Scrierea Bizanţ după Bizanţ prezintă 10 capitole în care sunt evidenţiate

aspecte ale istoriei Bizanţului.

În primul capitol intitulat Pribegii sunt prezentaţi învăţaţii bizantini greci
care au scăpat din catastrofa Constantinopolui „cei trei Divlopatatzes, Manuel
Agallos, Manuil Iagup, egumenul Dionisie, Nicolae Trahaniotis, Alexandru
Cananos, Mihail Dromahatis Chrysoloras, Dimitrie Cananos, Mihail Asanis,
Dimtrie Paleologul, Andronic Trihas Spandonis, Gheorghe Ducas Armenis.”
Exilaţii erau buni cunoscători ai limbii greceşti clasice, aşa cum se învăţase
şi se răspândise în şcolile bizantine cu secole în urmă, , deţineau un ales simţ al
formei căutate, tendinţa către retorică, disciplina unei gramatici complicate şi
tiranice dar în sufletele lor purtau dispreţul faţă de barbar, ura faţă de păgâni şi
speranţa ca imperiul bizantin va învia din nou.
Clerici şi a învăţaţi bizantini pătrund în lumea occidentală şi cunosc marea
dezamăgirea că fraţii creştini nu au sesizat pericolul otoman ce se aşternea asupra
Europei. Imposibilitatea unei solidarităţi i-a determinat pe unii pribegi bizantini să
militeze la curţile marilor conducători occidentali pentru salvarea imperiului
Bizantin.
Deşi unii din greci au preferat să-şi câştige o pâine de la catedră , din editarea
unor clasici sau deveneau cardinali precum Visarion, împărţindu-şi timpul între
studii de filosofie şi misiuni în Apus existau pribegii , precum Filelfo, care făceau
planuri pentru salvarea Bizanţului.
Acest Filelfo a încercat să le arate veneţienilor calea către Durazzo, voind să
dovedea că totodată ca un atac în Morea este cu putinţă şi ştia foarte bine
fortificaţiile turceşti de care dispunea sultanul.
Filelfo propunea fraţilor săi occidentali un atac împotriva imperiului Otoman
, dar planurile sale vor eşua datorită fondurilor insuficiente pentru a plăti efectivele
de soldaţi.
 Dar ceea ce a împiedicat încercare lui Filelfo şi altora ca el nu a fost
insuficienta banilor ci egoismul occidental.
Disputele religioase şi politice din timpul împăraţilor bizantini au avut
repercusiuni şi un efect negativ asupra celor ce doreau cu ardoare reînvierea
Imperiului Grec.
Nici un rege de la Roma şi împreună cu alţi împăraţi precum al Ungariei nu
doreau restabilirea Imperiului grecilor deoarece ideile Renaşterii influenţau deja
minţile luminate. Un lat motiv pentru care Apusul nu a întreprins nici o mişcare
cruciată este că nu s-a văzut pus în situaţia de a fi atacat de către otomani dar şi
faptul că multor feţe regeşti le convenea căderea Bizanţului.
Ideea unei cruciade împiedica înţelegerea unei probleme atât de grave şi
urgente. Un factor important care a mai determinat pe lângă celelalte a fost şi ura
occidentalilor faţa de schismatici. Iar orice tentativă a Apusului de a porni o
expediţie de salvare era privită cu neîncredere de exemplu situaţia creată de Papa
Pius al II-lea. Acest Papă a avut iniţiativa să întreprindă o expediţie de salvare a
Bizanţului însă moartea lui şi lichidarea cruciadei de la Ancona va trezi bucurii
nemărturisite.
La vremea respectivă Apusului nu dorea să transforme din Bizanţ o colonie
aragoneză sau veneţiană deoarece era dificilă protejarea ei . Ar fi însemnat să
devină şi o pierdere economică pentru comerţul veneţian.
În 1455 Papa Calixt al III-lea va propune un nou program ce va lucra în
vederea redobândirii oraşului Constantinopol pentru a reinstaura împărăţia lui Iisus
Hristos şi de a purifica oraşul de păcatele omenirii implicit ale otomanilor.
Alte tentative de recucerire a Bizanţului eşuează iar conflictul dintre Veneţia
şi sultan nu schimbaseră de cu nimic situaţia.
Tot în cadrul acestui capitol sunt analizate şi punctele de vedere ale apusenilor
cu privire la situaţia neajutorării imperiului grec dintre ele remarcându-se ideea

2
unui critic german la 1480 . Acesta avertizează iminenţa pericolului datorită
expansiunii în Europa a Semilunei , iar căderea Constantinopolului este receptată
ca fiind pierderea solidarităţii creştine. Chiar propune la un moment dat stăvilirea
încercărilor de înaintarea a otomanilor în spaţiul creştin.
O importantă figură literară care se va ocupa cu prezentarea situaţiei de după
cucerirea Imperiului grec este Teodor Cantacuzino zis şi Spandugino un refugiat în
Italia, unde a locuit la Veneţia. Şi în Franţa , se întorsese de mai multe ori la
Constantinopol. El va evidenţia o istorie a sultanilor comparată cu dinastiile
bizantine ce s-au perindat pe tronul grec. Din mărturiile sale nu observam decât o
simpatie faţă de turci decât faţă de Paleologi deoarece îi considera pe primii
adevăraţi conducători ai Bizanţului datorită administrării vechilor posesiuni
greceşti. Sunt prezentate faptele următorilor sultani : Osman „foarte drept şi
vrednic domn, şi a făcut o mulţime de legi care erau bune şi folositoare, fiind
respectate în Turcia până acum”, Orhan, Baiazid, Mahomed I, Murad al II-lea şi
Mahomed al II-lea. Ultimul este admirat pentru că este „viteaz, iubitor de arme,
darnic, mărinimos” iar adversarul său Constantin Paleologul nu primeşte nici o
laudă deşi este atacat de către sultan. Singura critică pe care o întreprinde
Spandugino împotriva turcilor este cea legată de jaful Constantinopolului în care
nobili ar fi fost ucişi cu grămada.
Spandugino ar fi nutrit acelaşi ideal cu Papa Pius al II-lea şi va fi prezentat
ca fiind „Deşi amestecat în foarte mari războaie, el nu spunea măcar : vom vedea ,
vom face şi ne vom gândi” ci el se frământa toată ziua pentru apărarea împotriva
duşmanului comun al creştinătăţii.
Capitolul II intitulat Constantinopolul cel mare. Raliaţii. Permanenţa
formelor bizantine va surprinde situaţia de după cucerire a Constantinopolului şi
opera de refacere a sultanului Mahomed al II-lea care va grăbi să populeze oraşul, îi
va primi pe exilaţii greci din Agatopolis, Mesembria, Selimbria , Heracleea ,

