Sunteți pe pagina 1din 51

UNIVERSITATEA “AL.I.CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE ISTORIE

Invăţământ la distanţă

ISTORIA MEDIEVALĂ A ROMÂNILOR

PARTEA I (Sec. VIII-XVI)

Prof. univ. dr. Ion TODERAŞCU

SEMESTRUL I 2004 - 2005

C U P R I N S

EPOCA MEDIEVALĂ. Concept şi periodizare ………………………

…… 3

I. SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VIII-XIII ………………… ……4

1. Românii în izvoarele medievale timpurii …………………………………….4

2. Românii şi ultimile neamuri migratoare …………………………………… 5

3. „Ţări”, cnezate şi voievodate româneşti …………………………………… 7

4. Românii din Peninsula Balcanică ………………………………………… 9

II. CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI ………………….12

1. Trăsături generale ………………………………………………………… 12

2. Ţara Transilvaniei ………………………………………………………… 14

3. Ţara Românească ………………………………………………………… 17

4. Ţara Moldovei …………………………………………………………… 20

5. Ţara Dobrogei ………………………………………………………………22

6. Concluzii …………………………………………………………………….23

III. ECONOMIA ……………………………………………………………………….26

34

V. ÎN APĂRAREA ŢĂRII ŞI A CREŞTINĂTĂŢII ………………………………….39

IV. INSTITUŢIILE ………………………………………………………………

1. Trăsături generale ………………………………………………………… 39

2. Consolidare şi afirmare politico-militară ……………………………………39

3. Acţiunea politico-militară a Ţărilor Române la jumătatea secolului al XV-lea ……………………………………………42

4. Convergenţa politico-militară a Ţărilor Române în a doua jumătate a secolului al XV-lea ………………………………… 44

5. Moştenirea ştefaniană ……………………………………………………….46

6. Constituirea principatului autonom al Transilvaniei ……………………… 48

VI. CREAŢIA CULTURALĂ ……………………………………………………… 49

- BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ ……………………….…………………………….51

2

EPOCA MEDIEVALĂ

Concept şi periodizare

Ceea ce în mod obişnuit, dar şi impropriu, numim Ev Mediu, adică „timpul de mijloc” (expresie folosită întâia oară de umaniştii italieni în a doua jumătate a secolului al XV-lea, spre a desemna perioada intermediară dintre Antichitate şi Renaştere), constituie în istoria noastră o durată lungă, de aproximativ un mileniu, pentru care se mai folosesc şi denumirile de orânduire feudală, feudalism, epocă medievală. Cea mai cuprinzătoare, mai suplă şi mai adecvată este formula de epocă medievală, care desemnează tot ceea ce ţine de civilizaţia românească în răstimpul veacurilor VIII- XVIII: structuri, instituţii, spiritualitate, viaţă zilnică pe întreg portativul social. Aceasta nu exclude însă utilizarea celorlalte concepte-noţiuni, fie şi pentru că sunt intrate în obişnuinţă şi fiecare se justifică într-un fel. Începutul epocii medievale în istoria României se situează, după o opinie în general acceptată de istoriografia noastră, în secolul al VIII-lea. Această limită iniţială a putut fi aproximată mai cu seamă prin rezultatele oferite de cercetarea arheologică. În ultimul sfert de secol, pe această cale s-a putut dovedi existenţa unei civilizaţii unitare în spaţiul carpato-danubiano-pontic. De asemenea, s-au observat schimbări importante în structura economică, se produce, treptat, o diferenţiere de situaţie, este subminată egalitatea economică şi socială. Se conturează, începând cu secolul al VIII-lea, o altă imagine socială, apare proprietatea privată. Nu au întârziat nici reflexele politico- militare, edificarea aşezărilor fortificate care trebuie asociate cu existenţa unor conducători locali, ridicaţi din cadrul obştilor. Este vorba, în ansamblu, despre prefigurarea unei noi epoci istorice. Sfârşitul epocii medievale româneşti este socotit, după cea mai chibzuită opinie, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când se pun toate problemele abolirii feudalismului şi sunt sugerate perspectivele unei noi ordini sociale în Ţările Române.

3

I. SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VIII-XIII

1. Românii în izvoarele medievale timpurii

Românii sunt menţionaţi în scris multă vreme după ce etnogeneza a fost încheiată, sub etnonimul de vlah-vlahi, termen de origine germanică cu care, în diferite variante, au fost desemnate toate popoarele romanice. Ei înşişi, având conştiinţa descendenţei romane, s-au numit român-români. De altfel, suntem singurul neam neoromanic care purtăm, prin nume, amintirea directă a strămoşilor noştri. Constituirea primelor forme de organizare prestatală, „ţări”, cnezate, voievodate, proces care se desfăşoară în continuarea etnogenezei, a făcut ca românii să intre în atenţia acelora care consemnau evenimentele, oamenii de cancelarie şi cronicarii. Cea mai veche amintire istorică scrisă despre români ca popor se referă la ramura balcanică a neamului nostru. Ea aparţine cronicarului Gh. Kedrenos, datează din anul 976 şi se referă la un conflict dintre vlahi şi conducerea statului bulgar din Macedonia. Cele dintâi informaţii privitoare la românii nord-dunăreni şi organizarea lor politică incipientă se referă la Transilvania. Gesta Hungarorum, cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei, consemnând impactul dintre triburile maghiare şi populaţiile din Panonia şi Transilvania, la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X, menţionează pe români şi „ţările” (sau ducatele) lor, căpeteniile politice şi fortificaţiile, forţa umană, configuraţia şi bogăţiile pământului românesc transilvan. Geograful persan Gardizi, în tratatul săi intitulat Podoaba istoriilor, care datează din a doua jumătate a veacului al XI-lea, vorbind despre situaţia politică şi etnică din Europa răsăriteană, plasează între slavi (bulgari), ruşi şi unguri „un popor din Imperiul Roman, care toţi sunt creştini”. Gardizi situează geografic acest popor între Dunăre şi „un munte mare”, pe care unii istorici şi geografi l-au identificat cu Carpaţii Meridionali. Istoricul bizantin Ioan Kinamos, secretar al împăratului Manuel I Comnenul, îi arată pe românii nord- dunăreni angajaţi, în 1167, la o campanie împotriva ungurilor alături de armata bizantină. Despre românii nord-dunăreni, pe care amintitul istoric bizantin îi numeşte vlahi (ca, de altfel, întreaga istoriografie din acele secole), adaugă o informaţie deosebit de importantă: „se zice că sunt coloni veniţi de demult din Italia”. Această formulare trebuie socotită drept prima dovadă despre conştiinţa originii romane la românii de la nord de Dunăre. Poemul german Cântecul Nibelungilor, datând de pe la 1200, consemnează, de asemenea, existenţa românilor în spaţiul nord-dunărean, ceea ce este încă o dovadă în favoarea continuităţii şi împotriva teoriei imigraţioniste. Cam în acea vreme, românii de la est de Carpaţi încep să-şi manifeste prezenţa în unele acţiuni militare, ceea ce nu se putea face în afara unui început de organizare teritorial-politică. Prezenţa românilor ca etnie conturată, făuritoare a unei civilizaţii proprii, în spaţiul dintre Tisa, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră la cumpăna mileniilor I şi II este atestată nu numai prin informaţii scrise, ci printr-o sinteză de mărturii: arheologice, etnologie, instituţionale, lingvistice, confesionale (unitatea ritului ortodox) etc.

