Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE ISTORIE
Invăţământ la distanţă
ISTORIA MEDIEVALĂ A
ROMÂNILOR
PARTEA I
(Sec. VIII-XVI)
SEMESTRUL I
2004 - 2005
CUPRINS
2
EPOCA MEDIEVALĂ
Concept şi periodizare
3
I. SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VIII-XIII
4
2. Românii şi ultimile neamuri migratoare
5
Locul uzilor în vecinătatea gurilor Dunării a fost luat, prin 1065-1078, de către
cumani. De altfel, în 1078, cumanii împreună cu pecenegii au făcut prima expediţie în
Peninsula Balcanică. La sfârşitul sec. al XI-lea, cumanii erau prezenţi în Câmpia
Română, de unde au întreprins expediţii în Imperiul Bizantin, în Transilvania şi în
Ungaria. Dominaţia cumană în regiunile de câmpie ale viitoarelor state Ţara
Românească şi Ţara Moldovei s-a prelungit foarte mult, până la marea invazie tătaro-
mongolă din 1241.
Stăpânirea pecenego-cumană în ţinuturile carpato-dunărene, vreme de peste trei
secole, se reflectă copios în toponimie, hidronimie şi onomastică. De origine turanică
(veche-turcică) sunt toponime precum: Peceneaga, Bărăgan, Burnaz, Teleorman,
Caracal, Caraiman, Cozia, Comani, Comanca, Comăneşti, Oituz, Valea Uzului, Ozinca;
toponimele terminate în ui- precum: Vaslui, Covurlui, Călmăţui, Bahlui, Teslui,
Derehlui şi numele de persoane terminate în – abă: Toxabă, Tîncabă, Talabă, Băsărabă.
Spre sfârşitul dominaţiei lor, cumanii încep să se creştineze. Din iniţiativa papei
Grigore al IX-lea, în 1227-1228, s-a înfiinţat un episcopat al Cumaniei, pentru
convertirea cumanilor (şi, desigur, a românilor cu care convieţuiau) la catolicism.
Tătaro-mongolii, originari din Mongolia, au fost un neam de păstori călăreţi
neîntrecuţi şi războinici pe măsură. Ascensiunea puterii lor s-a produs sub Temugin sau
Ginghis-han, la începutul sec. al XIII-lea. În scurt timp, mongolii reuşesc să-şi extindă
stăpânirea de la Pacific până la Urali şi în Asia Mică. După Ginghis-han (care a murit în
1226) a urmat Ogodai, până în 1241 când a avut loc marea invazie asupra Europei, una
din cele mai însemnate şi mai „spectaculoase” din istoria universală, purtată cu 150.000
de oşteni, admirabili mânuitori ai arcului, sub conducerea vestitului general Subotai. Au
fost înfrânţi mai întâi cumanii din nordul Mării Negre, apoi au fost atacate cnezatele
ruseşti. La 6 decembrie 1240 a căzut Kievul. În ianuarie 1241, apele fiind îngheţate,
cavalerii mongoli au continuat ofensiva. Au fost înfrânte armatele polone, au fost
cucerite Cracovia şi Wroclav (atunci Breslaw). La 9 aprilie 1241, lângă Liegnitz, o
coloană tătară a biruit oştirea formată din cavaleri poloni, moravieni şi silezieni.
Partea principală a armatei tătăreşti, condusă de Batu-han şi Subotai, s-a
îndreptat spre Ungaria şi ţinuturile româneşti, împărţită în mai multe corpuri şi
acţionând pe mai multe direcţii. O coloană a trecut Carpaţii Păduroşi prin pasul Verecke
(Poarta Rusiei) şi a pătruns în Câmpia Panoniei. O alta a trecut Carpaţii prin Bucovina
şi s-a îndreptat spre Transilvania, cucerind Rodna, Bistriţa, Clujul şi Oradea. Alt corp
expediţionar a traversat Moldova spre sud, acolo unde se găsea episcopatul cumanilor, a
trecut prin pasul Oituzului în Transilvania şi a distrus Braşovul, Sibiul, Alba Iulia şi
Aradul. Un şef tătar, pe nume Budjak, a străbătut drumul Siretului („drumul
românilor”), a intrat cu oştirea sa în „Ţara Cara Ulag” (= ”ţara românească”) şi a biruit
poporul „Ulag” (= românii). Izvorul arab care ne oferă aceste date aminteşte şi de un
stăpânitor, pe nume „Mishelav” (în care istoricii au văzut pe voievodul Seneslau de la
Argeş, cel amintit în diploma din 1247), a cărui oaste a fost înfrântă de tătari.
La 11 aprilie 1241, armata maghiară a fost distrusă la Mohi, pe râul Sajó, un
afluent de pe dreapta Tisei, spre nord-est de Buda. Bela al IV-lea, regele Ungariei, s-a
salvat cu greu, fugind pe o insulă în Marea Adriatică. După ocuparea Budei, tătaro-
mongolii au înaintat pe coasta Dalmaţiei, producând mari pagube umane şi materiale.
De asemenea, au fost devastate Bosnia, Serbia şi Bulgaria.
Moartea marelui han Ogodai la Caracorum în decembrie 1241, luptele de
succesiune în care s-a angajat şi Batu-han, explică de ce, în 1242, tătarii au început să se
retragă din Ungaria şi Transilvania. Ţinuturile de la răsărit şi sud de Carpaţi, până la Olt,
au rămas sub dominaţia tătarilor vreme de un secol („veacul stăpânirii tătare”), până la
constituirea statelor medievale independente Ţara Românească şi Ţara Moldovei. Ca şi
6
în cazul dominaţiei precedente, a neamurilor turcice, stăpânirea tătară a lăsat urme în
toponimie (vârfurile montane Tătarul Mare şi Tătarul Mic, sate cu numiri precum
Tătarul, Tătarca, Tătăraşi) şi onomastică (Mârza, Mârzac, Cantemir, Hulubei).
Ultimul val al migraţiilor a avut consecinţe multiple asupra societăţii româneşti,
nu numai negative, cum în mod obişnuit se crede, ci şi pozitive.
Dominaţia nomazilor asiatici, turanici şi mongoli, vreme de peste patru secole în
teritoriul românesc a cauzat pierderi demografice şi economice. Autohtonii erau
cultivatori de pământ, iar cele mai bune pământuri pentru agricultură, cele din câmpie,
fuseseră ocupate de asiatici. Aşezaţi în Câmpia Română, turano-mongolii au stânjenit
legăturile tradiţionale, economice şi culturale, cu lumea Bizanţului. Localnicii au fost
supuşi la prestaţii tributare, o dovadă în acest sens fiind şi originea cuvântului bir
(derivat din verbul bérmek, care în limba pecenego-cumană înseamnă „a da”). Adăugăm
şi termenul iliş, însemnând dare din cereale (şi ilişar, cel care strânge darea), cuvânt
de origine veche-turcică (din ülüs, care înseamnă parte). Românii au trebuit să dea, prin
urmare, o parte din cereale neamurilor nomade, care nu practicau decât cu totul
accidental cultivarea pământului. De asemenea, dominatorii asiatici au stânjenit şi
încetinit procesul de organizare politică, evoluţia societăţii româneşti spre organizarea
statală.
Dar, spuneam mai sus, consecinţele acestei dominaţii nu sunt în exclusivitate
negative. Călăreţii stepei au fost pentru români şi o pavăză. Ei au împiedicat înaintarea
ungurilor peste Carpaţi. Apoi, marele imperiu euroasiatic al tătaro-mongolilor a dispus
de excelente comunicaţii poştale şi de călători (pe lângă cele militare), ceea ce a deschis
drumul misionarilor şi al negustorilor. S-a creat o punte între Europa şi Extremul Orient,
fapt care a determinat, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, o mare înflorire a
negoţului. Marea Neagră a devenit, după expresia lui Gheorghe I. Brătianu, o adevărată
„placă turnantă” a comerţului internaţional.
7
existente, întrerupând procesul de reunire a „ţărilor” într-un stat medieval unificat.
Formele româneşti de organizare, „ţările”, s-au dovedit puternice şi au rezistat multă
vreme, conferind o notă particulară Transilvaniei medievale.
Organizarea politică premergătoare statului feudal unificat în teritoriul carpato-
nistrean este atestată mai întâi (secolul VII-XI) de concentrările demografice
descoperite arheologic, care urmează contururi naturale (mai ales văile râurilor). Într-o
următoare etapă dispunem şi de informaţii scrise. „Ţări” ale românilor sunt menţionate
în izvoare orientale, germane, polone. Cel mai puternic voievodat de la est de Carpaţi
s-a constituit pe valea râului Moldova, cu reşedinţa la Baia (aşezare care la început s-a
numit Moldavia, după râul omonim). Aici a fost reşedinţa lui Dragoş „descălecătorul”.
Între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, pe teritoriul viitorului stat Ţara
Românească, s-au putut delimita, de asemenea, arheologic, concentrări demografice
care au fost puse în legătură cu formele incipiente de organizare statală. Renumiţii
„Codri ai Vlăsiei”, aflaţi în zona de astăzi a oraşului Bucureşti, sugerează o „Ţară a
Vlăsiei” (=ţara românilor). Judeţul Vlaşca, din centrul Câmpiei Române, ne duce cu
gândul tot la o veche „Ţară a vlahilor” (=ţara românilor). Aceste denumiri, „Vlăsia”,
„Vlaşca” au fost date de slavi unor structuri politice româneşti existente la venirea lor.
Invazia neamurilor turanice (pecenegi, uzi, cumani) şi a tătaro-mongolilor a
prejudiciat evoluţia societăţii româneşti. Şefii politici locali au reglementat relaţiile cu
migratorii şi viaţa a continuat. La numai şase ani de la marea invazie tătaro-mongolă
(1241), în spaţiul dintre Dunăre şi Carpaţii Meridionali sunt atestate mai multe
formaţiuni politice incipiente, în diploma Cavalerilor Ioaniţi (2 iunie 1247), elaborată de
cancelaria regelui Bela al IV-lea al Ungariei. Documentul în discuţie ne arată existenţa a
cinci formaţiuni statale incipiente, patru în dreapta şi una în stânga Oltului. În dreapta
Oltului se aflau: Ţara Severinului, voievodatul lui Litovoi şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş,
iar în stânga Oltului „ţara” lui Seneslau, „voievodul românilor”. Din toate aceste cnezate
şi voievodate se va constitui, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, statul feudal Ţara
Românească.
Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, viitorul stat feudal Ţara Dobrogei, se
integrează aceluiaşi proces de evoluţie social-politică. Începând cu secolul al X-lea,
avem informaţii despre unii feudali, probabil fruntaşi politici. Contextul în care sunt
amintiţi ne face să credem că jupanii Dimitrie şi Gheorghe, Tatu, Sestlav şi Satza
(Saccea) erau căpetenii politico-militare. O „ţară” românească se constituise în regiunea
Dunării maritime, cu centrul, probabil, la Niculiţel (jud. Tulcea). Pe litoralul Mării
Negre, între Mangalia şi Varna, s-a dezvoltat „Ţara Cărvunei”, amintită documentar în
1230. O altă formaţiune politică se numea „Ţara Dristrei” (=Silistrei) şi s-a constituit în
jurul centrelor urbane Silistra şi Păcuiul lui Soare.
Toate aceste „ţări”, cnezate şi voievodate din cuprinsul teritoriului fostei Dacii
erau dotate cu instituţii corespunzătoare, necesare exercitării funcţiilor interne şi
externe.
Întrebări recapitulative
8
4. Românii din Peninsula Balcanică
9
Judecată cu rigoare, politica Comnenilor de încurajare a autonomiilor locale nu poate fi
limitată doar la vlahi. Ea a fost generală şi a voit, în concepţia acestor împăraţi, să
asigure pacea internă şi să consolideze puterea centrală. Românii balcanici au fost buni
militari în toate timpurile, iar Comnenii, care au redat în secolul al XII-lea strălucirea
Imperiului Bizantin, le-au preţuit cum se cuvenea calităţile.
Răscoala Asăneştilor din 1185, care a dus la constituirea statului româno-bulgar
din Balcani, stat cu o evoluţie foarte interesantă, rămâne cel mai de seamă eveniment
din viaţa politică a vlahilor sud-dunăreni. Declanşarea mişcării a fost determinată de
politica fiscală a împăratului Isac al II-lea Anghelos, cu repercusiuni directe asupra
proprietarilor de turme şi cirezi. Istoricul bizantin Nicetas Choniates, om cu rosturi
înalte în stat, este, prin Cronica sa, care cuprinde evenimentele dintre 1118-1206,
principalul izvor pentru această revoltă. Vlahii care locuiau în Munţii Haemus
(Balcani), ne informează Choniates, nemulţumiţi de măsurile basileului Isac al II-lea
Anghelos, care anulase privilegiile fiscale ale vlahilor atribuite de împăraţii Comneni,
au trimis pe doi fruntaşi, fraţii Petru şi Asan, să prezinte curţii imperiale necazurile lor.
În loc de înţelegere, ei sunt insultaţi, Asan e chiar pălmuit. Ofensate, cele două căpetenii
îndeamnă pe români şi bulgari la răscoală. Pe un fond de criză politică generală prin
care trecea statul bizantin (conflictele cu unguri, cu normanzii, uzurpări interne),
insurgenţii au avut la început unele succese, Petru încoronându-se după obiceiul
bizantin şi adoptând o costumaţie imperială.
Rolul principal în izbucnirea răscoalei din 1185 l-au avut românii, dar bulgarii
veneau cu tradiţia statală şi bisericească a primului ţarat bulgar, care fusese recunoscut
de Bizanţ.
Guvernul bizantin a ignorat existenţa noului stat în Balcani. Împăratul Isac al II-
lea Anghelos a trecut la înăbuşirea mişcării, făcând mai multe expediţii în Balcani. În
sprijinul răsculaţilor au venit românii şi cumanii de la nordul Dunării, unde se
retrăseseră, într-un moment de înfrângere, Petru şi Asan. Conflictele continuă până
când, în 1190, armata bizantină este înfrântă grav în pasurile Balcanilor, iar Asăneştii
rămân stăpâni peste teritoriul dintre Dunăre şi Balcani.
După uciderea lui Asan (în 1196) şi Petru (în 1197), conducerea statului
românilor şi bulgarilor este luată de Ioniţă, zis şi Caloianul, ‚cel mai reprezentativ dintre
Asăneştii. El a reuşit să consolideze tânărul stat şi să-i dezvolte hotarele, în 1201, spre
sud de Balcani, până în părţile Munţilor Rodope şi la Varna. În urma acestor izbânzi, s-a
încheiat pacea cu Imperiul Bizantin, împăratul de la Constantinopol recunoscând, foarte
probabil, independenţa statului Asăneştilor. Apoi, Ioniţă Caloianul, vrând să-şi
legitimeze situaţia, s-a adresat Papei Inocenţiu al III-lea solicitându-i coroana de împărat
şi sceptrul, ca şi rangul de Patriarh pentru arhiepiscopul bisericii valahe şi bulgare. La
capătul tratativelor, în 1204, noiembrie 7, delegatul papal a „uns” pe arhiepiscopul
Vasilie de la Târnovo ca Patriarh al bulgarilor şi valahilor. A doua zi, acelaşi trimis al
Papei, cardinalul Leo, încorona pe Ioniţă ca „rege al bulgarilor şi valahilor” (nu ca
împărat cum ceruse el, anticipându-şi titlul de „imperator Bulgariae et Blachiae”),
oferindu-i diadema, sceptrul, hrisovul de recunoaştere şi un steag cu chipul apostolul
Petru, toate acestea trimise de Înaltul Pontif.
Originea românească a celor trei fraţi, Petru, Asan şi Ioniţă, contestată de unii
istorici, mai ales bulgari, este în afara oricărui dubiu. Informaţiile cronicarului bizantin
Nicetas Choniates, ca şi acelea oferite de cronicarii francezi ai Imperiului Latin de la
Constantinopol (înfiinţat în 1204, în urma cruciadei a IV-a, când Bizanţul a fost
dezmembrat, până în 1261), converg total în acest sens. Documentele cancelariei papale
mărturisesc, de asmenea, obârşia valahă a lui Ioniţă.