3
Panidos, Orestias până şi din Adrianopol. Le va vinde proprietăţi la un preţ de
nimic . Din vechile familii sun menţionate câteva figuri ce au reuşi să intre graţiile
sultanului. Vedem un Manuil, fiul despotului Toma, sfătuit de prietenii săi
Mangafas, Contos şi Nicolae să părăsească Roma pentru a se prezenta sultanului.
Obţinu din mila sultanului Mahomed pământuri la Siretion, la Ampelition , o roga
adică o pensie de o sută de aspri, robi şi roabe şi ţiitoare frumoase de la care va
avea , pe urmă , doi fii : Ioan şi Andrei. Unul dintre ei va fi chemat la sultan Selim I
şi va lua mai târziu numele de Mahomed.
Nicolae Iorga argumentează : „ Un Matei , fiul lui Pavel Asanis, care semna
şi „Paleologul” , soţul unei Eudaimonomoiani a trăit o vreme lângă despotul
Dimitrie al cărui nepot era, prin mamă, dar când sărăcia a risipit curtea acestuia, el
a murit de supărare, soţia lui „despina” , şi fiica sa, al cărei veşmânt a devenit sacos
în biserica patriarhală, urmându-l în mormânt. Şi totuşi sultanul, văzându-l că
merge pe jos, îi dăruise un cal, îmbiindu-l să intre în corpul său de gardă.
Din Trapezunt au venit un Kabazites, marele „mesazon” al cărui imperiu şi
nepotul lui Zagaris, un Paleolog, al cărui văr, fiul unei alte fiice a lui Zagaris,
stabilită în Serbia, devenise paşa Mahomed. Era protovestiar. Bigam şi dorind să
capete binecuvântarea patriarhului Ioasaf I pentru căsătoria lui cu fiica ducelui
Atenei, el aduse astfel căderea capului Bisericii. Era un om priceput în mânuirea
arcului şi pătimaş la jocul cu zarurile, într-atât încât a murit în timp ce juca.
Un alt grec din Trapezunt, Gheorghe Amirutzi, s-a lepădat de lege, cu fii săi
odată.
Un grup de renegaţi se închegase la serai şi hotăra în voie la patriarhie. Fiul
lui Gidos ( de la Guy) , - numit astfel sub influenţa Lusignanilor Paleologi - deveni
beglerbegul Has- Murad, ucis în luptă împotriva lui Uzun- Hasan. Skanderberg, fiul
lui Amirutzi, a tradus pentru sultan codicii greci şi tratate de teologie, având funcţia
de secretar şi hasnadar, păzitor al tezaurului. Se aflau până în jurul lui Mahomed

4
tineri care rămăseseră creştini, dar comandantul trupelor turceşti în faţa Rhodosului
fu un Paleolog renegat, iar în 1500 Mezed- Paşa era un tot Paleolog, având alături
un alt renegat, care se trăgea din marile familii.
În preajma prinţesei sârbeşti Mara, văduva lui Murad al II-lea era fratele ei
Grigore şi nepoata ei Caterina, văduva contelui de Cilly; într-un act din 13 aprilie
1479 această prinţesă, care avea proprietate unei vămi, lângă Athos, luase titlul de
„sultana autocratului Murad, cucernica ţarină Mara, fiica despotului Gheorghe.
Alte familii nobile vegetau ca arendaşi ai Imperiului şi în Moreea şi în alte
părţi din provincie, la Midia, la Sozopol, la Mesembria : astfel Mamona şi Notaras,
Muzalon, Vatatzes şi Diplovatatzes, Lascaris, Asanis, Chrysoloras, Eugenikos.” 1
Toţi aceşti greci au avut parte de multe cinstiri din parte turcilor şi chiar la un
moment dat simţeau că imperiul redevenea al lor. Posedau un simţământ de
mândrie deoarece sultanul era mulţumit e faptul că era conducătorul şi împăratul
acestui neam grecesc. Sultanul va deveni nu numai un simplu şef ci chiar un
cunoscător de limba grecească şi va fi un susţinător al Bisericii ecumenice în
revendicările sale de drepturi faţă de Veneţia.
Observăm cum imperiul turc va folosi în documentele sale limba grecească
chiar şi în corespondenţa cu dogele Genovei. Imperiul turc va deveni prin adoptare
limbii greceşti un continuator şi păstrător al tradiţiei bizantine.
Capitolul III intitulat Autonomiile locale este împărţit în şase secţiuni :
Comunităţi creştine pe continent, Insulele, Athosul, Patriarhiile, Muntele Sinai şi
mănăstirea Sf. Sava, Coloniile din Italia.
Prima secţiune şi anume Comunităţi creştine pe continent se menţionează
prezenţa patriarhului Mitrofan la Chalki unde va zidi mănăstirea Sfintei treimi unde
va fi ulterior îngropat . De asemenea va fi îngropat în 1554 patriarhul Dionisie. Se