4

2. Românii şi ultimile neamuri migratoare

În perioada timpurie a epocii medievale, societatea românească a fost confruntată cu ultimul val al neamurilor migratoare: ungurii (maghiarii), pecenegii, uzii, cumanii şi tătaro-mongolii. Dacă maghiarii au înrâurit preponderent situaţia din Transilvania, ceilalţi au influenţat, mai cu seamă, evoluţia societăţii româneşti din spaţiul sud-est carpatic. Ungurii sau maghiarii, originari din Asia, din regiunea munţilor Altai (Siberia apuseană până la râul Kama), au înaintat, datorită deteriorării cadrului ecologic, spre apus, ocupând ţinuturile de stepă dintre cursul mijlociu al Volgăi şi munţii Urali, apoi cele dintre Don şi Nipru (pe la 830), iar pe la 839 au ajuns în Atelkuz (formă derivată din cuvântul maghiar Etelköz = „între râuri” sau „mesopotamie”), regiune delimitată de Nipru şi Nistru. Înfrânţi de pecenegi şi bulgari, ei au părăsit acest spaţiu, în 895, şi s-au îndreptat spre nord, au trecut pe lângă Kiev (după informaţiile vechilor cronici ruseşti şi maghiare), apoi prin pasul Verecke din Carpaţii Păduroşi şi s-au aşezat în regiunea Tisei şi a Dunării mijlocii, zonă propice pentru un neam de păstori. De acolo au organizat o serie de expediţii (35 la număr) de pradă spre vest, până când au fost înfrânţi categoric la Lech, în Bavaria (10 august 955), de trupele împăratului german Otto cel Mare. Spre răsărit de locul aşezării lor, de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au întâlnit pe strămoşii românilor, neam vechi şi sedentar, cultivator de pământ şi crescător de animale, dar şi rămăşiţe ale slavilor şi avarilor. Pe timpul lui Ştefan I (997-1038), maghiarii s-au creştinat în rit catolic. Drept recompensă, papa Silvestru II i-a trimis lui Ştefan (ca prinţ se numea Vajk) coroana de rege, în 1001, cerându-i să lupte împotriva „necredincioşilor”. Misiunea apostolică a noilor creştinaţi de papalitate avea să fie resimţită, foarte curând, de românii din Transilvania, unde ungurii au pătruns pentru a- şi extinde stăpânirea. După plecarea ungurilor din Atelkuz, locul lor a fost luat, la sfârşitul sec. al IX- lea, de pecenegi, care făceau parte, ca şi uzii şi cumanii, din neamurile turanice sau vechi-turcice. La începutul sec. al X-lea, pecenegii se aflau deja în apropierea Dunării. Cronicarul bizantin Gh.Kedrenos ni-i prezintă ca fiind numeroşi şi puternici, împărţiţi în 13 triburi. În anul 934, pecenegii au traversat, prima dată, Dunărea şi au invadat Imperiul Bizantin, pentru ca în anii următori astfel de incursiuni să se repete. Neam de păstori, pecenegii au preferat ca loc de viaţă câmpia. Aşa se face că în teritoriul românesc ei s-au aşezat în Bugeac şi Bărăgan. Un trib peceneg a pătruns şi s-a sedentarizat, nu se ştie precis când, în Transilvania, unde, în 1224, privilegiul dat saşilor de regele ungurilor Andrei al II-lea menţionează, în partea de sud, „pădurea românilor şi a pecenegilor” („sylva Blachorum et Bissenorum”; în izvoarele latineşti pecenegii sunt numiţi bessi). În anul 1068, un grup peceneg, condus de Osul, a întreprins o mare invazie prin pasurile Carpaţilor contra Transilvaniei şi a Ungariei. Ei au ajuns până la cetatea Biharia (lângă Oradea). La întoarcere au fost înfrânţi, nu departe de Dăbâca, de trupele regelui Solomon. Uzii (sau oghuzii), care în sec. al X-lea sălăşluiau în părţile Mării Caspice şi ale Volgăi, s-au deplasat pe două direcţii, din care una spre vest, spre Dunăre, datorită presiunii cumanilor şi lovind, la rândul lor, pe pecenegi. Stabiliţi în stepele nord- pontice, uzii aveau să se deplaseze, pe la 1050-1060, sub loviturile cumanilor, în regiunile nord-dunărene de câmpie. Staţionarea lor aici a fost de scurtă durată; în 1064, forţând Dunărea, au trecut în Imperiul Bizantin. Invazia aceasta soldându-se cu un eşec, unele grupuri de uzi au revenit în Câmpia Română şi în Bugeac, unde au convieţuit cu rămăşiţe al pecenegilor.

5

Locul uzilor în vecinătatea gurilor Dunării a fost luat, prin 1065-1078, de către cumani. De altfel, în 1078, cumanii împreună cu pecenegii au făcut prima expediţie în Peninsula Balcanică. La sfârşitul sec. al XI-lea, cumanii erau prezenţi în Câmpia Română, de unde au întreprins expediţii în Imperiul Bizantin, în Transilvania şi în Ungaria. Dominaţia cumană în regiunile de câmpie ale viitoarelor state Ţara Românească şi Ţara Moldovei s-a prelungit foarte mult, până la marea invazie tătaro- mongolă din 1241. Stăpânirea pecenego-cumană în ţinuturile carpato-dunărene, vreme de peste trei secole, se reflectă copios în toponimie, hidronimie şi onomastică. De origine turanică (veche-turcică) sunt toponime precum: Peceneaga, Bărăgan, Burnaz, Teleorman, Caracal, Caraiman, Cozia, Comani, Comanca, Comăneşti, Oituz, Valea Uzului, Ozinca; toponimele terminate în ui- precum: Vaslui, Covurlui, Călmăţui, Bahlui, Teslui, Derehlui şi numele de persoane terminate în – abă: Toxabă, Tîncabă, Talabă, Băsărabă. Spre sfârşitul dominaţiei lor, cumanii încep să se creştineze. Din iniţiativa papei Grigore al IX-lea, în 1227-1228, s-a înfiinţat un episcopat al Cumaniei, pentru convertirea cumanilor (şi, desigur, a românilor cu care convieţuiau) la catolicism. Tătaro-mongolii, originari din Mongolia, au fost un neam de păstori călăreţi neîntrecuţi şi războinici pe măsură. Ascensiunea puterii lor s-a produs sub Temugin sau Ginghis-han, la începutul sec. al XIII-lea. În scurt timp, mongolii reuşesc să-şi extindă stăpânirea de la Pacific până la Urali şi în Asia Mică. După Ginghis-han (care a murit în 1226) a urmat Ogodai, până în 1241 când a avut loc marea invazie asupra Europei, una din cele mai însemnate şi mai „spectaculoase” din istoria universală, purtată cu 150.000 de oşteni, admirabili mânuitori ai arcului, sub conducerea vestitului general Subotai. Au fost înfrânţi mai întâi cumanii din nordul Mării Negre, apoi au fost atacate cnezatele ruseşti. La 6 decembrie 1240 a căzut Kievul. În ianuarie 1241, apele fiind îngheţate, cavalerii mongoli au continuat ofensiva. Au fost înfrânte armatele polone, au fost cucerite Cracovia şi Wroclav (atunci Breslaw). La 9 aprilie 1241, lângă Liegnitz, o coloană tătară a biruit oştirea formată din cavaleri poloni, moravieni şi silezieni. Partea principală a armatei tătăreşti, condusă de Batu-han şi Subotai, s-a îndreptat spre Ungaria şi ţinuturile româneşti, împărţită în mai multe corpuri şi acţionând pe mai multe direcţii. O coloană a trecut Carpaţii Păduroşi prin pasul Verecke (Poarta Rusiei) şi a pătruns în Câmpia Panoniei. O alta a trecut Carpaţii prin Bucovina şi s-a îndreptat spre Transilvania, cucerind Rodna, Bistriţa, Clujul şi Oradea. Alt corp expediţionar a traversat Moldova spre sud, acolo unde se găsea episcopatul cumanilor, a trecut prin pasul Oituzului în Transilvania şi a distrus Braşovul, Sibiul, Alba Iulia şi Aradul. Un şef tătar, pe nume Budjak, a străbătut drumul Siretului („drumul românilor”), a intrat cu oştirea sa în „Ţara Cara Ulag” (= ”ţara românească”) şi a biruit poporul „Ulag” (= românii). Izvorul arab care ne oferă aceste date aminteşte şi de un stăpânitor, pe nume „Mishelav” (în care istoricii au văzut pe voievodul Seneslau de la Argeş, cel amintit în diploma din 1247), a cărui oaste a fost înfrântă de tătari. La 11 aprilie 1241, armata maghiară a fost distrusă la Mohi, pe râul Sajó, un afluent de pe dreapta Tisei, spre nord-est de Buda. Bela al IV-lea, regele Ungariei, s-a salvat cu greu, fugind pe o insulă în Marea Adriatică. După ocuparea Budei, tătaro- mongolii au înaintat pe coasta Dalmaţiei, producând mari pagube umane şi materiale. De asemenea, au fost devastate Bosnia, Serbia şi Bulgaria. Moartea marelui han Ogodai la Caracorum în decembrie 1241, luptele de succesiune în care s-a angajat şi Batu-han, explică de ce, în 1242, tătarii au început să se retragă din Ungaria şi Transilvania. Ţinuturile de la răsărit şi sud de Carpaţi, până la Olt, au rămas sub dominaţia tătarilor vreme de un secol („veacul stăpânirii tătare”), până la constituirea statelor medievale independente Ţara Românească şi Ţara Moldovei. Ca şi