10
Implicat în conflictele dintre bizantini şi Imperiul latin de la Constantinopol,
Ioniţă „regele bulgarilor şi a vlahilor”, a afişat şi pretenţii la coroana bizantină. Voind
să-şi extindă stăpânirea asupra regatului Tesalonicului, şi acesta un „stat latin”,
întemeiat după succesul cruciadei a IV-a (1204) împotriva Imperiului Bizantin, Ioniţă a
fost ucis prin trădare de către comandantul cuman aliat, la asediul Salonicului (8
octombrie 1207).
La conducerea statului româno-bulgar a urmat Borilă (1207-1218), nepot de
frate al lui Ioniţă, iar apoi Ioan Asan al II-lea (1218-1241), fiul lui Asan cel Bătrân.
Acum, statul Asăneştilor, cu capitala la Târnovo, a cunoscut cea mai mare întindere, de
la Marea Neagră la Marea Adriatică şi de la Dunăre până la Adrianopol şi la Orhida. În
vremea lui Ioan Asan al II-lea, ceea ce se întemeiase din iniţiativa românească ca stat al
românilor şi bulgarilor a evoluat şi s-a transformat într-un stat bulgar. Elementul vlah
este abandonat din limbajul politic, Ioan Asan al II-lea se intitulează, în pisania din
1230 a bisericii înălţate la Târnovo, „credinciosul ţar şi singur stăpânitor al
bulgarilor”, fiul bătrânului Asan (subl. ns.). Faptul acesta nu trebuie să surprindă. În
structura politică creată după răscoala din 1185, bulgarii veneau cu tradiţia politică de
stat. Asăneştii erau, în fond, nişte continuatori ai vechilor ţări, Krum, Boris, Simeon,
Samuel. Ioan Asan al II-lea a renunţat la formula de existenţă statală asigurată de Papă,
care implica dublul caracter, bulgăresc şi românesc. Orice aluzie la coroana trimisă de
Înaltul Pontif dispare. Ioan Asan al II-lea s-a sprijinit pe câteva instrumente sigure:
doctrina imperială bulgară (decurgând din aceea bizantină), biserica bulgară (ortodoxă,
precum în Bizanţ) şi cultura slavă (slavii fiind elevii bizantinilor). El nu acceptă să
devină un suveran catolic, ci un protector al ortodoxiei greceşti (bizantine).
Nu există nici un document care să menţioneze stăpânirea Asăneştilor la nord de
Dunăre. Au existat legături cu românii de la nord de marele fluviu, ca şi cu neamul
cumanilor de aici. N-a lipsit nici tendinţa de a-i îngloba pe românii nord-dunăreni în
statul Asăneştilor, dar fără finalitate. De altfel, toate imperiile care şi-au întins
stăpânirea până la Dunăre, roman, bizantin, otoman, au voit să-şi extindă dominaţia şi
dincolo, pe malul stâng.
Prin dinastia Asăneştilor, românii sud-dunăreni au dat măsura capacităţii lor în
viaţa politică de stat. Apoi, tot mai izolaţi între celelalte popoare din Peninsula
Balcanică, ei au fost supuşi deznaţionalizării şi asimilării de către acestea. De-a lungul
timpului s-a dus o politică de separare a lor faţă de masa principală a românilor de la
nord de Dunăre. Au fost integraţi, pe toate căile, în formele de viaţă ale popoarelor
balcanice pentru a-şi pierde individualitatea. Politica aceasta, profesată vreme
îndelungată, a dat rezultate. Meglenoromânii şi istroromânii şi-au abandonat numele
etnic propriu, spunându-şi ei înşişi vlasi sau vlaşi, termeni cu care fuseseră denumiţi
cândva de sârbi şi de bulgari.
Mulţi dintre românii din întinsa arie balcanică n-au uitat cine sunt, de unde
descind, care le este trunchiul comun. De aceea, a persistat la neamul nostru sud-
dunărean conştiinţa romanităţii, a comunităţii, cu lumea românească nord-dunăreană.
11
II. CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI
1. Trăsături generale
La capătul a mai multor secole de evoluţie istorică nouă, când s-au cristalizat
relaţiile de tip feudal, societatea românească a acumulat disponibilităţi demografice,
economico-sociale, politice şi spirituale necesare unei noi etape de organizare statală. A
fost parcurs şi ultimul „segment”, acela de la „ţară” la stat, din evoluţia definită
atotcuprinzător prin expresia de la sat la stat.
Constituirea statelor medievale româneşti a avut resorturi interne, care au
rezultat dintr-o situaţie demografică corespunzătoare, mulţimea locuitorilor, creşterea
aşezărilor rurale şi organizarea vieţii urbane. A existat o viaţă economică îndestulătoare,
aşa cum reiese din izvoarele contemporane. În diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247) se
vorbeşte despre „venituri” şi „foloase” pe care regalitatea maghiară şi ordinul militar
colonizat le realizau din spaţiul viitorului stat Ţara Românească. Voievodul Litovoi şi-a
răscumpărat fratele, pe nume Bărbat, luat captiv de unguri în timpul conflictului dintre
1271-1277, cu o importantă sumă de bani. Basarab I a oferit regelui Carol Robert de
Anjou, în toamna anului 1330, o despăgubire de 7.000 de mărci de argint, ceea ce
echivala cu 1.680.000 de dinari, cu 1.447 kg argint, sau cu 3.00 kg aur fin.
Cnezii şi voievozii români au avut curţi, fortificaţii şi au înălţat numeroase
biserici cu pictură de factură bizantină, precum acelea de la Curtea de Argeş, Cetăţeni
(Argeş), cele din Ţara Haţegului, Zarand, Bihor sau Maramureş. Tezaurele monetare şi
obiectele de podoabă sugerează, de asemenea, o societate închegată, cu putere
economică, angajată în relaţiile de schimb internaţional. Să nu se uite, totodată, că
pentru reglementarea relaţiilor cu dominatorii asiatici, pecenegi, cumani, tătari, s-au
plătit dări, care n-au fost nici mici şi nici puţine.
Conjunctura externă a fost, şi ea, favorabilă. Ungaria traversa de mai multe
decenii o criză politică. O adevărată anarhie cuprinsese regatul, Ştefan, fiul lui Bela al
IV-lea (1235-1270), ieşind de sub autoritatea tatălui său şi conducând Transilvania,
vreme de 13 ani (1257-1269), ca un adevărat suveran. În vremea regelui Ladislau al IV-
lea Cumanul (1271-1290), care a preluat puterea la vârsta de 15 ani, anarhia feudală a
luat proporţii. În Transilvania puterea voievodului ţării sporeşte, au loc aici împotriviri
faţă de autoritatea regelui de la Buda, precum răzvrătirea saşilor. De semnalat, apoi,
răscoala din Banat, ridicarea voievozilor români din Oltenia, Litovoi şi Bărbat, care se
află în strânsă relaţie cu situaţia din ţara intracarpatică. Ţărănimea din colţul sudic al
Transilvaniei, care reuşise să-şi păstreze pământul şi o anumită libertate, s-a răsculat
contra feudalilor care erau sprijiniţi de stat. Între cei răzvrătiţi erau şi românii din
Făgăraş. De teama represaliilor o parte a acestora a trecut la sud de Carpaţi, trecere care
a antrenat şi unele căpetenii politice. Aceste treceri au impulsionat constituirea statului
Ţara Românească, proces aflat atunci în desfăşurare. Aici trebuie căutat sensul
„descălecatului” Ţării Româneşti de către românii din Făgăraş, în frunte cu Negru-vodă.
După o scurtă redresare în vremea lui Andrei al III-lea (1290-1301), Ungaria a
trecut, din nou, printr-o perioadă de criză. O dată cu acest rege s-a stins pe linie
bărbătească dinastia arpadiană şi au început tulburări de succesiune, care au durat până
în 1308 şi s-au terminat cu victoria lui Carol Robert de Anjou. Începutul domniei sale a
fost frământat de nesupunerea voievodului Transilvaniei Ladislau Kan, care a refuzat
să-l recunoască pe noul suveran şi să-i restituie (până în 1310) coroana regală pe care o
avea „în păstrare”.
12
O situaţie dificilă a traversat şi puterea tătărească din Hoarda de Aur (cu centrul
pe Volga inferioară şi reşedinţa la Sarai-Batu). La sfârşitul secolului al XIII-lea s-au
înfruntat pentru putere hanul Toktai şi emirul Nogai. Acesta din urmă şi-a găsit sfârşitul
în luptă, iar fiii săi s-au refugiat în regiunile vestice, continuând rezistenţa. Principalul
teatru de operaţiuni ale războaielor interne din cadrul Hoardei de Aur s-a mutat în
nordul Dunării de Jos. Disensiunile apărute între fiii emirului Nogai au uşurat misiunea
hanului Toktai, care a reuşit să-şi impună, prin unul din fiii săi, controlul asupra
regiunilor occidentale ale Hoardei. În deceniul doi al secolului al XIV-lea, pe vremea
hanului Uzbec (1313-1342), poziţia Hoardei de Aur în spaţiul est-carpatic şi în nord-
estul Peninsulei Balcanice s-a consolidat. Către jumătatea secolului al XIV-lea, puterea
Hoardei de Aur era în regres, între altele şi ca urmare a loviturilor primite din partea
armatelor ungare. Cu sprijinul Papalităţii, regele Carol Robert de Anjou a organizat mai
multe acţiuni contra tătaro-mongolilor, ceea ce corespundea politicii sale de expansiune
în spaţiul extracarpatic.
Dintre evenimentele politice externe, care s-au repercutat asupra societăţii
româneşti aflate pe drumul constituirii statale, cele din cnezatul de Halici-Volhinia au
avut, de asemenea, un rol important. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, acest
cnezat a cunoscut o perioadă de criză, ceea ce a stimulat tendinţele de anexare din partea
Ungariei şi Poloniei. În 1340, cnezatul de Halici-Volhinia a fost invadat de oştile lui
Cazimir al III-lea, regele Poloniei, care a revendicat moştenirea asupra tronului halician
pe baza unor legături de rudenie. Actul suveranului polon era socotit şi ca o măsură de
apărare contra atacurilor mongole ce veneau prin acest cnezat. Cum Haliciul era tributar
Hoardei de Aur, hanul a reacţionat, trupele mongole au intervenit în Halici şi au alungat
pe cele polone. Dar Polonia avea alianţă cu Ungaria. Carol Robert de Anjou, interesat şi
el în stăpânirea statului halician, încheiase o înţelegere cu Cazimir al III-lea, conform
căreia suveranul polon se obliga ca, de va fi lipsit de urmaşi pe linie bărbătească,
succesor la coroana Poloniei să fie unul din fiii lui Carol Robert. De aceea Ungaria a
sprijinit Polonia în pretenţiile ei asupra cnezatului de Halici-Volhinia.
Alianţei dintre Polonia şi Ungaria i s-a opus aceea dintre Hoarda de Aur şi
Lituania. Aceste grupări s-au găsit în contradicţie şi în ceea ce priveşte interesele din
spaţiul carpato-nistrean, unde Ungaria dorea să-şi extindă dominaţia eliminând pe aceea
a Hoardei de Aur, scop în care au acţionat Carol Robert de Anjou (1308-1342), şi, mai
ales, fiul şi urmaşul său Ludovic I cel Mare (1342-1382).
Bulgaria, statul vecin de la sud, fusese istovită de loviturile tătaro-mongolilor,
care pe vremea hanului Uzbec (1313-1342) şi-au întărit poziţiile în părţile vestice ale
Hoardei de Aur. Ţaratul bulgar a continuat să fie tributar Hoardei, cete mongole
sălăşluiau încă în dreapta Dunării la începutul secolului al XIV-lea. În mai multe rânduri
Bulgaria a fost invadată de mongoli, detaşamentele acestora luând parte la disputele cu
caracter local din Balcani.
Ţaratul Bulgar a avut conflicte cu bizantinii şi cu sârbii. Învingători în războiul
cu Imperiul Bizantin, purtat pe vremea lui Theodor Svetoslav (1300-1321), bulgarii au
pierdut războiul cu Serbia, dus în timpul lui Mihail Şişman (1323-1330). În bătălia de la
Velbujd (28 iulie 1330), cneazul sârbilor Uroş al III-lea a obţinut victoria în faţa lui
Mihail Şişman, care a căzut în captivitate, unde a şi murit. Din coaliţia antisârbească a
făcut parte, alături de basileul Andronic al III-lea, care era cumnat cu ţarul bulgar, şi
domnul Ţării Româneşti, Basarab I. Existau relaţii de rudenie între casa domnitoare de
la Argeş şi casa domnitoare bulgară. Teodora, fiica lui Basarab, s-a căsătorit cu Ivan
Alexandru, nepotul ţarului Mihail Şişman. În 1323, oştile româneşti ale lui Basarab I
Întemeietorul au fost în sprijinul bulgarilor contra Bizanţului, iar în 1330 în luptele
contra sârbilor.
13
Împărţirea Bulgariei pe vremea lui Ivan Alexandru (1331-1371), în ţaratele de la
Târnovo şi Vidin a slăbit forţa acestui stat, uşurând sarcina cuceritorilor otomani.
Viaţa politică internă din Imperiul Bizantin, în prima jumătate a secolului al
XIV-lea, a fost dominată de războaiele civile. Între 1320 şi 1328 a fost conflictul dintre
Andronic al II-lea şi Andronic al III-lea, care s-a complicat prin intervenţia sârbilor
pentru cel dintâi şi a bulgarilor pentru celălalt. Andronic al III-lea a ieşit victorios, dar
conflictul a slăbit statul şi a încurajat acţiunile otomane antibizantine. Al doilea război
civil s-a desfăşurat între 1341-1351, când împotriva succesorului minor Ioan al V-lea
(fiul lui Andronic al III-lea), tutelat de mama sa Ana de Savoia, s-a ridicat marele feudal
Ioan VI Cantacuzino, fost prim-ministru, comandant al armatei şi al flotei. Uzurpatorul
s-a aliat, în 1346, cu Ştefan Duşan (1331-1335), regele Serbiei şi cu sultanul Orkhan
(1326-1359). Ana de Savoia a cerut sprijin de la Balica, stăpânitorul Ţării Cărvunei.
Acesta i-a trimis, în 1346, „o mie de ostaşi aleşi”, în frunte cu fraţii Theodor şi
Dobrotiţă. Pentru serviciile aduse, Ana de Savoia i-a oferit lui Dobrotiţă o căsătorie
aleasă, cu fiica ministrului Apokaukos şi titlul de generalisim în armata bizantină. Mai
apoi, Dobrotiţă a primit şi titlul de „despot” pentru stăpânirea sa, care se întindea pe
litoralul Mării Negre, între Mangalia şi Varna.
Războiul civil dintre cei doi Ioan, al V-lea şi al VI-lea, încheiat pentru moment,
a reizbucnit în 1352. De aceasta au profitat otomanii care s-au stabilit în Peninsula
Galipoli (în 1354), primul pas făcut în Europa. A început, treptat, expansiunea puterii
otomane, cu care va fi confruntată mai întâi lumea balcanică, apoi şi lumea românească.
2. Ţara Transilvaniei
14
care au convieţuit cu populaţia românească. Să reţinem că în 1068, pecenegii conduşi de
Osul au pătruns în Ungaria după ce au distrus „prisăcile” (=întăriturile) de la Porţile
Meseşului. Informaţia aceasta, transmisă de Cronica pictată de la Viena, este deosebit
de importantă: spre sfârşitul secolului al XI-lea înaintarea maghiară ajunsese până aici,
la întăriturile de la Porţile Meseşului. De altfel, pe emisiunile monetare din secolul XI
regii maghiari se intitulau „rex Pannoniae”.