1 NicolaeIorga, Bizanţ după Bizanţ, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti,

1972, pag.49

5
va păstra o bibliotecă în care se găseau Fotie şi Manasse.
În Adrianopol mai există cincisprezece biserici creştine, iar la Filipol mai erau
încă opt. La Enos exist o comunitatea care trăia în jurul mănăstirii Scalote, la Vela,
în jurul mănăstirii lui Hristos. La Mare Neagră era o altă mănăstire la Sozopol unde
va fi îngropat patriarhul Ioachim. În Thesalia exista o comunitate creştină ce
sărbătorea lăcaşul sfânt al lui Luca Stiriotul.
Atena deţinea ,în anul 1578, 120000 de locuitori. Iar la Nauplia din Morea
exista mănăstirea Trinităţii cu paisprezece sate de ţaconi ce vorbeau un dialect
elenic foarte vechi.
Secţiunea a doua numită Insulele, Nicolae Iorga va discuta despre
Arhipelagul şi despre insule greceşti.
Sunt prezentate o serie de conducători de insule care precum ducele Ioan
Crispo care deţinea Naxos şi Milos dar murind cu doi înainte şi nelăsând decât doi
bastarzi , locţiitorul Somaripa chemă în ajutorul său pe Nicolae Cappello care
comanda corăbiile Republicii în Arhipelag cedează întregul său domeniu în
schimbul unei pensii pentru familia Crispo. La un moment dat va exista un proces
între duce şi Universitate din Milo . Vestea că ducele a fost omorât de piraţi a
determinat ca Senioria să se gândească asupra ocupării domeniului rămas fără
stăpân.
Acest stăpân al insulelor Naxos şi Milos este numit „marele evreu” care
încercase să reînnoiască regimul ducilor din Arhipelag dând documente în
italieneşte şi a acordat scutiri de vamă călugărilor din Patmos. ce treceau prin
aceste insule.
Sub marele evreu se respectau „assisele” Romaniei în ducatul său , trăiau
familiile Sommaripa, Gonzzadini din Sifnos, Michele, Pisano, Sagredo, Querini,
toţi foşti seniori ai statului căzut în vasalitate.
Nicolae Iorga argumentează ideea unei cuceriri parţiale ale insulelor , iar cele

6
scăpate de stăpâniri diferite încă mai păstrau moştenire bizantină exemplul cel mai
elocvent fiind insula Andrusa unde se slujea încă în mănăstirea Theotokos.
În secţiunea a III-a intitulată Athosul este prezentat cursul Sfântului Munte după
căderea Constantinopolului . Locuitori Athosului s-au grăbit să recunoască
stăpânirea nouă şi nu erau în totalmente rupţi de lume . Exista sub conducere
preotului cele două mănăstiri având de la patru până la şapte mii de monahi. În
cadrul acestor mănăstiri erau respectate reguli severe de disciplină iar alegerea unor
patriarhi au influenţat relaţiile cu noua putere.
Iorga afirmă că mănăstirile se luptau între ele pentru întâietate şi bogăţii aşa
cum a fost cazul conflictului dintre Esfigmenos şi Chilandari din secolul al XVI-
lea. În 1581 Simopetra arsese iar Stavronikita avea nevoie de restaurare locuitori
Sfântului Munte au fost nevoiţi să recurgă din nou la daniile bogate ale
domnitorilor români deveniţi ocrotitorii lor începând din secolul al XIV-lea. S-au
bucurat de privilegii din parte domnilor munteni Vlad Ţepeş, Vlad Călugărul,
Vladislav, Radu de la Afumaţi, Vlad Vintilă , donatorul unui măreţ prapur, Radu
Paisie, Alexandru al II-lea, Mihai Viteazul, Simion Movilă, Radu Şerban şi urmaşii
săi dar şi din parte domnilor moldoveni precum Ştefan cel Mare, Petru Rareş , fiica
sa Ruxandra şi a soţului ei Alexandru , Petru Şchiopul , Ieremia Movilă. Chiar un
mitropolit al Moldovei Teofan se duse să moară acolo. Cel care a întărit daniile
făcute de către domnii români la Sfântul Munte a fost patriarhul Ieremia al II-lea.
La Bucureşti în anul 1591 a prezidat sinodul episcopilor din Ţara Românească şi va
întări închinarea către mănăstirea Simopetra a bisericii zidite de viitorul Mihai
Viteazul, care-i va purta numele. Exista o tendinţa către o oarecare autonomie
foarte puternică astfel încât se hirotoniseau clerici de care Bizanţul nu voia să se
ştie.
În secţiunea numită Patriarhiile lipsesc informaţiile asupra condiţiilor în
care au trăit după căderea Constantinopolului cele trei Scaune patriarhale ale

7
Răsăritului. Atitudinea cuceritorului otoman faţă de Patriarhia Antiochiei, a
Ierusalimului şi a Alexandriei nu a fost asemenea cu cea faţă de Constantinopol.
Este amintită o compilaţie în care Atanasie Comnen Ipsilanti confirmă că în 1465
privilegiile Sfântului Mormânt sunt confirmate. În 1558 Ierusalim era refăcut de
atât de sultan cât şi de patriarh, însă se stabilise un anume tarif pentru vizitatorii
Sfântului Mormânt. Sunt menţionaţi următorii patriarhi : Sofronie al IV-lea,
Ioachim al Alexandriei considerat în secolul XVI-lea făcător de minuni, Silvestru în
1567, Pigas în 1590. În 1476 din mănăstire de la Canubium la Muntele Sinai
patriarhul Petru de Antiochia scria în limba arabă papei pentru a-i arăta cât este de
stors de mauri plătindu-le în loc de 100 de ducaţi 500 fără ca maroniii să-i acorde
subsidiile. Patriarhul Siriei se va bucura de aceeaşi tratament fiind deseori jecmănit
de paşă susţinut de evrei.
În secţiunea Muntele Sinai şi mănăstirea Sf. Sava sunt menţionate
informaţii de începând din anul 1453 unde se afla un egumen a cu titlu de episcop
şi administra bunurile sale din Creta. În anul 1583 are loc un sinod din
Constantinopol în care se numea un episcop al „Sfântului Munte Sinai şi al Rhetos-
ului”. Episcopul Muntelui Sinai coresponda cu împăratul Maximilian şi arhiducele
Carol care-i acordase bani pentru refacerea mănăstirilor . El se plângea „sfântului
duce de Austria” că este silit să răscumpere de la „cel care, din îngăduinţa
Domnului, stăpâneşte ca un tiran Constantinopolul, împreună cu oraşele care-i sunt
supuse.”
Deşi pentru alţi călugări sultanul turc era considerat un basileu , pentru
locuitorii Muntelui Sinai el era un simplu „mare turc.”
În 1637 este menţionat un Chiril Lukaris ce restabilise mitropolia de la
Muntele Sinai numind în locul acesta pe fostul episcop de Chimara.
Mănăstirea Sf. Sava se bucură de beneficiile şi de ocrotirea domnilor munteni.
Un Ioachim românul fost egumen de la Muntele Sinai va zidi această mănăstire cu