6

în cazul dominaţiei precedente, a neamurilor turcice, stăpânirea tătară a lăsat urme în toponimie (vârfurile montane Tătarul Mare şi Tătarul Mic, sate cu numiri precum Tătarul, Tătarca, Tătăraşi) şi onomastică (Mârza, Mârzac, Cantemir, Hulubei). Ultimul val al migraţiilor a avut consecinţe multiple asupra societăţii româneşti, nu numai negative, cum în mod obişnuit se crede, ci şi pozitive. Dominaţia nomazilor asiatici, turanici şi mongoli, vreme de peste patru secole în teritoriul românesc a cauzat pierderi demografice şi economice. Autohtonii erau cultivatori de pământ, iar cele mai bune pământuri pentru agricultură, cele din câmpie, fuseseră ocupate de asiatici. Aşezaţi în Câmpia Română, turano-mongolii au stânjenit legăturile tradiţionale, economice şi culturale, cu lumea Bizanţului. Localnicii au fost supuşi la prestaţii tributare, o dovadă în acest sens fiind şi originea cuvântului bir (derivat din verbul bérmek, care în limba pecenego-cumană înseamnă „a da”). Adăugăm şi termenul iliş, însemnând dare din cereale (şi ilişar, cel care strânge darea), cuvânt de origine veche-turcică (din ülüs, care înseamnă parte). Românii au trebuit să dea, prin urmare, o parte din cereale neamurilor nomade, care nu practicau decât cu totul accidental cultivarea pământului. De asemenea, dominatorii asiatici au stânjenit şi încetinit procesul de organizare politică, evoluţia societăţii româneşti spre organizarea statală.

Dar, spuneam mai sus, consecinţele acestei dominaţii nu sunt în exclusivitate negative. Călăreţii stepei au fost pentru români şi o pavăză. Ei au împiedicat înaintarea ungurilor peste Carpaţi. Apoi, marele imperiu euroasiatic al tătaro-mongolilor a dispus de excelente comunicaţii poştale şi de călători (pe lângă cele militare), ceea ce a deschis drumul misionarilor şi al negustorilor. S-a creat o punte între Europa şi Extremul Orient, fapt care a determinat, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, o mare înflorire a negoţului. Marea Neagră a devenit, după expresia lui Gheorghe I. Brătianu, o adevărată „placă turnantă” a comerţului internaţional.

3. „Ţări”, cnezate şi voievodate româneşti

Structurile incipient-statale au avut ca punct de plecare obştea teritorială (=satul). Obştile de pe văile râurilor ori din depresiuni s-au unit formând uniunile de obşti. Astfel de formaţiuni, constituite în zone precis delimitate geografic precum depresiunile, au fost numite cnezate de vale şi voievodate de vale. Acestea, la rândul lor, erau părţi componente ale „ţărilor”, care acopereau întreg pământul românesc, din Oaş în Banat şi de aici până în Codrii Tigheciului din partea de răsărit a Ţării Moldovei. Cele mai vechi informaţii despre organizarea politică începătoare a românilor se referă la Transilvania. Trei voievodate româneşti sunt menţionate, la finele secolului IX şi începutul veacului următor, în cronica maghiară numită Gesta hungarorum (= Faptele ungurilor). „Ţara” sau voievodatul lui Menumorut în Crişana, cu reşedinţa la Biharea (lângă oraşul Oradea), voievodatul lui Gelu, „ducele românilor” în podişul Transilvaniei, centrul de conducere fiind, probabil, Dăbâca, şi voievodatul lui Glad care cuprindea Banatul în întregime, de la Mureş la Dunăre. În afara acestor formaţiuni, menţionate în cronica amintită, au existat şi altele, precum voievodatul Albei, situat pe Mureşul mijlociu şi „Ţara Făgăraşului” (= terra blachorum), menţionată în scris la 1222. În secolul al XI-lea se constată o extindere şi consolidare a unora dintre aceste structuri prestatale. Urmaşul lui Gelu a fost Gyla, nume care vine, ne informează izvoarele bizantine, de la o dregătorie. Voievodatul din Banat era condus acum de Ahtum.

Pătrunderea şi aşezarea ungurilor în Transilvania, începută în a doua jumătate a secolului al XI-lea, a determinat însemnate modificări în structurile social-politice

7

existente, întrerupând procesul de reunire a „ţărilor” într-un stat medieval unificat. Formele româneşti de organizare, „ţările”, s-au dovedit puternice şi au rezistat multă vreme, conferind o notă particulară Transilvaniei medievale. Organizarea politică premergătoare statului feudal unificat în teritoriul carpato- nistrean este atestată mai întâi (secolul VII-XI) de concentrările demografice descoperite arheologic, care urmează contururi naturale (mai ales văile râurilor). Într-o următoare etapă dispunem şi de informaţii scrise. „Ţări” ale românilor sunt menţionate în izvoare orientale, germane, polone. Cel mai puternic voievodat de la est de Carpaţi s-a constituit pe valea râului Moldova, cu reşedinţa la Baia (aşezare care la început s-a numit Moldavia, după râul omonim). Aici a fost reşedinţa lui Dragoş „descălecătorul”. Între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, pe teritoriul viitorului stat Ţara Românească, s-au putut delimita, de asemenea, arheologic, concentrări demografice care au fost puse în legătură cu formele incipiente de organizare statală. Renumiţii „Codri ai Vlăsiei”, aflaţi în zona de astăzi a oraşului Bucureşti, sugerează o „Ţară a Vlăsiei” (=ţara românilor). Judeţul Vlaşca, din centrul Câmpiei Române, ne duce cu gândul tot la o veche „Ţară a vlahilor” (=ţara românilor). Aceste denumiri, „Vlăsia”, „Vlaşca” au fost date de slavi unor structuri politice româneşti existente la venirea lor. Invazia neamurilor turanice (pecenegi, uzi, cumani) şi a tătaro-mongolilor a prejudiciat evoluţia societăţii româneşti. Şefii politici locali au reglementat relaţiile cu migratorii şi viaţa a continuat. La numai şase ani de la marea invazie tătaro-mongolă (1241), în spaţiul dintre Dunăre şi Carpaţii Meridionali sunt atestate mai multe formaţiuni politice incipiente, în diploma Cavalerilor Ioaniţi (2 iunie 1247), elaborată de cancelaria regelui Bela al IV-lea al Ungariei. Documentul în discuţie ne arată existenţa a cinci formaţiuni statale incipiente, patru în dreapta şi una în stânga Oltului. În dreapta Oltului se aflau: Ţara Severinului, voievodatul lui Litovoi şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş, iar în stânga Oltului „ţara” lui Seneslau, „voievodul românilor”. Din toate aceste cnezate şi voievodate se va constitui, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, statul feudal Ţara Românească. Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, viitorul stat feudal Ţara Dobrogei, se integrează aceluiaşi proces de evoluţie social-politică. Începând cu secolul al X-lea, avem informaţii despre unii feudali, probabil fruntaşi politici. Contextul în care sunt amintiţi ne face să credem că jupanii Dimitrie şi Gheorghe, Tatu, Sestlav şi Satza (Saccea) erau căpetenii politico-militare. O „ţară” românească se constituise în regiunea Dunării maritime, cu centrul, probabil, la Niculiţel (jud. Tulcea). Pe litoralul Mării Negre, între Mangalia şi Varna, s-a dezvoltat „Ţara Cărvunei”, amintită documentar în 1230. O altă formaţiune politică se numea „Ţara Dristrei” (=Silistrei) şi s-a constituit în jurul centrelor urbane Silistra şi Păcuiul lui Soare. Toate aceste „ţări”, cnezate şi voievodate din cuprinsul teritoriului fostei Dacii erau dotate cu instituţii corespunzătoare, necesare exercitării funcţiilor interne şi externe.

