A dat în dar Cleopatrei și copiilor pe care-i avea cu ea provincii romane întregi,
ceea ce a stârnit indignare la Roma. Relațiile cu Octavian au fost definitiv compromise atunci când
a repudiat-o pe Octavia.
În timp ce M. Antonius se compromitea în Orient, Octavian făcea mari progrese în
unificarea sub conducerea sa a Occidentului. La sfârșitul anului 33 a. Chr. triumviratul a expirat.
Octavian nu mai avea nici o împuternicire legală, iar cei doi consuli ai anului 32 erau oamenii lui
M. Antonius. Atunci Octavian a dat o lovitură de stat. Apare cu armata în senat. Consulii împreună
cu toți partizanii lui M. Antonius fug la acesta, iar Octavian nici nu se gândește să-i împiedice.
Citește în public testamentul lui M. Antonius, pe care acesta îl lăsase în păstrare vestalelor, și
poporul află ce daruri nepermise urmau a fi făcute Cleopatrei și copiilor lor. Octavian își
prelungește arbitrar prerogativele de triumvir și primește jurământul de credință din partea
întregii populații a Italiei și a provinciilor occidentale. Acest jurământ, care echivala cu un plebiscit,
a constituit unica bază, chiar dacă discutabilă, a poziției lui Octavian în prima parte a războiului
contra lui M. Antonius. El este ales consul pentru anul 31 a. Chr.
În septembrie 31 a. Chr. în dreptul capului Actium din golful Ambraciei se confruntă flota
lui Octavian, condusă de Agrippa, cu flota lui Antonius și a Cleopatrei. După primele lovituri date
de flota lui Agrippa, Cleopatra își pierde capul și fuge cu corăbiile ei. M. Antonius o urmează, iar
legiunile acestuia, care așteptau pe țărm, capitulează. În primăvara anului 30 a. Chr. Octavian se
îndreaptă prin Syria și Palestina spre Egipt în fața unei rezistențe aproape inexistente. M. Antonius
se sinucide, iar Cleopatra, căzută în captivitatea lui Octavian, îi urmează exemplul. Caesarion este
ucis din ordinul lui Octavian. Acesta devine stăpânul de necontestat al întinsului stat roman.
Perioada care începe acum este cea a Imperiului, iar prima secțiune a acestuia se numește
Principat.

PRINCIPATUL LUI AUGUSTUS

Teoria constituțională
Octavian (Augustus) a fost adevăratul întemeietor al regimului Principatului, atunci când
monarhia devenise singura formă de guvernământ posibilă pentru un stat devenit imens. Acest
lucru l-au recunoscut și contemporanii lucizi sau istoricii. Tacitus, de pildă, afirmă că "după lupta
de la Actium guvernarea unuia singur a devenit condiția păcii".
În Res gestae Divi Augusti, un text epigrafic în latină și greacă descoperit la Ancyra, numit
și Monumentum Ancyranum sau Testamentul lui Augustus, acesta face o apologie a întregii sale
politici. Conform acestei scrieri în cariera politică a lui Augustus s-ar distinge două perioade. Într-
o primă perioadă, între anii 43-27 a. Chr., Augustus ar fi deținut puteri extraordinare, dar cu bază
legală, deoarece emanau de la popor (consulatul, triumviratul, referendumul din 32). A doua
perioadă, între anii 27 a. Chr.-14 p. Chr., ar fi fost una constituțională. Acum Augustus ar fi refuzat
sistematic orice funcție neconstituțională (dictatura, consulatul perpetuu, cura legum morumque)
și ar fi acceptat numai puteri constituționale. De fapt, în prima perioadă toate magistraturile au
fost obținute prin forța armelor. În continuare a refuzat într-adevăr toate funcțiile care aveau o
rezonanță monarhică, fiindcă a găsit o altă cale.
Căutările au fost îndelungate. A încercat întâi cu consulatul pe care l-a exercitat în 43, 33
și, fără întrerupere, între 31-23 a. Chr. Octavian nu se socotea legat de legile lui Sulla, care a
transformat consulatul într-o magistratură civilă. Totuși, consulatul era pentru el un instrument
incomod din cauza principiului anualității și al colegialității. În anul 36 primește sacrosanctitas, în
anul 30 a. Chr. ius auxilii, adică două elemente importante ale puterii tribuniciene, iar în anul 29
a. Chr. funcția de princeps senatus.
De drept bazele Principatului sunt puse în ședințele senatului din 13 ianuarie și din 16
ianuarie 27 a. Chr. În ședința din 13 ianuarie Octavian își afirmă dorința de a reveni în viața privată.
Renunță la puterile excepționale și restituie senatului și poporului roman guvernarea statului.
Izbucnesc proteste și senatorii îl imploră pe Octavian să nu părăsească statul în voia soartei. Până
la urmă acesta se lasă înduplecat cu condiția unei duble limitări a puterilor sale: în timp și în spațiu.
Ele ar fi limitate la 10 ani, iar provinciile sunt împărțite între el și senat. El acceptă să administreze
în numele poporului roman șapte provincii, în timp ce senatul păstrează zece. Trebuie însă
observat că provinciile imperiale erau provincii militare, care conțineau trupe, pe când provinciile
senatoriale erau în general lipsite de importanță militară și de armată. Despre limitarea în timp în
curând nu se va mai vorbi. În ședința din 16 ianuarie senatul îi conferă epitetul Augustus. De-acum
încolo numele său oficial va fi Imperator Caesar Divi filius Augustus. Titlul de imperator, pe
vremuri acordat pe câmpul de luptă de soldați comandantului victorios, este primul element al
numelui și reprezintă deci un praenomen Imperatoris. Caesar, inițial un cognomen al gintei Iulia,
ocupă locul al doilea și îndeplinește deci rolul de nomen Imperatoris. Filiația, Divi filius, înseamnă
"fiul celui divin (consacrat, trecut între zei)". Epitetul Augustus, derivat din augere (a crește, a
amplifica) are un conținut religios și înseamnă "cel favorizat de zei". Filiația și epitetul Augustus
subliniază componenta divină a persoanei împăratului și îi conferă un caracter sacru. În anul 2 p.
Chr. Augustus va primi și epitetul pater patriae.
 Un alt moment esențial în fărirea regimului Principatului a fost anul 23 a. Chr. Până acum
Augustus exercitase consulatul fără întrerupere. Renunță la consulat pentru anul următor, dar
primește imperium proconsulare maius și tribunicia potestas (puterea tribuniciană) completă.
Potrivit teoriei oficiale a regimului imperial, princeps era primul dintre cetățeni,
reprezentantul legitim al poporului roman, căruia acesta i-a transferat toate drepturile. Augustus
însuși ne spune în Res gestae: "De-atunci (din 13 ianuarie 27) i-am întrecut pe toți prin auctoritas;
cât despre potestas, nu am avut cu nimic mai mult decât ceilalți, cu care am fost coleg în
magistratură". Să comparăm acest comentariu cu cel făcut de Cassius Dio asupra aceleiași ședințe
din 13 ianuarie 27: "Astfel, puterea poporului și a senatului au trecut în întregime la Augustus și,
începând de-acum, a fost întemeiată monarhia pură".
Esența Principatului lui Augustus este dictatura militară, având o fațadă constituțională
care se sprijinea pe trei piloni: imperium proconsulare maius, tribunicia potestas și funcția de
pontifex maximus. În realitate nici imperium proconsulare maius, nici tribunicia potestas nu sunt
constituționale; și mai neconstituțional este cumulul lor.
Prin imperium proconsulare maius înțelegem înainte de toate comanda asupra întregii
armate, care luptă sub auspiciile sale, ceea ce înseamnă: dreptul exclusiv de a recruta soldați, de
a înființa trupe și de a le lăsa la vatră; numirea tuturor ofițerilor; conferirea tuturor decorațiilor;
solda plătită de funcționari imperiali. Mai înțelegem autoritatea asupra provinciilor imperiale, dar
fiindcă imperium proconsulare era maius, împăratul se putea amesteca și în provinciile senatoriale
guvernate de proconsuli. Imperium proconsulare maius era nelimitat în timp și spațiu.
Tribunicia potestas se acorda pe viață, dar se reînnoia an de an în 10 decembrie, ziua
intrării în magistratură a tribunilor plebei. Acest amănunt este important, căci ne ajută la datarea
inscripțiilor imperiale. Tribunicia potestas îi conferea împăratului sacrosanctitas și ius auxilii. Era
nelimitată în timp și în spațiu, iar împăratul nu era supus dreptului de veto al colegilor. El însuși
avea drept de veto împotriva hotărârilor senatului și ale tuturor magistraților. Dispunea de ius
agendi cum patribus și de ius agendi cum populo, ceea ce înseamnă că avea inițiativă în raporturile
cu senatul și cu comițiile.
Augustus a ocupat funcția de pontifex maximus în anul 12 a. Chr., la moartea lui Lepidus.
Prin această funcție împăratul devenea șef al colegiului de pontifices, al celor patru mari colegii
de preoți și al religiei oficiale romane. Aceasta îi dădea un imens prestigiu moral. Avea
competență religioasă generală, de pildă în interpretarea dreptului sacru și în fixarea calendarului.
Avea în grija sa cultul divinităților, în primul rând al triadei capitoline.
Împăratul avea și prerogative complementare. Era princeps senatus, ceea ce însemna un
fel de președinție a senatului. Exercita când dorea magistraturi, dar evident, numai consulatul.
Avea dreptul de commendatio, ceea ce însemna că recomanda magistrați, care erau aleși în mod
obligatoriu. Mergea până acolo încât îi și numea. Avea dreptul de a acorda cetățenie romană și
de a înființa comunități. Bătea monetă, pe cea de aur și de argint în exclusivitate. Stabilea
componența senatului, ceea ce înseamnă că deținea puterea censorială. Decidea în problemele
războiului și ale păcii, asumându-și deci rolul comițiilor centuriate. În ceea ce privește dreptul,
împăratul emitea edicta și constitutiones sau dădea soluții (rescripta) când era consultat. Aceste
acte vor constitui o parte esențială a dreptului roman.
Augustus purifică senatul de elementele dubioase pătrunse în cursul războaielor civile și
îl transformă într-un instrument de administrare a Italiei și a provinciilor. Senatorii sunt recrutați
din ordinul senatorial, condiția de a intra în senat fiind exercitarea primei magistraturi, și anume
a quaesturii. A fost stabilit un regulament de funcționare a senatului, cu ședințe ordinare și
extraordinare la care prezența era obligatorie. Senatul avea competență judiciară și legislativă
emițând senatus consulta. Administra teritoriul, adică Italia, Roma și provinciile senatoriale. Avea
dreptul de a bate monete de bronz, care purtau și inscripția s(enatus) c(onsulto). Aparent senatul
avea deci o competență generală; în realitate întreaga sa activitate se desfășura în umbra
împăratului. Împărțirea puterilor între împărat și senat, așa-zisa dyarhie, este iluzorie. O putem
interpreta numai în sensul că împăratul și-a luat partea leului. Senatul rămâne în primul rând un
rezervor de recrutare a ofițerilor superiori și a cadrelor administrației imperiale.
Senatul își pierde mult din atribuțiunea sa de consilium în favoarea unui grup mai restrâns,
numit consilium principis. Aici este urmată și o veche tradiție republicană, conform căreia un
comandant militar sau un demnitar își alcătuia un cerc restrâns de amici sau comites, cu care se
sfătuia. Din consilium principis făceau parte membri de familie, senatori, cavaleri și juriști.
Augustus menține comițiile centuriate și comițiile tribute. El însuși ia parte la alegerile din
comițiile centuriate, iar o parte dintre legile sale sunt votate în comițiile tribute. La un moment
dat se face o inovație interesantă, și anume votul prin corespondență pentru decurionii coloniilor
militare din Italia. Se renunță repede, în parte și din cauza sistemului greoi de comunicații, care
caracteriza întreaga antichitate. Tiberius nu va mai convoca nici comițiile centuriate, nici pe cele
tribute. Senatul va prelua atribuțiunile electorale ale comițiilor centuriate și îi va alege pe toți
magistrații. Puterea legislativă va fi împărțită între senatul care va emite senatus consulta și
princeps, care va emite edicta, constitutiones și rescripta.

Aspecte sociale
Pozițiile și funcțiile fiecărei pături sociale libere au fost redefinite. Au fost fixate condiții
precise pentru apartenența la cele două ordine superioare ale societății romane: ordinul
senatorial (ordo senatorius) și ordinul ecvestru (ordo equester).
Simplificând un pic lucrurile, condițiile apartenenței la ordinul senatorial erau trei: naștere
liberă, un cens (avere) de 1 milion de sesterți și dignitas (calități civice și morale). Trei erau și
condițiile apartenenței la ordinul ecvestru: naștere liberă, un cens (avere) de 400.000 de sesterți
și dignitas. Cele două ordine superioare ale societății romane aveau privilegii politice și sociale,
iar membrii lor parcurgeau cariere distincte. Ele dădeau imperiului cadrele administrative și
militare.
Augustus era preocupar și de menținerea numărului și vitalității, în primul rând a
membrilor celor două ordine. Astfel s-a născut o întreagă legislație, care a însemnat și un amestec
în viața personală a cetățenilor. Putem da ca exemple lex Iulia de adulteriis, care pedepsea cu
asprime adulterul, sau lex Iulia de maritandis ordinibus, care înlătura avantajele materiale și
politice pentru cei care nu aveau copii. Un scop asemănător avea și lex sumptuaria, îndreptată
împotriva luxului.
Alte probleme, cum ar fi structurile sociale, finanțele sau armata în timpul Principatului,
vor fi tratate mai târziu.

Cultul imperial
Întemeierea monarhiei a însemnat și întemeierea cultului imperial. Epitetul Augustus și
filiația fac de la bun început o distincție clară între împărat și ceilalți muritori, aceasta pentru a
înlătura de la bun început orice reproș privind ilegalitatea poziției politice. Împăratul reprezintă
personificarea virtuților cardinale romane: virtus, clementia, iustitia și pietas. Armata, ordinele
sociale și provinciile îi jură credință, iar în jurăminte este invocat, alături de triada capitolină,
genius Imperatoris. Cultul imperial este practicat de toți magistrații, fie ai Imperiului, fie
municipali, și de toți cei care îndeplinesc funcții civile și militare, inclusiv de sclavii și de liberții
imperiali. Conciliile provinciale sunt în Orient de inspirație elenistică, iar în Occident sunt
organizate începând cu Augustus. Un exemplu îl constituie concilium trium Galliarum, care se
întrunea la Lugdunum (astăzi Lyon). Principalul scop al acestor concilii este acela de a asigura
cultul imperial în numele întregii provincii.
Din poziția sa de pontifex maximus Augustus a reînviat vechile tradiții, vechile ritualuri și
vechile colegii de preoți, încercând să arate că tradițiile republicane romane nu constau numai în
cele politice. O manifestare semnificativă în acest sens au fost ludi saeculares din anul 17 a. Chr.,
ilustrate de celebrul carmen saeculare al lui Horațiu. De altfel, cei mai de seamă oameni de artă
și cultură romani, și ne aflăm în epoca de aur a literaturii romane, au sprijinit prin mijloacele lor
propaganda imperială. În centrul acestei propagande se afla ideea păcii, pax Augusta, care își
revărsa binefacerile asupra Italiei și asupra provinciilor. Este ideea exprimată de unul dintre cele
mai importante monumente ale artei romane – ara pacis Augustae.