În a doua jumătate a secolului XI şi la începutul secolului următor, regii
arpadieni (Geza I, 1047-1077, Ladislau cel Sfânt, 1077-1095, Coloman Cărturarul,
1095-1116) şi-au extins stăpânirea asupra unei părţi din Transilvania. Sunt ocupate şi
reconstruite mai vechi cetăţi, precum Dăbâca, Turda, Biharea, Medieş (lângă Satu
Mare), Moreşti, Şirioara, Alba Iulia. Cucerirea maghiară atinge arcul carpatic pe la
1200, iar Maramureşul în secolul XIV.
În 1111 şi 1113, între dregătorii regali înregistraţi ca martori în documente apare
şi un „Mercurius principele Transilvaniei”. Sunt singurele menţiuni ale acestui dregător,
care nu pare să fi jucat un rol real în istoria acestei ţări; el nu şi-a exercitat în practică
atribuţiile. Nici instituţia principatului nu s-a impus, fiind străină de realităţile
Transilvaniei, de instituţiile ei consacrate, cnezatul şi voievodatul, presărate pe tot
cuprinsul ţării.
Dacă principatul nu s-a putut impune, instituţia superioară rămânând
voievodatul, regalitatea ungară a introdus ca instituţie locală politico-administrativă
comitatul. A fost nevoie de peste un secol pentru a fi organizate câteva comitate
ardelene în jurul unor cetăţi, cea mai veche menţiune documentară fiind din 1111,
anume comitatul Bihorului (cu sediul în cetatea Biharea, apoi la Oradea).
Pe pământul ocupat, regalitatea maghiară a făcut colonizări, secuii, saşii, apoi
Cavalerii Teutoni.
Secuii, neam de origine controversată, greu de precizat (după o opinie ei erau o
populaţie composită, formată din huni, avari, chazari, pecenegi; după o alta, ei sunt de
origine cabară, trib de elită dintre chazari), au participat la ocuparea Panoniei în 895-
896 alături de unguri, iar apoi au locuit cu aceştia în câmpia Panoniei şi a Tisei. Când
cetele lui Arpad au pornit împotriva voievodatului Bihorului, secuii se găseau în fruntea
acestora, iar după lupte au rămas acolo convieţuind cu românii bihoreni. În următoarea
etapă, la sfârşitul secolului XI şi începutul secolului XII, îi întâlnim spre interiorul
Transilvaniei, în părţile Târnavelor, iar apoi, pe la începutul secolului XIII, spre estul
Transilvaniei, până la linia subcarpaţilor răsăriteni. Dincolo de Carpaţi n-au putut trece
deoarece îi întâmpina forţa cumană.
În cazul secuilor n-a fost vorba despre o aşezare (=colonizare) organizată. Ei
sugerează itinerarul penetraţiei maghiare în Transilvania, fiind însărcinaţi de regii
arpadieni cu paza marginilor teritoriilor cucerite. Mai întâi au fost lăsaţi în Bihor, apoi
în părţile Târnavelor (unde ajunsese cucerirea maghiară pe la jumătatea secolului XII),
iar în final în teritoriile viitoarelor scaune Ciuc şi Treiscaune, la marginea răsăriteană a
Trasilvaniei, pentru strajă la Carpaţi faţă de primejdia cumană ce venea dinspre
Moldova.
Secuii au găsit la venirea lor în Transilvania o populaţie românească statornică
de agro-păstori, cu care au convieţuit. De la românii din Bihor, spun vechile cronici
maghiare, secuii au învăţat „scrisul”, foarte probabil scrierea pe răboj. În 1210 îi
întâlnim pe români alături de secui, saşi şi pecenegi în oastea comitelui Ioachim din
Sibiu; în 1241, românii şi secuii din părţile răsăritene ale Transilvaniei au închis
pasurile pentru a opri trecerea tătarilor.
Saşii au venit în Transilvania din cauze multiple şi în mai multe etape. Cel mai
important motiv al plecării acestor germanici din teritoriile lor de baştină se socoteşte a
15
fi schimbarea situaţiei sociale, feudalizarea societăţii germane, care ameninţa libertatea
locuitorilor din obşte. N-a fost exclusă, dintre cauze, deteriorarea cadrului ecologic
(inundaţii, foamete), ori curentul european al cruciadelor (a doua 1147-1149 şi a treia
1189-1192) care stimula aşezarea pe tărâmuri depărtate.
Cel mai vechi grup de populaţie germanică a venit în Transilvania din Flandra
(flandrenzi, flamanzi), în vremea regelui Geza II (1141-1161). Au urmat alţi ţărani şi
meşteşugari din regiunea Rinului şi a Mosellei, numiţi în documente teutoni. Un alt
grup, cel mai numeros, sosit în Transilvania pe la sfârşitul secolului XII şi începutul
secolului XIII, a venit din Saxonia (saxones, saşi). Aceştia din urmă, mai mulţi şi mai
bine organizaţi, şi-au impus instituţiile, formele de organizare şi obiceiurile şi celorlalţi
veniţi în Transilvania, numiţi de aceea cu toţi saşi.
Primii oaspeţi germani s-au aşezat în părţile Albei şi Hunedoarei, apoi au fost
colonizate teritoriile din jurul Sibiului, întinzându-se până la Rupea, Miercurea-Sebeş şi
Orăştie. Zonele Bistriţei şi Rodnei şi-au primit oaspeţii germani pe la 1200, pentru ca la
începutul secolului al XIII-lea să fie colonizată Ţara Bârsei. Mai apoi s-au aşezat
coloniştii germani în părţile Sighişoarei şi Mediaşului.
Noii veniţi au dispus, la aşezarea în Transilvania, de însemnate privilegii din
partea regilor unguri: au avut libertatea de a se organiza social, juridic, religios, de a
valorifica pământul, a practica meşteşugurile şi negoţul. În schimb, aveau obligaţia de a
apăra teritoriile de colonizare faţă de pericolul cuman, de la sud şi est de Carpaţi. De
aceea, coloniştii germani au construit fortificaţii.
Saşii au trăit în vecinătatea românilor, care au fost găsiţi aici, organizaţi în obşti,
multe încă libere. Arheologia şi toponimia confirmă prezenţa românilor, anterioară
colonizării săseşti. Pământul acesta n-a fost deşert (terra deserta), ci mai curând
deşertat, cu un oarecare deficit demografic şi insuficient organizat.
Neam vrednic, înzestrat, ordonat şi harnic, germanii transilvăneni au avut un
aport substanţial la propăşirea acestei provincii.
Cavalerii Teutoni, ordin cavaleresc-religios, înfiinţat de Papalitate în „locurile
sfinte” (Ierusalim), în 1190, au fost chemaţi în Transilvania de regele Andrei al II-lea, în
1211. Prin noii colonişti, aşezaţi în Ţara Bârsei, regalitatea ungară urmărea un dublu
scop: apărarea sud-estului Transilvaniei de atacurile cumanilor, care dominau în
câmpiile de la sud şi est de Carpaţi, şi extinderea stăpânirii ungare asupra zonei
controlate de cumani. Trebuie amintite şi interesele bisericii catolice, care îşi făcuse un
program din convertirea populaţiei ortodoxe şi a păgânilor cumani din vecinătate.
Condiţiile de aşezare oferite de regele Andrei al II-lea erau iniţial foarte bune şi
au fost mereu sporite în anii următori. Uşurinţa cu care li s-a dăruit mai mult i-a
determinat la abuzuri, încălcarea înţelegerii, le-a potenţat apetitul de cucerire spre sudul
Carpaţilor. Teutonii şi-au construit cetăţi din piatră, au bătut monedă proprie. S-au
sustras autorităţii episcopului de la Alba Iulia supunându-se direct Papei. De asemenea,
au practicat o fiscalitate aspră, au supus populaţia la dijme grele, i-au constrâns pe
localnici să se catolicizeze şi au făcut ei înşişi colonizări de populaţie germanică, din
cea venită deja în Transilvania, ori adusă din Renania şi Flandra. În felul acesta,
populaţia românească a trebuit să-şi mute aşezările. Tendinţa acestor cavaleri-clerici,
puţini dar puternici, a fost de a ieşi de sub orice autoritate, de a deveni stăpâni autonomi
în spaţiul de colonizare, pe care şi-l doreau mereu extins. Conflictul cu regalitatea
ungară era de aşteptat şi el a izbucnit în 1221, când Teutonii au fost alungaţi. Intervenţia
Papei Honoriu al III-lea a ameliorat situaţia, diploma de danie este reînnoită, în 1222,
cu sporirea privilegiilor şi recunoaşterea unor noi teritorii: cetatea Cruceburg cu
împrejurimile, până la hotarele brodnicilor („ad terminos Brodnicorum”) spre răsărit, la
sud până la izvoarele Bârsei şi de acolo până la Dunăre. Papa Honoriu al III-lea le-a mai
16
adăugat, după puţin timp, dreptul de organizare bisericească proprie, cu prepositură şi,
în viitor, episcopie.
Regele Andrei al II-lea, încurajat de nobilimea locală şi de înaltul cler, i-a
alungat pe Cavalerii Teutoni din Transilvania în august 1225.
3. Ţara Românească
17
Vodă. Aceeaşi tradiţie literară a reţinut şi motivul pentru care voievodul făgărăşean a
trecut munţii: „să se fi învrăjbit domnul românilor (= voievodul făgărăşean) cu domnul
ungurilor (=regele Ungariei) şi cu al saşilor (=comitele de Sibiu) pentru nişte pricini”.
Tradiţia „descălecatului”, repusă în valoare, conţine un mare adevăr: adaosul de
populaţie din Transilvania, populaţie românească mai ales, silită de ofensiva feudală
maghiară împotriva instituţiilor şi obiceiurilor vechi obşteşti să treacă munţii. Aceste
treceri sunt mai vechi (prima înregistrare scrisă este din 1234), dar s-au amplificat cu
timpul şi au antrenat şi pătura boierească românească din Făgăraş. Atunci, la sfârşitul
secolului al XIII-lea (1290), va fi trecut şi un voievod din Ţatra Făgăraşului (care intrase
în conflict cu regele Ungariei pentru stăpânirea acestei „ţări”), reţinut de tradiţie cu
numele de Negru Vodă.
Contribuţia Ţării Făgăraşului, ca, de altfel, şi a Ţării Haţegului la constituirea
statului muntean este un fapt real, perceput ca atare de istoriografia românească. Un
proces aflat în plină desfăşurare a putut fi stimulat, potenţat la un moment dat, de
factorul românesc de la nord de Carpaţi. Pornind de la legăturile permanente şi
puternice dintre Ţara Transilvaniei, Ţara Românească şi Ţara Moldovei, pe care le
socotea o adevărată „stare osmotică”, Gh.I.Brătianu a mers mai departe cu reabilitarea
tradiţiei întrebându-se: „Dar însăşi tradiţia ce o aflăm din cele mai vechi cronici ale
noastre, tradiţia descălecării […], însăşi descălecarea din Ardeal a voievodului
întemeietor de ţară, cu oştenii şi curtea sa, faptul acesta nu cuprinde în el cel puţin
instinctul, dacă nu conştiinţa unei origini comune a românilor de dincolo şi de dincoace
de Carpaţi?”
Constituirea statului medieval Ţara Românească, terminologie politică în care N.
Iorga a văzut un adevărat program de unificare, s-a desfăşurat în timp şi a cunoscut mai
multe etape. A fost, mai întâi, răzvrătirea lui Litovoi (acelaşi de la 1247, ori poate altul,
un urmaş, Litovoi II?), care a avut loc după anul 1272, pe timpul minoratului regelui
ungar Ladislau al IV-lea. Împreună cu fraţii săi, Litovoi, „în necredinţa sa, cuprinse pe
seama sa o parte din regatul nostru aflătoare dincolo de Carpaţi şi cu toate îndemnurile
noastre nu s-a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte […]”.
Aşadar, voievodul român din Oltenia a ignorat autoritatea suveranului de la Buda.
Confruntarea armată s-a terminat nefericit pentru români. Litovoi a căzut în luptă, iar
fratele său, Bărbat, luat captiv , a fost dus la curtea regală, de unde s-a eliberat contra
unei însemnate sume de bani. Voievodul din Oltenia a pierdut controlul asupra Ţării
Haţegului (care la 1247, şi după aceea, ţinea de Ţara Litua sau Ţara lui Litovoi), unde în
1276 este menţionat un comite, dregător regal.
Ce a urmat după răscoala lui Litovoi este greu de reconstituit. Pentru aproape o
jumătate de secol informaţiile lipsesc. La capătul acestei perioade, în 1324, Ţara
Românească exista ca entitate statală, condusă de un mare voievod ca unic stăpânitor.
Basarab este primul domn, un stăpân al întregii ţări. Într-o diplomă a regelui Carol
Robert de Anjou, din 26 iulie 1324, este amintit Basarab „voievodul nostru transalpin”,
de unde se poate deduce că la acea dată suveranul Ungariei era suzeranul voievodului
Ţării Româneşti. Într-un alt act, Basarab este înfăţişat ca „fiu al lui Tihomir”. Foarte
probabil, Tihomir a fost un voievod în stânga Oltului, un urmaş al lui Seneslau.
Acţiunea începută de Litovoi, căreia nu i se cunoaşte precis data (după 1272, dar înainte
de 1282) a fost continuată, prin urmare, de voievozii din stânga Oltului, care rezidau la
Curtea de Argeş. Am avea astfel succesiunea Seneslau-Tihomir-Basarab.
Pe ce cale s-a făcut unificarea structurilor politice existente anterior, este greu de
spus. A fost o unificare prin violenţă sau, poate, o confederare, o recunoaştere a
preeminenţei unuia dintre voievozi. Oricum, Basarab ne este înfăţişat ca „mare
voievod”, superior, prin urmare, celorlalţi cnezi şi voievozi.
18
Constituirea statului românesc dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre are la bază
un lung proces, o evoluţie de la sat la stat, o succesiune de etape social-politice care au
prefigurat statul. Ultima etapă, trecerea „de la ţară la stat”, s-a putut realiza într-o
conjunctură externă favorabilă (înfăţişată la începutul acestui capitol). Este vorba, mai
ales, despre situaţia critică prin care a trecut regatul Ungariei, măcinat de lupte interne,
situaţie care a fost folosită de voievozii români de la sud de Carpaţi.
Când în Ungaria criza politică s-a încheiat prin victoria la tron a lui Carol Robert
de Anjou, noul suveran a reluat politica transcarpatică. Documentul din 1324, unde este
menţionat Basarab „voievodul nostru transalpin”, aminteşte de mai multe solii
precedente acestei date (ceea ce sugerează şi anterioritatea domniei lui Basarab), pe care
magistrul Martin le îndeplinea în Ţara Românească.
Relaţiile bune dintre Ungaria şi Ţara Românească au durat până în 1330, când
s-a ajuns la un conflict armat a cărui principală consecinţă a fost independenţa Ţării
Româneşti.
Cauzele acestui diferend ne sunt înfăţişate de Cronica pictată de la Viena.
Regele Carol Robert a fost îndemnat de câţiva mari nobili, precum Toma Szécsény,
voievodul Transilvaniei şi Dionisie Szécsi, fost castelan de Mehadia, „ca să alunge din
ţara aceasta pe Basarab, sau […] să o dea unuia din sfătuitorii săi”. Dionisie Szécsi
dorea Banatul de Severin, aflat atunci în stăpânirea Ţării Româneşti, pe care l-a şi
căpătat la începutul expediţiei. Cât despre Toma Szécsény, aspiraţiile lui se pare că
vizau chiar ţara lui Basarab.
Voievodul muntean a fost acuzat, fără motive, de „necredinţă”, de „nesupunere”
şi „răzvrătire”. Expediţia maghiară contra Ţării Româneşti a început în septembrie
1330, oştirea condusă de regele însuşi a urmat itinerarul: Severin (cetatea este cucerită şi
dată, împreună cu titlul de ban, lui Dionisie Szécsi), a traversat Oltenia şi s-a îndreptat
spre Curtea de Argeş, reşedinţa marelui voievod Basarab. Domnul Ţării Româneşti a
trimis solie de pace, oferind regelui condiţii foarte avantajoase: cedarea Severinului,
plata unui tribut anual, un fiu ca ostatic şi o despăgubire de război în valoare de 7.000
mărci de argint (= 1.680.000 dinari). Trufaşul rege angevin a respins oferta deşi fusese
avertizat că, de va continua expediţia „înlăuntrul ţării, primejdia niciodată nu o va putea
înlătura”. Armata maghiară a continuat înaintarea, dar avea să simtă curând efectele
drumului pustiit şi, în consecinţă, regele a ordonat retragerea. A trebuit s-o facă pe calea
cea mai scurtă, spre Transilvania. Şi aceasta a fost, cred cei mai mulţi istorici, pe valea
Argeşului superior, prin Loviştea, spre Sibiu.