8
banii donaţi de către doamna Ruxandra a Moldovei. Domnul Alexandru al Ţării
Româneşti va ridica mănăstirea Prodomului. Călugării care aveau un metoh la Iaşi
primeau bani de la domnul ţării Petru Şchiopul. Mai departe s-au bucurat de
sprijinul lui Alexandru Lăpuşneanul, dar şi de ajutorul regelui Spaniei şi marelui
cneaz al Moscovei.
În secţiunea VI numită şi coloniile din Italia este subliniată importanţa unei
comunităţi greceşti care îşi avea sediul în Veneţia pentru zidirea catedralei bizantine
a Sfântului Marcu bogată în mozaicuri. Faţă de această comunitate se va adopta
multă toleranţă la sfârşitul secolului al XVI-lea. O altă comunitate şi anume de la
Ancona primeşte şi îngăduinţa de a-şi clădi o biserică. Mai sunt menţionate şi alte
comunităţi precum cele de la Livorno, unde se întâlneau oameni din Creta, din
Cipru, din insulele Ionice, din Chios, o a treia la Messina, a patra la Malta (chiar
două biserici). Toate aceste comunităţi erau sub ascultarea arhiepiscopului de
Filadelfia care îşi avea reşedinţa la Veneţia.
Iorga nu tratează insulele Ionice deoarece se aflau în centrul disputelor dintre
turci şi veneţieni şi un alt motiv este că cere o cercetare specială şi adâncită.
Capitolul IV se numeşte Patriarhul şi clerul său unde sunt menţionate o serie
de figuri ale patriarhilor ce au condus Constantinopolul începând de la Mahomed al
II-lea. Sultanul turc Mahomed al II-lea îşi va petrece timpul în strălucitoarea
capitală imperială şi va deprinde conform unei cronici elementele civilizaţiei
bizantine. Conducătorul otoman va căuta un şef pentru creştinii săi de lege orientală
pe un anume Gheorghe Scholarios. Acest Gheorghe Scholarios va lua numele de
Ghenadie şi va aduna la repezeală un sinod de „câţiva episcopi din împrejurimi”
pentru a alege un nou patriarh. Noul patriarh va fi proclamat de episcopul Heraclei
şi instalat la Sfinţii Apostoli unde se pare că era un cartier pustiu iar între zidurile
sale fusese găsit un cadavru. Noul patriarh sau „căpetenia romeilor” va fi înconjurat
de cea mai largă toleranţă din partea lui Mahomed al II-lea. Sultanul Mahomed al

9
II-lea este văzut oprindu-şi calul în faţa bisericii, intrând în paraclis la „dreapta
skevofilakionului” şi discutând cu învăţatul Ghenadie despre deosebirea dintre cele
două religii şi puse să se scrie acea Mărturisire de credinţă, pe care paşa din Veria,
Ahmed, căpătă poruncă de a o traduce în turcă.
Este menţionat şi un Isidor al II-lea Xanthopulos care se pare că ar fi păstorit
până în 1463 fără ca administraţia sa să fi lăsat urme. Al III-lea patriarh al bisericii
fără împărat Sifronie Siropulos garanta în 1464 autenticitatea unei cruci ce fusese a
împăratului Alexie Comnenul. Un alt patriarh, un anume Ioasaf Kokkas, va sta un
timp de două ori mai îndelungat şi îşi va curma zilele aruncându-se în fântână în
urma nemulţumirii protovestiarului din Trapezunt care vroia să ia de soţie pe fiica
lui Dimitrie Asanis făgăduită altă dată ducelui Atenei. Şi Marcu al II-lea
Xilokaravis va cade pradă aceloraşi uneltiri, va fi defăimat şi bătut cu pietre de
gloată, drept urmare a trebuit să se retragă la Ohrida. Simion I din Trapezunt îi va
urma după ce plătise locul cu o mie de ducaţi. El era susţinut de grupul de pribegi
puternici din Trapezunt.
După cum se observă, patriarhii aleşi au fost victimele unor uneltiri ce a
determinat intervenţia sultanului turc în 1467.
Văduva lui Murad al II-lea va interveni pentru numirea patriarhului Dionisie I,
ca mitropolit al Filipopolui. Acesta va cădea învins de adversarii lui, care
pretindeau, că fiind rob, fusese circumcis dar ocrotirea acestei femei l-a ajutat să-şi
poată găsi în anul 1472 un adăpost la Kosiniţa. Va fi iarăşi restabilit Simion din
Trapezunt dar va fi şi el atacat de Marcu. În 1475 va fi impus de către un sârb pe
nume Rafail un mitropolit de Ancira. Sârbul îşi plătise locul cu două mii de ducaţi
oferiţi ca tribut anual şi un peşcheş de cinci sute. Cel propus de către Rafail nu va
primi încuviinţarea înaltului cler grec, care îl va înfăţişa ca pe un beţiv, determinând
caterisirea şi întemniţarea lui: el fu văzut cerşind pe stradă, cu lanţul de gât. Va
urma un Manase – Maxim al III-lea care fu ţinut în cinste de sultan, care îi ceru o