Politica externă a lui Augustus

Augustus renunță la grandioasele planuri de cuceriri ale lui Caesar și își fixează ca obiectiv
"coercendum intra terminos imperium", ceea ce înseamnă cuprinderea statului roman între
granițe naturale lesne de apărat. Acestea sunt și granițele lumii mediteraneene și ale
hinterlandului ei, dincolo de care spiritul practic roman cu greu se putea hotărî să se aventureze.
Noua politică este ilustrată și de faptul că Augustus a redus după Actium numărul legiunilor de la
50 la circa 25. Vom vedea în continuare care au fost direcțiile politicii externe romane.
Africa și Marea Roșie – În ciuda unei expediții romane în Nubia, Augustus fixează frontierea
provinciei romane Egipt în zona primei cataracte a Nilului. Pentru siguranța navigației în marea
Roșie și spre India este trimisă o expediție de pedepsire a Regatului Sabaean în sud-vestul
peninsulei Arabia.
Asia Mică și Eufratul – Deși după Actium Augustus avea posibilitatea de a rezolva conflictul
cu parții prin mijloace militare, el a preferat calea diplomației. Sub amenințarea invaziei el îl silește
pe regele parților să restituie prizonierii romani și însemnele capturate. Armenia devine regat
clientelar, iar regele său este încoronat de un reprezentant al împăratului. Augustus anexează
Galatia și o transformă în provincie.
Hispania – Sunt anexate după lupte grele Asturia și Gallaecia din colțul de nord-vest al
peninsulei.
Gallia – Aici realizările lui Augustus sunt mai mult administrative decât militare. În spațiul
gallic sunt organizate trei provincii: Aquitania, Gallia Lugdunensis și Belgica.
Politica pe Dunăre – Sunt supuse toate regiunile până pe Dunărea superioară și mijlocie.
Printr-o acțiune concertată în anul 15 a. Chr. Tiberius pătrunde dinspre vest pe teritoriul de astăzi
al Elveției și îi bate pe vindelicii de neam celt, iar Drusus trece Alpii și îi supune pe reți (Raeti). Prin
aceasta Raetia și Noricum ajung sub ocupația militară romană. Între anii 13-9 a. Chr. Agrippa și
Tiberius supun întregul Illyricum și Pannonia.
Germania – Pentru a se înlătura periculosul ic format între Dunărea superioară și Rinul
superior, între anii 12-9 a. Chr. Drusus supune Germania liberă până la Elba. În anul 9 a. Chr.
moare Drusus, iar politica ofensivă în Germania încetează. În anul 6 p. Chr. două armate sunt
pregătite pentru a ataca dinspre vest și dinspre sud puternica uniune de triburi a marcomanilor.
Scopul final era cuprinderea podișului Boemiei în imperiu, ceea ce ar fi însemnat legătura cu
granița de pe Elba. În spatele romanilor izbucnește o puternică răscoală în Pannonia, iar Tiberius
are nevoie de trei ani (6-9 p. Chr.) pentru a o înăbuși. Momentul favorabil a fost între timp pierdut,
căci în anul 9 p. Chr. are loc o adevărată catastrofă. P. Quinctilius Varus, comandantul trupelor
din Germania, este surprins cu trei legiuni (a XVII-a, a XVIII-a și a XIX-a) în pădurea Teutoburgică
de cheruscii aflați sub conducerea lui Arminius. Cele trei legiuni au fost complet distruse. Romanii
ar fi putut restabili situația militară, dar nu au mai dorit acest lucru. Mlaștinile, pădurile și cețurile
nordului nu erau îmbietoare pentru romani. Au făcut o încercare, dar la primul eșec au renunțat.
Înfrângerea din pădurea Teutoburgică și pierderea frontierei de pe Elba au avut mari consecințe
pentru istorie.

Chestiunea succesiunii
Deși împuternicirile pe care le-a primit Augustus erau strict personale, era clar pentru toți
că regimul său nu se va încheia odată cu moartea sa. Moștenitorul a fost căutat în rândurile
ramificatei sale familii.
Un prim candidat a lui Augustus a fost C. Claudius Marcellus, un nepot de soră, căsătorit
cu fiica sa Iulia. Acesta moare și este ales Agrippa, care se căsătorește cu aceași Iulia. Moare însă
și Agrippa. Soția lui Augustus era Livia Drusilla. Ea avea doi fii din prima căsătorie (cu Ti. Claudius
Nero), și anume Tiberius și Drusus. Drusus (numit și Drusus cel Bătrân) moare în anul 9 a. Chr.
Atenția lui Augustus se îndreaptă atunci asupra celor doi fii foarte merituoși ai lui Agrippa, pe care
îi adoptă sub numele de C. Caesar și L. Caesar. Mor amândoi foarte tineri. Astfel singura soluție a
rămas Tiberius, pe care Augustus îl adoptă și îi conferă tribunicia potestas și imperium
proconsulare maius. Tiberius nu era un personaj simpatic, dar era unul dintre generalii cei mai
bine pregătiți spre a-și asuma enorma sarcină de a conduce destinele statului roman.
 Cursul X

STRUCTURILE ECONOMICE ȘI SOCIALE DIN IMPERIUL ROMAN ÎN SECOLELE

I-II p. Chr.

Perioada timpurie a Principatului, până la începutul domniei lui Marcus Aurelius (161 p.
Chr.), a fost perioada de maximă putere și stabilitate a imperiului. Două au fost schimbările
importante pentru structurile economice și sociale. Una a fost întemeierea monarhiei, care s-a
dovedit a fi cadrul cel mai potrivit pentru societatea romană și a redefinit poziția și funcția fiecărei
pături sociale. Al doilea factor a constat în integrarea provinciilor și a provincialilor în structurile
romane. Consecința a fost că modelul roman a devenit propriu întregului imperiu și deci și
populațiilor provinciilor. Structurile economice și sociale nu au fost statice, ci s-au modificat încet
și permanent în măsura progreselor romanizării și ale urbanizării.

Economia
Perioada timpurie a Principatului este perioada maximei înfloriri a economiei romane. Pax
Romana a permis urbanizarea și deschiderea pentru formele de producție romane a unor imense
teritorii. În același timp creștea cantitatea și calitatea producției.
Secolul I p. Chr. a însemnat pentru agricultura din Italia o perioadă foarte bună.
Predominau culturile de viță de vie, măslini, fructe, legume și creșterea vitelor. Mai puțin succes
avea cultura cerealelor din cauza importurilor din Egipt și Africa. Creșterea producției agricole în
provincii a creat o serioasă concurență agriculturii italice, dezavantajate de data aceasta de
utilizarea pe scară largă a muncii sclavilor. Pentru protejarea agriculturii italice au fost luate
măsuri economice. De pildă, Domițian a interzis la un moment dat cultura viței de vie în Hispania.
Senatorii au fost obligați sub Traian să dețină o treime din proprietăți în Italia. În sfârșit, micii
producători agricoli din Italia au fost sprijiniți prin înființarea de către Nerva a unei instituții
remarcabile pentru lumea antică – alimenta. Fiscul împrumuta sume de bani marilor proprietari,
iar din dobânda de 5% erau ajutate familiile țăranilor săraci din Italia, inclusiv în creșterea copiilor.
Instituția va fi perfecționată de Traian. În vreme ce în agricultura italică predomina munca
sclavilor, în provinciile europene predomina munca oamenilor liberi, care erau mult mai interesați
în progresul economic. Cele mai importante invenții în agricultură – mecanisme pentru irigații,
moara de apă, plugul cu roți și mașina de treierat - s-au făcut nu întâmplător în provinciile vestice.
Constatăm în agricultură două tendințe contrare – pe de-o parte încercări repetate de
refacere a micii proprietăți țărănești prin împroprietăriri de veterani, pe de alta extinderea
latifundiilor, mai ales a celor imperiale. De pildă, în Africa Nero a executat șase mari proprietari
care dețineau jumătate din întregul pământ cultivabil al acestei provincii.
Afluxul mai mic de sclavi și creșterea impozitelor au determinat încercări de rentabilizare
a producției. Colonatul a apărut în condițiile cunoscute de la sfârșitul republicii. Colonii erau
folosiți atât pe pământurile particularilor, cât și pe cele ale împăratului. Vespasian, de pildă, a
început să-și arendeze domeniile pentru o treime din recoltă. Pământul era arendat unui
administrator (villicus), care aduna contribuția colonilor. Aceștia lucrau pe pământul villicus-ului
șase zile pe an. Colonii lucrau cu uneltele și cu vitele proprii, iar uneori cu sclavi, fie proprii, fie
care le-au fost dați în acest scop. Remarcabil este faptul că, spre a-i cointeresa, li se dădea și unor
sclavi câte o bucată de pământ (peculium). Din punct de vedere economic aceștia se apropie deci
de situația colonilor. Plinius cel Tânăr se plângea că pe proprietățile sale colonii rămâneau mereu
datori cu plata banilor și se gândea să se întoarcă la plata în produse. Este un fenomen care va
submina economia de piață.
O ramură care a făcut progrese notabile este industria extractivă. Minelor de argint din
Hispania li s-au adăugat cele de aur și fier din Dalmația sau cele de aur din Dacia. Minele
aparțineau fiscului imperial. Procuratorii imperiali dădeau minele în arendă unor mari arendași,
care le subarendau unor lucrători liberi specializați. Aceștia lucrau împreună cu membrii de
familie și cu sclavi proprii.
Meșteșugurile au drept prim obiect produsele oferite de agricultură, de pildă lâna folosită
în industria textilă. Alte ramuri erau prelucrarea metalelor, ceramica, sticlăria, parfumeria. Existau
mici ateliere de familie, ca și mari ateliere, în care dera folosită pe scară largă munca sclavilor.
Ramurile industriale, inclusiv cele de vârf, s-au răspândit repede din Italia în provincii. Un exemplu
este industria de terra sigillata, ceramica romană de lux. În secolul I p. Chr. centrul ei necontestat
era orașul Arretium din Etruria. Odată cu începutul secolului II p. Chr. acest meșteșug s-a
implantat în sudul Galliei, a avansat apoi spre centrul Galliei, pentru ca pe la sfârșitul secolului să
ajungă în zona renană. Meșteșugarii erau adesea organizați în colegii. Cel mai cunoscut era
collegium fabrum. Acesta îndeplinea mai multe funcții: cea de asociație profesională, de
organizație paramilitară, folosită în primul rând în stingerea incendiilor, și de asociație de ajutor
reciproc, mai ales pentru de înmormântare. Fiecare asemenea colegiu avea divinități protectoare,
între care un genius collegii.
Civilizația romană este o civilizație în primul rând urbană. Imperiul dispunea de circa 1000
de orașe. Orașul roman trebuie înțeles împreună cu teritoriul său, al cărui centru economic,
religios și politic era. Nu exista, ca în evul mediu sau în epoca modernă, o contradicție între oraș
și sat. Mulți dintre locuitorii aglomerărilor urbane se ocupau de agricultură, după cum mulți dintre
locuitorii aglomerărilor mai mici (vici) erau meșteșugari. Orașul roman se bucura de o largă
autonomie economică, administrativă și juridică. Obligatoriu era ca el să dispună de o elită
puternică din punct de vedere economic. Magistrații și decurionii plăteau la intrarea în funcție o
summa honoraria, care era o importantă sursă de venituri. Apoi, își asumau niște cheltuieli legate
de construirea sau întreținerea unor edificii, a drumurilor, a băilor, etc. Este ceea ce înțelegem
prin evergetism. O consecință a creșterii marilor domenii imperiale, care se bucurau de
extrateritorialitate, a fost că resursele orașelor au început să scadă. La aceasta se adăugau
eliberarea de sarcini față de oraș a veteranilor și perceperea în tot mai mare măsură de către
proprietari a părții din recoltă care li se cuvenea în produse. Pe la sfârșitul perioadei multe orașe
intră în dificultăți financiare. De pe la începutul secolului II p. Chr. împărații trimiteau în asemenea
orașe înalți funcționari imperiali (curatores), care le asanau finanțele. Aceasta însemna în același
timp o limitare a autonomiei lor.
Economia romană era în această perioadă o economie dezvoltată de piață, ceea ce
presupune un comerț intens nu numai pe spații restrânse, ci pe arii foarte largi. Drumurile erau
excelente și aveau nu numai o importanță strategică, ci și una economică. Porturile au fost
modernizate, căci se construiau vase de transport care atingeau o capacitate de 1000 de tone.
Produsele provinciale concurau cu succes produsele italice. Bine cunoscută este modernizarea
sub Claudius și sub Traian a portului Ostia. Prin Marea Roșie se întrețineau legături comerciale cu
India și cu Extremul Orient. În porturile siriene și feniciene se oprea străvechiul drum al mătăsii,
care lega spațiul mediteranean de Extremul Orient. O stație importantă a acestui drum era orașul
Palmyra dintr-o oază înglobată provinciei Syria. Produse romane au fost găsite în India, Ceylon,
Indochina și Coreea. Comerțul roman era avantajat de un sistem monetar stabil. O primă mare
devalorizare se va produce de-abia sub Commodus.
Între ramurile economice predomina agricultura. Doar 5 până la 8 milioane de locuitori
din cei 50 până la 80 de milioane ai imperiului locuiau în aglomerările urbane. În ciuda dezvoltării
meșteșugurilor și comerțului, principala sursă de bogăție rămâne proprietatea funciară. Acest
fapt se oglindește și pe plan social, unde cel mai important criteriu pentru apartenența la ordinul
senatorial îl constituiau nu pur și simplu banii, ci proprietatea funciară.
Administrația financiară pe plan central se făcea pe două canale: prin senat, care
administra provinciile senatoriale, și prin fiscul imperial pentru provinciile imperiale. Locuitorii
plăteau un impozit pe avere și un impozit pe persoană. În fiscul imperial intrau și alte venituri: 1%
pe vânzările de produse, 4% pe vânzările de sclavi, 5% din suma plătită de sclavi la eliberare și 5%
din valoarea moștenirilor, atunci când acestea nu erau lăsate soților sau în linie directă.
Imperiul dispunea de 1000 de orașe, care erau tot atâtea centre de producție, de o monetă
unitară, de un sistem de bănci de credit, de societăți de întreprinzători și de mână de muncă
ieftină. S-au făcut și notabile invenții tehnice, dintre care unele au fost folosite în producție. Dar,
cum s-a arătat și cu altă ocazie, societatea antică nu simțea nevoia ridicării gradului de
mecanizare. Atunci când sclavia a devenit nerentabilă, nu s-a recurs la ameliorarea mijloacelor
tehnice, ci la exploatarea, în alte forme, a colonilor. Colonatul însemna însă parcelarea terenului
și izolarea producătorilor, ceea ce descuraja economia de piață.