Cronica pictată de la Viena, care narează întreaga campanie, spune că, în
drumul ei de întoarcere, oştirea lui Carol Robert de Anjou a trebuit să traverseze o vale
lungă şi îngustă, „un loc crângos şi păduros închis cu dese întărituri”. În acest defileu a
fost atacată de armata lui Basarab I, între 9-12 noiembrie 1330; este ceea ce s-a numit
„bătălia de la Posada”. Mulţimea nenumărată a românilor, sus pe râpi – spune izvorul
citat – alergând din toate părţile arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul
văii, pe un drum care însă nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de
corabie, strâmtă […]”, unde „ostaşii regelui erau cu totul prinşi ca nişte peşti în mreajă”.
Pierderile au fost mari, au căzut acolo, de partea maghiară, „tineri şi bătrâni, principi şi
nobili fără nici o deosebire”. Au murit trei administratori ai bisericii catolice din
Ungaria, din care unul, fiind şi vicecancelar,. „a pierit cu sigiliul regelui”. Românii au
luat mulţi prizonieri şi captură de război: arme, haine preţioase, bani de aur şi argint,
vase scumpe, cai cu şei şi frâie. Regele Carol Robert de Anjou, pentru a scăpa „şi-a
schimbat însemnele armelor sale, cu care a îmbrăcat pe Desev, fiul lui Dionisie”, care
fiind luat drept rege „românii cu cruzime l-au omorât”.
19
Victoria din noiembrie 1330 constituie un moment de referinţă în istoria
românilor. Statul cârmuit de Basarab I Întemeietorul şi-a dovedit puterea,
disponibilităţile economice şi militare, iar marele voievod şi-a înscris numele între
oamenii de seamă ai neamului nostru. Basarab I a fost nu numai întemeietor, ci şi un
apărător, care a asigurat independenţa Ţării Româneşti. Acest mare voievod, „singur
stăpânitor”, a fost fondatorul dinastiei muntene care-i va purta numele, Basarabii. Mai
mult, după numele său va fi numit uneori şi statul: Ţara Basarabească.
4. Ţara Moldovei
20
acestor prădăciuni. În 1345, a organizat o expediţie împotriva lor pusă sub comanda lui
Andrei Láckfi, comitele secuilor, fratele lui Ştefan, voievodul Transilvaniei. La această
campanie au participat şi românii din Maramureş sub comanda voievodului Dragoş.
Expediţia a avut loc în sudul Moldovei şi s-a terminat cu un succes. Tătarii au fost
înfrânţi şi împinşi spre răsărit, iar principele lor Athlamos a fost ucis. Cronicarul Ioan de
Târnave scria că „acei dintre tătari care mai rămăseseră au fugit la ceilalţi tătari, departe,
spre părţile mării”. Dar, tătarii constituiau, încă, un pericol şi ameninţau, dinspre răsărit,
Ungaria. Apărarea se putea lesne realiza de pe versantul Carpaţilor Orientali. De aceea,
Ludovic s-a hotărât să înfiinţeze aici o marcă de apărare a regatului în fruntea căreia a
numit pe Dragoş, voievodul românilor din Maramureş. Structura aceasta (cu reşedinţa la
Baia, oraş care iniţial s-a numit Moldavia, după râul omonim), de esenţă militară, s-a
suprapus formaţiunilor politice „de văi” existente, care au constituit o etapă din evoluţia
de la sat la stat. Dragoş a condus aici ca vasal al regelui Ungariei. Letopiseţul de când
s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei, scris în vremea lui Ştefan cel Mare,
atribuie lui Dragoş doi ani de domnie, începând cu 1359, ceea ce, evident, nu se poate
accepta. Venirea lui Dragoş în Moldova, ca voievod dependent de regele Ungariei,
Ludovic I cel Mare, a fost pusă de istorici la ani diferiţi, data cea mai acceptabilă fiind
1346-1347. După cercetări mai noi, Dragoş ar fi murit în 1354, fiind înmormântat la
Volovăţ. Lui i-a succedat fiul său Sas şi apoi, efemer (mai curând desemnat pentru a
domni), Balc, fiul lui Sas.
În paralel cu evenimentele de la răsărit de Carpaţi, Ţara Maramureşului cunoştea
o mişcare de mare interes, condusă de voievodul Bogdan. Regii angevini ai Ungariei,
Carol Robert şi ludovic I, au voit să desfiinţeze vechile libertăţi ale românilor, ceea ce a
dat naştere la tulburări. Românii s-au răsculat în frunte cu Bogdan din Cuhea, pentru a-
şi apăra viaţa de obşte, cu obiceiurile ei şi cu deplina ei libertate. La 21 octombrie 1343,
Bogdan apare documentar ca rebel (infidelis) şi fost voievod al Ţării Maramureşului.
Fusese, prin urmare, destituit de rege pentru „necredinţa” lui. Peste şase ani, în 1349, la
15 septembrie, Bogdan este pomenit ca „infidel notoriu”, ceea ce arată durata
nesupunerii. Documentul acesta este foarte important pentru datele despre familia lui
Bogdan şi deţinerea dregătoriei de voievod în cadrul ei. Voievozi au fost şi Iuga, fratele
lui Bogdan şi, de asemenea, Ioan, fiul lui Iuga şi nepotul lui Bogdan. Revolta lui
Bogdan a durat încă mulţi ani. Când n-a mai putut rezista în Maramureş el a trecut la
răsărit de Carpaţi cu fiii, rudele şi colaboratorii săi, care au voit să-l urmeze. Data când a
avut loc această trecere este pusă, de cei mai mulţi istorici, în 1359. Recent s-a propus,
printr-o nouă interpretare a documentelor, anul 1363, ceea ce schimbă total cronologia
primilor voievozi moldoveni, de la Dragoş la Bogdan.
Venit peste munţi, în Ţara Moldovei, Bogdan a înlăturat pe Balc, urmaşul
voievodului Sas, desemnat să urmeze părintelui său şi l-a obligat să părăsească Moldova
şi să se întoarcă în Maramureş. Voievodul Bogdan a devenit exponentul dorinţei de
emancipare a boierilor moldoveni şi a organizat rezistenţa împotriva oştirii lui Ludovic
I, care nu putea să consimtă la pierderea controlului dincolo de Carpaţii Orientali.
Intervenţia regelui maghiar a fost inutilă, Ţara Moldovei n-a mai putut fi recuperată
(într-un document regal se vorbeşte despre restaurarea „Ţării Moldovei”). În anul 1364
armata lui Ludovic cel Mare a suferit o grea înfrângere în Ţara Moldovei şi suveranul
maghiar a trebuit să renunţe la „restaurarea” pe care şi-o dorea. Dovadă este documentul
din 2 februarie 1365, socotit un adevărat „act de naştere” al statului independent Ţara
Moldovei. Regele Ludovic I al Ungariei răsplătea, prin documentul citat, pe Balc, fiul
lui Sas, pentru „serviciile sale strălucite, mai ales în ţara noastră moldovenească, pe care
le-a făcut nu fără vărsarea propriului său sânge şi fără răni şi cu moartea fraţilor săi, a
celor apropiaţi şi a slujitorilor săi; îi dăm o moşie numită Cuhea, în ţara aceasta a
21
Maramureşului cu satele Ieud, Bascov, amândouă Vişăele, Moiseni, Borşa şi amândouă
Seliştele din aceeaşi ţară a Maramureşului, cu toate pertinenţele sale, anume ape, păduri
şi munţi şi orice s-ar ţine de ele, pe care moşie am luat-o de la Bogdan voievodul şi de
la fiii lui, infidelii noştri notorii. Căci Bogdan şi fiii lui, prin lucrarea diavolului,
duşmanul neamului omenesc, depărtându-se de la credinţa ce ne datorau, au trecut pe
ascuns din regatul nostru ungar în ţara noastră amintită a Moldovei şi s-au silit s-o
păstreze spre ofensa Majestăţii Noastre”.
Prin donaţiunea pe care i-o făcea lui Balc, fiul lui Sas, suveranul Ungariei
recunoştea eşecul încercărilor de a-l îndepărta pe Bogdan din Moldova. În 1365 statul
românesc Ţara Moldovei era constituit şi independent.
Bogdan I Întemeietorul a avut o domnie scurtă, până în 1367. Nu se ştie exact
care era întinderea statului său. Este de presupus că el cuprindea întreg versantul
răsăritean al Carpaţilor Orientali, cu văile Siretului şi Prutului, de la Ceremuş la Oituz
şi până în Vrancea. Procesul de unificare s-a desfăşurat şi în următoarea perioadă, statul
extinzându-se către răsărit şi sud, spre Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. Statul s-a
desăvârşit, foarte probabil, în vremea lui Petru I (1375-1391) sau Roman I (1391-1394).
Într-un document din 30 martie 1392, acesta din urmă se intitula „marele singur
stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei
de la munte până la mare”.
Bogdan I a fost îngropat la biserica domnească din Rădăuţi, ctitorie care i se
pune în seamă. Mai târziu Ştefan cel Mare a refăcut acest lăcaş de închinăciune, pe care
l-a transformat în necropolă domnească. Cu acest prilej, marele domn a înfrumuseţat
mormântul Întemeietorului cu o lespede pe care stă scris: „Cu mila lui Dumnezeu, Io
Ştefan Voievod, Domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a împodobit acest
mormânt strămoşului său, bătrânului Bogdan Voievod, în anul 6988 (1480, n.n), luna
ianuarie, în 27”.
5. Ţara Dobrogei
22
ajutor în războiul civil purtat cu Ioan al VI-lea Cantacuzino. Lui Balica, dispărut în
1347, i-a urmat Dobrotiţă rânduit, se spune în Memoriile lui Ioan al VI-lea Cantacuzino,
„printre românii cei mai de vază”.
Ţara Cărvunei a fost o formaţiune puternică, iar conducătorul ei un bun
politician, care a ştiut să se folosească de conflictul dintre Genova şi Veneţia, ca şi de
rivalitatea ţarilor bulgari de la Târnovo şi Vidin. Dobrotiţă s-a aflat în relaţii bune cu
Bizanţul, primind de la împăratul Ioan al V-lea Paleologul titlul de „despot”. Moneda
de aramă bătută la Caliacra de stăpânitorul Ţării Cărvunei poartă iniţiala T (de la
„Tomprotiţa”, forma grecească a numelui) asociată cu semnul despotal. Dobrotiţă,
unificatorul „ţărilor” dintre Dunăre şi Marea Neagră, a avut legături politice strânse cu
Vladislav I, domnul Ţării Româneşti.
Despotul Dobrotiţă, unificatorul Ţării Dobrogei, şi-a sfârşit domnia şi viaţa,
foarte probabil, în vara anului 1386, când expansiunea otomană se anunţa tot mai
ameninţătoare. Ioancu, fiul lui Dobrotiţă, nu a putut organiza rezistenţa. În sprijinul ţării
danubiano-pontice a intervenit atunci Dan I, voievodul Ţării Româneşti şi fratele lui
Mircea, viitorul domn, rude foarte apropiate ale despotului Dobrogei. În bătălia din 23
septembrie 1386 cu forţele otomane-bulgare, Dan I şi-a pierdut viaţa, iar Mircea,
succesor la domnie, a unit Ţara Dobrogei cu Ţara Românească.
Actul istoric al constituirii unei singure stăpâniri politice din Severin până la
Marea Neagră, cârmuită de la Curtea de Argeş, este de o mare importanţă şi
semnificaţie. Avem în vedere aici atât avantajele economice şi strategice cât şi, mai ales,
începutul unui proces unificator la nivelul statelor româneşti, care s-ar fi putut
continua şi desăvârşi, rezultând o singură Ţară Românească în spaţiul românesc
medieval, dacă conjunctura internaţională, factorul extern ar fi fost favorabil.
6. Concluzii
Din cele patru state româneşti, constituite cam în aceeaşi perioadă, numai unul
s-a numit Ţara Românească, fapt care poate nedumeri. Prin fondul lor etnic de bază,
românesc, toate au fost ţări româneşti. Acela format între Carpaţii Meridionali şi
Dunăre a avut parte de acest nume, expresie politică a romanităţii, pentru că, cronologic,
a fost primul stat unificat, întemeiat în spaţiul românesc nord-dunărean. Dar, Ţara
Românească s-a mai numit şi Ţara Muntenească sau Muntenia. Marea suprafaţă de
munte cuprinsă în hotarele sale, mai ales când voievozii de la Argeş şi Târgovişte au
stăpânit feude dincolo de Carpaţii Meridionali (Severinul, Haţegul, Amlaşul, Făgăraşul),
a sugerat, desigur, denumirea aceasta care s-a format în mediul politic al Ţării
Moldovei.
Ţara românească din spaţiul intracarpatic poartă un nume ce stă în legătură cu o
mare bogăţie a pământului dacic: pădurea. Ea a fost, privită dinspre Câmpia Panoniei,
„ţara de dincolo de păduri”, Terra Ultrasilvana, Transilvania.
Statul românesc dintre Carpaţii Orientali şi Nistru s-a intitulat Ţara Moldovei,
de la numele râului Moldova, pe valea căruia se constituise o „ţară” importantă, cu un
rol deosebit în unificarea celorlalte cnezate de vale. Aici, în cnezatul de pe valea râului
Moldova a fost şi prima reşedinţă a statului, oraşul Moldavia (=Baia). Românii epocii
moderne au numit statul românesc din spaţiul carpato-nistrean simplu, Moldova, dar în
epoca medievală el a fost Ţara Moldovei. Cârmuitorii lui şi-au spus, constant, „domni
ai Ţării Moldovei”.
În cazul Ţării Dobrogei, omul a dat numele statului. Ţara Dobrogei a fost Ţara
lui Dobrotiţă, cel mai de seamă dintre conducătorii acestui stat în perioada formării şi
consolidării lui.
23
Rememorând, se poate constata că etnicul, omul-personalitate politică, muntele,
pădurea şi apa au generat numirile statelor medievale româneşti.
*
Istoricii s-au întrebat stăruitor: de ce românii nu şi-au constituit un singur stat
unificat în Evul Mediu. De ce au existat, prin urmare, mai multe state româneşti într-un
teritoriu unitar, cu un etnic, o limbă şi o cultură unitare?
Ţările Române au avut o viaţă economică comună, rezultat al simbiozei dintre
factorul uman şi cel geografic, care ar fi putut determina, de timpuriu, şi o unitate
politică. A existat, de asemenea, o puternică conştiinţă a unităţii de neam, o viaţă
confesională pentru toţi românii, instituţii asemănătoare, o convergenţă politico-
militară, aceeaşi limbă, mai unitară, cum au dovedit şi cercetările străinilor, decât multe
limbi europene. Şi totuşi, un stat al tuturor românilor nu s-a putut realiza în epoca
medievală, pentru că anumite situaţii politice şi economice, create de factorul extern, au
prevalat asupra elementelor interne de unitate. Cum se explică, deci, pluralitatea statală
românească medievală?
Experienţa antică şi aceea medievală, statul dacic şi unirea lui Mihai Viteazul
dovediseră că Transilvania, prin aşezarea sa geografică, prin situaţia sa de „centru
natural”, trebuie să fie „leagăn al statului românesc”. Dar platoul transilvan, „sâmburele
tare al unităţii româneşti” a intrat de timpuriu în stăpânirea regatului arpadin. Centrul
pământului românesc a rămas în afară, s-a produs o scindare teritorială cu repercusiuni
asupra evoluţiei organizării politice. Fără Ţara Transilvaniei, este limpede la o simplă
imaginare a hărţii, că Ţara Moldovei şi Ţara Românească rămân în situaţie excentrică,
lipsite de nucleul central. Ocuparea Ţării Transilvaniei de către Ungaria arpadiană
constituie una din cauzele principale ale inexistenţei unui singur stat pentru tot spaţiul
locuit de români.