10
nouă mărturisire de credinţă în 1482 la doi ani după moartea lui Mahomed al II-lea.
Tronul patriarhului din Constantinopol va fi disputat de trei centre de putere:
Scaunul constantinopolitan, dinastia sârbească şi domnia, monarhia munteană. Va
exista un vicleşug realizat de Nifon pentru a nu se confisca moştenirea patriarhului
Simion. Nifon va cădea surghiunului iar trei călugări vor fi găsiţi vinovaţi şi li se
vor tăia nasul. Succesorul lui Nifon, un anume Manase din Seres, va deveni
patriarhul Maxim al IV-lea. El este reprezentantul muntelui Athos ceea ce face ca să
intre în lupta neîncetată şi dezonorantă a Sfântului Munte pentru suprema putere
spirituală. După Maxim va veni un ucenic al lui Dionisie, Ioachim I, din Drama.
Ioachim a fost să ceară pomana domnului Moldovei Bogdan, fiul lui Ştefan cel
Mare. Urmează la tron patriarhal Teolipt I din Ianina, fiind şi ultimul patriarh de
sub domnia lui Selim, un sultan violent şi îmbătat de gloria sa. Au existat acuzaţii
împotriva lui Teolipt I şi s-a găsit o adunare care să le discute, dar neputându-se
înţelege între dânşii, şefii clerului merseră înaintea Divanului pentru a cere
îngăduinţă în scris de a întruni un adevărat sinod. Însă moartea lui Teolipt în 1522
destrămă orice tentativă de sinod.
În cadrul acestui capitol, Nicolae Iorga relevă ambiţiile ecumenice, bizantine
ale Patriarhiei în lupta cu un alt centru spiritual, din partea Veneţiei, care, prin
posesiunile ei din Creta, Cipru, Moreea era ea însăşi o mare putere bizantină, dar nu
înţelegea în nici un chip să admită amestecul patriarhului în stăpânirile sale.
Biserica creştină, cu toate uneltirile şi catastrofele patriarhilor, îşi mai păstra
prestigiul de centru bizantin. Devine la un moment dat, datorită lipsei de bani, o
demnitate itinerantă. Călătoriile lui Ieremia I şi ale altor feţe bisericeşti în
Muntenia, Moldova, Ivir, Cipru, făceau ca scaunul constantinopolitan să obţină
donaţii în vederea supravieţuirii tradiţiei bizantine într-un spaţiu considerat de
aceştia barbar. Deşi de multe ori au făcut compromisuri cu sultanul, toate acestea s-
au realizat în vederea supravieţuirii elementelor bizantine şi pentru recunoaşterea

11
autorităţii supreme ecumenice în lumea ortodoxă. Unitatea bisericii bizantine se
reînchegase sub marele Soliman încât nici măcar din timpul lui Nichifor Focas nu
cunoscuse asemenea unire. Probabil că factorul otoman a determinat o unitate a
bisericii aşa cum nu cunoscuse niciodată. Feţele bisericeşti preferau mai degrabă
stăpânirea otomană deoarece le oferea o mai mare libertate şi toleranţă în vederea
reglării unor chestiuni de administrare a Scaunului constantinopolitan. Pe sultan îl
interesa doar liniştea în imperiul său şi cuceririle sale decât gâlceava bizantinilor.
Însă nu ezita să ofere din când în când onorurile cuvenite bisericii patriarhale: era
un ienicer care veghea la poarta bisericii dar îl însoţea pe şeful bisericii pe stradă şi
când venea să aducă peşcheşul atunci i se ofereau onoruri ca unui mare demnitar al
Porţii.
După moartea lui Ieremia I din 1545 pe când se întorcea de la Dunăre,
patriarhul Ierusalimului era la Constantinopol şi prin iniţiativa lui, fu redactată o
nouă constituţie a bisericii constantinopolitane. El va fi ales de toţi arhiereii,
mitropoliţii, arhiepiscopii şi episcopii Răsăritului, Apusului şi ai Peloponesului.
Patriarhul avea cancelariile unui adevărat şef de stat, cu marele şi micul
logofăt, marele retor, marele eclesiarh, marele chartofilax, un skevofilax, un
sakelarios, mare protopop, protonotarul, marele econom, nomofilaxul, „parohii
Bisericii mari”, protoapostolarul, lampadarul, protecdicul, dikeofilaxul,
arhidiaconul şi primichierul. În 1569 patriarhii ajung conduşi de economi iar acest
fapt îl întâlnim în actul iscălit de cretanul Zaharia Scordilios, unde se semnează ca
„epitrop” al patriarhului.
Raporturile cu turcii vor lua caracterul unui prietenos trai în comun, patriarhii
devin preceptori ai imperiului otoman aşa cum fusese unul de sub stăpânirea
sultanului Ahmed. Patriarhul, întocmai Papei de la Roma, binecuvânta poporul
adunat în faţa bisericii sale şi cu acest prilej, arunca uneori anatema. Mai sunt
menţionaţi şi alţi patriarhi precum Ieremia la II-lea, Ioanichie I şi alţii.

12
 Nicolae Iorga avansează ideea unui Bizanţ patriarhal care va simţi nevoia la
un moment dat de a culege opere canonice şi îşi va direcţiona eforturile către
trimiterea unor manuscrise în Ţara Românească printre care şi culegerea de
canoane a lui Maxim Margunios. Acest tip de Bizanţ s-a văzut în postura de a
continua la rândul său moştenirea greacă şi va căuta relaţii cu lumea exterioară:
vedem un patriarh de Constantinopol adresându-se regelui Franţei Henric al III-lea,
în favoarea lui Petru Cercel, pretendent la tronul Ţării Româneşti.
În capitolul V numit şi Arhonţii arată că la 1573 modul în care a fost înscăunat
Ieremia de Larissa nu mai depindea de greci ci de alte intervenţii. Adevăraţii
stăpâni ai naţiei, deţinătorii reali ai tradiţiei bizantine nu se mai află la patriarhala
Pammakaristos, frumos împodobită de Ieremia al II-lea.
În 1564 este creată o epitropie în care sunt pomeniţi arhonţii acelor vremuri:
Antonie Cantacuzino din Galata, Muzalos, fiul lui Gabras, Constantin Paleologul şi
chiar fruntaşul caramanlîilor, Karatzas. În 1565 bulgarul Mitrofan ajunge patriarh
datorită intervenţiei lui Antonie Cantacuzino şi puternicei sale rude Mihail. Între
aceşti arhonţi se mai numără şi neamul Chalkokondylas, din care Andrei va ajunge
să deţină o situaţie economică însemnată datorită comerţului de blănuri cu Rusia.
Un alt reprezentant al acestui neam pe nume Dimitrie va îndeplini funcţii
diplomatice la hanul tătarilor, dând în acelaşi timp lecţii de greacă padovanului
Andrei Brento. Acest capitol se opreşte foarte mult asupra cantacuzinilor deoarece
au influenţat nu numai viaţa religioasă dar şi pe cea politică. Avem înfăţişate
figurile lui Antonie, om învăţat care dăruise germanilor manuscrisul lui Zonaras
pentru a fi publicat, un Mihail Cantacuzino, având un castel la Anhialos, devenise
arendaşul salinelor şi al pescăriilor din imperiu şi mare vameş, considerat un mare
negustor care totuşi primea 60.000 de ducaţi din partea sultanului pentru a importa
prin agenţii lui blănuri de preţ din Rusia. Mihail Cantacuzino era un om destul de
puternic pentru a pricinui căderea patriarhului Ioasaf al II-lea şi chiar a tânărului