Structurile sociale
Putem face distincții între locuitorii imperiului din mai multe puncte de vedere. Din punct
de vedere juridic o primă distincție este cea între oameni liberi și sclavi, o a doua între cetățeni
(cives) și necetățeni (peregrini). Cea mai utilă distincție este cea între elita conducătoare
(honestiores) și marea masă a populației (humiliores), chiar dacă aceste două noțiuni sunt folosite
în mod curent de-abia din secolul III.
Honestiores sunt toți cei care se disting prin bogăție, funcții și prestigiu și, pe deasupra,
aparțin unui ordo. Un ordo este o categorie socială privilegiată, organizată corporativ. Pe planul
imperiului avem de-a face cu ordo senatorius și cu ordo equester, iar pe plan municipal cu ordo
decurionum. Nu toate condițiile de mai sus erau îndeplinite de unii sclavi și liberți imperiali foarte
influenți, deveniți adevărate eminențe cenușii, dar care din cauza nașterii nelibere nu aveau acces
în ordinele superioare. În ciuda privilegiilor de care beneficiau, nici simplii soldați nu pot fi socotiți
ca făcând parte dintre honestiores.
Condițiile principale ale apartenenței la ordinul senatorial erau cele trei amintite mai sus,
care nu erau singurele. Foarte bogați erau și mulți cavaleri și simpli cetățeni, dar cu toate acestea
nu ajungeau în ordinul senatorial. Importanți erau și unii factori sociali, politici și ideologici. De
pildă, fiul unui membru al ordinului senatorial va aparține în mod firesc aceluiași ordin. Se
pretindea apoi o anumită educație. Un viitor senator trebuia să aibă o pregătire militară și bune
cunoștințe juridice și în domeniul administrației. Contau mult și relațiile personale și, bineînțeles,
favoarea imperială. În afara senatorilor de viță veche (nobiles), avem și homines novi, primii din
familia lor care exercitau magistraturi. Aceștia erau recrutați dintre cavaleri și din rândurile
aristocrației municipale. Senatul era compus din 600 de senatori. În senat intrau acei membri ai
ordinului senatorial, care îndepliniseră o primă magistratură (quaestura). Crește constant
numărul senatorilor proveniți din provincii. Sub Antoninus Pius aceștia îi egalează pe senatorii
italici. Traian a fost primul împărat originar dintr-o provincie.
Membrilor ordinului senatorial le era deschisă o carieră (cursus honorum) proprie. Ea
presupunea o ordine strictă a magistraturilor, respectarea unor limite de vârstă și intervalele
dintre magistraturi. Se începea cu o carieră premergătoare, în cadrul căreia era exercitată o
funcție din vigintiviratus. Cu această ocazie tânărul membru al ordinului senatorial deprindea
cunoștințe de drept și administrație. Urma funcția de tribun într-o legiune. Cariera propriu-zisă
debuta cu quaestura începând de la vârsta de 25 de ani, ceea ce îl îndreptățea să intre în senat.
Urmau tribunatul plebei sau edilitatea iar, începând cu vârsta de 30 de ani, pretura. Limita de
vârstă pentru exercitarea consulatului era de 40 de ani. Magistraturile erau râvnite pentru ele
însele, dar mai ales pentru funcțiile la care dădeau dreptul. Cele mai râvnite erau cele care
implicau noțiunea de imperium. De pildă, unui vir praetorius i se putea atribui comanda unei
legiuni în calitate de legatus Augusti legionis sau guvernarea unei provincii imperiale cu o legiune
sau fără legiuni, ca legatus Augusti pro praetore. Un vir consularis putea guverna o provincie
imperială având de la două legiuni în sus ca legatus Augusti pro praetore, o provincie senatorială
ca Africa sau Asia în calitate de proconsul sau putea deveni prefect al Romei (praefectus Urbi).
Membrii ordinului ecvestru erau mult mai numeroși decât cei ai ordinului senatorial, iar
compoziția destul de heterogenă. Censul de 400.000 de sesterți nu se referă în mod obligatoriu
la pământ. Mulți cavaleri s-au ridicat ca proprietari de ateliere, bancheri și comercianți. Calitatea
de cavaler nu era ereditară, deși în general fiii cavalerilor sunt primiți în ordinul ecvestru. Foarte
rar devin cavaleri fiii unor liberți sau chiar șefi ai unor populații neromane, ca Arminius. Cavalerii
care nu aveau anumite calități sau nu dispuneau de suficiente relații, se mulțumeau cu cariere
municipale și făceau parte și din ordinul decurionilor. Unii parcurgeau milițiile ecvestre (militiae
equestres): praefectus cohortis, ceea ce însemna praefectura unei cohorte de 500 de călăreți
(cohors quingenaria); tribunus legionis (unul dintre cei cinci tribuni de rang ecvestru ai legiunii)
sau tribunus cohortis miliariae (tribun al unei ale de 1.000 de militari); praefectus alae, adică
prefectura unei ala quingenaria; în cazuri excepționale era exercitată și o a patra militia: tribunus
alae miliariae, adică tribunatul unei ala miliaria. O minoritate dintre cavaleri trecea mai departe
la cariera procuratoriană, ceea ce însemna înalte funcții în serviciul împăratului. Printre
procuratori (procuratores Augusti) se numără procuratorii prezidiali, adică guvernatori ai unor
provincii imperiale fără legiuni, și procuratorii financiari, care exercitau administrația financiară
în provinciile imperiale. Printre vârfurile carierei ecvestre se numără funcții militare foarte
importante, ca prefecții celor două flote din Mediterană, praefectus Aegypti și cei doi praefecti
praetorio, care comandau gărzile pretoriene.
Cele două ordine superioare ale societății romane puneau la dispoziția statului ofițeri și
funcționari de rang înalt. Imperiul era administrat de o elită alcătuită din cei mai importanți
senatori și cavaleri.
Prin ordo decurionum înțelegem două lucruri: un ordin social superior la nivel municipal și
un senat municipal. Condițiile apartenenței la ordinul decurionilor sunt trei: naștere liberă, un
cens care variază de la un oraș la altul și dignitas. De obicei numărul decurionilor dintr-un oraș
este de 100. Din ordinul decurionilor fac parte foștii magistrați municipali, ca și toți cei care, fără
a fi fost magistrați, îndeplinesc condițiile amintite. Unii dintre decurioni sunt promovați în ordinul
ecvestru.
 Existau o mulțime de liberți bogați și influenți, care din cauza nașterii nelibere nu puteau
fi primiți în ordinul decurionilor și nu puteau exercita magistraturi. Li se acordă o compensație
socială și politică, fiind acceptați într-un ordin inferior, și anume în ordo Augustalium. În felul
acesta le sunt satisfăcute ambițiile de promovare socială și, în același timp, resursele lor pot
contribui la bunăstarea comunității. Ei jucau un rol și în cultul imperial, pe care îl celebrau în
numele propriei categorii. Având în vedere nașterea lor neliberă, este greu de afirmat că
Augustalii ar fi făcut parte dintre honestiores.
Humiliores erau toți cei care aveau resurse modeste de trai, erau lipsiți de funcții și de
prestigiu social și își duceau existența în afara ordinelor privilegiate. Ei cuprindeau marea masă a
producătorilor de la orașe și de la țară. O primă distincție se poate deci face între plebs urbana și
plebs rustica. Și din una și din alta fac parte din punct de vedere juridic următoarele categorii: cei
născuți liberi (ingenui), care puteau fi fie cetățeni, fie peregrini; liberții și sclavii. Dintre humiliores
fac parte nu numai țăranii și meșteșugarii, ci și medicii, artiștii, pedagogii și chiar filozofii. Ei se
organizau în colegii profesionale sau de cult. Din acestea din urmă făceau parte nu numai oameni
liberi, ci și sclavi. Toate colegiile aveau o ierarhie bine stabilită, iar funcționarea lor trebuia
aprobată de către autorități.
Rămâne să spunem câteva cuvinte despre sclavi și liberți. Sclavii au rămas principala forță
de producție în Italia și în unele provincii ca Africa și Sicilia, dar nu pretutindeni. Sursele sclaviei
se împuținează, căci după Augustus se mai poartă puține războaie de cucerire și au loc puține
răscoale ale popoarelor supuse. Principalele surse ale sclaviei rămân următoarele: comerțul cu
populațiile vecine; vinderea propriilor copii de către unele populații, de pildă din Asia Mică; copiii
părăsiți (alumni); sclavii născuți în casă (vernae). Sclavii devenind scumpi, au început a fi mai bine
tratați, s-a căutat să fie cointeresați în producție și li se flutura în fața ochilor perspectiva eliberării
din sclavie. Din asemenea realități economice s-au născut și idei noi, propovăduite de stoici
(Seneca, Petronius), despre egalitatea dintre oameni, iar legislația a devenit mai favorabilă
sclavilor.
Odată cu eliberarea, relația dominus – servus devine o relație patronus – libertus.
Augustalii constituie o minoritate a liberților. Majoritatea acestora are o poziție socială mai rea
decât ingenui. Legăturile economice continuau și după eliberare și uneori libertul îi ceda
patronului o parte din câștig. Alteori libertul îl reprezenta pe patron în afaceri. Dintre cele patru
drepturi fundamentale ale cetățeanului roman libertului îi lipsea ius honorum. Fiii săi vor avea
însă cetățenie completă.
Societatea romană era compusă din ordine și pături sociale. Acestea nu erau nicidecum
niște caste, în care nu se putea intra și din care nu se putea ieși. Sclavul avea perspectiva de a fi
eliberat și de a deveni libert. Fiii liberților puteau, dacă se îmbogățeau și îndeplineau și celelalte
cerințe, intra în rândurile decurionilor. Ordinul decurionilor erau un adevărat rezervor pentru
ordinul ecvestru. Din rândurile cavalerilor erau recrutați mulți membri ai ordinului senatorial. Una
dintre cele mai rapide căi de promovare socială era serviciul militar și, în general, serviciul în slujba
împăratului. Foarte favorabile s-au dovedit a fi situațiile de criză și războaiele. Iată cum, prin
capacitate, fidelitate, relații personale și un pic de noroc se putea ajunge în două sau trei generații
până în vârful piramidei sociale. Atâta timp cât a existat această mobilitate socială, elita
conducătoare s-a putut primeni și statul roman nu a fost în pericol de a se dezintegra.

Armata și provinciile
 Cum Principatul era în esență o dictatură militară, este de înțeles că armata ocupa un rol
privilegiat în societate. Ea era compusă din militari de profesie, iar serviciul militar dura în general
25 de ani. La lăsarea la vatră militarii primeau fie un lot de pământ (prin missio agraria), fie o
sumă de bani (prin missio nummaria), care-i ridica în rândurile populației prospere. Cele trei mari
compartimente ale armatei erau legiunile, trupele auxiliare și flota (classis). Li se adăugau trupele
din Roma, între care cele mai importante erau cohortele pretoriene.
Legiunile nu au depășit în timpul Principatului numărul de 30. O legiune era compusă din
circa 5600 militari, cu toții cetățeni romani, între care un mic contingent de cavalerie. Era
comandată în numele împăratului de un legatus Augusti. Alți ofițeri superiori ai legiunii erau cei
șase tribuni, dintre care unul aparținea ordinului senatorial și cinci ordinului ecvestru. Ofițerii de
carieră erau cei 60 de centurioni, care comandau 59 de centurii, căci una dintre acestea era dublă.
Cele trei tipuri de trupe auxiliare sunt ala, cohors și numerus. Inițial cele mai multe trupe
auxiliare erau compuse din necetățeni, care la lăsarea la vatră obțineau cetățenia romană. Cu
timpul numărul cetățenilor recrutați în trupele auxiliare crește. O ala poate fi quingenaria sau
miliaria, deci poate fi compusă din 500 sau 1.000 de călăreți. O cohortă este în principiu o trupă
de pedestrași și poate fi și ea quingenaria sau miliaria. Atunci când cuprinde și efective de călăreți
se numește cohors equitata. Numerus este o noțiune mai complicată. Putem înțelege prin
numerus o trupă așa-zisă "națională" sau o trupă cu o tactică sau tehnică specială sau, în sfârșit,
o trupă a cărei efective nu corespund nici celor ale unei ale, nici celor ale unei cohorte. Într-o
provincie comandantul tuturor trupelor este guvernatorul, și anume fie un legatus Augusti pro
praetore din ordinul senatorial, fie un procurator Augusti din ordinul ecvestru. Cu excepția
primelor decenii, în provinciile senatoriale nu mai găsim legiuni, iar trupele auxiliare sunt foarte
puține ca număr.
Provinciile senatoriale sunt în număr de zece. Opt dintre ele sunt guvernate de viri
praetorii, iar două, și anume Africa și Asia, de consulari. Toți guvernatorii provinciilor senatoriale
poartă titlul de pro consule. Administrația financiară în numele senatului o exercită quaestorii.
Numărul provinciilor imperiale crește mult față de domnia lui Augustus. Unele sunt
guvernate de legati Augusti pro praetore, altele de procuratores Augusti (prezidiali). Provinciile
guvernate de legati Augusti pro praetore pot fi de rang pretorian sau de rang consular. Aici
administrația financiară este exercitată în numele fiscului imperial de către procuratori financiari.
Provinciile de rang consular dispun în general de o armată de cel puțin două legiuni. Singura
provincie cu legiuni guvernată de un cavaler este Egiptul. Guvernatorul Egiptului poartă titlul de
praefectus Aegypti și a primit dreptul de a comanda legiuni printr-o lege din timpul lui Augustus.
Senatorilor le era interzis accesul în Egipt.
Un proconsul sau un legatus Augusti pro praetore comandă armata și exercită jurisdicția
militară și civilă. Un procurator Augusti prezidial comandă trupele (exclusiv auxiliare), exercită
jurisdicția militară și civilă și, în plus, administrația financiară. În ce privește jurisdicția, peregrinii
puteau fi condamnați la moarte de către guvernator fără drept de apel, pe când cetățenii romani
puteau face apel la împărat.
Fiecare guvernator dispunea de un stat major (officium), prin care se realiza comunicarea
cu trupele și cu comunitățile. El nu era suficient pentru administrarea unui teritoriu, așa cum
înțelegem o administrație modernă. O provincie era compusă din comunități care se
autoadministrau, iar funcționarii imperiali împreună cu officia creau legătura între ele și Roma.
 EVOLUȚIA POLITICĂ A PRINCIPATULUI DE LA MOARTEA LUI AUGUSTUS LA DINASTIA
ANTONINILOR