Unificarea structurilor teritorial-politice de la sud şi est de Carpaţi a început, în
etapa hotărâtoare, din două direcţii şi din două centre, îndepărtate unul de celălalt: din
zona Argeşului şi respectiv, de pe valea râului Moldova. Au rezultat, astfel, două entităţi
statale în spaţiul românesc extracarpatic.
Tradiţia dinastică, conştiinţa că fiecare ţară românească îşi are domnul ei, „bun
şi mare”, „unsul lui Dumnezeu” (moştenire politică bizantină), s-a instalat tot mai
puternic pe măsura trecerii timpului, a devenit o stare permanentă. A existat o dinastie a
Basarabilor şi una a Muşatinilor. Au fost domnii separate, în care a operat sistemul
ereditar-electiv, s-a creat o obişnuinţă politică care n-a mai putut fi depăşită în epoca
medievală. Ţara, fiecare dintre ele, a văzut în domnul şi voievodul ei elementul de
garanţie, de stabilitate şi de permanenţă politică. Atât de puternică a fost tradiţia ţărilor
separate, încât nici aceia care au dezvoltat în scris unitatea etnică a românilor n-au mers
mai departe şi n-au avansat necesitatea unui stat unitar pentru un popor unitar. Ideea de
stat nu se suprapunea încă ideii de neam. În schimb, ideea de stat corespundea ideii
dinastice.
Conjunctura internaţională din Europa răsăriteană şi sud-estică („zonele de
influenţă politică”, despre care a vorbit P.P.Panaitescu) a înrâurit decisiv menţinerea
separatismului politic românesc. Curând după formarea ca state independente, Ţara
Românească şi Ţara Moldovei s-au orientat spre grupări de forţe internaţionale cu
interese politice şi economice divergente. Moldova s-a îndreptat spre regatul Poloniei de
al cărui protectorat a simţit că are nevoie şi pe care l-a socotit a-i fi de folos. A deveni
atunci vasalul unui stat puternic era o necesitate şi era o asigurare. Recunoscând
suzeranitatea puternicului regat de la nord, Polonia, Moldova a prevenit expansionismul
Ungariei. Ţara Românească, ameninţată direct de otomani, s-a îndreptat spre
24
colaborarea cu Ungaria. Rivalitatea dintre regatele vecine, polon şi maghiar, în care
concurenţa pentru controlul marilor artere comerciale ce duceau, străbătând teritoriul
românesc, spre porturile de la Dunăre şi Marea Neagră a fost fundamentală, s-a răsfrânt
negativ şi asupra Ţării Româneşti şi Ţării Moldovei, întreţinând şi stimulând
separatismul.
Factorul politic extern a acţionat permanent şi hotărâtor în sensul prelungirii
pluralităţii statale româneşti. A existat o preocupare din afară de a menţine separate
Ţările Române. Destrămarea organismului politic realizat de marele voievod român
Mihai Viteazul, în anii 1599-1600, prin acţiunea celor trei puteri ce voiau să domine
spaţiul românesc, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Polonia, arată clar o
asemenea politică.
Puse în balanţă, cauzele pluralităţii statale româneşti medievale au fost în primul
rând de natură externă. Nu doar mai numeroase, ci şi cu consecinţe mai grave.
*
Constituirea statelor româneşti unificate a însemnat un cadru politic
corespunzător pentru societatea românească. Este drept, nu un cadou politic unitar, dar
cu o existenţă neîntreruptă şi o evoluţie istorică unitară. Două state, Ţara Românească şi
Ţara Moldovei, aveau să asigure pentru o mare parte a poporului nostru o dezvoltare
liberă.
Întrebări recapitulative
25
III. ECONOMIA
26
O dată cu circulaţia bunurilor au circulat şi oamenii: românii se întâlneau,
schimbau mărfuri şi gânduri având, astfel, încă un prilej să constate că aparţin aceluiaşi
neam. De altfel, în relaţiile comerciale se folosea curent limba română. Aşadar,
legăturile economice dintre Ţările Române s-au statornicit în condiţiile caracterului
unitar al limbii, al felului de viaţă, al fondului spiritual-religios al poporului român şi
însoţite de ample mişcări demografice pe teritoriul lor. Acestea se desfăşurau de o parte
şi de alta a munţilor şi a ţărmurilor Dunării de Jos, antrenând ţărani români din
Transilvania, ce treceau munţii (apăsaţi de exploatarea feudală şi de stăpânirea
maghiară) şi se statorniceau la sud şi est de Carpaţi, oieri transilvăneni ce-şi păşteau
turmele din primăvară până în toamnă pe păşunile alpine de pe versantele carpatice,
meşteşugari din Transilvania veniţi temporar ori stabiliţi în Moldova şi Ţara
Românească, boieri pribegi din cele două ţări române stabiliţi în oraşe transilvănene.
Unul din factorii importanţi în sporirea potenţialului economic al Ţărilor
Române a fost cel demografic. La cumpăna dintre mileniul I şi al II-lea, Europa central-
răsăriteană şi de sud-est cunoaşte o perioadă de linişte, în urma dispariţiei Caganatului
avar (la 803), perioadă care se concretizează în creşteri demografice pe întinse spaţii
geografice (inclusiv spaţiul carpato-danubiano-pontic). Cele peste 1.000 de localităţi
cercetate arheologic, până în anii ’80, pun în evidenţă concentrări importante de
populaţie în zone de convergenţă umană, ceea ce va duce la accentuarea tendinţei de
urbanizare şi la mai buna valorificare a resurselor naturale. Existau aşezări rurale,
aşezări miniere, fortificaţii, aşezări cu caracter urban, oraşe-porturi, complexe monastice
în jurul anului 1000, pe întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic, ceea ce probează
existenţa unei societăţi sedentare.
Pentru secolele următoare ştirile devin mai numeroase, putându-se face şi
estimări ale numărului locuitorilor. Trebuie precizat că sporirea sensibilă a populaţiei în
secolele XIV-XV s-a datorat unor diverse cauze: creşterea naturală a populaţiei, faptul
că spaţiul românesc n-a fost afectat de flagelul ciumei din 1348-1349, admigrări din
Transilvania, Polonia, Peninsula Balcanică (români, saşi, secui, unguri, ruteni, armeni,
greci, bulgari, sârbi – stabiliţi în oraşe ori aşezări rurale, numite slobozii).
Concentrarea aşezărilor nu a fost uniformă, cele mai dens populate zone fiind
cea subcarpartică, Oltenia, spaţiul dintre Siret şi Prut, regiunile de şes transilvănene.
Oricum, la 1370 un act sinodal arăta că „poporul acelei ţări se întâmpla să fie mult, ba
aproape nenumărat”. S-a putut estima că în a doua jum. a sec. al XVI-lea în spaţiul
românesc existau vreo 6000 de aşezări.
Factorii care au determinat oscilaţii frecvente pe plan demografic au fost marile
invazii, epidemiile, creşterea obligaţiilor feudale şi a abuzurilor. În secolul al XV-lea, s-
a estimat, desigur, pe baza unor izvoare incomplete, că Transilvania avea 1.700.000-
1.800.000 de locuitori, iar Moldova şi Ţara Românească, fiecare, câte 500.000 de
locuitori. Aşadar, pe la 1500, în Ţările Române erau aprox. 3 milioane de locuitori.
Marea majoritate a populaţiei era aşezată în sate, iar oraşele aveau o populaţie puţin
numeroasă (Braşovul – 10.000 de locuitori, Clujul – 5.000 de locuitori, Cetatea Albă –
circa 20.000 de locuitori) şi neomogenă din punct de vedere etnic.
Căderea Ţărilor Române sub suzeranitatea otomană efectivă (păstrându-se, însă,
o pronunţată autonomie) a încetinit ritmul lor de dezvoltare, Imperiul Otoman,
impunându-şi dreptul de prioritate asupra comerţului Ţării Româneşti, Transilvaniei şi
Moldovei, care devin „grânarele”Constantinopolului.
Cea mai însemnată ocupaţie a românilor în Evul Mediu a fost cultivarea
pământului. Aceasta are temeiuri adânci în viaţa neamului nostru, fapt dovedit, înainte
de toate, de terminologia fundamentală, care este de origine latină: aratru, a ara, a
semăna, a culege, a secera, a măcina, a cerne, grâu, secară, mei, orz, spic, seceră, paie.
27
În primele secole ale Evului Mediu s-au extins suprafeţele agricole (prin
desţelenire şi defrişare, fapt sugerat de toponimice, precum: Runc, Laz, Arsura,
Secătura, Pojorâta, Văratec), s-au perfecţionat uneltele, s-au obţinut randamente
superioare (mai ales în anii favorabili din punct de vedere climateric). Alături de plugul
primitiv de lemn (aratrul) se folosea şi plugul cu brăzdar şi cuţit lung de fier; totuşi
tehnica agricolă nu permitea utilizarea unui teren mai mult de trei ani, lăsându-l apoi să
se refacă („în pârloagă”) şi semănând locuri noi defrişate. Este ceea ce s-a numit
„agricultura itinerantă” sau „în moină”.
Cele mai răspândite cereale cultivate erau: grâul – de toamnă şi de primăvară,
meiul, orzul, secara, ovăzul, trifoiul.
Se înregistrează preocupări în direcţia ameliorării utilajului agricol, prin
diversificarea acestuia şi importul unor piese din fier de peste graniţe, iar asolamentul
bienal şi trienal se folosea mai ales în sudul Transilvaniei. Randamentele erau similare
altor zone ale Europei, recolta ajungând la de patru ori sămânţa la grâu şi orz, de 3,5 ori
la ovăz şi secară.
Schimbul cu produse cerealiere se realiza mai ales dinspre Ţara Românească şi
Moldova spre Transilvania, dar existau numeroase situaţii când se importau grâne din
spaţiul intracarpatic (socotit un „obicei strămoşesc”).
28
Toponimia şi onomastica sunt, şi în acest caz, semnificative: Prisaca, Prisăcani,
Prisecaru, Stupina.
29
Meşteşugurile din mediul sătesc au cunoscut o intensificare mai ales după
încheierea năvălirilor populaţiilor migratoare, deci în perioadele de stabilitate de după
secolul al XIII-lea şi o dată cu creşterea nevoilor populaţiei de obiecte din fier, lemn, de
îmbrăcăminte etc.
Meşteşugurile casnice apăruseră de timpuriu, erau destul de variate, dar au
constituit o frână în calea dezvoltării meşteşugurilor specializate, îndeosebi a celor din
mediul urban.
Se pot remarca activităţile meşteşugarilor care prelucrau fierul (mai ales în
Transilvania), lemnul – fiind menţionaţi documentar rotari, tâmplari, dogari, dulgheri,
ce făureau uneltele agricole, care, case şi biserici de lemn – meşteşugari specializaţi în
prelucrarea pieilor, numeroşi tăbăcari, cojocari, cizmari, activând în toate cele trei ţări
româneşti.
De asemenea, ţesătorii, croitorii, morarii, olarii, zlătarii au prestat activităţi utile
în economia satului medieval; trebuie să luăm în considerare, însă, faptul că pentru
meşteşugarii satelor îndeletnicirile agricole aveau, de obicei, o pondere mult mai
ridicată. Obligaţiile faţă de feudali au constituit piedici în calea unui avânt al
meşteşugarilor în acest mediu.
Pe lângă mănăstiri, curţi boiereşti ori nobiliare au apărut de timpuriu
meşteşugarii, uneori aceştia fiind scutiţi de dări şi beneficiind de dreptul de a face negoţ
scutit de vamă în toată ţara (cazuri mai frecvente în Moldova).
30
Existau meşteri specializaţi în prelucrarea pietrei şi a lemnului, precum şi
meşteri zidari, care au contribuit la edificarea cetăţilor, bisericilor şi mănăstirilor din
spaţiul românesc.
De o importanţă care trebuie subliniată era activitatea meşterilor ce prelucrau
pieile şi confecţionau îmbrăcămintea – sunt menţionaţi tăbăcari, blănari, cojocari,
cizmari, şelari, curelari etc.
Ţesătorii erau concentraţi mai ales în oraşele transilvănene Sibiu, Braşov – unde
apare o casă a postăvarului (Gewandhaus), Cluj, Bistriţa, obţinând cantităţi mari de
postav, de obicei de calitate inferioară – boboul. De asemenea, sunt menţionaţi croitorii,
care îşi procurau desigur materiile prime din materialele autohtone, dar şi din import –
mai ales postav din Flandra, Cehia, Franţa, Germania.
Meşteşugurile alimentare sunt reprezentate de morărit, brutărit, prepararea berii,
a miedului şi a brăgii – activităţi atestate frecvent de documentele medievale.
Meşterii tipografi, apropiaţi prin munca lor de activitatea intelectuală, au avut un
rol deosebit în dezvoltarea legăturilor spirituale dintre români. Introdus mai întâi în Ţara
Românească (Târgovişte, 1508), tiparul se va dezvolta în a doua parte a epocii
medievale.
31
Pe numeroasele căi de legătură existente între Transilvania, Ţara Românească şi
Moldova negustorii transportau variate produse (vite, ceară, peşte, grâne, miere, brânză,
vin, piei, lână, blănuri, metale, unelte agricole, articole de uz casnic, postavuri,
pânzeturi, arme etc.), contribuind şi la întărirea coeziunii interne a poporului român. De
altfel, este sugestiv faptul că, începând cu secolul al XVI-lea, în actele şi corespondenţa
folosite în cadrul relaţiilor comerciale dintre Ţările Române pătrunde limba română,
ilustrând procesul de participare covârşitoare a negustorimii române la comerţul intern
şi cel de tranzit.
Deosebit de important a fost faptul că Ţările Române se găseau situate pe axul
unor drumuri comerciale internaţionale, produsele lor fiind căutate în multe ţări ale
Europei. S-au stabilit relaţii comerciale cu Ungaria, Polonia, Cehia, Austria, Veneţia,
Raguza, Germania, Imperiul Otoman (care va deţine ponderea după mijlocul secolului
XVI, existând şi un adevărat drept de preempţiune asupra unor produse, cum ar fi oile,
grânele, lemnul de construcţie, ceara, mierea, seul, brânzeturile etc).
Principalele articole exportate din Ţările Române au fost vitele – oi, boi, cai,
(socotiţi „dintre cei mai frumoşi, dintre cei mai buni din Europa”), pieile, blănurile,
lâna, brânza, peştele (se exportau anual „mai multe mii de care”), mierea, ceara, grânele,
lemnul, sarea, vinul.
Pe baza privilegiilor comerciale primite de la Alexandru cel Bun şi Mircea cel
Bătrân negustorii polonezi (în special cei lioveni) au desfăşurat o vastă activitate
comercială în oraşele Moldovei (îndeosebi) şi Ţările Româneşti. „Drumul
moldovenesc”, care făcea legătura cu Marea Neagră, al cărui control devenise foarte
important pentru marile venituri aduse, explică, parţial desigur, strădaniile regilor
Poloniei de a-şi institui suzeranitatea asupra Moldovei.
Aşezarea Ţărilor Române de-a lungul marilor drumuri comerciale ce legau
apusul şi centrul Europei de sud-estul continentului a uşurat desfacerea şi tranzitul a
numeroase articole occidentale şi orientale. Prin mijlocirea Transilvaniei şi mai ales a
Braşovului, Sibiului şi Bistriţei se aduceau din apusul şi centrul Europei şi se desfăceau
în Ţările Române sau erau tranzitate, spre Peninsula Balcanică postavuri din Ţările de
Jos, Franţa, Germania, Italia, Cehia, Polonia, apoi pânzeturi, îmbrăcăminte,
încălţăminte, blănuri scumpe, coloniale, podoabe, arme şi felurite alte „mărunţişuri”.