13
domn al Ţării Româneşti, Petru cu a cărui soră voise să se însoare. Va păşi pe
urmele „marelui evreu” conducând cu ajutorul slujbaşilor turci ducatul
Arhipelagului. În 1576 este arestat şi execuţia lui la 3 martie 1578, în palatul său de
pe ţărmul Mării Negre, de faţă cu fratele său, Constantin şi fiul său Andronic, a fost
o catastrofă pentru un grup de interesaţi. Averea sa valoroasă s-a vândut la mezat
printre cumpărători numărându-se şi sultanul care a păstrat vreo douăzeci de cai de
preţ.
Alte familii care s-au evidenţiat în sfera influenţei politice în Arhipelag au fost
koniaţii, în 1598 Ioan Choniates va stăpâni insulele Naxos, Andros şi altele. În
1629 un „Lyverus” Cantacuzino se ocupă de relaţiile dintre principele Transilvaniei
Gabriel Bethlen şi moscoviţi.
Marile familii bizantine nu se stinseseră deci; ele aveau să emigreze la români.
Însă tradiţia arhonţilor nu va pieri nici după această stabilire la Dunăre a marilor
familii. Se mai găseau în Fanar Cantacuzini neinfluenţaţi de mediul românesc şi
dintre aceştia avea să fie ales, în perioada războaielor cu polonii, Dimitraşcu
Cantacuzino, unealtă sigură a politicii otomane, pentru a face dintr-însul domnul
Moldovei primejduite. Ceea ce este de remarcat este că în jurul arhonţilor se
strânsese o populaţie grecească, uneori bogată. În secolul al XVI-lea observăm cum
la ceremonia circumciziunii tânărului fiu al sultanului Mahomed al III-lea ,
numărul arhonţilor era destul de mare. Renegaţii unui imperiu deveniseră factor
generator de putere pentru ţările române şi deţineau un mai mare prestigiu decât
avuseseră predecesorii lor în timpul Bizanţului. Ideea unei salvări a imperiului nu
se mai putea pune în discuţie dar elementele bizantine precum patriarhii, arhonţii ,
donatorii către Sfântul Munte sau către Muntele Sinai, chiar şi ideea imperiala pe
care şi-au atribuit-o viitori conducători nu face altceva decât să legitimeze
interesele fiecărei clase.
Prin prezentarea acestor elemente bizantine , Iorga vrea să demonstreze

14
continuitatea unui imperiu bizantin de după căderea Constantinopolului din 1453.
Ce a determinat această păstrare a moştenirii bizantine? Există cumva
educaţia bizantină , cultura bizantină sau spirit elen care a determinat păstrarea
conservarea de-a lungul timpului a elementelor bizantine?
Am putea vorbi de o „nostalgie” privind vremurile din perioada împăraţilor
Bizantini?
Capitolul VI intitulat Ideea imperială bizantină prin domnii români este
alcătuit din trei secţiuni Donatorii, Români la Constantinopol, Ocrotitorii.
Prima secţiuni dezvălui principale donatori ai centrelor spirituale
bizantine. Printre donatori regăsim reprezentanţii moscoviţi, domni georgieni,
domnitori moldoveni precum Ştefan cel Mare, fiul său Alexandru, Petru
Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, văduva Ruxandra, fiica lui Rareş şi domnitori
munteni precum Radu Şerban,Mihai Viteazul, Radu Mihnea . Vedem din
cadrul acestei părţi importanţa unui mare ctitor Neagoe din prisma mărturiilor
scrise de Gavriil protul de la Athos care a vizitat Ţara Românească. Neagoe
fusese ocrotitorul mănăstirii Dionisiu, de unde pusese să i se aducă moaştele
lui Nifon; iar o biserică fu ridicată în cinstea noului sfânt.
În partea a doua a acestui capitol regăsim figurile unor români precum
Radu Paisie sau Petru de la Argeş care trăit într-un mediu bizantin. În cadrul
acestei părţi sunt prezentaţi figuri ale domnitorilor donatori care au primit o
educaţie bizantină aşa cum este cazul fiului Chiajnei Petru. Este portretizat
Alexandru Lăpuşneanu care a visat la un imperiu bizantin şi a făcut donaţii
importante faţă de Muntele Athos şi Muntele Sinai .Mai sunt portretizaţi
domnitori precum Ioan - Vodă cel Cumplit, Petru Şchiopul, Iancu. Toţi aceşti
domni cunoşteau felul de trai ai bizantinilor deoarece trăiseră ani îndelungi la
Constantinopol şi prin urmare aceştia sunt purtătorii unui idei legate de
imperiul grec. Deşi preluaseră pe lângă acestea şi obiceiurile turceşti , domni

15
moldoveni şi munteni se considerau purtători a unei idei imperiale.
În secţiunea trei a acestui capitol numit Ocrotitorii este explicată
protejarea de către conducătorii ţărilor româneşti a bisericilor car fuseseră sub
grija despoţilor sârbi cum este cazul mănăstirii Schimbarea la Faţă . În cadrul
acestei părţi este argumentată tentativa Constantinopolului de a capta bisericile
româneşti. Demn de aminti este fragmentul în care Mihai Viteazul ia în
stăpânire Ţara Românească , fiind prin origine , fiul grecoaicei Teodora şi
nepotul puternicului vistiernic şi bani Iani, clientul lui Andronic Cantacuzino,
deţinător al tuturor curentelor de până atunci : cel care venea pe calea
Bisericii, cel ce fusese creat de mediul constantinopolitan, cel pe care-l
reprezentau marile familii şi cel stârnit de îndemnurile Apusului. Iar când
Mihai lua în stăpânire Ardealul în noiembrie 1599 , complotul creştin dorea ca
el să ia calea Bizanţului. Un text ce aparţine unui dominican exprima
următorul fapt : „Eu am fost întotdeauna de părere că dacă treburile cu această
binecunoscută chemare la oaste decurg aşa cum din mila lui Dumnezeu
tragem nădejde, zisul Mihai Vodă va ajunge să se înstăpenească pe
Constantinopol , şi grec fiind, şi aclamat, şi urmat îndeosebi de turci, odinioară
stăpâni ai acelei Împărăţii, va pune să fie proclamat el . şi nu altul , împărat al
Constantinopolei.”
Dar moarte lui Mihai Viteazul a determinat ruperea relaţiilor Ţării
Româneşti cu Constantinopolul , iar dinastia movileştilor vasală Poloniei va
cauza scoaterea Moldovei de pe traiectoria Bizanţului.
În capitolul VII numit şi Ocrotirea , de către domnii români, a biserici şi
a civilizaţiei bizantine vom observa împărţirea sa in secţiunile intitulate
Dominatorii bisericii ecumenice, Vasile, domn al Moldovei,şi supremaţia sa,
Cantacuzinii români şi biserica ortodoxă, Constantin Brîncoveanu , domnul
Ţării Româneşti , şi legăturile sale bizantine.