Dinastia Iulio-Claudiană
Acestei dinastii îi aparțin Augustus și următorii patru împărați înrudiți cu el. Lipsea o regulă
clară a succesiunii, ceea ce a provocat uneori instabilitate politică. Tiberius, fiul Liviei din prima
căsătorie, a fost adoptat de Augustus în anul 4 p. Chr., după moartea lui Caius și Lucius Caesar, iar
Tiberius îl adoptă pe Germanicus, fiul lui Drusus cel Bătrân. A domnit între anii 14-37 p. Chr. A fost
un bun soldat și administrator, dar avea un caracter sumbru, complicat și plin de contradicții.
Domnia lui Tiberius a început cu răscoale ale legiunilor din Pannonia și de pe Rin, liniștite cu greu
de Drusus cel Tânăr și Germanicus. Acesta din urmă a condus în anii 14-16 p. Chr. expediții
încununate de succes în Germania liberă, în urma cărora aproape că s-a recuperat terenul pierdut
în urma înfrângerii din Pădurea Teutoburgică. Pierderile au fost însă grele, iar Tiberius oprește
ofensiva. Astfel Roma intră definitiv în defensivă pe Rin. Drept un fel de compensație Tiberius îl
trimite pe Germanicus investit cu imperium proconsulare maius în Orient cu misiunea de a
reorganiza teritoriile romane. Printre altele, Germanicus organizează provincia Cappadocia. Va
intra în conflict cu Cn. Piso, guvernatorul Syriei, iar în anul 19 va muri otrăvit.
Tiberius dezvoltă regimul Principatului și, de pildă, încetează să mai convoace comițiile. A
doua parte a domniei lui Tiberius a fost dominată de uneltiri și comploturi. Agrippina, soția lui
Germanicus, era convinsă că în spatele asasinatului se afla însuși Tiberius. Împăratul însuși devine
tot mai suspicios și se înmulțesc procesele politice în care acuzația era de crimen laesae
maiestatis. Au fost încurajate delațiunile, iar delatorii (delatores) erau răsplătiți cu un sfert din
averea victimelor. Tiberius i-a acordat întreaga încredere unui personaj sinistru, prefectului
pretoriului Seianus, iar acesta a instaurat un regim insuportabil după ce Tiberius s-a retras în
insula Capri. Seianus îl înlătură pe Drusus cel Tânăr, moștenitorul lui Tiberius, și se bucură de
onoruri aproape imperiale, dar Tiberius îl doboară fulgerător. Împăratul își petrece ultimii ani în
insula Capri. Sub Tiberius a fost răstignit Isus Cristos. A fost găsită în Caesarea o inscripție în care
Pontius Pilatus este atestat în calitate de praefectus Iudaeae.
Toată venerația poporului pentru Germanicus a fost transferată asupra fiului acestuia,
Caius Germanicus, poreclit Caligula (37-41). Speranțele s-au risipit repede, căci Caligula era un caz
patologic. Vedea peste tot comploturi, iar până la urmă acestea au devenit reale. A fost asasinat
în anul 41 de gărzile pretoriene. Acestea îl găsesc într-un ascunziș pe Claudius, unchiul lui Caligula
(fiu al lui Drusus cel Bătrân) și, când acesta era convins că va fi ucis, se pomenește aclamat
imperator. Le promite mari recompense, iar senatul recunoaște actul. A domnit între anii 41-54
p. Chr. Claudius era din fire bolnăvicios și puțin activ, dar era un mare erudit, dovedind interes
pentru istorie, filologie și antichități. A scris de pildă, o lucrare despre etrusci a cărei pierdere o
deplângem, Tyrrhenica, în douăzeci de cărți. A lăsat conducerea în grija unor liberți ai săi,
Narcissus, Pallas și Callistus, și nu se poate spune că imperiul ar fi fost rău administrat. Sub
Claudius a început cucerirea Britanniei și a fost definitiv ocupată Mauretania, care a fost
organizată în două provincii – Mauretania Caesariensis și Mauretania Tingitana. Claudius a
transformat în provincii și teritorii care fuseseră ocupate militar mai demult, și anume Raetia și
Noricum pe Dunărea Superioară și Mijlocie, iar în peninsula Balcanică Thracia și Moesia. A permis
accesul în ordinul senatorial al elitei din provinciile gallice și a dus o foarte generoasă politică
municipală în provinciile vestice. Dintre orașele întemeiate de Claudius amintim Camulodunum
(Colchester) în Britannia, Colonia Claudia Ara Agrippinensium (Köln) în Germania Inferior și cinci
municipii în Noricum, între care Virunum. Un rol nefast l-au avut soțiile lui Claudius – Messalina
prin imoralitate și Agrippina cea tânără (fiica lui Germanicus) printr-o ambiție nemăsurată.
Aceasta din urmă l-a determinat pe Claudius să-l adopte pe fiul ei din prima căsătorie sub numele
de Nero Claudius Caesar. Nu întâmplător la scurt timp după aceasta Claudius moare otrăvit cu
ciuperci.
Nero a domnit între anii 54-68 p. Chr. Agrippina a înțeles să guverneze în numele lui Nero,
dar acesta nu era dispus la aceasta și era sfătuit în acest sens de prefectul pretoriului Antistius
Burrus și de de mentorul său L. Annaeus Seneca. Nero își ucide mama. În anul 62 este ucis și
Burrus, iar Seneca se retrage în viața particulară, ceea ce nu-i va folosi prea mult, căci în anul 65
va fi silit să se sinucidă. Nebunia lui Nero izbucnește nestăvilită, iar una dintre formele ei era
ambiția artistică. Acesteia i se adăugau o imoralitate și o cruzime împinse la extrem. Împotriva lui
au avut loc conspirații senatorial pe rând înnăbușite. C. Iulius Vindex, guvernatorul Galliei
Lugdunensis, a pornit o răscoală armată, dar a fost zdrobit de armatele celor două Germanii.
Atunci intervin gărzile pretoriene, care îl depun pe Nero și îl silesc să se sinucidă.
Nu se poate spune că politica externă ar fi fost rău condusă sub Nero. S-au purtat lupte
grele în Orient sub conducerea lui Corbulo. Ele au readus Armenia în situația de regat clientelar
al Romei și au obligat Regatul parților la o pace favorabilă romanilor. Campania lui Tib. Plautius
Silvanus Aelianus a asigurat timp de câteva decenii liniștea la Dunăre. În Iudea, care era turburată
de mari așteptări mesianice și de secte fanatice, abuzurile administrației romane au dus însă la
izbucnirea unei mari răscoale. Ea a început la Masada, o puternică fortăreață de pe un platou
inaccesibil, și s-a întins în întreaga Iudee. Romanii au suferit înfrângeri până în momentul în care
în fruntea trupelor romane a fost numit T. Flavius Vespasianus, care recucerește Iudea și începe
asediul Ierusalimului.
Pentru anul 64 p. Chr. Tacitus ne istorisește în Analele sale un eveniment remarcabil. În
Roma se produce un incendiu teribil, care distruge o parte din oraș. În surdină cel învinuit era
însuși Nero, dar nu este clar dacă pe drept. Acesta îi acuză pe creștini, care în ochii populației erau
învinuiți de toate relele (odium generis humani). Are loc sub acest pretext o primă mare prigoană
împotriva creștinilor. Pentru dinastia iulio-claudiană putem folosi ca izvoare Analele lui Tacitus și
Viețile celor 12 împărați ale lui Suetonius.

Războiul civil din anii 68-69 p. Chr. și dinastia Flaviană

După moartea lui Nero o parte dintre trupe îi jură credință lui Ser. Sulpicius Galba,
guvernator al Hispaniei Citerior, care este recunoscut de senat. La vârsta de 71 de ani se putea
însă foarte greu impune în fața legiunilor și a cohortelor pretoriene. Refuzul său de a satisface
pretențiile financiare ale soldaților era în tradiția vechilor virtuți romane, dar i-a grăbit pieirea. În
zadar îl adoptă pe un tânăr aristocrat plin de merite, pe M. Calpurnius Piso. La 1 ianuarie 69
legiunile renane îl proclamă împărat pe A. Vitellius, guvernatorul Germaniei Inferior. La mijlocul
lui ianuarie M. Salvius Otho, care sperase că va fi el cel adoptat, îi câștigă pe pretorieni cu bani,
iar Galba și Piso sunt uciși. Otho avea sprijinul legiunilor dunărene, dar trupele lui Vitellius trec
Alpii în marș forțat și Otho este silit să dea lupta la Bedriacum, nu departe de Cremona. Este
înfrânt și se sinucide. Scurta sa domnie, ca și cea a lui Vitellius, se caracterizează prin cruzime și
aroganță. În vara anului 69 legiunile din Orient comasate în Iudea îl proclamă împărat pe T. Flavius
Vespasianus. Este îndată sprijinit și de legiunile dunărene. Avangarda trupelor lui Vespasian,
comandate de Mucianus, guvernatorul Syriei, îl bate pe Vitellius la Cremona, ocupă Roma și îl ucid
pe acesta (decembrie 69).
Titus, fiul lui Vespasian, rămâne în Iudea pentru a finaliza asediul Ierusalimului. După lupte
de stradă care au durat luni de zile Ierusalimul este în sfârșit cucerit în anul 70, iar marele templu
este distrus. Urmează ultimul act, cucerirea fortăreței Masada, în care s-a concentrat ultima
rezistență. A fost unul dintre cele mai dramatice și mai spectaculoase episoade ale războaielor
purtate de romani și care a beneficiat de mărturia unui mare istoric, Flavius Iosephus, el însuși
evreu și implicat în evenimentele din Iudea. În forul roman, pe pereții interiori ai arcului de triumf
al lui Titus, una dintre capodoperele artei romane, sunt reprezentate două scene din trimpul
triumfului din anul 71 asupra evreilor: Titus împreună cu zeița Victoria în cvadrigă și prăzile aduse
din Ierusalim, între care se distinge marele candelabru de aur cu șapte brațe.
Profitând de războiul civil se răscoală batavii, o populație foarte războinică de la gurile
Rinului, sub conducerea lui Iulius Civilis, un conațional de-al lor, care era cetățean și cavaler
roman. În anul 69 atacă garnizoanele lui Vitellius, dar în curând se aliază cu neamuri celtice și-și
trădează intenția de a crea o mare putere separată de Roma. După ce au fost concentrate mai
multe legiuni, răsculații sunt învinși, iar batavii sunt tratați cu oarecare indulgență. Din războaiele
civile și din răscoala batavilor Vespasian și Domițian au tras învățăminte. De-acum încolo trupele
auxiliare vor fi trimise departe de zona de recrutare, iar în fruntea lor vor fi puși comandanți
romani. Nu vor mai exista castre permanente (castra stativa) care să cuprindă mai mult decât o
legiune.
Vespasian (69-79 p. Chr.) se ridicase în senat din rândurile cavalerilor. El consolidează
regimul Principatului. S-a păstrat un act, lex de imperio Vespasiani, prin care împăratului îi erau
date de către senatul și poporul roman acele competențe, care le fuseseră date lui Augustus,
Tiberius și Claudius. Pe Vespasian îl interesa mai puțin decât pe Augustus să păstreze iluzia
republicii. De pildă, în curând îl asociază pe Titus la domnie. Acesta primește imperium
proconsulare maius și tribunicia potestas, nu însă și funcția de pontifex maximus și epitetul
Augustus. Vespasian exercita în mod oficial cenzura și introduce în senat mulți foști cavaleri și
provinciali. Duce o politică municipală foarte generoasă în provinciile vestice, în special în Hispania
și Gallia Narbonensis. Activitatea sa de constructor este prodigioasă. Monumentul cel mai
spectaculos rămas de la Vespasian este amphitheatrum Flavium, numit în Evul Mediu Colosseum.
Din cauza acestor construcții și mai ales deoarece tezaurul statului se golise în urma risipei lui
Nero și a războaielor civile, Vespasian a dus o politică fiscală neiertătoare. A rămas celebru prin
faptul că a cerut o taxă până și pe latrinele publice. A administrat imperiul cu competență și a
domnit fără excese.
Vespasian este urmat de fiul său cel mai mare, Titus (79-81 p. Chr.) Avea multe și mari
calități, care făceau din el amor ac deliciae generis humani. Clementia sa a rămas proverbială. A
fost în curând răpus de boală astfel încât evenimentul cel mai notabil al domniei sale a rămas o
mare nenorocire, erupția Vezuviului din 24 august 79, căreia i-au căzut victime Pompeii,
Herculanum și Stabiae.
Urmează Domițian (81-96 p. Chr.), pe care atât tatăl, cât și fratele său îl ținuseră departe
de puterea reală. El domnește într-o manieră autocratică și se înconjură de un ceremonial care îl
ține departe de cetățeni. Roma și provinciile s-au umplut de arce de triumf și de statui, iar lunile
septembrie și octombrie au fost numite în cinstea sa Germanicus și Domitianus. Formula de
adresare devine tot mai des dominus et deus. Chiar dacă aceste epitete nu făceau parte din
titulatura oficială, tipul de monarhie spre care aspira Domițian era prematur. Nu se pot nega, pe
de altă parte, eforturile acestui împărat de a încuraja o administrație corectă a provinciilor.
Sub Domițian romanii progresează mult în Britannia datorită activității lui Iulius Agricola,
socrul lui Tacitus. În anul 84 ofensiva romană în Britannia este întreruptă din cauza tensiunilor de
la Dunărea de jos. Importante sunt și măsurile luate pe frontul germanic. Aici icul format de Rinul
superior și Dunărea superioară era foarte favorabil atacurilor. Domițian ocupă această zonă (agri
decumates) și crează o apărare foarte eficientă, care îi permite să reducă numărul legiunilor de
pe Rin de la opt la patru. Centrul de greutate militar se mută acum de pe Rin pe Dunărea de Mijloc
și de Jos. Spre deosebire de Britannia și de Germania, aici nu romanii dețineau inițiativa. Pericolul
reprezentat de ascensiunea puterii dacice sub Decebal a determinat aducerea unui mare număr
de legiuni în zonă și împărțirea în anul 86 a Moesiei în Moesia Superior și Moesia Inferior. Războiul
lui Domițian cu dacii a durat între 85-89. Victoria dobândită de Tettius Iulianus la Tapae în anul 88
nu a putut fi exploatată de romani deoarece marcomanii și cvazii au creat pe Dunărea de Mijloc
o situație periculoasă. Prin pacea din anul 89 Decebal a obținut un răgaz prețios.
Tendințele autocratice ale lui Domițian au stârnit rezistența unor cercuri senatoriale.
Descoperirea unor conspirații a determinat o adevărată teroare. În cele din urmă Domițian cade
victimă unei lovituri de palat conduse de însăși soția sa Domitia. I-a fost condamnată memoria
(damnatio memoriae), ceea ce însemna că actele sale erau casate, iar numele și imaginea îi erau
distruse. Pentru războaiele civile și dinastia flaviană putem folosi ca izvoare Historiile lui Tacitus,
păstrate incomplet, și scrierile lui Suetonius.