Întrebări recapitulative

1. Care au fost consecinţele ultimului val al marilor migraţii?

2. Ce vă sugerează cartarea structurilor teritorial-politice prestatale?

8

4. Românii din Peninsula Balcanică

Aşezarea slavilor în Balcani (secolul. VI-VII) şi, apoi, constituirea statului bulgar (679/681-701, sub Asparuh) au dizlocat unitatea romanităţii carpato-balcanice, împărţind-o în două mari grupe: dacoromânii la nord de Dunăre şi românii balcanici la sud de marele fluviu, aceştia din urmă vorbitori ai dialectelor romanice: aromâna, meglenoromâna şi istroromâna. Românii de la sud de Dunăre, numiţi (ca şi cei de la nord) în izvoarele istorice vlahi (termen de origine germanică, cu care au fost desemnaţi romanicii), erau divizaţi în trei grupuri mari: cel sudic, sau aromânii, cu o concentrare masivă în Tesalia (Vlahia Mare) şi cu ramuri în Epir (Vlahia de Sus), în Etolia şi Acarnania (Vlahia Mică), în Macedonia şi în Rodope; grupul nordic, care se afla în Munţii Balcani (Haemus), cu prelungiri spre Dunăre şi spre sud; grupul apusean, care era situat în Serbia, Muntenegru, Bosnia, Dalmaţia, Croaţia şi Istria. Prima informaţie sigură despre românii sud-dunăreni datează din 976 şi se află la cronicarul bizantin Gh. Kedrenos. Atunci, fratele ţarului bulgar Samuel, pe nume David, a fost ucis între Prespa şi Castora, la locul numit „Stejarii Frumoşi”, de nişte „vlahi călători”. A doua menţiune este din anul 980, când împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul a acordat tesalianului Niculiţa „domnia peste vlahii din Elada”, „themă” (provincie) bizantină care cuprindea Grecia de nord cu Tesalia şi Pindul. Românii de aici (Vlahia Mare) se bucurau de autonomie fiscală şi militară, pe care şi-au putut-o asigura şi datorită protecţiei naturale, fiind, precumpănitor, o populaţie de munte. Ştirile din 976 şi 980 sunt foarte importante pentru rosturile politice pe care românii din Balcani le-au avut în Imperiul Bizantin. După desfiinţarea primului Ţarat Bulgar (în 1018), împăratul bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul, cel ce dăduse lovitura de graţie statului lui Samuel, la Kimba Longos (1014), a promulgat un edict, în 1020, prin care hotăra ca „vlahii din întreaga Bulgarie” să fie, în privinţa vieţii bisericeşti, sub ascultarea arhiepiscopiei din Ohrida. Mai mult, pentru ca împărăţia bizantină să-i aibă alături, basileul a dispus ca în dieceza de la Ohrida să funcţioneze un episcopat al vlahilor. Din secolul al XI-lea se cunoaşte o însemnare despre „Ioan preotul sfintei episcopii a vlahilor”. Istoria politică a românilor sud-dunăreni din secolele de afirmare include două momente mai însemnate: revolta vlahilor din Tesalia (1066) şi răscoala Asăneştilor din 1185, în urma căreia s-a constituit statul românilor şi al bulgarilor. Mişcarea insurecţională antibizantină din 1066, relatată de generalul bizantin Kokaumenos, a fost provocată de excesele fiscului bizantin. Consfătuirile, organizarea s-au desfăşurat în casa unui român din Larissa, pe nume Verivoiu (Berivoiu), între căpetenii fiind Grigore Bumbăcarul şi Teodor Scriban Petestas, români şi ei. Purtătorul de cuvânt al răsculaţilor a fost Niculiţa, un urmaş al celui ce avea domnia în „thema” Elada la anul 980. Gravitatea situaţiei l-a făcut pe împăratul bizantin Constantin al X-lea să suprime dările care provocaseră nemulţumirea din luna iunie 1066, în plin sezon agricol şi pastoral. În secolul împăraţilor bizantini din familia Comnenilor (1081-1185), românii balcanici s-au bucurat de o atenţie specială. Explicaţia a fost căutată în posibila origine românească a acestor basilei, susţinută pe baza a două surse istorice. Este vorba, mai întâi, despre învăţatul bizantin Mihail Psellos, după care familia Comneilor era originară din satul Comné (Tracia), regiune de locuire românească densă, iar apoi despre rabinul spaniol Beniamin din Tudela călător prin lumea Balcanilor, care spune despre Comneni că erau „de acelaşi neam cu vlahii”, cărora le-au purtat, în consecinţă, o simpatie aparte.