Prin mijlocirea, îndeosebi al Ţării Româneşti se aduceau din Imperiul Otoman şi se
desfăceau în Ţările Române, ori erau tranzitate mai departe, spre centrul Europei,
însemnate cantităţi de articole orientale sau „turceşti” – mirodenii, ţesături, podoabe,
arme.
Comerţul de tranzit a fost benefic pentru economia Ţărilor Române, prin marile
venituri încasate de către domnie, boieri şi nobili, mănăstiri, orăşeni, la vămile de hotar
ori din interior. Negustorii străini aflaţi în trecere prin ţările noastre (cei italieni din
Levant, armeni din Polonia) aveau frecvent nevoie de serviciile unor meşteşugari locali
– fierari, rotari, hămurari, brutari – stimulând în felul acesta dezvoltarea meşteşugurilor
respective. Contactul negustorilor străini cu ţările noastre, precum şi activitatea
negustorilor români în străinătate au avut largi implicaţii pe plan politic, militar,
administrativ şi cultural.
32
implicării în comerţul internaţional, precum perperi, ducaţi, florini, groşi, aspri (bani),
zloţi.
În Transilvania principala monedă era marca, asemănătoare cu marca de Colonia
(Köln), adusă de către coloniştii veniţi din regiunea Rhinului. Moneda divizionară era
dinarul şi grosul. Au mai circulat şi dinarii banali, bătuţi la Zagreb, cei de Frisach şi cei
vienezi, iar în secolul al XVI-lea existau, în paralel, mărci de Transilvania (de Alba, de
Bistriţa, de Cluj, de Sebeş, de Sibiu), de Buda şi de aur, dinari (vechi, noi, banali, de
Ungaria, tătăreşti de aur). Monedele se băteau în cămările regale de la Sibiu, Lipova,
Oradea şi Satu-Mare.
Evoluţia economică a Ţărilor Române în Evul Mediu a fost, în general,
ascendentă, constituind unul din factorii fundamentali în conturarea profilului poporului
român.
Întrebări recapitulative
33
IV. INSTITUŢIILE
34
răscoală condusă de Gheorghe Doja, din 1514, în Ţara Românească prin „legătura” lui
Mihai Viteazul, în Ţara Moldovei prin Pravila lui Vasile Lupu).
Orăşenii erau oameni liberi din punct de vedere juridic, practicau meserii, se
ocupau cu negoţul şi nu lipseau îndeletnicirile agricole în hotarul târgului. Îşi alegeau
organele de conducere şi luau parte la oastea mare a ţării.
Robii constituiau categoria socială cea mai de jos. Proveneau din ţigani şi din
tătari. Erau buni meşteri fierari, zlătari, muzicanţi recunoscuţi, dar făceau şi diferite
munci pe domeniile feudale. Robia era o stare socială ereditară. Robii puteau fi vânduţi,
dăruiţi ori lăsaţi moştenire, dar nu puteau fi ucişi, precum sclavii din antichitate.
În această perioadă, proprietatea asupra pământului, principalul bun care dădea
statutul social individual, a cunoscut interesante mutaţii. Astfel, în voievodatul
intracarpatic regii Ungariei, iar în Ţara românească şi în Ţara Moldovei domnii îşi
exercitau un drept superior de proprietate asupra pământului (dominium eminens).
Nobilii şi boierii deţineau importante proprietăţi funciare, unele foarte întinse. De
asemenea, cu ajutorul regalităţii şi al bisericii catolice în Transilvania, al domnilor şi
boierilor în Ţara Românească şi Ţara Moldovei s-au format mari domenii ecleziastice-
episcopale, mănăstireşti. Ţărănimea liberă deţinea, de asemenea, în proprietate deplină
anumite suprafeţe de pământ. Ţăranii dependenţi erau lipsiţi de proprietăţi funciare,
având numai un drept de folosinţă asupra pământului (jus utile).
Organizarea politică. În Ţara Românească şi Ţara Moldovei în fruntea statului
se afla domnul (dominus), care se intitula şi voievod sau mare voievod, pentru a
sublinia calitatea sa de conducător militar al statului. El era un monarh absolut, care
ocupa tronul pe baza aşa-numitului sistem ereditar-electiv, fiind desemnat de către
domnul anterior şi ales de boieri şi înaltul cler dintre membrii legitimi, legitimaţi sau
nelegitimaţi ai familiilor Basarabilor în Ţara Românească şi Bogdăneştilor (Muşatinilor)
în Ţara Moldovei. Domnii aveau prerogative de ordin politic, executiv, judecătoresc,
fiscal şi militar. Potrivit ideologiei feudale, puterea domnului ţării venea de la
Dumnezeu, fapt simbolizat prin ceremonialul ungerii cu mir, în urma căruia suveranul
dobândea atribute charismatice. „De la Dumnezeu se dă împărăţia şi domnia”, se spune
în Învăţăturile lui Neagoe Basarab.
În Transilvania, aflată sub stăpânirea regilor maghiari, îşi exercita autoritatea
voievodul. Acesta era numit de rege şi atribuţiile sale se întindeau doar asupra unei părţi
a Transilvaniei, în şapte comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Târnava
şi Hunedoara. Zonele locuite de saşi şi secui, comitatele apusene (Satu Mare, Crasna,
Bihor, Zarand, Arad, etc.), comitatele din Banat, comitatul Maramureşului ca şi feudele
acordate de regii Ungariei domnilor din Ţara Românească şi Ţara Moldovei (Amlaş,
Făgăraş, Ciceul, Cetatea de Baltă, Bistriţa, Rodna, Unguraşul) ca şi unele oraşe se aflau
sub dependenţa directă a regelui. Voievodul era ajutat de un vicevoievod, ales de el
dintre „familiarii” săi.
Pentru realizarea multiplelor sarcini ale domnilor şi voievozilor, un rol important
a avut, în Ţara Românească şi Ţara Moldovei, sfatul domnesc, iar în Transilvania
notarii, protonotarii, comiţii şi juzii curţii. Sfatul domnesc era alcătuit din dregători
care îndeplineau importante funcţii în stat (banul, vornicul, logofătul, vistierul, comisul
etc.), dar şi la curtea domnească (postelnicul, stolnicul, paharnicul, spătarul etc.).
Când ţările se confruntau cu probleme mai complicate (declararea unui război,
încheierea unei păci, raporturi speciale cu alte state), erau convocate congregaţiile
generale (în Transilvania) şi sfatul de obşte sau marea adunare a ţării (în Ţara
35
Românească şi Ţara Moldovei). Din aceste organe de conducere făceau parte doar
elementele privilegiate ale societăţii.
Organizarea fiscală. Aparatul fiscal al celor trei ţări româneşti era foarte
complicat, trebuind să asigure strângerea unor dări multiple percepute de puterea
centrală (voievod, rege) sau de stăpânii de moşii (nobili, boieri, mănăstiri, episcopi) de
la supuşi. Ţăranii iobagi din Transilvania plăteau stăpânului de pământ o dare în bani,
terragium (apoi s-a numit cens), nona (în cereale), munera (daruri). Bisericii catolice
îi achitau dijma din toate produsele, iar faţă de stat plăteau venitul cămării (lucrum
camerae). Românii din Transilvania dădeau a 50-a parte din oi (quinquagessima ovium),
cei din Oaş, tretina (o dare în animale de trei ani), iar secuii signatura boum (datul
boilor).
36
În Ţara Românească şi Ţara Moldovei, ţăranii dependenţi plăteau stăpânului de
moşie, laic ori ecleziastic dijme din produse, executau diferite munci, făceau munci la
cetăţi şi drumuri, făceau transporturi. Nobilimea şi înalţii prelaţi din Transilvania,
boierii şi clerul înalt din Moldova şi Ţara Românească nu plăteau, de obicei, dări şi nu
făceau munci. Dregătorul care se ocupa de problemele fiscale era vistierul sau marele
vistier (în Ţara Românească şi Moldova) şi trezorierul (în Transilvania). Subalternii lor
(birarii, desetnicii, ilişarii, goştinarii etc) trebuiau să adune dările în bani şi produse şi
să supravegheze prestarea muncilor.
37
*
Cum se poate vedea din această succintă prezentare, instituţiile medievale din
Ţările Române s-au dezvoltat şi s-au mulat pe specificul vieţii românilor. Odată
constituit, statul şi-a creat structuri corespunzătoare exercitării puterii, a funcţiilor
interne şi externe. Asemănările şi identităţile instituţionale, ca şi paralelismele ţin de
acea unitate în diversitate a societăţii româneşti medievale.
Întrebări recapitulative
38
V. ÎN APĂRAREA ŢĂRII ŞI A CREŞTINĂTĂŢII
1. Trăsături generale
39
româno-maghiară a avut loc în 1355, când domnul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru
Basarab (1352-1364), l-a recunoscut ca suzeran pe Ludovic I. Suveranul puternicului
regat cu veleităţi imperiale dorea, de fapt, să-şi instaureze o stăpânire efectivă asupra
Ţării Româneşti. La începutul anului 1365, Ţara Românească, condusă atunci de
Vladislav I (1364-1377), a fost ameninţată cu o agresiune directă din partea Ungariei,
dar expediţia a fost redirijată, în ultimul moment, contra Vidinului, punct strategic
pentru expansiunea în Balcani. La scurt timp, în 1368, s-a produs şi o campanie
împotriva Ţării Româneşti, oştirea Transilvaniei condusă de voievodul Transilvaniei
Nicolae Lackfi fiind învinsă de armata munteană condusă de pârcălabul Dâmboviţei,
Dragomir.
Ostilitatea Ungariei faţă de Ţara Românească a continuat şi în anii următori, sub
domnia lui Radu I (1377-1385), când domnului român i-au fost retrase feudele „de peste
munţi”, Amlaşul şi Făgăraşul, posesiuni muntene în Transilvania care, urmărite în timp,
pot sugera evoluţia raporturilor politice dintre suzeran (regele Ungariei) şi vasal
(domnul Ţării Româneşti).
Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi-a ameliorat relaţiile cu Ungaria unde rege
devenise, după o perioadă de criză politică, Sigismund de Luxemburg (1387-1437).
Ţara Românească şi Ungaria au avut direcţii comune în politica externă, cea mai
importantă fiind lupta antiotomană. Prima incursiune otomană la nord de Dunăre a
avut loc în 1369, fiind respinsă de oştenii lui Vladislav I. Peste doi ani, oştenii munteni
au participat, alături de sârbi, la bătălia de la Cirmen (1371, în Bulgaria), unde au fost
învinşi de turci. Foarte probabil Mircea cel Bătrân s-a alăturat oştilor sârbilor,
bosniecilor şi maghiarilor în lupta de la Kossovopolje (1389, în Serbia), unde otomanii
au obţinut victoria. Drept represiune, sultanul Baiazid I (1389-1402), succesorul lui
Murad I (asasinat la Kossovo), a organizat o expediţie în Ţara Românească (1391), iar
în replică Mircea cel Bătrân a iniţiat o incursiune la sud de Dunăre, până la Karânovasî.
Succesele turceşti în Balcani, căderea Bulgariei răsăritene (1393) au determinat
consolidarea apropierii dintre Ţara Românească şi Ungaria. La 7 martie 1395, Mircea şi
Sigismund au încheiat, la Braşov, un tratat de alianţă prin care îşi făgăduiau „sprijin şi
ajutor împotriva turcilor”, ca şi „împotriva oricăror altora ce ţin cu ei”. Curând, în
primăvara anului 1395, Baiazid I a organizat o mare expediţie în Ţara Românească.
Bătălia decisivă s-a dat undeva pe râul Argeş, „la rovine”, adică „la şanţuri”, în 17 mai
1395 şi „au biruit Mircea Vodă pe turci care făr de număr au pierit”. Se crede că în
acele împrejurări a avut loc o „defecţiune boierească”. Politica autoritară a lui Mircea
cel Bătrân, starea de război cu turcii care însemna nesiguranţă, distrugeri de bunuri, i-a
făcut pe unii boieri să dorească îndepărtarea voievodului şi să susţină un pretendent,
Vlad, zis „Uzurpatorul”. Acesta pare să se fi recunoscut vasal lui Baiazid I şi să fi plătit
primul tribut. Regele Ungariei a simţit pericolul pierderii poziţiei în Ţara Românească şi
a intervenit. Voievodul Transilvaniei, Ştibor, la cererea suveranului Ungariei, a sprijinit
pe Mircea pentru alungarea „Uzurpatorului” şi a otomanilor. Sigismund de Luxemburg
a iniţiat, apoi, o mare cruciadă antiotomană, la care au participat, alături de unguri,
cavaleri italieni, francezi, burgunzi, englezi, germani, transilvăneni şi oşteni munteni
sub comanda marelui voievod. Prin Timişoara, Orşova şi Vidin, cruciaţii au ajuns la
Nicopole. O greşeală tactică făcută de Sigismund de Luxemburg, rege tânăr şi vanitos, a
costat scump oştirea cruciată. Turcii, militari renumiţi, echipaţi uşor şi foarte mobili, au
masacrat cavaleria cruciată, echipată excesiv, greoaie, imobilă. După victoria de la
Nicopole (15 sept. 1396), Baiazid I a ocupat Vidinul, apoi Turnu făcând o bază de atac
contra Ţării Româneşti.
Starea de război româno-otomană a continuat şi s-a amplificat. Domnul Ţării
Româneşti şi-a consolidat relaţiile cu Transilvania şi Moldova. Regele Ungariei,
40
recunoscându-i virtuţile, i-a confirmat lui Mircea cel Bătrân stăpânirea asupra
Severinului, Amlaşului şi Făgăraşului. De asemenea, prin intermediul lui Alexandru cel
Bun şi-a îmbunătăţit relaţiile cu Polonia. Criza din Imperiul Otoman de după moartea
lui Baiazid I (1403) i-a prilejuit lui Mircea cel Bătrân o politică abilă, de alimentare a
disputelor pentru tronul vacant.
Rezolvarea succesiunii la tronul sultanilor în favoarea lui Mehmed I (1413-
1421), l-a făcut pe Mircea cel Bătrân să se angajeze pe calea tratativelor, în final
acceptând statutul de „ahd” care, în schimbul plăţii tributului (3000 de galbeni), asigura
continuitatea statală, respectarea teritoriului, a instituţiilor, limbii şi religiei. A fost, în
acele împrejurări, o poziţie realistă, gândită ca o soluţie cu caracter temporar.
La est de Carpaţi, succesorii lui Bogdan I Întemeietorul s-au arătat vrednici
gospodari, asigurând Ţării Moldovei o organizare instituţională şi o dezvoltare politică
în acord cu imperativele timpului. Politica externă a domnilor moldoveni a fost
determinată de o conjunctură foarte complicată: ocuparea Galiţiei de către regii poloni
(1366) şi apropierea lor de hotarele Moldovei, alegerea lui Ludovic I, regele Ungariei,
şi ca rege al Poloniei (1370), realizarea uniunii polono-lituaniene (1385), diferendele
dintre Polonia şi Ungaria pentru spaţiul est-carpatic şi evenimentele de la Dunărea de
Jos, unde otomanii erau în plină ascensiune.
În vremea lui Petru I (1375-1391), Ţara Moldovei şi-a definit, pentru mai bine
de un secol, orientarea prioritară în politica externă. Interese economice şi politice au
decis o colaborare strânsă cu Polonia şi Lituania, care se constituiseră într-o puternică
uniune (1385). La 26 septembrie 1387, Petru I a depus omagiu de vasalitate în faţa
regelui Vladislav Iagello la Liov. Prin acest gest politic, domnul Ţării Moldovei îşi
asigura un protector, un garant faţă de alţi factori de agresiune, cum era Ungaria.