Dinastia Antoninilor
Această dinastie cuprinde perioada dintre Nerva și Commodus (96-192). Dinastia și-a luat
numele de la ultimii săi reprezentanți. Cu excepția ultimilor ani, a fost cea mai înfloritoare
perioadă a Principatului și a istoriei romane. Succesiunea la tron a fost asigurată prin adoptarea
celui mai bun, ceea ce a însemnat stabilitate și continuitate în politică. Avem de-a face, cu excepția
ultimului împărat, cu una dintre cele mai lungi serii de mari conducători de stat din istorie. Este
adevărat că nici unul dintre Antonini nu a avut, cu excepția lui Marcus Aurelius, un fiu propriu.
Deoarece împăratul filozof nu a găsit altă cale decât de a-i lăsa imperiul moștenire acestui fiu,
întâmplător nepotrivit pentru această sarcină, dinastia s-a stins, iar statul roman va intra într-una
dintre cele mai grave perioade de criză politică.
Nerva a fost recunoscut îndată de pretorieni și de senat și una dintre primele sale acțiuni
a fost de a jura că nici un senator nu va fi condamnat la moarte fără o judecată a senatului. În
puținul timp pe care l-a avut la dispoziție, Nerva a avut câteva realizări semnificative: a fondat
instituția cunoscută sub numele de alimenta, a cumpărat terenuri întinse pe care le-a împărțit
săracilor și a organizat cu ajutorul fiscului un serviciu de poștă și comunicații (cursus publicus),
scutind astfel comunitățile de corvezi. La vârsta de 65 de ani nu avea totuși destulă autoritate
pentru a se impune în fața legiunilor. Câștigă sprijinul lui M. Ulpius Traianus, guvernatorul
Germaniei Superior, un excelent general care se bucura de un îndreptățit renume în rândurile
armatei, și îl adoptă în 27 octombrie 97. În același timp îi acordă imperium proconsulare maius și
tribunicia potestas. Prin urmare, atunci când Nerva moare în 28 ianuarie 98, succesiunea are loc
fără nici o problemă.
Traian (98-117) s-a născut în 18 septembrie 53 în orașul Italica din provincia Baetica din
urmașii coloniștilor italici aduși de Scipio Africanus. El este deci primul împărat provincial sau care
nu s-a născut în Italia. La moartea lui Nerva nu se grăbește să ajungă la Roma, ci asigură
securitatea de-a lungul Rinului, pentru a avea mână liberă pe Dunărea de Mijloc și de Jos. Cel mai
important eveniment al domniei lui Traian a fost cucerirea Daciei în urma războaielor din anii 101-
102 și 105-106, despre care nu se va vorbi însă în cadrul acestui curs. Ajunge să subliniem că
anexarea Daciei a avut rațiuni militare. Contradicția de interese între Roma și regatul lui Decebal
era atât de mare, încât nu putea fi rezolvată decât printr-un război total, iar stăpânirea asupra
fortăreței naturale a Transilvaniei permitea separarea maselor de barbari de la nordul Dunării.
Cucerirea a adus profituri materiale uriașe, dar acestea nu făceau altceva decât să compenseze
riscurile și pierderile dintr-o confruntare cu adevărat memorabilă. Au fost organizate jocuri timp
de 117 zile, în care au fost folosiți aproape 5000 de gladiatori și au pierit 11000 de fiare sălbatice.
Prețul aurului a scăzut cu 3-4%, iar darurile făcute soldaților și plebei au fost imense. Traian a
putut iniția un mare program de construcții, între care cea mai cunoscută este forul său, cel mai
strălucit dintre forurile imperiale. Să nu uităm nici colonizarea noii provincii cu nenumărate
mulțimi de coloniști aduse, după vorba lui Eutropius, din întreaga lume romană (ex toto orbe
Romano). În afara Sarmizegetusei din Dacia, Traian a înființat și alte orașe, între care colonia Ulpia
Traiana din Germania Inferior, Thamugadi din Numidia, Poetovio din Pannonia și Oescus din
Moesia Inferior. Relațiile cu senatul au fost foarte bune în condițiile în care împăratul afirma că
nu era altceva decât primus inter pares. Procesele politice au fost interzise. Aflăm din
corespondența lui Plinius cel Tânăr că Traian dădea dovadă de moderație și în privința creștinilor.
După o altă interpretare el nu a făcut altceva decât să reglementeze persecutarea creștinilor.
Toate acestea au dus la un prestigiu nemaiîntâlnit al acestui împărat și care va rezista vremurilor.
În anul 105 a fost inclus în statul roman regatul Nabateenilor sub numele de provincia
Arabia. Acesta își avusese capitala la Petra, celebră prin templele sale săpate în stâncă. Provincia
era importantă pe de-o parte pentru dominarea căilor comerciale care ajungeau la Marea Roșie,
pe de alta în vederea plănuitei confruntări cu parții. Războiul partic izbucnește în anul 114 în urma
instaurării autorității parților în Armenia. În același an 114 Armenia este cucerită și transformată
în provincie. Tot atunci Traian este numit Optimus Princeps. În 115 este întemeiată provincia
Mesopotamia, iar în 116 este cucerit Ktesiphon, capitala parților și este întemeiată provincia
Asiria. Traian ajunge până la Golful Persic. În spatele frontului izbucnesc însă răscoale, întâi ale
comunităților evreiești care se găseau într-un permanent conflict cu grecii, apoi ale populațiilor
din teritoriile nou cucerite. Romanii se găseau în defensivă atunci când Traian a murit la Selinunt
în Cilicia în 8 august 117. A ajuns să-l adopte și să-l desemneze drept moștenitor pe P. Aelius
Hadrianus, un nepot îndepărtat, care exercita funcția de guvernator al Siriei.
Hadrian (117-138) a întrerupt operațiunile militare din Orient și a părăsit Mesopotamia,
Asiria și Armenia. Ultima a redevenit regat clientelar. Această politică realistă în domeniul extern
o amintește pe cea a lui Augustus sau Tiberius. Ea nu a fost însă pe placul foștilor colaboratori
apropiați ai lui Traian. Patru consulari au fost acuzați, nu se știe dacă pe drept, de complot și au
fost executați. Între ei se numără Lusius Quietus, comandantul trupelor de mauri din războaiele
dacice, și L. Avidius Nigrinus, fost guvernator al Daciei. Executarea celor patru consulari a făcut ca
relațiile cu senatul să rămână încordate. Hadrian prefera pacea confruntării, dar a ținut armata în
perfectă stare de pregătire și a întărit pretutindeni limesul. Cea mai spectaculoasă acțiune în acest
sens a fost construirea în nordul Britanniei, între Solway și Tyne, a unui sistem de apărare
cunoscut sub numele de "Valul lui Hadrian". Un singur război foarte important a avut loc sub
domnia lui Hadrian, războiul din Iudea. Aici represiunea religioasă împotriva evreilor a declanșat
în 132 o puternică răscoală condusă de Bar-Kochba (Fiul Stelei), care se socotea un Mesia. După
câteva înfrângeri suferite de romani, în fruntea armatei romane ajunge Sex. Iulius Severus, un fost
guvernator al Daciei Superior, care în 135 zdrobește ultimele centre de rezistență. Foarte mulți
evrei au pierit, iar alții au fost împrăștiați prin imperiu.
Grija față de provincii s-a manifestat prin numeroase și îndelungate călătorii. Din cei 21 de
ani de domnie Hadrian nu a petrecut la Roma și în Italia mai mult decât nouă și jumătate. A fost
foarte cultivat și un mare admirator al culturii grecești. Și-a lăsat barbă după moda filozofilor greci
și a fost imitat de contemporanii săi. Dintre marile construcții inițiate de Hadrian amintim Villa
Hadriana de la Tibur (azi Tivoli), în care a imitat elemente de arhitectură greacă și adus numeroase
capodopere ale artei grecești. Cea mai importanță contribuție culturală a lui Hadrian a fost poate
cea din domeniul dreptului. El a dispus redactarea așa-numitului edictum perpetuum, în care erau
adunate soluțiile din procese ale pretorilor. Un mare merit în redactarea acestei colecții l-a avut
cel mai mare jurist al vremii, Salvius Iulianus.
În 136 Hadrian îl adoptă sub numele de L. Aelius Caesar pe un tânăr plin de merite, care
moare însă la 1 ianuarie 138. Îl adoptă atunci pe un senator în vârstă de 51 de ani, pe T. Aurelius
Antoninus, viitorul împărat Antoninus Pius (138-161).
Atunci când senatul dorește să-i condamne memoria lui Hadrian, Antoninus se
împotrivește și îi obține consacrarea. De aici i se trage epitetul Pius. Domnia lui Antoninus Pius a
fost perioada cea mai liniștită și mai prosperă din întreaga istorie a Principatului și poate din
întreaga istorie romană. Conflicte militare au fost puține și minore. De pildă, a fost ocupată o zonă
de la nord de Valul lui Hadrian și a fost construit un nou val, al lui Antoninus Pius, între Clyde și
Forth. La frontierele de vest ale Daciei a avut loc un scurt război în 157-158. Încolo, a preferat,
după spusele sale, "să păstreze un cetățean decât să ucidă 1.000 de inamici". Imperiul a fost
excelent adiministrat, iar în tezaur au fost acumulate sume imense de bani. El i-a adoptat pe
viitorii împărați Marcus Aurelius (161-180) și Lucius Verus (161-169).
A fost prima domnie cu adevărat comună, în sensul că actele erau comune. Doar funcția
de pontifex maximus era exercitată numai de către Marcus Aurelius. Acesta din urmă avea însă
personalitatea cea mai puternică și și-a pus amprenta asupra perioadei. Era adept al filozofiei
stoice, ale cărei precepte a căutat să le aplice în viață și în guvernare. De la el ni s-a păstrat o
minunată scriere, Eis heautón (Către sine însuși), din care răzbate, printre alte sentimente
frumoase, simțul datoriei. Ne vom mulțumi cu următorul citat: "Ca Antonin patria și casa îmi sunt
Roma, ca om universul". Soarta a vrut ca tocmai domnia împăratului filozof să fie una dintre cele
mai agitate și dramatice.
În anul 161 o armată romană este distrusă de parți la Elegeia în Armenia Minor. Acesta a
fost începutul războiului oriental al lui Lucius Verus. Beneficiind de generali destoinici, între care
M. Statius Priscus, fost guvernator al Daciei Superior, sau Avidius Cassius, romanii au obținut
succese rapide și importante. Au cucerit Armenia și o bună parte din Mesopotamia, inclusiv
Ktesiphonul. Operațiunile au fost întrerupte în 165 din cauza izbucnirii uneia dintre cele mai mari
epidemii de ciumă din istorie. Armata victorioasă aduce cu sine în Europa această epidemie, care
decimează populația și în primul rând pe soldații concentrați în castre. Astfel romanii nu pot
riposta la timp noilor provocări de la granița nordică. Aici presiunile au crescut în legătură cu
începutul migrației goților din Scandinavia înspre Marea Neagră. În primele rânduri ale inamicilor
Romei se numărau semințiile germanice ale marcomanilor și cvazilor, dar și iazigii, costobocii și
dacii liberi. Astfel izbucnesc războaiele marcomanice, în urma cărora statul roman nu-și va reveni
niciodată cu totul. În anul 170 apărarea romană este străpunsă, provinciile sunt invadate, iar
marcomanii ajung să asedieze Aquileia. În ani grei de lupte Marcus Aurelius reușește să
restabilească situația și să treacă la ofensivă. Ostilitățile sunt întrerupte în anul 175 din cauza
uzurpării în Siria a lui Avidius Cassius. După ce acesta este lichidat, Marcus Aurelius îl ridică în anul
176 la rangul de Augustus pe fiul său Commodus. În 177 începe al doilea război marcomanic.
Potrivit izvoarelor Marcus Aurelius ar fi avut de gând să adauge două noi provincii, Marcomannia
în podișul Boemiei și Sarmatia între Dunăre și Tisa. Moare însă în anul 180, iar Commodus se
grăbește să încheie pace.
Domnia lui Commodus (180-192) o amintește pe cea a lui Caligula sau Nero. A fost în toate
opusul tatălui său. A domnit tiranic, fără nici un respect față de tradiții. Printre maniile sale era și
aceea că se socotea un nou Hercules, coborând chiar în amfiteatru pentru a lupta cu fiarele.
Comploturile i-au sporit cruzimea și mania persecuției. Este ucis în 31 decembrie 192, iar memoria
îi va fi condamnată (damnatio memoriae). Pentru dinastia Antoninilor putem folosi ca izvoare pe
Cassius Dio și, începând cu Hadrian, Historia Augusta, care va fi redactată în secolul IV.
 Cursul XI