9

Judecată cu rigoare, politica Comnenilor de încurajare a autonomiilor locale nu poate fi limitată doar la vlahi. Ea a fost generală şi a voit, în concepţia acestor împăraţi, să asigure pacea internă şi să consolideze puterea centrală. Românii balcanici au fost buni militari în toate timpurile, iar Comnenii, care au redat în secolul al XII-lea strălucirea Imperiului Bizantin, le-au preţuit cum se cuvenea calităţile. Răscoala Asăneştilor din 1185, care a dus la constituirea statului româno-bulgar din Balcani, stat cu o evoluţie foarte interesantă, rămâne cel mai de seamă eveniment din viaţa politică a vlahilor sud-dunăreni. Declanşarea mişcării a fost determinată de politica fiscală a împăratului Isac al II-lea Anghelos, cu repercusiuni directe asupra proprietarilor de turme şi cirezi. Istoricul bizantin Nicetas Choniates, om cu rosturi înalte în stat, este, prin Cronica sa, care cuprinde evenimentele dintre 1118-1206, principalul izvor pentru această revoltă. Vlahii care locuiau în Munţii Haemus (Balcani), ne informează Choniates, nemulţumiţi de măsurile basileului Isac al II-lea Anghelos, care anulase privilegiile fiscale ale vlahilor atribuite de împăraţii Comneni, au trimis pe doi fruntaşi, fraţii Petru şi Asan, să prezinte curţii imperiale necazurile lor. În loc de înţelegere, ei sunt insultaţi, Asan e chiar pălmuit. Ofensate, cele două căpetenii îndeamnă pe români şi bulgari la răscoală. Pe un fond de criză politică generală prin care trecea statul bizantin (conflictele cu unguri, cu normanzii, uzurpări interne), insurgenţii au avut la început unele succese, Petru încoronându-se după obiceiul bizantin şi adoptând o costumaţie imperială. Rolul principal în izbucnirea răscoalei din 1185 l-au avut românii, dar bulgarii veneau cu tradiţia statală şi bisericească a primului ţarat bulgar, care fusese recunoscut de Bizanţ. Guvernul bizantin a ignorat existenţa noului stat în Balcani. Împăratul Isac al II- lea Anghelos a trecut la înăbuşirea mişcării, făcând mai multe expediţii în Balcani. În sprijinul răsculaţilor au venit românii şi cumanii de la nordul Dunării, unde se retrăseseră, într-un moment de înfrângere, Petru şi Asan. Conflictele continuă până când, în 1190, armata bizantină este înfrântă grav în pasurile Balcanilor, iar Asăneştii rămân stăpâni peste teritoriul dintre Dunăre şi Balcani. După uciderea lui Asan (în 1196) şi Petru (în 1197), conducerea statului românilor şi bulgarilor este luată de Ioniţă, zis şi Caloianul, ‚cel mai reprezentativ dintre Asăneştii. El a reuşit să consolideze tânărul stat şi să-i dezvolte hotarele, în 1201, spre sud de Balcani, până în părţile Munţilor Rodope şi la Varna. În urma acestor izbânzi, s-a încheiat pacea cu Imperiul Bizantin, împăratul de la Constantinopol recunoscând, foarte probabil, independenţa statului Asăneştilor. Apoi, Ioniţă Caloianul, vrând să-şi legitimeze situaţia, s-a adresat Papei Inocenţiu al III-lea solicitându-i coroana de împărat şi sceptrul, ca şi rangul de Patriarh pentru arhiepiscopul bisericii valahe şi bulgare. La capătul tratativelor, în 1204, noiembrie 7, delegatul papal a „uns” pe arhiepiscopul Vasilie de la Târnovo ca Patriarh al bulgarilor şi valahilor. A doua zi, acelaşi trimis al Papei, cardinalul Leo, încorona pe Ioniţă ca „rege al bulgarilor şi valahilor” (nu ca împărat cum ceruse el, anticipându-şi titlul de „imperator Bulgariae et Blachiae”), oferindu-i diadema, sceptrul, hrisovul de recunoaştere şi un steag cu chipul apostolul Petru, toate acestea trimise de Înaltul Pontif. Originea românească a celor trei fraţi, Petru, Asan şi Ioniţă, contestată de unii istorici, mai ales bulgari, este în afara oricărui dubiu. Informaţiile cronicarului bizantin Nicetas Choniates, ca şi acelea oferite de cronicarii francezi ai Imperiului Latin de la Constantinopol (înfiinţat în 1204, în urma cruciadei a IV-a, când Bizanţul a fost dezmembrat, până în 1261), converg total în acest sens. Documentele cancelariei papale mărturisesc, de asmenea, obârşia valahă a lui Ioniţă.

10

Implicat în conflictele dintre bizantini şi Imperiul latin de la Constantinopol, Ioniţă „regele bulgarilor şi a vlahilor”, a afişat şi pretenţii la coroana bizantină. Voind să-şi extindă stăpânirea asupra regatului Tesalonicului, şi acesta un „stat latin”, întemeiat după succesul cruciadei a IV-a (1204) împotriva Imperiului Bizantin, Ioniţă a fost ucis prin trădare de către comandantul cuman aliat, la asediul Salonicului (8 octombrie 1207). La conducerea statului româno-bulgar a urmat Borilă (1207-1218), nepot de frate al lui Ioniţă, iar apoi Ioan Asan al II-lea (1218-1241), fiul lui Asan cel Bătrân. Acum, statul Asăneştilor, cu capitala la Târnovo, a cunoscut cea mai mare întindere, de la Marea Neagră la Marea Adriatică şi de la Dunăre până la Adrianopol şi la Orhida. În vremea lui Ioan Asan al II-lea, ceea ce se întemeiase din iniţiativa românească ca stat al românilor şi bulgarilor a evoluat şi s-a transformat într-un stat bulgar. Elementul vlah este abandonat din limbajul politic, Ioan Asan al II-lea se intitulează, în pisania din 1230 a bisericii înălţate la Târnovo, „credinciosul ţar şi singur stăpânitor al bulgarilor”, fiul bătrânului Asan (subl. ns.). Faptul acesta nu trebuie să surprindă. În structura politică creată după răscoala din 1185, bulgarii veneau cu tradiţia politică de stat. Asăneştii erau, în fond, nişte continuatori ai vechilor ţări, Krum, Boris, Simeon, Samuel. Ioan Asan al II-lea a renunţat la formula de existenţă statală asigurată de Papă, care implica dublul caracter, bulgăresc şi românesc. Orice aluzie la coroana trimisă de Înaltul Pontif dispare. Ioan Asan al II-lea s-a sprijinit pe câteva instrumente sigure:

doctrina imperială bulgară (decurgând din aceea bizantină), biserica bulgară (ortodoxă, precum în Bizanţ) şi cultura slavă (slavii fiind elevii bizantinilor). El nu acceptă să devină un suveran catolic, ci un protector al ortodoxiei greceşti (bizantine). Nu există nici un document care să menţioneze stăpânirea Asăneştilor la nord de Dunăre. Au existat legături cu românii de la nord de marele fluviu, ca şi cu neamul cumanilor de aici. N-a lipsit nici tendinţa de a-i îngloba pe românii nord-dunăreni în statul Asăneştilor, dar fără finalitate. De altfel, toate imperiile care şi-au întins stăpânirea până la Dunăre, roman, bizantin, otoman, au voit să-şi extindă dominaţia şi dincolo, pe malul stâng. Prin dinastia Asăneştilor, românii sud-dunăreni au dat măsura capacităţii lor în viaţa politică de stat. Apoi, tot mai izolaţi între celelalte popoare din Peninsula Balcanică, ei au fost supuşi deznaţionalizării şi asimilării de către acestea. De-a lungul timpului s-a dus o politică de separare a lor faţă de masa principală a românilor de la nord de Dunăre. Au fost integraţi, pe toate căile, în formele de viaţă ale popoarelor balcanice pentru a-şi pierde individualitatea. Politica aceasta, profesată vreme îndelungată, a dat rezultate. Meglenoromânii şi istroromânii şi-au abandonat numele etnic propriu, spunându-şi ei înşişi vlasi sau vlaşi, termeni cu care fuseseră denumiţi cândva de sârbi şi de bulgari. Mulţi dintre românii din întinsa arie balcanică n-au uitat cine sunt, de unde descind, care le este trunchiul comun. De aceea, a persistat la neamul nostru sud- dunărean conştiinţa romanităţii, a comunităţii, cu lumea românească nord-dunăreană.