Să amintim că şi Mircea cel Bătrân a încheiat, prin mijlocirea lui Petru I, un tratat cu
Polonia (Radom, 1389) urmărind acelaşi scop politic, prevenirea expansionismului
Ungariei. La adăpostul Poloniei, Moldova a putut desfăşura un comerţ activ pe marele
drum comercial care lega Liovul de Cetatea Albă. Ţara a agonisit venituri însemnate,
care explică disponibilităţile băneşti. În 1388, Petru I împrumuta suzeranului său,
regelui Poloniei, 3000 ruble argint (= aprox. 52 kg aur), pentru care primea în gaj ţinutul
Haliciului (cunoscut şi sub numele de Pocuţia). De asemenea, Petru I şi-a îngăduit să
cheltuiască însemnate sume de bani pentru construirea de biserici şi cetăţi de piatră, la
Suceava (care a devenit reşedinţă domnească) şi la Neamţ. În acord cu împăratul
bizantin Ioan V Paleologul a creat Mitropolia Moldovei, cu sediul la Suceava.
Roman I (1391-1394) a continuat aceeaşi direcţie în politica externă. El a înnoit,
la 5 ianuarie 1393, vasalitatea faţă de regele Poloniei, introducând, însă, unii termeni
limitativi în ceea ce privea sprijinul militar oferit suzeranului în Ţara Prusiei, Lituania şi
în ţinuturile „de dincolo de Cracovia”. În schimb, Ştefan I (1394-1399), determinat de
împrejurări, şi-a asumat obligaţii mult mai mari faţă de Polonia. La 6 ianuarie 1395, el
recunoştea suzeranitatea lui Vladislav Iagello, obligându-se la sprijin militar chiar şi
„împotriva voievodului Basarabiei”. De asemenea, a fost silit să renunţe la Pocuţia.
Voievodul Moldovei spera, prin toate acestea concesii, să obţină sprijin în eventualitatea
unui atac din partea Ungariei. Ajutorul scontat pare să nu fi venit, voievodul Moldovei
trebuind să întâmpine numai cu forţele ţării campania maghiară din ianuarie-februarie
1395, când i-a învins pe agresori la Hindău, unde „au curs multe valuri de sânge
creştin”.
Pe fondul unei situaţii externe complexe (moartea reginei Hedwiga, înrăutăţirea
relaţiilor dintre Polonia şi Ordinul Teutonic), tronul Moldovei a fost ocupat, în 1400, de
Alexandru cel Bun (1400-1432). A fost o domnie lungă şi calmă, care a desăvârşit
formele instituţionale şi a arătat mult realism în politica externă. Noul voievod a avut
41
bune raporturi cu Ţara Românească (unde domn era Mircea cel Bătrân), relaţii
prefigurate de sprijinul primit la instaurarea în domnie şi a urmat traseul impus de Petru
I în raporturile cu Polonia. În 1402, el a recunoscut suzeranitatea regelui Vladislav
Iagello, căruia îi promitea ajutor „contra oricărui duşman al său, neexceptând niciodată
pe nimeni”. La 1 august 1404, în Cameniţa, a depus personal jurământ de vasalitate,
omagiul fiind reînnoit la 6 octombrie 1407, la Liov. Ca altădată Petru I, Alexandru cel
Bun a mijlocit o alianţă între Mircea cel Bătrân şi Vladislav Iagello.
Voievodul Ţării Moldovei şi-a respectat obligaţiile asumate colaborând cu
polonii şi lituanienii împotriva Rusiei moscovite, a Ungariei şi a Cavalerilor Teutoni. La
15 iulie 1410, contingente moldoveneşti au participat, alături de polono-lituanieni, la
bătălia de la Grünwald, contra Teutonilor, unde aliaţii au obţinut o victorie strălucită.
În anii următori situaţia s-a complicat. Polonia a intrat în tratative cu Ungaria, iar
Alexandru cel Bun a trebuit să recunoască şi suzeranitatea lui Sigismund de
Luxemburg. Mai mult, cei doi regi, ai Poloniei şi Ungariei, au încheiat un tratat secret la
Lublau (1412), prin care îşi precizau pretenţiile asupra Moldovei. Dacă în cazul unui
război antiotoman Moldova nu şi-ar fi onorat obligaţiile de vasal, ea urma să fie
împărţită între cele două regate. În realitate regatul Iagellomilor nu dorea să se angajeze
atunci într-un război cu turcii şi nici să sacrifice Moldova.
Moartea lui Mircea cel Bătrân, în 1418, şi frământările interne din Ţara
Românească, armistiţiul încheiat de regele Ungariei cu turcii (în 1419), au oferit
Imperiului Otoman prilejul să atace, în 1420, nu doar Transilvania şi Ţara Românească,
ci şi sudul Moldovei, ajungând până la Cetatea Albă, pe care n-a putut-o cuceri. Deşi în
acele împrejurări ajutorul polon pare să nu fi venit, Alexandru cel Bun şi-a trimis oştenii
să lupte alături de poloni la Marienburg (1422), contra Cavalerilor Teutoni.
Vladislav Iagello, regele Poloniei, s-a dovedit un bun protector al Ţării
Moldovei. Când, în 1423, la Kiezmark şi în 1429, la Luck, regele Ungariei, Sigismund
de Luxemburg, a cerut aplicarea tratatului de la Lublau (1412) pentru împărţirea
Moldovei, suveranul polon a refuzat încă o dată. Astfel, la capătul unei domnii de peste
trei decenii, Alexandru cel Bun reuşise să asigure Moldovei un statut care s-ar putea
defini prin conceptul modern de independenţă.
Urmaşii lui Mircea cel Bătrân (până la 1456) şi ai lui Alexandru cel Bun (până la
1457) n-au arătat aceeaşi vrednicie. Ţara Românească şi Ţara Moldovei au cunoscut o
perioadă de criză politică, explicabilă în parte prin neexistenţa unui cod de reguli pentru
succesiunea la tron, dar şi prin intervenţiile externe (Polonia, Ungaria, Imperiul
Otoman) în statutul dinastic al Ţării Româneşti şi Ţării Moldovei. Ţara Românească a
cunoscut, în 38 de ani (1418-1456), 9 domni şi 18 domnii, iar Moldova, în 25 de ani
(1432-1457), 7 domni şi 16 domnii. Puterile vecine, aflate în competiţie pentru controlul
liniei Dunării şi al bazinului Mării Negre, au influenţat decisiv viaţa politică în Ţările
Române.
42
să reziste şi în condiţii mai puţin favorabile ori foarte grele, că are disponibilităţi umane
şi economice. De asemenea, a relevat care îi erau direcţiile şi priorităţile politice şi
totodată, ce soluţii trebuia să adopte. A existat, şi în deceniile de criză, o continuitate
politică, atât ca idee, cât şi ca acţiune.
Către jumătatea sec. al XV-lea, Europa s-a confruntat cu o nouă etapă a
expansiunii otomane. Peninsula Balcanică a fost în întregime ocupată şi inclusă în
hotarele Imperiului Turcesc. Planurile Semilunei erau din ce în ce mai îndrăzneţe şi mai
mari. Bizanţul şi Europa centrală intrau în programul de perspectivă al Islamului, iar
tensiunea dintre cele două luni, creştinătatea şi păgânătatea, se accentua.
Ungaria şi Polonia, puteri creştine, n-au acţionat constant, în consonanţă şi cu
toate forţele, ceea ce a încurajat ofensiva otomană. Ţările Române au devenit, astfel,
pentru multe decenii, un adevărat scut-protector pentru Europa, au fost, cum avea să
spună mai târziu un agent imperial habsburgic, „în gura Turcului”.
Bazele sistemului militar al Ţărilor Române au fost puse de Iancu de Hunedoara,
cel mai mare voievod al Transilvaniei şi, totodată, cel mai mare general al Ungariei
medievale. În anii lui de guvernare (1441-1456) au fost aliate resurse militare din tot
spaţiul românesc. În 1442 a respins o oştire turcească din Transilvania şi a înaintat în
Ţara Românească unde a restabilit ordinea şi a biruit, pe valea Ialomiţei, o altă oştire
turcească. Un an mai târziu, din iniţiativă papală, s-a organizat o cruciadă care trebuia
să-i alunge pe „păgâni” din Europa. Campania din 1443, desfăşurată în Balcani (numită
şi „campania cea lungă”), nu a adus rezultatele scontate. Marele voievod realizase, cu
această ocazie, exigenţele unei ofensive de durată într-o zonă geografică aşa de dificilă,
precum Balcanii, şi a îndemnat la chibzuinţă şi pregătire asiduă. N-a fost ascultat şi, în
1444, o altă campanie, în frunte cu regele Vladislav I (care era şi rege al Poloniei) şi
Iancu de Hunedoara s-a terminat cu un dezastru în lupta de la Varna, unde regele şi-a
pierdut viaţa. Iancu de Hunedoara, a ajuns, în 1446, guvernator al Ungariei (regele
succesor fiind minor). În 1447, el a dus o vie activitate diplomatică pentru închegarea
unei coaliţii antiotomane, solii săi ajungând la Veneţia, Vatican, Aragon, Franţa şi
Germania. Campania din Balcani (1448) s-a desfăşurat, însă, numai cu forţe din
Ungaria, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova şi s-a încheiat cu un eşec. Marele
strateg n-a putut face joncţiunea cu forţele albaneze ale lui Skanderbeg şi a fost biruit de
turci la Kossovopolje (oct. 1448). După această înfrângere, Iancu şi-a pierdut funcţia de
guvernator al Ungariei, devenind căpitan suprem al regatului. Imperiul Otoman a
încheiat un armistiţiu cu Ungaria (1451), concentrându-şi toate eforturile în direcţia
cuceririi Constantinopolului, ceea ce s-a şi întâmplat în mai 1453. Încurajat de această
biruinţă, cu deosebite efecte morale asupra Europei, Mehmed II s-a orientat spre o altă
cetate care nu putea fi ocolită şi care figura în programul european al marelui sultan:
Belgradul, supranumit „cheile” regatului Ungariei. Apărarea acestei vestite cetăţi,
atacată de otomani în iulie 1456, a fost asigurată de Iancu de Hunedoara, care a obţinut
acolo o mare victorie. La scurt timp după biruinţă, marele erou, intrat în calendarul
creştin al Europei, a fost răpus de ciumă, dar fapta lui a asigurat încă o vreme liniştea
Europei Centrale. Cel ce sporise „gloria românilor”, cum a spus umanistul Enea Silviu
Piccolomini, rămâne un simbol al luptei contra „limbilor păgâne” a „necredincioşilor”,
cum erau numiţi turcii otomani în diplomatica şi cronistica timpului.
Din Transilvania, misiunea rezistenţei armate antiotomane a trecut la Ţara
Românească, care se afla în hotar direct cu Imperiul Otoman. Linia Dunării trebuia
apărată cu orice preţ şi în acest sens interesele Ţării Româneşti şi ale Ungariei erau în
convergenţă. Cel ce s-a arătat vrednic de o asemenea misiune a fost Vlad al III-lea,
supranumit Ţepeş, dar zis şi Dracula, personalitate foarte controversată. Negreşit, acest
43
descendent al Basarabilor a fost un monarh viteaz, apărător de ţară, dar care s-a impus
prin măsuri proprii tiraniei.
Vlad al III-lea Ţepeş a venit la domnie în împrejurări externe nefavorabile.
Ungaria era marcată de tulburări, Moldova devenise, din 1456, tributară turcilor, iar în
Transilvania îşi găsiseră adăpost mai mulţi competitori la domnia Ţării Româneşti. Vlad
Ţepeş a procedat cu tact atunci când a acceptat să plătească un tribut ridicat (10.000 de
galbeni), ameliorându-şi relaţiile cu Poarta. În primăvara anului 1457, el a sprijinit pe
Ştefan, cel ce avea să se numească „cel Mare”, să ocupe tronul Moldovei.
Constanta politică a lui Vlad Ţepeş a fost războiul contra turcilor. Exista deja,
după un secol de la impactul româno-otoman (1369), o mentalitate antiotomană. În
1459, el a încetat să mai plătească sultanului cei 10.000 de galbeni ca tribut, motivându-
şi în diverse chipuri gestul. În 1461, Mehmed II l-a chemat pe „beiul” Ţării Româneşti
la Istanbul, dar Ţepeş a căutat alte motivaţii pentru a nu se prezenta. Sultanul a recurs,
atunci (în 1461), la o soluţie–vicleşug, încredinţată grecului Catavolinos şi lui Hamza-
Paşa de Vidin pentru a-l prinde pe Ţepeş „prin orice chip”, a-l duce la împărăţie şi a-i
transforma ţara în paşalîc. Acţiunea a eşuat, dar conflictul era deschis şi o campanie
otomană în Ţara Românească era de aşteptat, ceea ce s-a şi întâmplat în vara anului
1462. O armată otomană de aprox. 100.000 oşteni, pe care „abia o ducea pământul”
(cum spune cronicarul turc Enverî), a pornit să transforme Ţara Românească în paşalîc.
Vlad Ţepeş a convocat „oastea cea mare”, toţi cei valizi, foarte probabil vreo 22.000
oşteni. Cu această oştire a purtat un război de hărţuire, de pustiire a itinerarului şi de
înfometare a duşmanului. La 16-17 iunie 1462, în preajma reşedinţei voievodale,
Târgovişte, Vlad Ţepeş a iniţiat ceea ce s-a numit marele „atac de noapte”, care i-a adus
victoria. Anul 1462 a rămas un an de referinţă în ansamblul cruciadei europene
antiotomane.
Aflat în duşmănie prelungită cu o grupare boierească, Vlad Ţepeş a fost
detronat, iar domnia ţării a fost luată de fratele său Radu cel frumos, sprijinit şi de
sultanul Mehmed II.
În urma unui conflict, în fond artificial, cu regele Matei Corvin al Ungariei, Vlad
Ţepeş a fost arestat şi întemniţat vreme de 12 ani la Buda. În toamna anului 1476, cu
sprijinul lui Ştefan cel Mare, a revenit în jilţul domnesc de la Târgovişte. A fost o
domnie meteorică, sfârşită tragic, Ţepeş fiind ucis de boierii care îi erau potrivnici. Este
vorba de partida boierească care nu agrea autoritatea şi care, din motive imediate,
pactizase cu Imperiul Otoman.
44
Ungaria, Hanatul Crimeii au fost ţinuţi sub o observaţie continuă, iar otomanii,
„duşmani ai creştinilor”, „neam fără de lege”, sub o atenţie specială.
În relaţiile cu Polonia, Ştefan cel Mare a urmat direcţia statornicită şi, la 2 martie
1462, a recunoscut suzeranitatea regelui Cazimir al IV-lea, promiţând că „în ziua şi la
locul pe care craiul ni le va hotărî, noi ne vom închina şi vom face jurământ de
credinţă”, promisiune mereu amânată de voievodul Moldovei, până în 1485.
Cu Ungaria, raporturile au evoluat spre un conflict deschis, ocuparea Chiliei de
către Ştefan cel Mare, în ianuarie 1465, fiind un motiv de precipitare a războiului
(cetatea fusese stăpânită de unguri începând cu 1448, când voievodul Moldovei, Petru
II, o dăruise lui Iancu de Hunedoara). La sfârşitul anului 1467, regele Matei Corvin a
organizat o expediţie în Moldova. Armata maghiară, formată din 40.000 de ostaşi, a fost
învinsă de moldoveni (12.000 de luptători) la Baia (14-15 decembrie 1467). A fost o
biruinţă de mare ecou, primită cu satisfacţie de suveranul polon Cazimir IV, căruia
Ştefan cel Mare i s-a recunoscut din nou vasal. În schimb, regele Poloniei promitea să
apere Moldova „de turci, de tătari şi de unguri”.
În 1469, Ştefan cel Mare i-a înfrânt la Lipnic pe tătari şi tot în acelaşi an Petru
Aron, care îl precedase pe Ştefan în domnie şi care continua să aspire la tronul
Moldovei, a fost atras într-o cursă şi ucis.
Perspectiva unui război cu otomanii, l-a preocupat permanent pe Ştefan cel
Mare. Ea se poate descifra dintr-o sumă de măsuri luate în timp şi focalizate pe
consolidarea capacităţii de apărare precum: recuperarea cetăţilor Chilia şi Hotin,
construirea cetăţii de la Orhei, numirea unor pârcălabi de încredere la cetăţi, remanierea
sfatului domnesc, aplicarea unor pedepse capitale boierilor vinovaţi de trădare
(„hiclenie”), ori recomandarea făcută noilor pârcălabi puşi la Chilia, în 1465, să
păzească cetatea „de limbile necredincioase” şi, nu în ultimul rând, prevederea expresă
din tratatul cu regele polon (1468), unde Cazimir I se obliga să-l protejeze şi să-l apere
„de turci”.