CRIZA PRINCIPATULUI

Structuri economice, sociale și politice

În Discursul său despre Roma Aelius Aristides afirma în 155 că Imperiul Roman a atins
desăvârșirea, că lumea era într-o permanentă sărbătoare, iar orașele se întreceau în strălucire și
frumusețe. Au intervenit însă războaiele marcomanice. Cassius Dio ne spune că moartea lui
Marcus Aurelius a însemnat sfârșitul epocii de aur și începutul uneia de fier și de rugină, pentru
ca la mijlocul secolului III autorul creștin Cyprian să prevestească sfârșitul lumii. Statul roman va
reveni la stabilitate abia către sfârșitul secolului III, dar pe baze diferite.
Criza Principatului a avut la origine mai multe cauze economice. Ele au determinat
decăderea unei economii de piață care funcționa în bună măsură datorită muncii sclavilor. Li s-au
adăugat acțiunile devastatoare ale popoarelor migratoare, care nu au făcut decât să adâncească
criza economică.
Asistăm la expansiunea marilor domenii, în primul rând a celor imperiale, dar și a celor
private. În timpul războaielor civile din vremea lui Septimius Severus multe domenii le-au fost
confiscate adversarilor politici și au ajuns în proprietatea împăratului sau a partizanilor săi.
Expansiunea marilor domenii se face adesea pe seama teritoriilor orașelor, ale căror surse de
câștig se diminuează. Ea înseamnă și dispariția multor domenii mijlocii, care constituiau baza
economică a decurionilor. Orașele ajung adesea sub influența proprietarilor de mari domenii.
Asistăm și la o criză a sistemului monetar. Până la mijlocul secolului III conținutul în argint
al monetei scade până la 20% sau chiar până la 5%. Monetăriile bat aproape exclusiv monete de
bronz, dar pentru impozite sunt cerute monete de argint, ceea ce contribuie la ruina
contribuabililor. Criza monetară, nesiguranța, pustiirile determină decăderea comerțului, iar
aceasta este încă o cauză a ruinării orașelor.
Criza nu a avut pretutindeni aceleași efecte. Ea s-a făcut mai puțin simțită în Egipt și în
Africa, unde marea proprietate și colonatul erau răspândite înaintea secolului III. Nu s-a făcut
simțită în Orient, unde se perpetuau structuri economice și sociale vechi și stabile. Provinciile
dunărene, între care Dacia, au cunoscut chiar o prosperitate sub Severi. Ele erau provincii militare,
în care se scurgea sub forma soldei o bună parte din bogățiile imperiului. Acești bani intrau în
circuitul economic și mențineau nivelul înalt al producției. Pe la mijlocul secolului III are loc și aici
o cădere bruscă.
Una dintre deosebirile esențiale între locuitorii imperiului dispare. În anul 212 Caracalla
acordă prin constitutio Antoniniana cetățenie romană practic tuturor peregrinilor. A fost o
consecință a romanizării profunde a unei suprafețe întinse a statului roman, dar tot atât de
adevărat este că în aceste condiții însăși calitatea de cetățean roman se devalorizează. Cu atât
mai importante devin deosebirile dintre honestiores și humiliores.
Principalele victime ale crizei au fost masele de producători (humiliores). Scade numărul
sclavilor, căci s-au diminuat atât sursele sclaviei, cât și posibilitățile materiale de a-i cumpăra. Din
punct de vedere juridic deosebirile între sclavi, liberți și oameni liberi se mențin. Din punct de
vedere economic crește exploatarea oamenilor liberi. Instituția colonatului se perfecționează. Din
secolul III datează și prevederile din dreptul roman referitoare la coloni. Proprietarul dădea în
arendă lotul de pământ pentru cinci ani, iar colonul se obliga la plata în fiecare an a unei sume de
bani. Din cauza mărimii dărilor și a pustiirilor mulți coloni nu erau în stare să facă față obligațiilor
financiare. Ei erau reținuți cu forța pe domenii ca mână de lucru ieftină și erau practic legați de
pământ (perpetua conductio). Abuzurile proprietarilor sunt conținute în multe documente
adresate împăraților. Se amintește adesea mărirea ilegală a dărilor și folosirea soldaților pentru
perceperea lor. Nu este de mirare că în aceste condiții cresc tensiunile sociale. Ele se exprimă
uneori prin răscoale fățișe. Sărăcia a împins plebea din Roma la răscoală în anii 193 și în 238. Sub
Aurelian la răscoala lucrătorilor din monetării ar fi participat 7000 de persoane. Protestele se
manifestă și prin fuga sclavilor și a colonilor. Ei se asociază uneori cu dezertorii din armată,
împotriva cărora sub Commodus a fost purtat în Germania Superior un adevărat război. Începând
cu a doua jumătate a secolului II fenomenul numit latrones se manifestă în majoritatea
provinciilor. Hoția la drumul mare este un fenomen social atunci când ajunge la proporții de masă.
Din a doua jumătate a secolului III în provinciile celtice occidentale se instalează o mișcare socială
la care luau parte țărani săraci, coloni, sclavi, dezertori, elemente declasate, și care va frământa
statul roman multe decenii. Participanții purtau numele de bagaudae, ceea ce în limba celtică
înseamnă "luptători".
Se produc modificări și în situația categoriilor de honestiores, ca și în raporturile dintre ele.
Din punct de vedere economic membrii ordinului senatorial nu pierd nimic, dar pierd foarte mult
din rolul lor politic. Senatul se mai distinge doar rareori prin acțiuni proprii, de pildă în anul 238,
când a organizat apărarea Italiei împotriva lui Maximinus Thrax, și în anul 275, când își permite să
aleagă un împărat, pe Tacitus. Senatul este tot mai mult înlocuit ca instituție de către consilium
principis, iar senatorii ajung să fie înlocuiți în cele mai importante funcții militare și administrative
de către cavaleri. Cum s-a ajuns aici? Criza în relațiile împăratului cu senatorii a fost îndelungată.
Ea s-a întins de-a lungul întregii domnii a lui Commodus și în timpul domniei lui Septimius Severus.
Acesta din urmă a făcut o adevărată baie de sânge printre partizanii contracandidaților săi la tron,
dar a luat măsuri clare și împotriva senatului în ansamblu. De pildă, atunci când a înființat cele
trei noi legiuni "Parthicae", le-a pus sub comanda nu a unor legați din rândurile senatorilor, ci sub
cea a unor prefecți de rang ecvestru. Alte motive sunt legate de pregătire și experiență. Un
senator ideal trebuia să fie la fel de bun în administrație, drept și pe câmpul de luptă. Or, ultima
condiție nu era întotdeauna îndeplinită. Senatorii nu erau ofițeri de carieră, iar lipsa de experiență
pe câmpul de luptă a unora dintre ei a dus la dezastrele din războaiele marcomanice. Au fost
atunci primiți în senat numeroși ofițeri de rang ecvestru. Acestora li s-au încredințat cu prioritate
legiuni și provincii militare. Ei erau așa-zișii viri militares, care parcurgeau cariere precumpănitor
militare și participau prea puțin la ședințele senatului. În 260 sau 262 împăratul Gallienus a
încredințat comanda legiunilor și provinciile militare unor cavaleri, fără a-i mai ridica în ordinul
senatorial. În felul acesta senatorii au fost practic înlăturați de la comanda militară.
Crește numărul și puterea cavalerilor. Ne referim totuși la o minoritate a cavalerilor, la cei
care se aflau în slujba împăratului. Numărul funcțiilor procuratoriene, care sub Augustus era de
25, ajunge sub Filip Arabul de 182. Cavalerii se disting între ei prin epitete: simplii cavaleri – viri
egregii; procuratorii de rang superior – viri perfectissimi; prefecții pretoriului – viri eminentissimi.
În anul 218 Macrinus este primul care ajunge împărat din funcția de praefectus praetorio. Istoricul
Herodian socotește că ridicarea acestuia pe tron din rândurile ordinului ecvestru ar fi pe deplin
justificată, deoarece "meritele nu constau nici în nașterea nobilă, nici în avere, condiții pe care le
îndeplinesc și cei mai incapabili, ci în calitățile personale". Nu putem să nu fim de acord cu această
judecată, numai că ea arată că un întreg sistem de valori era pe cale de a se prăbuși. Din înalte
funcții ecvestre ajung împărați și Maximinus Thrax, Filip Arabul, Claudius II, Aurelian, Probus și
Carus.
Situația ordinului decurionilor se înrăutățește din cauza crizei orașelor. Ei au de suferit din
cauza extinderii marilor domenii, a decăderii meșteșugurilor și a comerțului, cărora li se adaugă
pustiirile din provinciile de graniță. Veniturile lor sunt diminuate, dar obligațiile față de
comunitate le rămân aceleași. Ei aprovizionează orașele cu alimente și apă potabilă, repară
străzile și clădirile, încălzesc băile publice, organizează jocuri. Astfel decurionatul și magistraturile
devin corvezi de care ei încearcă să scape, dar inutil. Din motive asemănătoare decade și ordinul
Augustalilor.
Armatei îi sporește neîncetat atât prestigiul, cât și conștiința rolului politic pe care-l juca.
Dacă sub Augustus solda unui legionar număra 225 de denari, sub Caracalla ea ajunge la 750 de
denari. Soldei i se adăugau numeroase donativa, iar la lăsarea la vatră (honesta missio) o mare
sumă de bani sau un lot de pământ. Astfel ei intrau în rândurile păturii înstărite, dar fără a avea
obligațiile față de comunitate ale decurionilor. Până la Septimius Severus militarii nu aveau
dreptul legal de a întemeia o familie în timpul serviciului militar, iar dacă erau căsătoriți dinainte,
conubium era suspendat până la lăsarea la vatră. Soldații întemeiau totuși familii pe lângă castre,
dar aceste legături ale lor intrau în sfera concubinajului (concubinatus). Septimius Severus le dă
soldaților dreptul de conubium în timpul serviciului militar și le acordă și alte drepturi economice.
Astfel îi leagă mai strâns de legiuni și de provincii, iar meseria de soldat devine în tot mai mare
măsură ereditară. Filozofia lui Septimius Severus apare cel mai clar în cuvintele pe care le-ar fi
spus, potrivit lui Cassius Dio, fiilor săi pe patul de moarte: "Trăiți în înțelegere, îmbogățiți-i pe
soldați și de restul să nu vă pese".
Statul era reprezentat de împărat, de o mână de funcționari imperiali și de armată.
Creșterea marilor proprietăți a însemnat și sporirea puterii marilor proprietari. Mulți humiliores
caută adăpost la aceștia în fața fiscalității excesive a statului. Sunt fenomene care încurajează
tendințele separatiste din anumite zone ale imperiului. De pildă, între 258-273 Galliile și Britannia
se separă de restul imperiului sub numele de Imperium Galliarum, aflat sub conducerea
împăratului Postumus și apoi a urmașului acestuia, Tetricus. Au loc și alte mișcări centrifuge, de
pildă a regatului Palmyrei, dar din alte rațiuni.
Dificultățile interne sunt sporite de noi pericole externe. În anul 230 dinastia partică a
Arsacizilor este răsturnată de persul Ardeșir. Statul persan al Sasanizilor va lupta cu forțe
proaspete împotriva posesiunilor romane din Asia. Pe Rin își face apariția o nouă seminție
germanică, a alamanilor. Migrația goților în direcția țărmurilor nordice ale Mării Negre va însemna
apariția unui nou formidabil inamic al Romei.
Odată cu evoluțiile descrise se transformă și caracterul monarhiei. Ea era încă suficient de
puternică pentru a garanta menținerea structurilor existente, dar nu mai păstra, ca în primul secol
și jumătate al Principatului, o anumită aparență a republicii. Dacă Augustus era socotit un primus
inter pares, Septimius Severus este intitulat dominus, iar Aurelian dominus et deus. Regimul
Principatului evoluează deci în direcția despotismului oriental. Nu este străină de această evoluție
schimbarea mentalităților și profundele transformări pe plan religios, înainte de toate orientarea
spre monoteism a unor mari religii orientale și sincretismul religios. Noua poziție ocupată de
monarhie nu s-a răsfrânt asupra destinului particular al împăraților. Puțini au fost cei care au murit
în secolul III de moarte bună.
 Dinastia Severilor (193-235)
La asasinarea lui Commodus în 31 decembrie 192, persoana asupra căreia s-au oprit
pretorienii și senatul a fost P. Helvius Pertinax. Acesta era fiu de libert, dar s-a remarcat în cadrul
milițiilor ecvestre în timpul războaielor marcomanice, a fost primit în senat și a guvernat succesiv
cinci provincii militare de rang consular, între care Dacia. Evenimentele de la sfârșitul anului 192
l-au găsit pe bătrânul general în funcția de prefect al Romei (praefectus Urbi). Pertinax a întreținut
relații bune cu senatul și a încercat să întărească disciplina militară. Vârsta sa înaintată și refuzul
de a satisface pretențiile financiare ale gărzilor pretoriene l-au costat viața. Este asasinat la
sfârșitul lui martie 193 la instigarea lui Didius Iulianus, care este proclamat împărat de către
pretorieni după ce a cumpărat tronul.
La vestea asasinării lui Pertinax sunt proclamați împărați L. Septimius Severus,
guvernatorul Pannoniei Superior, L. Pescennius Niger, guvernatorul Siriei, și D. Clodius Albinus,
guvernatorul Britanniei. Septimius Severus era originar din Leptis Magna din Africa proconsularis
și se știe că în familia sa se vorbea încă limba punică. Soția sa, Iulia Domna era o siriancă din
Emesa. Septimius Severus a fost proclamat împărat la Carnuntum și a fost sprijinit îndată de toate
legiunile provinciilor dunărene, inclusiv ale Daciei, și de legiunile de pe Rin. Pornește împotriva
Italiei, îl lichidează pe Didius Iulianus, desființează vechile gărzi pretoriene și înființează altele noi.
Își asigură sprijinul lui Clodius Albinus numindu-l Caesar, adică moștenitor al tronului, pentru a
putea porni liniștit împotriva lui Pescennius Niger. Războiul împotriva acestuia durează între anii
193-195. În urmărirea lui Niger Septimius Severus se ciocnește cu arabii de pe Eufrat și adiabenii,
aliați ai parților, dar amână operațiunile împotriva acestora. În 196 procedează la adopțiunea sa
fictivă de către Marcus Aurelius. Odată cu asta devine fratele defunctului Commodus. Îi dă fiului
său celui mai mare, Caracalla, titlul de Caesar, ceea ce însemna ruptura cu Clodius Albinus. În
februarie 197 are loc o bătălie extrem de sângeroasă la Lugdunum, în care Clodius Albinus este
înfrânt și ucis. Trebuie amintit că vexilații ale armatei din Dacia au participat pe toate fronturile la
înfrângerea contracandidaților lui Septimius Severus, ceea ce explică politica foarte generoasă a
acestui împărat față de Dacia. În anii 197-198 are loc o campanie încununată de succes împotriva
parților. Sunt întemeiate provinciile Mesopotamia și Oshroene. Cu această ocazie au fost
înființate trei noi legiuni, legiunile Parthicae, care sunt puse sub comanda unor prefecți de rang
ecvestru. Una dintre aceste legiuni, legiunea II Parthica, va staționa în apropierea Romei pe mons
Albanus, de unde va supraveghia fidelitatea gărzilor pretoriene. Septimius Severus a dus din
motive atât personale, cât și doctrinare, o clară politică antisenatorială. Acum începe în mod clar
o evoluție care se va încheia, așa cum s-a văzut, sub Gallienus. Septimius Severus a dus o politică
municipală foarte generoasă mai ales în provinciile care l-au sprijinit și a încurajat elementele
provinciale fără a mai acorda întâietate italicilor. În anii 208-211 poartă un ultim război în nordul
Britanniei și se stinge în anul 211 la Eburacum (astăzi York).
Septimius Severus lasă în urma sa doi fii, pe Caracalla și pe Geta. Aceștia domnesc în
comun în anii 211-212. În acest din urmă an Caracalla îl asasinează pe fratele său Geta și va domni
singur până în 217. Caracalla se bazează, ca și tatăl său, în primul rând pe armată și caută să
întărească prin toate mijloacele frontierele imperiului. Acum își fac apariția popoare încă
necunoscute, ca alamanii și goții. Domnia lui Caracalla a fost despotică. În anul 212 a tras
consecința a două secole de evoluție și a acordat prin constitutio Antoniniana cetățenie romană
practic tuturor peregrinilor din imperiu. Este asasinat în timpul unui război partic. Beneficiarul
asasinatului a fost Macrinus, prefectul pretoriului, originar din Mauretania. Acesta sfârșește prin
a fi ucis în 218 de către trupele care-l proclamă împărat pe un nepot al împărătesei Iulia Domna
și care printr-o adopțiune fictivă devine fiu al lui Caracalla. Acest împărat, care la urcarea pe tron
avea 14 ani, este cunoscut sub numele de Elagabal, luat de la zeul cu același nume din Edesa, al
cărui preot era. A domnit între anii 218-222 și a sfârșit prin a fi ucis. A fost urmat în anii 222-235
de către un văr de-al său în vârstă de 13 ani, cunoscut sub numele de Severus Alexander. Sub
acest împărat statul a fost foarte bine administrat, iar relațiile cu senatul au fost excelente. Multe
provincii se bucurau de o relativă prosperitate și între ele amintim provincia Dacia. Meritul pentru
acestea este împărțit între mama sa, Iulia Mamaea și un consilium principis, din care făceau parte
câteva personaje ilustre; unul dintre ele este marele jurist Ulpianus, care îndeplinea funcția de
praefectus praetorio. Nou înființatul stat al Sasanizilor amenință frontierele estice ale imperiului.
Severus Alexander poartă împotriva acestora operațiuni încununate de succes, dar este asasinat
de C. Iulius Maximinus, care îi ia locul.

Anarhia militară (235-284)