11

II. CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

1. Trăsături generale

La capătul a mai multor secole de evoluţie istorică nouă, când s-au cristalizat relaţiile de tip feudal, societatea românească a acumulat disponibilităţi demografice, economico-sociale, politice şi spirituale necesare unei noi etape de organizare statală. A fost parcurs şi ultimul „segment”, acela de la „ţară” la stat, din evoluţia definită atotcuprinzător prin expresia de la sat la stat. Constituirea statelor medievale româneşti a avut resorturi interne, care au rezultat dintr-o situaţie demografică corespunzătoare, mulţimea locuitorilor, creşterea aşezărilor rurale şi organizarea vieţii urbane. A existat o viaţă economică îndestulătoare, aşa cum reiese din izvoarele contemporane. În diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247) se vorbeşte despre „venituri” şi „foloase” pe care regalitatea maghiară şi ordinul militar colonizat le realizau din spaţiul viitorului stat Ţara Românească. Voievodul Litovoi şi-a răscumpărat fratele, pe nume Bărbat, luat captiv de unguri în timpul conflictului dintre 1271-1277, cu o importantă sumă de bani. Basarab I a oferit regelui Carol Robert de Anjou, în toamna anului 1330, o despăgubire de 7.000 de mărci de argint, ceea ce echivala cu 1.680.000 de dinari, cu 1.447 kg argint, sau cu 3.00 kg aur fin. Cnezii şi voievozii români au avut curţi, fortificaţii şi au înălţat numeroase biserici cu pictură de factură bizantină, precum acelea de la Curtea de Argeş, Cetăţeni (Argeş), cele din Ţara Haţegului, Zarand, Bihor sau Maramureş. Tezaurele monetare şi obiectele de podoabă sugerează, de asemenea, o societate închegată, cu putere economică, angajată în relaţiile de schimb internaţional. Să nu se uite, totodată, că pentru reglementarea relaţiilor cu dominatorii asiatici, pecenegi, cumani, tătari, s-au plătit dări, care n-au fost nici mici şi nici puţine. Conjunctura externă a fost, şi ea, favorabilă. Ungaria traversa de mai multe decenii o criză politică. O adevărată anarhie cuprinsese regatul, Ştefan, fiul lui Bela al IV-lea (1235-1270), ieşind de sub autoritatea tatălui său şi conducând Transilvania, vreme de 13 ani (1257-1269), ca un adevărat suveran. În vremea regelui Ladislau al IV- lea Cumanul (1271-1290), care a preluat puterea la vârsta de 15 ani, anarhia feudală a luat proporţii. În Transilvania puterea voievodului ţării sporeşte, au loc aici împotriviri faţă de autoritatea regelui de la Buda, precum răzvrătirea saşilor. De semnalat, apoi, răscoala din Banat, ridicarea voievozilor români din Oltenia, Litovoi şi Bărbat, care se află în strânsă relaţie cu situaţia din ţara intracarpatică. Ţărănimea din colţul sudic al Transilvaniei, care reuşise să-şi păstreze pământul şi o anumită libertate, s-a răsculat contra feudalilor care erau sprijiniţi de stat. Între cei răzvrătiţi erau şi românii din Făgăraş. De teama represaliilor o parte a acestora a trecut la sud de Carpaţi, trecere care a antrenat şi unele căpetenii politice. Aceste treceri au impulsionat constituirea statului Ţara Românească, proces aflat atunci în desfăşurare. Aici trebuie căutat sensul „descălecatului” Ţării Româneşti de către românii din Făgăraş, în frunte cu Negru-vodă. După o scurtă redresare în vremea lui Andrei al III-lea (1290-1301), Ungaria a trecut, din nou, printr-o perioadă de criză. O dată cu acest rege s-a stins pe linie bărbătească dinastia arpadiană şi au început tulburări de succesiune, care au durat până în 1308 şi s-au terminat cu victoria lui Carol Robert de Anjou. Începutul domniei sale a fost frământat de nesupunerea voievodului Transilvaniei Ladislau Kan, care a refuzat să-l recunoască pe noul suveran şi să-i restituie (până în 1310) coroana regală pe care o avea „în păstrare”.

12

O situaţie dificilă a traversat şi puterea tătărească din Hoarda de Aur (cu centrul pe Volga inferioară şi reşedinţa la Sarai-Batu). La sfârşitul secolului al XIII-lea s-au înfruntat pentru putere hanul Toktai şi emirul Nogai. Acesta din urmă şi-a găsit sfârşitul în luptă, iar fiii săi s-au refugiat în regiunile vestice, continuând rezistenţa. Principalul teatru de operaţiuni ale războaielor interne din cadrul Hoardei de Aur s-a mutat în nordul Dunării de Jos. Disensiunile apărute între fiii emirului Nogai au uşurat misiunea hanului Toktai, care a reuşit să-şi impună, prin unul din fiii săi, controlul asupra regiunilor occidentale ale Hoardei. În deceniul doi al secolului al XIV-lea, pe vremea hanului Uzbec (1313-1342), poziţia Hoardei de Aur în spaţiul est-carpatic şi în nord- estul Peninsulei Balcanice s-a consolidat. Către jumătatea secolului al XIV-lea, puterea Hoardei de Aur era în regres, între altele şi ca urmare a loviturilor primite din partea armatelor ungare. Cu sprijinul Papalităţii, regele Carol Robert de Anjou a organizat mai multe acţiuni contra tătaro-mongolilor, ceea ce corespundea politicii sale de expansiune în spaţiul extracarpatic. Dintre evenimentele politice externe, care s-au repercutat asupra societăţii româneşti aflate pe drumul constituirii statale, cele din cnezatul de Halici-Volhinia au avut, de asemenea, un rol important. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, acest cnezat a cunoscut o perioadă de criză, ceea ce a stimulat tendinţele de anexare din partea Ungariei şi Poloniei. În 1340, cnezatul de Halici-Volhinia a fost invadat de oştile lui Cazimir al III-lea, regele Poloniei, care a revendicat moştenirea asupra tronului halician pe baza unor legături de rudenie. Actul suveranului polon era socotit şi ca o măsură de apărare contra atacurilor mongole ce veneau prin acest cnezat. Cum Haliciul era tributar Hoardei de Aur, hanul a reacţionat, trupele mongole au intervenit în Halici şi au alungat pe cele polone. Dar Polonia avea alianţă cu Ungaria. Carol Robert de Anjou, interesat şi el în stăpânirea statului halician, încheiase o înţelegere cu Cazimir al III-lea, conform căreia suveranul polon se obliga ca, de va fi lipsit de urmaşi pe linie bărbătească, succesor la coroana Poloniei să fie unul din fiii lui Carol Robert. De aceea Ungaria a sprijinit Polonia în pretenţiile ei asupra cnezatului de Halici-Volhinia. Alianţei dintre Polonia şi Ungaria i s-a opus aceea dintre Hoarda de Aur şi Lituania. Aceste grupări s-au găsit în contradicţie şi în ceea ce priveşte interesele din spaţiul carpato-nistrean, unde Ungaria dorea să-şi extindă dominaţia eliminând pe aceea a Hoardei de Aur, scop în care au acţionat Carol Robert de Anjou (1308-1342), şi, mai ales, fiul şi urmaşul său Ludovic I cel Mare (1342-1382). Bulgaria, statul vecin de la sud, fusese istovită de loviturile tătaro-mongolilor, care pe vremea hanului Uzbec (1313-1342) şi-au întărit poziţiile în părţile vestice ale Hoardei de Aur. Ţaratul bulgar a continuat să fie tributar Hoardei, cete mongole sălăşluiau încă în dreapta Dunării la începutul secolului al XIV-lea. În mai multe rânduri Bulgaria a fost invadată de mongoli, detaşamentele acestora luând parte la disputele cu caracter local din Balcani. Ţaratul Bulgar a avut conflicte cu bizantinii şi cu sârbii. Învingători în războiul cu Imperiul Bizantin, purtat pe vremea lui Theodor Svetoslav (1300-1321), bulgarii au pierdut războiul cu Serbia, dus în timpul lui Mihail Şişman (1323-1330). În bătălia de la Velbujd (28 iulie 1330), cneazul sârbilor Uroş al III-lea a obţinut victoria în faţa lui Mihail Şişman, care a căzut în captivitate, unde a şi murit. Din coaliţia antisârbească a făcut parte, alături de basileul Andronic al III-lea, care era cumnat cu ţarul bulgar, şi domnul Ţării Româneşti, Basarab I. Existau relaţii de rudenie între casa domnitoare de la Argeş şi casa domnitoare bulgară. Teodora, fiica lui Basarab, s-a căsătorit cu Ivan Alexandru, nepotul ţarului Mihail Şişman. În 1323, oştile româneşti ale lui Basarab I Întemeietorul au fost în sprijinul bulgarilor contra Bizanţului, iar în 1330 în luptele contra sârbilor.