16
 În prima parte a acestui capitol Dominatorii bisericii ecumenice
desprindem figura unui patriarh ecumenic Chiril Lukaris care a avut un rol de
luptător la începutul secolului al XVII-lea fiind format de către unchiul său
Meletie Pigas şi cretanul Meletie Vlastos . Pe lângă aceasta figura se
desprinde o personalitate , care a fost educată la Veneţia şi Padova la fel ca şi
Chiril, fiu al domnului Mihnea, care la rândul său era fiul lui Alexandru şi al
levantinei Ecaterina, care copleşise de daruri mănăstireşti Vlateelor la
Tesalonic şi pe călugări Meteorelor, care-l intitulau „basileu”. Cei doi vor
înfăţişa un nou curent apusean în viaţa Bizanţului supus turcilor . Chiril va
ocupa în 1621 Scaunul Constantinopolitan , iar Radu Mihnea devenise un
mijlocitor de prestigiu al păcii între turci şi poloni. Dar cei doi au avut de-a
face cu uneltirile iezuiţilor la Constantinopol şi cu formarea unui Bizanţ
rusesc.
În partea a doua a capitolului VII observăm conturarea evoluţiei
domnitorului moldovean Vasile Lupu care a determinat consternarea turcilor la
lipsa avuţiilor de care ei auziseră că le-ar fi deţinut. Prin venirea lui la tronul
Moldovei în 1634 , se va instaura un imperialism laic , pe care urmaşii săi la
conducerea scaunul moldovenesc vor încerca să-l imite. El va reuşi să domine
toată biserica. Vasile – Vodă nu va mai fi dispus să susţină cu banii săi o
Biserică împărţită şi va interveni în cele din urmă ca stăpân în 1641 iar într-o
scrisoare se va evidenţia următoare situaţie „ ceea ce fusese până atunci o
simplă influenţă dominantă în Orient , deveni un protectorat proclamat formal
şi acceptat fără rezerve.” Chiar dacă oferea bani pentru cheltuielile pentru
patriarhie şi-a dat curând seama că nu îmbunătăţea cu nimic situaţia agitată din
sânul ei. Şi-a asumat în cele din urmă administraţia financiară a Marii Biserici,
consimţind să împartă răspunderea cu patriarhul, iar mitropoliţii trebuind să
promită că vor părăsi Constantinopolul , pentru a se retrage în eparhiile lor. Se

17
înlătură zetia şi nu vor mai fi impuse obligaţii colective. Va fi instaurată
situaţia de lucruri din veacul al XVI-lea.
Va institui o comisie de trei sau patru episcopi , aleşi de sinod pe timp de
un an, ca „exarhi” şi „epitropi”. Capii eparhiilor nu vor Mi fi numiţi pe calea
simoniei. Clericii loviţi de anatemă se vor întoarce între colegii lor, cu toate
drepturile pe care le aveau înainte. Dar misionarii vor merge la fiecare
reşedinţă episcopală pentru a vesti această nouă constituţie : un post –
scriptum recomandă pe Meletie Sirigul, duhovnicul domnului, şi pe
mitropolitul Monemvasiei, care adusese la Iaşi osemintele fiului lui Vasile ,
Ioan, mort la băile de la Brusa.
În secţiune dedicată Cantacuzinilor români şi bisericii ortodoxe vedem
desprinse figurile dinastiei bizantine şi influenţa acestora asupra Bisericii.
Sunt menţionaţi doi dintre Cantacuzini , Gheorghe şi Toma, care au fost sub
domnia lui Lupu , în fruntea boierimii. Un alt frate , pe nume Constantin , un
om învăţat avea numeroşi fii : Drăghici, Şerban, Constantin, Mihai, Iordache,
Toma . Aceştia au dominat opoziţia pământeană , ajungând la conspiraţie
pentru a se înstăpâni pe moştenirea războinicul strămoş, în două rânduri, după
Mihai Viteazul. După moarte lui Drăghici , urmează Şerban , care purta pe
blazonul său vulturul bicefal, şi pe un document al căruia e înscrisă, în două
iniţiale, amintirea Imperiului constantinopolitan , câştiga o coroană pe care ,
prin toată politica sa de alianţă cu imperialii de la Viena, în război cu turcii, el
voia să o schimbe cu coroana Constantinopolului, despre care se credea că ar
fi uşor adusă la lumină.
În secţiunea IV se prezintă domnia lui Constantin Brâncoveanu şi sunt
discutate legăturile acestuia cu Bizanţul. Îşi începe domnia în 1688 în Ţara
Românească şi devine în curând cu protector al patriarhiei. Domnul Ţării
Româneşti se va amesteca în alegerea anumitor patriarhi . Se va amesteca mult