Acum se deschide cea mai tulbure etapă a istoriei Principatului. Din cauza invaziilor
permanente sistemul tradițional de apărare, în care fiecare provincie se baza pe propriile-i trupe,
nu mai făcea față. Au fost deci concentrate forțe din mai multe provincii, în primul rând de
cavalerie și foarte mobile, care să poată interveni în orice punct. Dacă măsura era potrivită din
punct de vedere militar, ea era periculoasă din punct de vedere politic. Armatele imperiului au
dobândit conștiința importanței lor și au ținut fiecare să-și impună candidatul pe tron. Este epoca
așa-zișilor soldați-împărați. Războaiele civile și invaziile din exterior s-au succedat fără
întrerupere.
Lui Severus Alexander îi urmează Maximinus Thrax (235-238). Era de origine tracă și pornit
foarte de jos. Era un foarte bun soldat și subordona totul considerentelor militare. A purtat un
război pe Rin în 235 și două războaie împotriva sarmaților și dacilor liberi în 236 și 237. După
izvoarele contemporane ar fi vrut să ajungă cu cuceririle până la Marea Baltică. Populația
provinciilor nu mai putea însă suporta fiscalitatea excesivă datorată eforturilor de război. Are loc
la începutul anului 238 o răscoală în Africa Proconsularis, iar proconsulul acestei provincii
împreună cu fiul său au fost proclamați împărați sub numele de Gordianus I și II. Ei sunt
recunoscuți de senat, dar răscoala este înăbușită de legiunea III Augusta din Numidia. Senatul se
decide să reziste și-i alege ca împărați pe Pupienus și Balbinus. Maximinus Thrax atacă Italia în
fruntea legiunilor dunărene, între care se aflau și cele din Dacia. A suferit însă un eșec la asediul
Aquileiei și a fost ucis de propriii soldați împreună cu fiul său Maximus la sfârșitul lui aprilie 238.
Pupienus și Balbinus vor fi uciși în vara aceluiași an de către pretorieni în timpul unei răscoale a
plebei. Astfel împărat va ajunge la vârsta de 15 ani Gordian III, nepotul fostului proconsul al Africii.
Domnia lui (238-244) va fi destul de liniștită, dar în timpul unui război cu perșii va cădea victimă
unui complot organizat de M. Iulius Philippus, prefectul pretoriului. Acesta, cunoscut sub numele
de Filip Arabul, va domni între anii 244-249. Consemnăm două evenimente importante în timpul
domniei acestui împărat: sărbătorirea în anul 247 a mileniului Romei sub, ceea ce este foarte
semnificativ, un împărat de origine arabă, și războiul împotriva carpilor din anii 247-248, în care a
fost puternic implicată provincia Dacia. În anul 249 Decius, comandantul trupelor de la Dunărea
de Jos a fost silit de propriii soldați să accepte purpura imperială. El l-a bătut pe Filip Arabul și pe
fiul cu același nume al acestuia în nordul Italiei la Verona și a domnit între anii 249-251. De
plecarea în Italia a armatei de la Dunărea de Jos au profitat goții, care au dezlănțuit cel mai
puternic atac de până acum. Cel mai mult a avut de suferit provincia Dacia. Decius și-a fixat drept
principal obiectiv recuperarea Daciei și și-a inclus în numele imperial numele lui Traian (Traianus
Decius). El reușește să-i scoată pe goți din Dacia și este numit într-o inscripție din Apulum
restitutor Daciarum. În anul 251 goții își iau revanșa și îl bat și îl ucid pe Decius la sud de Dunăre,
la Abrittus. Decius este cunoscut și prin faptul că a declanșat una dintre cele mai mari persecuții
împotriva creștinilor. Domnia următorului împărat, Trebonianus Gallus (251-253) este cunoscută
mai ales prin încercarea nereușită de uzurpare a lui Aemilianus, comandant al armatei de la
Dunărea de Jos.
Domnia lui Gallienus (253-268) este poate cea mai dramatică dintre toate. El a început să
domnească alături de tatăl său Valerianus. Francii au apărut pe Rinul inferior și au pătruns în
expediții devastatoare până în Hispania. Goții nu se mai mulțumeau să atace pe uscat provinciile
balcanice, ci atacau pe mare Grecia și orașele din Asia Mică. În sfârșit, cea mai mare amenințare
venea din partea energicului rege sasanid Șapur. În anul 259 sau 260 o armată romană este bătută
de acesta, iar împăratul Valerianus este capturat și va pieri în captivitate. Șapur putea acum cuceri
în voie toate posesiunile asiatice ale romanilor, când s-a văzut confruntat cu un inamic neașteptat.
Orașul Palmyra, care se afla pe drumul mătăsii, a obținut beneficii importante de la Hadrian și
Septimius Severus și a ajuns o mare putere economică. Odaenathus, conducătorul Palmyrei, a
reușit să-i înfrângă pe perși și să recucerească Mesopotamia cu ajutorul excelentelor sale trupe
de arcași călări. Gallienus îi recunoaște titlul de rege și îl numește rector Orientis. Atunci când
Odaenathus va fi ucis, soția sa, ambițioasa Zenobia, va domni și în numele fiului lor Vaballathus.
Ea își va asuma titlul de Augusta, iar lui Vaballathus îi va da titlul de Augustus. Anul 260 s-a dovedit
fatidic nu numai pentru soarta Orientului, ci și pentru cea a Occidentului. Galliile, Hispania și
Britannia se despart sub Postumus sub numele de Imperium Galliarum, iar uzurpări au loc
pretutindeni. Numărăm între ele pe cele ale lui Ingenuus și Regalianus în spațiul pannonic.
Gallienus a luptat eroic pentru apărarea frontierelor și pentru unitatea imperiului, dar a căzut în
cele din urmă victimă a unui complot al ofițerilor săi. Este urmat de Claudius II Gothicus (268-
270), de origine iliră, un mare general, care i-a zdrobit pe alamani în nordul Italiei și pe goți în
Balcani. Moare de ciumă la Sirmium, iar armata îl proclamă împărat pe Aurelianus, comandantul
cavaleriei.
Aurelian (270-275) a fost unul dintre cei mai energici și mai merituoși împărați romani.
Prima sa grijă a fost de a curăța Italia de bandele germanice invadatoare. Apoi a pus Roma în stare
de apărare, înconjurând-o cu un zid de 18,8 km, înalt de 6 m și lat de 3,6 m. Era străpuns de 18
porți și prevăzut cu 381 de turnuri. Zidul lui Aurelian se păstrează și astăzi pe porțiuni importante.
Aurelian i-a bătut pe goții și pe carpii care amenințau linia Dunării. Cea mai mare amenințare
venea însă dinspre Palmyra. Zenobia stăpânea practic toate posesiunile asiatice ale Romei și a
ocupat Egiptul, amenințând Roma cu foametea. Aurelian s-a văzut nevoit să acționeze. Cum nu
mai avea la dispoziție decât trupele dunărene, a retras în anul 271 armata din Dacia pe linia
Dunării. Numele provinciei Dacia va apărea în numele a două provincii de la sudul Dunării, Dacia
Ripensis și Dacia Mediterranea. După ce a asigurat apărarea liniei Dunării, Aurelian a pornit
împotriva Palmyrei, pe care o zdrobește în anul 272. Aceasta se răscoală, iar în anul 273 este
distrusă. În continuare este desființat Imperium Galliarum. Aurelian este ucis de ofițerii săi pe
când se pregătea să pornească împotriva Sasanizilor. Aurelian a fost nu numai un excelent militar,
ci avea și o remarcabilă viziune politică. El a contribuit în mod esențial la transformarea
caracterului monarhiei. A pretins să fie numit deus și s-a folosit în propagandă de religia lui Sol,
una dintre marile religii cu pretenții de universalitate și care se afla pe drumul către monoteism.
În urma asasinării lui Aurelian armata îi cere senatului să desemneze un împărat. A fost
desemnat în anul 275 Tacitus, care va pieri în anul următor. Următorii împărați până în 284,
Probus, Carus, Numerianus și Carinus, nu vor fi lipsiți de merite, dar soarta lor va fi decisă de
instabilitatea politică din timpul anarhiei militare.
 Cursul XII

DOMINATUL

Regimul Tetrarhiei
Dioclețian (284-305) este cel care a creat dominatul, singurul cadru politic potrivit pentru
societatea romană, care suferise modificări profunde și se afla în plină criză. Dioclețian a instituit
și un nou mod de guvernare, cunoscut sub numele de tetrarhie. Criza secolului III demonstrase că
un singur om cu greu putea guverna imensul imperiu. Prin urmare, Dioclețian și-a ales pentru
început un coleg, pe Maximianus (285), iar imperiul a fost împărțit în două zone de competență -
Orientul administrat de Dioclețian și Occidentul administrat de Maximian. Ambii purtau titlul de
Augustus. În anul 293 sunt adăugați doi noi împărați, Constantius Chlorus și Galerius, cu titlul de
Caesares. Aceștia erau socotiți moștenitori și erau subordonați primilor doi. Dioclețian își avea
sediul la Nicomedia, Galerius la Sirmium, Maximian la Mediolanum, iar Constantius Chlorus la
Augusta Treverorum. Fiecare își avea deci zona de competență, dar pentru ca statul să nu se
fărâmițeze, orice act trebuia semnat de toți patru. Posibilele dezacorduri între cei patru împărați
erau înlăturate printr-un sistem savant de alianțe de familie. Dioclețian, creatorul tetrarhiei și
mintea cea mai ascuțită, avea practic autoritatea cea mai mare. Această arhitectură politică avea
și un suport religios. Dioclețian și moștenitorul său erau numiți Iovii, iar Maximian și moștenitorul
său Herculii. Sistemul avea un singur defect: nu se preciza care urma să fie poziția fiilor de sânge
ai tetrarhilor.
În anul 305 Dioclețian și Maximian abdică în același timp. Dioclețian se retrage la palatul
său din Salonae (astăzi Split). Cei doi Caesares, Constantius Chlorus și Galerius, devin Augusti și
desemnează doi noi Caesares, pe Maximinus Daia și pe Severus. Sistemul părea a funcționa. În
306 moare însă Constantius Chlorus, iar fiul acestuia, Constantinus, este proclamat Augustus de
către armată. Este urmat la Roma de Maxentius, fiul lui Maximianus. Dezordinea este totală.
Revine însuși Maximianus. La un moment dat existau cinci Augusti și doi Caesares. Între anii 306-
314 Constantin reușește să se impună în Occident, iar Licinius în Orient. Evenimentul cel mai
interesant din acești ani a fost în 312 lupta care i-a opus la Pons Milvius din imediata apropiere a
Romei pe Constantin și pe Maxentius. Conform tradiției creștine Constantin ar fi avut înaintea
luptei viziunea crucii, ceea ce ar fi determinat măsurile luate în favoarea creștinilor. În anul 324
Constantin îl înlătură și pe Licinius, iar până în 337 domnește împreună cu fiii săi. Regimul
tetrarhiei era înlăturat.

Reformele lui Dioclețian și Constantin

Reformele lui Dioclețian, continuate de Constantin, au fost atât de cuprinzătoare, încât au
restructurat societatea și statul roman.
Dioclețian a procedat la o nouă împărțire administrativă. Provinciile au devenit mult mai
mici, iar la începutul secolului V vor ajunge la numărul de 120. Provinciile erau grupate în dioceze.
Însăși Italia era împărțită în dioceze. Constantin a grupat diocezele în cele patru prefecturi, care
reprezentau niște fâșii nord-sud: Gallia, Italia, Illyricum și Orient. Din prefectura Galliei făceau
parte Galliile, Britannia, Hispania și Mauretania Tingitana, din prefectura Italiei Italia, Sicilia,
Sardinia, o parte din Dalmația, Mauretania Caesariensis, Numidia și Africa, din prefectura
Illyricumului Daciile post-aureliene, Moesiile, Achaia și Creta, iar din prefectura Orientului Thracia,
Asia Mică, Siria și Egiptul.
Pentru prima oară puterea civilă a fost separată de cea militară. În fiecare provincie există
câte un praeses civil și câte un dux cu atribuțiuni militare. În mod asemănător, în prefecturi avem
câte un praefectus civil și câte un magister militum militar.
La fel de profundă a fost și reforma armatei. Evenimentele ultimelor decenii au dovedit că
apărarea în linie cu trupele propriilor provincii nu este eficientă în cazul unor atacuri masive.
Primele încercări de constituire a unei armate mobile au fost făcute pe la mijlocul secolului III.
Prin reformele lui Dioclețian și Constantin au fost modificate structura armatei și întreaga
strategie militară. Legiunea tradițională nu-și mai îndeplinea misiunea tactică. Efectivele ei au fost
limitate la 1000-1500 de soldați. Armata în ansamblul ei a fost împărțită în două mari corpuri,
limitanei și comitatenses. Limitanei constituiau armata de pe graniță, alcătuită din legiuni și trupe
auxiliare. Comitatenses, compuși de asemenea din legiuni și trupe auxiliare, erau armata de
interior, foarte mobilă și care putea interveni în orice punct. Se adăugau palatini, prin care
înțelegem armata Italiei, și garda imperială, alcătuită din protectores și domestici. Mai amintim
contingentele barbare de foederati, care luptau sub șefi proprii.
Reformele economice ale lui Dioclețian au fost atotcuprinzătoare. Ele au prevăzut înainte
de toate o stabilizare monetară. Au fost fixate anumite greutăți și puritate pentru monetele de
aur, argint și bronz. A fost reformat modul de impozitare, fixându-se ca bază un etalon numit
iugum - reprezenta suprafața de pământ care putea asigura întreținerea unei persoane. Dioclețian
a stabilit printr-un edict, al cărui text s-a păstrat (edictum de pretiis rerum venalium), prețurile
maximale la foarte multe produse. Pentru nerespectarea acestor prețuri era prevăzută pedeapsa
cu moartea. Nimeni nu mai voia să vândă în aceste condiții, iar prețurile au crescut. În ciuda
represiunii edictul va cădea până la urmă în desuetudine.
Dioclețian era convins că criza statului se datora decăderii morale. De aceea a încercat să
întărească religia tradițională, săpată din temelii de creștinism sau de manicheism. Prin mai multe
edicte Dioclețian a reintrodus cu toată rigurozitatea obligația sacrificiului în cadrul cultului
imperial. A fost ultima mare persecuție contra creștinilor. Urmașii lui Dioclețian vor duce o politică
diferită. În 311 Galerius dă un edict de toleranță. Actul de departe cel mai cunoscut este edictul
de toleranță de la Mediolanum din 313, dat de Constantin. Prin el creștinismul devine o religio
licita. Constantin și-a dat seama de marile calități pe care creștinismul le putea avea ca religie de
stat, în primul rând caracterul său universal și cosmopolit. Constantin a tolerat întâi noua religie,
apoi a favorizat-o deschis și în cele din urmă a devenit adept al ei. Era influențat în aceasta și de
mama sa, Helena. Comunitățile creștine și episcopii lor vor obține foarte multe drepturi, inclusiv
economice și juridice. Noua religie nu va aduce totuși prea multă liniște internă. Pe măsură ce se
va întări, va dezlănțui prigoane sângeroase contra cultelor păgâne și va distruge monumentele
acestora. În sânul creștinismului apar sectele, iar confruntarea dintre ele va fi adesea violentă. Un
exemplu de sectă este donatismul, răspândit în Africa, un altul este arianismul. Acesta din urmă
a fost întemeiat de episcopul Arius din Antiochia, care susținea că Isus nu ar fi consubstanțial cu
Tatăl. Conciliul de la Nicaea din 325, prezidat de însuși Constantin, va lua măsuri împotriva
arianismului, dar el se va răspândi inclusiv la goți, și va fi eradicat de-abia de către Theodosius I.
O măsură cu mari consecințe în istorie a fost și întemeierea în anul 330 de către Constantin
a unei noi capitale a imperiului. Poate că a dorit să aibă o capitală în care amintirea păgânismului
să nu fie atât de vie. Poate că aerul a devenit pentru el irespirabil la Roma după ce și-a ucis câțiva
membri ai familiei, în primul rând pe Crispus, fiul său cel mai mare. Oricum ar fi fost, alegerea
Bizanțului a fost excelentă datorită poziției strategice unice și a importanței economice. Noua
capitală a fost numită Constantinopolis și a fost prevăzută cu instituții paralele celor ale Romei, în
primul rând cu un senat.

Esența dominatului
Dominatul este o monarhie absolută de inspirație orientală. Însemnele exterioare ale
puterii erau diadema, sceptrul și globul. Împăratul ședea pe un tron și purta veșminte de mătase
și aur. Era invizibil pentru marea masă a supușilor săi, pentru care era dominus. Avea un caracter
sacru. Păgânii vedeau în el un zeu, iar potrivit creștinilor domnea din însărcinarea lui Dumnezeu.
Poziția împăratului era asigurată, în urma reformelor administrative și militare ale lui Dioclețian
și Constantin, printr-un aparat birocratic enorm și printr-o armată reorganizată. Oficiul privat al
împăratului se numea sacrum cubiculum și avea în frunte un praepositus sacri cubiculi. Se adăuga
personalul oficiilor administrației centrale și consiliul, care acum se numește consistorium sacrum.
Principiul separării puterilor este respectat până în cele mai înalte sfere ale administrației
imperiale.