13

Împărţirea Bulgariei pe vremea lui Ivan Alexandru (1331-1371), în ţaratele de la Târnovo şi Vidin a slăbit forţa acestui stat, uşurând sarcina cuceritorilor otomani. Viaţa politică internă din Imperiul Bizantin, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, a fost dominată de războaiele civile. Între 1320 şi 1328 a fost conflictul dintre Andronic al II-lea şi Andronic al III-lea, care s-a complicat prin intervenţia sârbilor pentru cel dintâi şi a bulgarilor pentru celălalt. Andronic al III-lea a ieşit victorios, dar conflictul a slăbit statul şi a încurajat acţiunile otomane antibizantine. Al doilea război civil s-a desfăşurat între 1341-1351, când împotriva succesorului minor Ioan al V-lea (fiul lui Andronic al III-lea), tutelat de mama sa Ana de Savoia, s-a ridicat marele feudal Ioan VI Cantacuzino, fost prim-ministru, comandant al armatei şi al flotei. Uzurpatorul s-a aliat, în 1346, cu Ştefan Duşan (1331-1335), regele Serbiei şi cu sultanul Orkhan (1326-1359). Ana de Savoia a cerut sprijin de la Balica, stăpânitorul Ţării Cărvunei. Acesta i-a trimis, în 1346, „o mie de ostaşi aleşi”, în frunte cu fraţii Theodor şi Dobrotiţă. Pentru serviciile aduse, Ana de Savoia i-a oferit lui Dobrotiţă o căsătorie aleasă, cu fiica ministrului Apokaukos şi titlul de generalisim în armata bizantină. Mai apoi, Dobrotiţă a primit şi titlul de „despot” pentru stăpânirea sa, care se întindea pe litoralul Mării Negre, între Mangalia şi Varna. Războiul civil dintre cei doi Ioan, al V-lea şi al VI-lea, încheiat pentru moment, a reizbucnit în 1352. De aceasta au profitat otomanii care s-au stabilit în Peninsula Galipoli (în 1354), primul pas făcut în Europa. A început, treptat, expansiunea puterii otomane, cu care va fi confruntată mai întâi lumea balcanică, apoi şi lumea românească.

2. Ţara Transilvaniei

Ţara Transilvaniei s-a constituit ca voievodat într-un mod particular şi a avut o situaţie cu totul proprie până către jumătatea secolului al XVI-lea. Cum s-a arătat în capitolul anterior, la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X, când a avut loc impactul între triburile maghiare şi populaţia Transilvaniei, formată din români şi resturi ale slavilor, neasimilate total, existau aici forme de organizare care prefigurau statul, voievodatele, trei la număr în Cronica lui Anonymus, mai multe în realitate. Au fost şi altele, contemporane cu cele conduse de Menumorut, Glad şi Gelu, care n-au intrat însă în vederile naratorului regal pentru că ele n-au fost în zona de contact. Existenţa acestora este o certitudine din perspectiva a ceea ce ştim astăzi. Unele „ţări”, precum Maramureşul, Haţegul, Făgăraşul, cu puternice structuri româneşti, rezistente mult timp la penetraţia organizată de regalitatea maghiară, au coexistat cu voievodatele menţionate de cronicile ungureşti pentru secolele IX-XI. În secolul al XI-lea se constată progrese notabile pe întreg portativul social. Din punct de vedere politic avusese loc un proces de unificare, izvoarele narative înregistrând două voievodate în spaţiul celor trei anterioare. Unul în Banat, cu prelungiri dincolo de Mureş până la Crişul Alb, condus de Ahtum, care descindea din neamul lui Glad îşi avea reşedinţa la Urbs Morisena (Oraşul Mureşana, Cenad). Celălalt, al lui Gyla, „duce mare şi puternic”, era „foarte întins şi foarte bogat”, depăşind limitele voievodatului condus de Gelu. El se întindea, aproximativ, din hotarul Ţării Făgăraşului şi Haţegului până la marginile Ţării Maramureşului şi Porţile Meseşului. Urmaşul lui Gelu din Ţara Ultrasylvană a intrat în conflict cu regele maghiar Ştefan I, motivul declarat, poate numai un pretext, fiind cel religios, refuzul voievodului transilvan de a împărtăşi creştinismul de tip apusean. Ştefan I a căutat să-şi extindă stăpânirea în Transilvania purtând război, în 1002-1003, cu căpeteniile de aici. Nimic nu probează, însă, instalarea, la această dată, a dominaţiei maghiare în ţara intracarpatică. Ceea ce nu exclude aşezarea unei populaţii maghiare paşnice de păstori şi agricultori,

14

care au convieţuit cu populaţia românească. Să reţinem că în 1068, pecenegii conduşi de Osul au pătruns în Ungaria după ce au distrus „prisăcile” (=întăriturile) de la Porţile Meseşului. Informaţia aceasta, transmisă de Cronica pictată de la Viena, este deosebit de importantă: spre sfârşitul secolului al XI-lea înaintarea maghiară ajunsese până aici, la întăriturile de la Porţile Meseşului. De altfel, pe emisiunile monetare din secolul XI regii maghiari se intitulau „rex Pannoniae”. În a doua jumătate a secolului XI şi la începutul secolului următor, regii arpadieni (Geza I, 1047-1077, Ladislau cel Sfânt, 1077-1095, Coloman Cărturarul, 1095-1116) şi-au extins stăpânirea asupra unei părţi din Transilvania. Sunt ocupate şi reconstruite mai vechi cetăţi, precum Dăbâca, Turda, Biharea, Medieş (lângă Satu Mare), Moreşti, Şirioara, Alba Iulia. Cucerirea maghiară atinge arcul carpatic pe la 1200, iar Maramureşul în secolul XIV. În 1111 şi 1113, între dregătorii regali înregistraţi ca martori în documente apare şi un „Mercurius principele Transilvaniei”. Sunt singurele menţiuni ale acestui dregător, care nu pare să fi jucat un rol real în istoria acestei ţări; el nu şi-a exercitat în practică atribuţiile. Nici instituţia principatului nu s-a impus, fiind străină de realităţile Transilvaniei, de instituţiile ei consacrate, cnezatul şi voievodatul, presărate pe tot cuprinsul ţării. Dacă principatul nu s-a putut impune, instituţia superioară rămânând voievodatul, regalitatea ungară a introdus ca instituţie locală politico-administrativă comitatul. A fost nevoie de peste un secol pentru a fi organizate câteva comitate ardelene în jurul unor cetăţi, cea mai veche menţiune documentară fiind din 1111, anume comitatul Bihorului (cu sediul în cetatea Biharea, apoi la Oradea). Pe pământul ocupat, regalitatea maghiară a făcut colonizări, secuii, saşii, apoi Cavalerii Teutoni. Secuii, neam de origine controversată, greu de precizat (după o opinie ei erau o populaţie composită, formată din huni, avari, chazari, pecenegi; după o alta, ei sunt de origine cabară, trib de elită dintre chazari), au participat la ocuparea Panoniei în 895- 896 alături de unguri, iar apoi au locuit cu aceştia în câmpia Panoniei şi a Tisei. Când cetele lui Arpad au pornit împotriva voievodatului Bihorului, secuii se găseau în fruntea acestora, iar după lupte au rămas acolo convieţuind cu românii bihoreni. În următoarea etapă, la sfârşitul secolului XI şi începutul secolului XII, îi întâlnim spre interiorul Transilvaniei, în părţile Târnavelor, iar apoi, pe la începutul secolului XIII, spre estul Transilvaniei, până la linia subcarpaţilor răsăriteni. Dincolo de Carpaţi n-au putut trece deoarece îi întâmpina forţa cumană. În cazul secuilor n-a fost vorba despre o aşezare (=colonizare) organizată. Ei sugerează itinerarul penetraţiei maghiare în Transilvania, fiind însărcinaţi de regii arpadieni cu paza marginilor teritoriilor cucerite. Mai întâi au fost lăsaţi în Bihor, apoi în părţile Târnavelor (unde ajunsese cucerirea maghiară pe la jumătatea secolului XII), iar în final în teritoriile viitoarelor scaune Ciuc şi Treiscaune, la marginea răsăriteană a Trasilvaniei, pentru strajă la Carpaţi faţă de primejdia cumană ce venea dinspre Moldova. Secuii au găsit la venirea lor în Transilvania o populaţie românească statornică de agro-păstori, cu care au convieţuit. De la românii din Bihor, spun vechile cronici maghiare, secuii au învăţat „scrisul”, foarte probabil scrierea pe răboj. În 1210 îi întâlnim pe români alături de secui, saşi şi pecenegi în oastea comitelui Ioachim din Sibiu; în 1241, românii şi secuii din părţile răsăritene ale Transilvaniei au închis pasurile pentru a opri trecerea tătarilor. Saşii au venit în Transilvania din cauze multiple şi în mai multe etape. Cel mai important motiv al plecării acestor germanici din teritoriile lor de baştină se socoteşte a