18
timp în desemnarea unor patriarhi şi va deveni un ctitor de biserici însemnate.
În cadrul acestei secţiuni se insista foarte pe mult pe aspectele legate apărarea
moştenirii bizantine contra Renaşterii .Domnia lui Constantin Brâncoveanu
este văzută într-o nuanţă luminoasă deoarece a permis culturii greceşti să
înflorească prin construcţia bisericilor şi realizare unor lucrări.
Capitolul VIII intitulat Renaşterea prin şcoală este împărţit în
următoarele secţiuni Iniţiatori şi îndrumători, Programe şi direcţii, Biserica şi
noua direcţie, Poeţii. În prima parte sunt menţionate personalităţile precum
Teofil Coridaleu, Alexandru Mavrocordat, Nicolae Kerameus, Constantin
Cantacuzino Stolnicul, Manuil Ipsilanti,Ieremia Cacavela ,profesorul lui
Dimitrie Cantemir. Domnul Moldovei Dimitrie Cantemir va intra în contact cu
membrii cercului de erudiţi din Constantinopol printre se care se regăsea şi
patriarhul Calinic. Aceşti reprezentanţi vor marca reînvierea spiritului bizantin
putându-se vorbi de o renaştere elenică.
În parte numită Programe şi direcţii sunt menţionate operele din
literatura clasică şi bizantină ce vor fi din folosite de către învăţaţii bizantini.
Se pun bazele unui nou învăţământ , bazat pe recitirea clasicilor romani şi
greci, care îndruma către elenismul vechi decât cel bizantin.
Parte a III-a, Biserica ş noua direcţie, se analizează rolul Biserici de a
aprecia valorile spirituala ale învăţaţilor decât pe cele ale materialului ce
conduce la dispute neîntrerupte şi costisitoare. Este iarăşi prezentată
personalitate lui Constantin Cantacuzino Stolnicul renumit tipograf atras de
teologie.
Parte a IV, Poeţii, sunt menţionat o serie de nume ce au avut înclinări
poetice precum Constantin Daponte, , Balanos Rhizos şi alţii.
Capitolul IX , Fanarul, se analizează raportul Rusiei faţă de ţările baltice,
preocupat mai mult de orientul bizantin datorită spiritului luminat , fără

19
experienţă a domnului Moldovei Dimitrie Cantemir. Rusia era prea ocupată de
ceea ce însemna spiritul filosofic al secolului XVIII-lea decât de ceea ce
însemna forma vieţii bizantine.
Parte întâi , Primii fanarioţi, este aminti primul fanariot din anul 1709,
care obţinuse tronul românesc datorită funcţiei de dragoman al Imperiului
acesta fiind Nicolae Mavrocordat. Se analizează perioada în care se perinda
urmaşii lui Nicolae Mavrocordat.
Partea a II-a , Fanarioţii , Biserica şi viaţa la Constantinopol, sunt
analizate raporturile dintre fanarioţi şi patriarh. Fanarioţii nu aveau prestigiul
domnilor pământeni în deoarece nu puteau interveni in disputele patriarhiilor.
Nu puteau decât să ofere doar o biată găzduire prelaţilor care au părăsit
Scaunul constantinopolitan.
Partea a III-a, Noul Fanar, este relevat un nou spirit ce se răspândea în
sânul fanarioţilor care se manifesta prin tipărirea de cărţi religioase, zidirea de
noi biserici iar ideile străine cuprindeau totul. Va există un spirit ce va acoperi
toate domeniile şi va da un nou impuls către reforme în sens european. Găsim
reformatori precum Alexandru Ipsilanti şi Grigore Ghica.
Partea a VI - a , Scriitori , Se evidenţiază importanţa spiritului aplicat la
dezvoltarea Biserici şi la moştenirea bizantină. Sunt menţionaţi scriitori din
secolul al XIV- l e a din care se desprind figurile lui Ioan Comnenul, Nicolae
Papadopol Comnenul,.
Capitolul X , Sfârşitul Bizanţului, este prezentat planul lui Alexandru
Ipsilanti de a reîntări Imperiul Otoman , devenit greco-turc, care reprezenta
acum ideea bizantină. Alexandru Ipsilanti s-a lăsat în cele din urmă sedus de
spiritul dominant la Petersburg dar cu ochii îndreptaţi către Constantinopol.
Singura menire a Fanarului era de a porni o revoluţie ce ar determina
reînvierea Bizanţului spre folosul Rusiei. Fiind iniţiatorul Eteriei , el nu avea

20
mijloacele necesare să reprezinte naţionalismul grecesc. Pentru a realiza
schimbări importante apelează la boierii români şi la şeful mişcării ţărăneşti
din Muntenia, Tudor Vladimirescu.
Acest capitol marchează o nouă cotitura în ceea ce priveşte moştenirea
bizantină. Conducătorii fanarioţi dar şi cei care un urmat nu mai puteau să
întruchipeze spiritului bizantin pentru că noile curente , în special iluminist ,
începuseră să mobilizeze învăţaţii către noi idealuri. Idealul bizantin a murit
datorită faptului că el nu mai era demn de a fi purtat de conducători dominaţi
de valorile materiale. Ideea de apartenenţă la Bizanţ era doar o tentativă de
legitimare a propriilor interese a unei clase ce nu se ridica la nivelul domnilor
pământeni.
Nicolae Iorga insista mai mult pe relatare unor evenimente decât pe
evidenţierea unor raporturi mai complexe. Deşi indică în multe rânduri
relaţiile de rudenie dintre familiile bizantine şi despoţi acelor vremuri ,
cititorul riscă să se piardă în evantaiul detaliilor şi să piardă din vedere
anumite aspecte legate de viaţa bizantină. Se poate observa cu uşurinţă cum
elementele bizantine sunt puternic răspândite după 1453 în toată Europa , pe la
curţile marilor regi şi împăraţi pentru a continua în promovarea idei bizantine.
Ştafetă idei imperiale bizantină a fost preluată pe rând de conducătorii politici
sârbi, turci şi mai târziu de către români. Capitolele dedicate domnilor români
au dezvăluit un nou aspect legat de păstrarea moştenirii bizantine. Patriarhia ,
împreună cu aceşti conducători, au permis continuare şi păstrarea elementelor
bizantine şi a idei imperiale despre basileus.
În momentul venirii fanarioţilor la domnia ţărilor române legătura cu
Bizanţul s-a deteriorat nu pentru că nu erau chiar nepotriviţi pentru a moşteni
preceptele bizantine, ci pentru că erau incapabila să înţeleagă elementul
bizantin.

21
 Bibliografie
Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Editura Enciclopedică
Română, Bucureşti , 1972

22