Cauzele căderii Imperiului Roman de Apus

În secolul IV criza a fost încetinită datorită reformelor lui Dioclețian și Constantin.
Structurile economice și sociale ale Dominatului le continuă pe cele din timpul Principatului.
Pătura cea mai puternică economic este, în și mai mare măsură decât înainte, cea a marilor
latifundiari. Deosebirea fundamentală față de perioada anterioară este că puterea politică a
diferitelor grupuri depinde mai mult de poziția lor față de împărat decât de apartenența la un
ordin.
În ce-i privește pe honestiores, senatul se bucură de strălucire, dar are, în comparație cu
mulți curteni și șefi militari, prea puțină putere. Ordinul ecvestru, care a cunoscut o epocă de
glorie după mijlocul secolului III, s-a topit; pătura sa superioară a fost primită începând cu
Constantin în senat, cea inferioară în ordinul decurionilor. În păturile superioare ale societății
ierarhia este exprimată de epitete ca illustres, spectabiles, clarissimi. Mulți dintre aceștia erau șefi
militari și chiar barbari. În schimb decurionii (decuriales) aveau de făcut față unor imense obligații,
mai ales în condițiile ruinării orașelor.
În ce-i privește pe humiliores, are loc o nivelare economică. Asistăm la o recesiune a
sclaviei, care nu este înlocuită de munca liberă, ci tot de o muncă neliberă, dar de alt tip. Se
recurge din ce în ce mai mult la colonat, iar sub Dioclețian colonii care nu-și pot respecta obligațiile
sunt legați de glie (glebae adscriptio). O lege din 451 le neagă colonilor legați de glie libertatea
personală. Ei nu aveau voie să părăsească domeniul nici chiar pentru a se înrola. Conform Codului
lui Iustinian atât sclavii cât și colonii sunt supuși autorității stăpânului, iar în timp ce sclavii pot fi
eliberați împreună cu averea lor, colonii pot fi înstrăinați împreună cu pământul. O importantă
forță de muncă o constituie lucrătorii sezonieri. Migrarea unor mari mase de oameni în timpul
recoltării a devenit un fenomen social răspândit mai ales în Africa.
În vest marile domenii devin unități tot mai autonome economic, juridic și politic. Ele
cuprindeau terenul arabil, pășunile, viile, livezile, pădurile, așezările, sclavii, colonii, meșteșugarii,
uneltele, vitele, etc. Marile domenii aveau autarhie economică. Chiar uneltele erau fabricate pe
loc, iar schimburile cu exteriorul diminuau. Se bucurau de autonomie juridică, deoarece stăpânul
avea autoritatea asupra tuturor locuitorilor domeniului. În sfârșit, în cazul atacurilor barbare
domeniul era apărat de propriul personal, adesea mai eficient decât armata imperială. Legea le-
a permis domeniilor să-și construiască chiar ziduri de apărare.
Se adaugă un fenomen cunoscut sub numele de patrocinium. Țărani, coloni și chiar
comunități întregi fugeau din calea asupririi și a impozitelor. Se puneau sub protecția și sub
autoritatea stăpânilor de mari domenii în schimbul lucrului sau al darurilor în produse și în bani.
În ciuda numeroaselor edicte imperiale, patrocinium nu a putut fi împiedicat. Marile domenii
devin astfel unități economice și politice în contradicție cu interesele statului unitar roman. În
condițiile în care statul nu-și mai îndeplinește nici funcția de apărare, singura legătură între marile
domenii și puterea centrală o constituie impozitul – legătură ce se va dovedi inutilă.
La orașe situația meșteșugarilor și a lucrătorilor liberi nu se deosebea prea mult de cea a
sclavilor. Ei erau organizați în colegii strict controlate de stat și erau legați de ateliere. Ei nu aveau
voie să plece la țară sau să se înroleze.
În locul societății relativ deschise din vremea principatului, dominatul se înțepenește tot
mai mult în imobilismul social. Senatorii sunt excluși din armată, aristocrația municipală nu mai
putea aspira la avansarea socială, colonii și meșteșugarii erau legați de locurile de muncă. Două
au fost consecințele cele mai grave ale acestui imobilism social: pe de-o parte faptul că pătura
dominantă a societății nu s-a mai putut regenera, pe da alta decăderea armatei romane. Aceasta
se recruta din familiile de soldați în care meșteșugul armelor era ereditar. Fiindcă acest rezervor
era insuficient, se recurgea în măsură crescândă la contingentele de barbari.
Sărăcia lovea pături mult mai largi ale populației, iar tensiunile sociale erau pe măsură.
Mișcarea Bagaudae infestează în continuare suprafețe întinse din provinciile vestice. Ea va fi
distrusă de-abia în anul 454 de către vizigoți la cererea împăratului. Alte mișcări sociale au
îmbrăcat o haină religioasă, cum a fost mișcarea agonisticilor în Africa. În sfârșit, au loc răscoale
ale plebei în marile orașe, ca în Roma sau Antiohia. Toate erau îndreptate împotriva statului
reprezentat de împărat, de birocrație și de militari. Ura împotriva instituțiilor statului era cu atât
mai mare, cu cât în unele, ca în armată, erau cuprinși tot mai mulți barbari. Statul era tot mai
puțin în stare de a-i apăra pe locuitori în fața pericolelor externe, în timp ce, prin constrângerea
exercitată nu numai asupra păturilor producătoare, ci și asupra unor pături conducătoare, el a
devenit un scop în sine. Astfel se explică indiferența societății față de soarta statului. Salvianus,
un scriitor din secolul V, afirmă următoarele: "S-ar putea crede că întregul popor roman a fost
hrănit cu iarbă sardonică. El moare râzând". Mai mult decât atât, mulți romani preferă să trăiască
sub stăpânirea barbarilor în formațiunile politice întemeiate de aceștia pe teritoriul imperiului,
sau chiar să treacă granița la barbari.
Colonatul și autarhia economică a marilor domenii a slăbit legăturile comerciale din
interiorul provinciilor și dintre provincii. Asistăm prin urmare la o erodare a economiei de piață,
cu consecințe catastrofale asupra întregii societăți. Iată ce ne spune Libanius: "În vremurile
noastre poți vedea pretutindeni terenuri necultivate. - - - Pretutindeni este sărăcie, cerșetorie și
lacrimi, iar pentru țărani este mai convenabil să cerșească decât să însămânțeze pământul". Or,
tocmai producția și schimburile comerciale în cadrul păcii romane fuseseră factorii care
determinaseră constituirea unui stat uriaș care a cuprins spațiul mediteranean și hinterlandul său.
Descentralizarea se manifestă și în luptele dintre dogme. Se desprind biserici "naționale" – coptă,
siriană, armeană, care își crează tradiții proprii și o literatură în limba proprie și nu în limba greacă.
Așezarea barbarilor în imperiu a fost nu numai tolerată, ci uneori chiar favorizată de stat.
În urma fugii în masă a populației și a devastărilor suprafețe întinse au rămas pustii. Ocuparea
teritoriului de către barbari era prin urmare atât în interesul economiei, cât și în cel militar.
Importantă este natura raporturilor între statul roman și populațiile pătrunse. Cu acestea era
încheiat un foedus, prin care recunoșteau suveranitatea nominală a împăratului. Ele trăiau însă
sub conducători proprii și după propriul drept. Erau deci entități deosebite, care subminau
unitatea statului. Barbarii nu s-au așezat numai în teritoriile pustiite. În unele zone populația
locală cedează o treime din pământuri. Structurile sociale ale germanicilor nu erau opuse celor
găsite în imperiu. Întâlnim la germani un fel de vasalitate, care avea puncte comune atât cu
patrocinium, cât și cu relațiile dintre proprietarii de domenii și coloni. Din toate aceste elemente
se vor crea relațiile de vasalitate din Evul Mediu.
De căderea Imperiului Roman de Apus a fost uneori învinovățit creștinismul. "Vina"
creștinismului a fost aceea că el a fost preluat și de barbari și a contribuit la ștergerea diferențelor
dintre aceștia și romani. Pe romanul creștin îl lega de barbarul creștin religia, iar Orosius afirmă
că nici chiar cucerirea Romei de către Alarich nu ar fi fost o foarte mare nenorocire, căci la urma
urmei vizigoții erau și ei creștini.
Ceea ce s-a afirmat mai sus se aplică Imperiului Roman de Apus. Partea răsăriteană a
imperiului se afla mai la adăpost de invazii și, mai ales, a conservat comunitățile de oameni liberi
și raporturi de proprietate care care se adaptau mult mai bine noilor condiții. Imperiul Roman de
Apus a dispărut sau, mai bine-zis, s-a topit deoarece cadrul său politic nu mai corespundea
structurilor societății. Rolul său va fi preluat de alte state, care îi vor moșteni imensul tezaur
cultural și de civilizație. Acesta va servi drept bază și pentru lumea modernă.

Principalele evenimente de la moartea lui Constantin la anul 476

Constantius II (337-361) continuă politica internă a tatălui său și perfecționează instituțiile
dominatului. El sprijină însă arianismul. Este urmat de Iulianus Apostata (Apostatul, 361-363), a
cărui domnie a însemnat întoarcerea la valorile păgânismului. Acest împărat avea o educație
filozofică solidă și și-a luat drept modele pe Marcus Aurelius și pe Traian. A simplificat
ceremonialul de curte. Nu a interzis creștinismul, dar a luat comunităților creștine și episcopilor
marile avantaje de care se bucurau și le-a interzis să prigonească religiile păgâne. În favoarea
acestora din urmă a dat edicte de toleranță. Divinitatea cea mai venerată de Iulian Apostatul a
fost Sol, care reprezenta de asemenea o religie a salvării cu pretenții de universalitate. Iulian
Apostatul a căzut într-o luptă împotriva perșilor. Moartea lui a constituit semnalul pentru o mare
și continuă ofensivă împotriva cultelor păgâne.
A urmat domnia comună a lui Valentinianus I (364-375) și Valens (364-378). Primul dintre
acești împărați a făcut mari eforturi pentru întărirea limesului și respingerea barbarilor. La
sfârșitul domniei lui se petrece un eveniment de mare importanță pentru istoria Europei: apariția
în anul 375 a hunilor. Acest popor altaic, care dăduse de furcă timp de multe decenii Chinei, a
provocat un adevărat șoc prin forța sa militară și prin faptul că a pus în mișcare și alte popoare.
Se poate afirma că acum se dezlănțuie cu adevărat migrația popoarelor. Prima victimă au fost
vizigoții lui Athanarich, bătuți la nordul Dunării și siliți să treacă la sud de fluviu în 376. Autoritățile
imperiale nu au putut controla situația, iar funcționarii corupți i-au adus pe vizigoți în stare de
disperare. Se ajunge la confruntări cu armata imperială, culminând în anul 378 cu bătălia de la
Adrianopolis. Aici romanii au fost zdrobiți, iar împăratul Valens cade pe câmpul de luptă. Odată
cu aceasta ia sfârșit faza relativ stabilă a Imperiului Roman târziu, care nu mai este capabil de a
controla linia Dunării.
Un ultim reviriment se produce sub împăratul Theodosius I (379-395). El renunță la funcția
de pontifex maximus și în anul 381 proclamă creștinismul religie de stat. Interzice cultele păgâne
și interzice arianismul. Au avut loc nenumărate prigoane împotriva preoților, credincioșilor
filozofilor, statuilor și templelor. Unul dintre cele mai cunoscute episoade a fost distrugerea
Serapaeum-ului din Alexandria, socotit o minune a lumii antice. La moartea sa unuia dintre fii, lui
Honorius, îi revine Occidentul, iar lui Arcadius Orientul. Deși nu aceasta a fost intenția lui
Theodosius, separarea celor două părți va deveni definitivă și fiecare își va urma calea proprie.
În Imperiul Roman de Apus împărații se vor afla sub tutela unor șefi barbari, care adesea
nu erau lipsiți nici de merite, nici de lealitate față de soarta statului. Trei exemple sunt vandalul
Stilicho, suebul Rikimer și skirul Odovakar. O adevărată catastrofă se produce după moartea lui
Stilicho. Autoritățile din Imperiul de Răsărit îi împing pe vizigoți să atace Italia, iar în anul 410
aceștia intră sub conducerea lui Alarich în Roma și o pustiesc. Acest eveniment a produs o
profundă impresie asupra contemporanilor. Între timp Hispania era ocupată de suebi, vandali și
alani, urmați îndeaproape de vizigoți. În Britannia, părăsită în 383 de trupele romane, se stabileau
saxonii, Gallia era ocupată statornic de franci, iar valea Rhonului superior de burgunzi. În sfârșit,
vandalii trec în Africa. Aceste popoare germanice întemeiază pretutindeni regate care, atunci
când le convine, recunosc o autoritate teoretică a împăratului.
Roma obține o ultimă victorie în anul 451 pe Câmpiile Catalaunice din estul Galliei. Aici
hunii sunt învinși și sunt siliți să se retragă în fața unei armate conduse de Aelius Aetius și compuse
în cea mai mare parte din ostrogoți. În anul 453 Attila moare și imensul său imperiu din nord se
descompune. În anul 455 Roma este din nou cumplit pustiită de vandalii lui Genserich.
Arbitri ai politicii Romei continuă a fi șefii barbari, iar împărații nu mai au decât un
simulacru de autoritate. Odovakar curmă această situație. În anul 476 el îl depune pe ultimul
împărat, Romulus, numit de contemporani Augustulus. Este proclamat rege de oamenii săi.
Trimite diadema imperială la Constantinopol, ceea ce arată că gândea încă în termeni imperiali.
Lucrurile se schimbă atunci când ostrogoții lui Theoderich părăsesc peninsula Balcanică și îi
dispută lui Odovakar stăpânirea asupra Italiei. În anul 490 Theoderich îl bate decisiv pe Odovakar
și constituie un regat care rupe cu tradiția politică a Romei.
Anul 476 a fost fixat ca dată a căderii Imperiului Roman de Apus abia de istoricii moderni.
În șirul de nenorociri care nu se mai curmau contemporanii nu au sesizat momentul. Imperiul nu
a căzut brusc și cu zgomot, ci a trecut pe nesimțite într-o nouă lume, iar pentru noi într-o altă
mare perioadă istorică.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

Lucrări moderne

Enciclopedia civilizației grecești, București 1970.

Enciclopedia civilizației romane, București 1982.
Fr. Chamoux, Civilizația elenistică, București 1985.
A. Piatkowski, Istoria epocii elenistice, București 1996.
R. Ginouvès, Arta greacă, București 1992.
R. Bloch, Etruscii, București 1966.
Th. Mommsen, Istoria romană, București 1987.
P. Grimal, Civilizația romană, București 1973.
R. Bloch, J. Cousin, Roma și destinul ei, București 1985.
J. Carcopino, Viața romană în Roma la apogeul Imperiului, București 1979.
R. Brilliant, Arta romană de la Republică la Constantin, București 1979.
N. Hannestad, Monumentele publice ale artei romane, București 1989.
J. Bayet, Istoria literaturii latine, București 1972 (capitolele referitoare la istoriografie).
E. Cizek, Istoria literaturii latine I-II, București 1994 (capitolele referitoare la istoriografie).

Izvoare

Titus Livius, De la fundarea Romei, București 1959.

Tacitus, Opere II. Istorii, București 1963.
Tacitus, Anale, București 1995.
Suetonius, Viețile celor doisprezece Cezari, București 1998.
Cicero, Opere alese I, București 1973 (Catilinarele).
Cassius Dio, Istoria romană, București 1973.
Polybios, Istorii, București 1966.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

H. Bengtson, Griechische Geschichte, München 1969.

H. Bengtson, Römische Geschichte, München 1967.
G. Boissier, Cicero și prietenii săi, București 1977.
R. Cagnat, V. Chapot, Manuel d'archéologie romaine, Paris 1916.
Cambridge Anciet History VI-XII, Cambridge 1927-1939.
E. Cizek, Epoca lui Traian, București 1980.
H. Dieter, R. Günther, Römische Geschichte bis 476, Berlin 1990.
G. Dumézil, La religion romaine archaique, Paris 1966.
J. Gagé, Les classes sociales dans l'Empire Romain, Paris 1964.
L. Homo, Les institutions politiques romaines, Paris 1927.
P. Jouguet, L'impérialisme macédonien et l'hellénisation de l'Orient, Paris 1961.
H. Martin, L'art grec et l'art romain, Paris 1927.
M. Pallottino, Etruscologia, Milano 1975.
R. Peyrefitte, Alexandre le Grand, Paris 1981.
A. Piganiol, La conquête romaine, Paris 1927.
Plutarh, Vieți paralele, București 1960.
G. M. A. Richter, A Handbook of Greek Art, London 1967.
M. I. Rostovtseff, Histoire économique et sociale du monde hellénistique, Paris 1989.
M. Rostovtzeff, The Social and Economic History of the Roman Empire, Oxford 1957.
R. Syme, La révolution romaine, Paris 1967.
J. M. C. Toynbee, The Art of the Romans, London 1965.