15

fi schimbarea situaţiei sociale, feudalizarea societăţii germane, care ameninţa libertatea locuitorilor din obşte. N-a fost exclusă, dintre cauze, deteriorarea cadrului ecologic (inundaţii, foamete), ori curentul european al cruciadelor (a doua 1147-1149 şi a treia 1189-1192) care stimula aşezarea pe tărâmuri depărtate. Cel mai vechi grup de populaţie germanică a venit în Transilvania din Flandra (flandrenzi, flamanzi), în vremea regelui Geza II (1141-1161). Au urmat alţi ţărani şi meşteşugari din regiunea Rinului şi a Mosellei, numiţi în documente teutoni. Un alt grup, cel mai numeros, sosit în Transilvania pe la sfârşitul secolului XII şi începutul secolului XIII, a venit din Saxonia (saxones, saşi). Aceştia din urmă, mai mulţi şi mai bine organizaţi, şi-au impus instituţiile, formele de organizare şi obiceiurile şi celorlalţi veniţi în Transilvania, numiţi de aceea cu toţi saşi. Primii oaspeţi germani s-au aşezat în părţile Albei şi Hunedoarei, apoi au fost colonizate teritoriile din jurul Sibiului, întinzându-se până la Rupea, Miercurea-Sebeş şi Orăştie. Zonele Bistriţei şi Rodnei şi-au primit oaspeţii germani pe la 1200, pentru ca la începutul secolului al XIII-lea să fie colonizată Ţara Bârsei. Mai apoi s-au aşezat coloniştii germani în părţile Sighişoarei şi Mediaşului. Noii veniţi au dispus, la aşezarea în Transilvania, de însemnate privilegii din partea regilor unguri: au avut libertatea de a se organiza social, juridic, religios, de a valorifica pământul, a practica meşteşugurile şi negoţul. În schimb, aveau obligaţia de a apăra teritoriile de colonizare faţă de pericolul cuman, de la sud şi est de Carpaţi. De aceea, coloniştii germani au construit fortificaţii. Saşii au trăit în vecinătatea românilor, care au fost găsiţi aici, organizaţi în obşti, multe încă libere. Arheologia şi toponimia confirmă prezenţa românilor, anterioară colonizării săseşti. Pământul acesta n-a fost deşert (terra deserta), ci mai curând deşertat, cu un oarecare deficit demografic şi insuficient organizat. Neam vrednic, înzestrat, ordonat şi harnic, germanii transilvăneni au avut un aport substanţial la propăşirea acestei provincii. Cavalerii Teutoni, ordin cavaleresc-religios, înfiinţat de Papalitate în „locurile sfinte” (Ierusalim), în 1190, au fost chemaţi în Transilvania de regele Andrei al II-lea, în 1211. Prin noii colonişti, aşezaţi în Ţara Bârsei, regalitatea ungară urmărea un dublu scop: apărarea sud-estului Transilvaniei de atacurile cumanilor, care dominau în câmpiile de la sud şi est de Carpaţi, şi extinderea stăpânirii ungare asupra zonei controlate de cumani. Trebuie amintite şi interesele bisericii catolice, care îşi făcuse un program din convertirea populaţiei ortodoxe şi a păgânilor cumani din vecinătate. Condiţiile de aşezare oferite de regele Andrei al II-lea erau iniţial foarte bune şi au fost mereu sporite în anii următori. Uşurinţa cu care li s-a dăruit mai mult i-a determinat la abuzuri, încălcarea înţelegerii, le-a potenţat apetitul de cucerire spre sudul Carpaţilor. Teutonii şi-au construit cetăţi din piatră, au bătut monedă proprie. S-au sustras autorităţii episcopului de la Alba Iulia supunându-se direct Papei. De asemenea, au practicat o fiscalitate aspră, au supus populaţia la dijme grele, i-au constrâns pe localnici să se catolicizeze şi au făcut ei înşişi colonizări de populaţie germanică, din cea venită deja în Transilvania, ori adusă din Renania şi Flandra. În felul acesta, populaţia românească a trebuit să-şi mute aşezările. Tendinţa acestor cavaleri-clerici, puţini dar puternici, a fost de a ieşi de sub orice autoritate, de a deveni stăpâni autonomi în spaţiul de colonizare, pe care şi-l doreau mereu extins. Conflictul cu regalitatea ungară era de aşteptat şi el a izbucnit în 1221, când Teutonii au fost alungaţi. Intervenţia Papei Honoriu al III-lea a ameliorat situaţia, diploma de danie este reînnoită, în 1222, cu sporirea privilegiilor şi recunoaşterea unor noi teritorii: cetatea Cruceburg cu împrejurimile, până la hotarele brodnicilor („ad terminos Brodnicorum”) spre răsărit, la sud până la izvoarele Bârsei şi de acolo până la Dunăre. Papa Honoriu al III-lea le-a mai

16

adăugat, după puţin timp, dreptul de organizare bisericească proprie, cu prepositură şi, în viitor, episcopie. Regele Andrei al II-lea, încurajat de nobilimea locală şi de înaltul cler, i-a alungat pe Cavalerii Teutoni din Transilvania în august 1225.

*

Cucerirea, organizarea şi colonizarea făcute de regalitatea maghiară în Transilvania a produs însemnate mutaţii în structurile demografice, social-economice, politice şi spirituale locale, româneşti, contenind procesul de reunire a „ţărilor” într-un stat unificat. Peste instituţiile autohtone s-au suprapus altele, ale noilor veniţi, ocupanţi şi colonişti. O lungă coexistenţă de forme vechi şi noi avea să caracterizeze istoria acestei provincii. Deşi a făcut parte din regatul Ungariei până către jumătatea secolului XVI, Transilvania şi-a păstrat individualitatea. Înainte de toate, ea a fost o unitate fizico- geografică distinctă faţă de Câmpia Panoniei. Pământul Transilvaniei se leagă organic de întregul pământ românesc; mai mult, el este „inima teritoriului etnic românesc”. Românii autohtoni formau majoritatea absolută a locuitorilor. Transilvania a avut o economie ce a individualizat-o de regatul maghiar, regim vamal propriu şi monedă proprie. Din necesităţi reale, Transilvania s-a orientat economic spre Ţara Românească şi Moldova. Zona mlăştinoasă a Tisei a constituit o adevărată barieră între Transilvania şi Ungaria, pe când Carpaţii au oferit căi de comunicaţie mai multe şi mai practicabile.