Până în 1473, Ştefan cel Mare a întreprins unele acţiuni care aveau conotaţii
antiotomane, dar nu declarate. El a achitat tributul stabilit, după ocuparea Chiliei (1465),
la 3000 de galbeni, ceea ce semnifica „ascultarea” faţă de sultanul-suzeran.
Deteriorarea relaţiilor cu Poarta şi începutul emancipării afirmate s-a produs în
1473, socotit an-cheie al domniei lui Ştefan cel Mare. Momentul a fost bine ales: în
Mediterana se desfăşura războiul otomano-veneţian, rezistenţa albaneză sub Skanderbeg
continua, în Asia Mică sultanul avea rivali de temut, precum hanul turcoman Uzun
Hasan. Dar sultanul a obţinut succese şi în Mediterana şi în Asia Mică, ceea ce
defavoriza pe Ştefan cel Mare. Acţiunile domnului moldovean în Ţara Românească, în
1470 şi 1473, contra lui Radu cel Frumos, protejatul turcilor, au fost socotite un afront
şi consecinţele n-au întârziat. Un ultimatum venit de la Mehmed II cerea voievodului
Moldovei să aducă personal tributul la Istanbul, „cum face beiul Ţării Româneşti”, şi să
predea Porţii Chilia şi Cetatea Albă. Refuzul lui Ştefan cel Mare a echivalat cu o
declaraţie de război. O campanie otomană în Moldova, pusă sub comanda lui Soliman,
beglerbegul Rumeliei, desfăşurată cu 120.000 de oşteni, a întâlnit rezistenţa unei armate
de 40.000 de moldoveni, cei mai mulţi fiind ţărani, cărora li s-au adăugat 5.000 de
secui, 1.800 de unguri şi 2.000 de poloni. Confruntarea a avut loc la sud de Vaslui, loc
numit Podu Înalt, la 10 ianuarie 1475. A fost o mare victorie românească, viu comentată
în Europa creştină. Ştefan cel Mare a trimis, la două săptămâni după luptă (25 ianuarie
1475) o scrisoare de biruinţă principilor Europei. Este ceea ce s-a numit scrisoarea-
circulară expediată „către coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge
această scrisoare”. Ea a ajuns, într-adevăr, la Buda, Cracovia, Viena, Veneţia, Milan,
Vilnius şi Moscova. Anunţând victoria, marele domn îşi arăta îngrijorarea ce plana
45
asupra Moldovei, pe care o considera „poartă a creştinătăţii”. Ştefan îndemna la o
acţiune generală, pe mare şi pe uscat, arătând că el va lupta „până la moarte pentru legea
creştinească”.
Sultanul şi-a reluat acţiunile contra Moldovei în 1476, când a condus personal o
mare campanie. I-au fost alături tătarii din Crimeea care erau vasali Porţii şi, de
asemenea, oastea munteană a lui Basarab Laiotă. Domnul Moldovei a aplicat tactica
veche, clasică, a ars aşezările şi proviziile de pe itinerar, ţara a devenit „pustie”. Lupta a
avut loc la Valea Albă (loc numit, apoi, Războieni), în ţinutul Neamţului la 26 iulie
1476. Turcii, superiori ca număr şi dotare, au obţinut o biruinţă, dar victoria finală a fost
a moldovenilor. Cetăţile, Suceava, Neamţ, Hotin, au rezistat, iar foamea şi ciuma au
făcut ravagii în rândul invadatorilor. La vestea că se apropie ajutorul trimis lui Ştefan de
regele Matei Corvin, sultanul a ordonat retragerea spre Dunăre. La 8 mai 1477, prin
solul său Ioan Ţamblac, Ştefan cel Mare prezenta dogelui Veneţiei situaţia grea prin
care a trecut, accentuând din nou pe rolul Moldovei, pe care o socotea o adevărată
„strajă” a Europei.
Dezamăgit de atitudinea creştinătăţii, care l-a lăsat singur, contrar „învoielilor
şi jurămintelor”, Ştefan cel Mare a crezut în cooperarea Moldovei cu Ţara Românească
şi Transilvania. De aceea a intervenit Muntenia, unde a instalat la domnie pe Vlad
Ţepeş, iar apoi pe Basarab cel Tânăr şi Vlad Călugărul.
Spre sfârşitul veacului XV, conjunctura politică internaţională a evoluat în
favoarea Imperiului Otoman. Pacea cu Veneţia (1479), înfrângerea definitivă a
rezistenţei albaneze (1479) au consolidat poziţiile Porţii. În 1484, turcii au ocupat Chilia
şi Cetatea Albă, Baiazid II finalizând, astfel, un vechi deziderat al părintelui său
Mehmed II. Pierderea acestor fortificaţii, pe care Ştefan la considera „Moldova toată”, a
fost o grea lovitură pentru comerţul şi defensiva Moldovei. În această situaţie, Ştefan s-a
deplasat în Polonia, la Colomeea unde, la 15 septembrie 1485, a depus omagiu de
vasalitate lui Cazimir IV. A fost un gest de speranţă, oficiat într-un moment de
cumpănă. Anul următor, 1486, Ştefan a încheiat pacea cu Imperiul Otoman, acceptând
să plătească tribut ca semn al închinării.
În ultimii ani de domnie, Ştefan cel Mare a fost confruntat cu ceea ce s-a numit
planul iagellonic, care reunea Polonia, Lituania, Ungaria şi Boemia. Ştefan cel Mare era
ameninţat, tronul Moldovei fiind „rezervat”, conform acestui plan, lui Sigismund
Iagello, fiul lui Cazimir IV şi fratele noului rege al Poloniei, Ioan Albert. Acesta a fost
mobilul principal al campaniei polone în Moldova din august-octombrie 1497, când
oştirea leşilor a fost grav înfrântă la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497).
Reconcilierea moldo-polonă a venit prin pacea de la Hârlău (1499 iulie 12), care
redeschidea perspectiva colaborării antiotomane. Este interesant de remarcat că statele
semnatare, Moldova şi Polonia, ne apar în deplină egalitate, ceea ce înseamnă
renunţarea Moldovei la statutul de vasalitate.
*
Domnia lui Ştefan cel Mare este una de referinţă în istoria noastră. Mare
gospodar, mare oştean şi diplomat, Ştefan a creat epocă în istoria românilor.
5. Moştenirea ştefaniană
Urmaşii lui Ştefan cel Mare au moştenit o situaţie de prestigiu. Ţara Moldovei
era pretutindeni cunoscută, faptele eroice avuseseră un mare ecou în Europa. Existau
resurse umane şi materiale, cetăţi de strajă şi numeroase edificii religioase. Creaţia
46
culturală, fastul de la curte, preţuirea eroilor, toate acestea au avut un puternic ecou în
posteritate.
În prima jumătate a sec. al XVI-lea, Ţara Moldovei a fost mereu confruntată cu
situaţii războinice. Bogdan al III-lea, zis „cel Chior” (1504-1517), a avut conflicte cu
Polonia pe tema Pocuţiei, a cărei situaţie nu fusese rezolvată prin tratatul de la Hârlău
(1499). După multe negocieri, în 1510 s-a încheiat tratatul „de pace veşnică şi bună
înţelegere” dintre Moldova şi Polonia, unde se precizau termenii acestei „bune
înţelegeri”: respectarea hotarelor, slobozirea negoţului, retrocedarea fugarilor şi o
comisie mixtă moldo-polonă, pusă sub arbitrajul regelui Ungariei, care să clarifice
statutul Pocuţiei, „această bucată de pământ, cum a fost în vremurile vechi şi de demult”
Cam în aceiaşi termeni, tratatul a fost reînnoit în 1518 de Ştefan cel Tânăr (1517-1527)
şi în 1527 de Petru Rareş (1527-1538). Prevederile tratatului nu au fost respectate de
partea polonă. Boieri moldoveni potrivnici autorităţii centrale s-au refugiat în Polonia şi
n-au fost extrădaţi. Apoi, statutul Pocuţiei n-a fost clarificat, ceea ce a întreţinut o stare
de tensiune. Petru Rareş a revendicat Pocuţia pe care o considera „adevărată şi legiuită
moşie” şi această cerere insistentă a dus la un război. În 1530 prima oară şi, apoi, în
1531, oştirea Moldovei a ocupat Pocuţia, dar a fost înfrântă, în final, la Obertyn (22
august 1531) şi acţiunea a eşuat.
Petru Rareş, fire autoritară şi cu aspiraţii care depăşeau Moldova, a intervenit în
Transilvania, unde se desfăşura un război de succesiune la tronul Ungariei. A pendulat
între a-l sprijini pe Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, şi a
rămas în final alături de aceasta din urmă. A întreprins mai multe expediţii în Ardeal
(cea mai importantă a fost în 1529, când i-a înfrânt pe partizanii lui Ferdinand de
Habsburg la Feldioara, 22 iunie 1529) şi a obţinut legitimarea vechilor feude stăpânite
de Ştefan cel Mare, Ciceul şi Cetatea de Baltă, la care Ioan Zápolya a adăugat Bistriţa,
Rodna şi Unguraşul.
Intervenţiile lui Petru Rareş în Polonia şi Transilvania i-au creat domnului
moldovean o situaţie de război cu Imperiul Otoman. În 1533 se încheiase „pacea
veşnică” polono-otomană, iar în Ungaria şi Transilvania sultanul Soliman Magnificul se
dorea un arbitru al situaţiei, scop în care îşi trimisese acolo un comisar, pe Aloisio
Gritti. În 1534, acest reprezentant al sultanului fusese ucis la Mediaş, iar Petru Rareş îşi
avusese partea sa de contribuţie la încheierea „episodului Gritti”. Deteriorarea relaţiilor
dintre Petru Rareş şi Soliman Magnificul a fost grăbită şi accentuată de o parte a
boierilor moldoveni, adversari ai domnului ţării. Campania sultanului în Moldova, din
august-septembrie 1538, a avut consecinţe foarte grave. Ameninţat în acelaşi timp şi de
poloni şi de tătari, Petru Rareş a trebuit să acţioneze pe trei fronturi şi să găsească
soluţii optime. A renunţat la Pocuţia în favoarea Poloniei, i-a înfrânt pe tătari la
Ştefăneşti şi s-a decis să înfrunte numeroasa oştire otomană. N-a putut-o face din cauza
„defecţiunii boiereşti”. Domnul Moldovei s-a retras în Transilvania şi de acolo a plecat
la Istanbul unde a reuşit reconcilierea cu sultanul şi revenirea pe tronul Moldovei (1541-
1546).
Campania otomană din 1538 a agravat situaţia Moldovei. Pentru prima oară
principiul succesiunii la tron a fost încălcat, sultanul numind domn pe Ştefan Lăcustă.
Tezaurul Ţării Moldovei a fost confiscat, iar cetatea Tighinei, cu teritoriul aferent, a fost
transformată în raya. Relaţiile moldo-otomane au intrat într-o altă etapă, aceea a
dependenţei efective.
Ţara Românească s-a aflat, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, la
confluenţa marilor interese şi conflicte dintre Imperiul Otoman şi Ungaria. Comparativ
cu Moldova, situaţia a fost acolo şi mai gravă. Prin poziţia ei geografică, Ţara
Românească era mult mai expusă, riscând să ajungă în situaţia teritoriilor din Balcani,
47
unde se instalase regimul de paşalâc. Domnii munteni au acceptat mai devreme regimul
de „pământ al legământului păcii” (dar-al-ahd), care asigura autonomia ţării. Radu cel
Mare (1495-1508), Mihnea Vodă cel Rău (1508-1510) şi Vlad cel Tânăr (1510-1512) au
fost obedienţi faţă de sultan, au plătit conştiincios tributul, au mers chiar în persoană la
Istanbul pentru a primi confirmarea domniei. Pe aceeaşi poziţie s-a situat şi Neagoe
Basarab (1512-1521). În paralel, unii domni (Vlad cel Tânăr, Neagoe Basarab) au
cultivat relaţii bune cu Ungaria, gândind la o întoarcere de situaţie dacă se va pune
problema unei noi cruciade antiotomane.
La moartea lui Neagoe Basarab situaţia Ţării Româneşti s-a agravat brusc. A
existat, atunci, pericolul transformării ţării în paşalîc, tronul fiind revendicat de Mehmed
beg de la Nicopole, care pretindea că descinde din neamul Basarabilor. Boierii ţării,
conştienţi de pericol, s-au grupat în jurul lui Radu de la Afumaţi (1522-1529), care a
pornit un greu război cu turcii. Piatra lui de mormânt de la Curtea de Argeş
înregistrează, în pisanie, lupte la Gubavi, Ştefeni, Clejani, Ciocăneşti, Bucureşti,
Târgovişte, Plata, Alimăneşti, Grumazi, Poenari, Gherghiţa, Slatina. Rucăr etc. O
adevărată cronică a unui război care a salvat autonomia Ţării Româneşti. Depedenţa faţă
de Imperiul Otoman a fost acceptată în continuare. Chiar voievodul Radu de la Afumaţi
a fost nevoit să meargă la Istanbul, în 1525, să facă act de supunere şi să accepte
creşterea haraciului. Urmaşii viteazului domn au urmat aceeaşi direcţie faţă de Imperiul
Otoman, acceptând statutul de „supuşi ai sultanului”.
Întrebări recapitulative
48
VI. CREAŢIA CULTURALĂ
Creaţia culturală în secolele Evului Mediu s-a manifestat pe două registre: cel
popular şi cel al elitelor.
49
defavorabilă voievodului (mai ales cele în limba germană). Cea mai importantă
elaborare o constituie Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, „falnic
monument de literatură, politică, filozofie şi elocvenţă” (B.P.Haşdeu).
Din sec XVI se afirmă umanismul, curent care a promovat plenipotenţa raţiunii.
A fost reprezentat de N.Olachus, Ioan Vitéz, Ioan Honterus şi Valentin Wagner.
Arhitectura constituie un capitol fundamental al creaţiei Evului Mediu.
Arhitectura militară, cetăţile de margine şi de interior sunt bine reprezentate în tot
spaţiul românesc. De la Severin la Măgurele, Giurgiu, Brăila, Chilia, Cetatea Albă,
Tighina, Orhei, Soroca, Hotin, sau în interior Poenari, Dâmboviţa, Suceava, Neamţ,
Roman, apoi în Transilvania Bran, Râşnov, Deva, Gherla sau Chioar, cetăţile formează
adevărate nervuri. Se adaugă, pentru Transilvania, oraşele şi bisericile fortificate. A
existat, ca pretutindeni în lumea medievală, o grijă pentru sistemul defensiv, loc de
retragere şi de rezistenţă.
Faima meşteşugului şi a artei o constituie arhitectura religioasă. Unele ctitorii
sunt celebre, precum Cozia, Curtea de Argeş, Dealu, Voroneţ, Moldoviţa, Putna, Neamţ,
Cotedrala Sf. Ladislau (Oradea), Biserica Neagră (Braşov), Biserica Sf. Mihail (Cluj).
Cel mai mare ctitor al secolelor XIV-XVI a fost Ştefan cel Mare, în seama căruia se
pun, după cercetările cele mai noi, 33 de biserici, din care 21 se păstrează „în picioare”.
O caracteristică fundamentală a arhitecturii bisericeşti a fost pictura interioară şi
exterioară, socotită a fi „literatura analfabeţilor”. În acest domeniu, nordul Moldovei,
prin bisericile de la Voroneţ, Moldoviţa, Humor, Arbore, Bălineşti au dus faima
măiestriei şi bunului gust. Domnia lui Petru Rareş a făcut epocă în domeniul picturii
exterioare.
Sculptura în piatră şi în lemn s-a dezvoltat mai puţin în mediul ortodox şi mai
mult în mediul catolic.
Orfevrăria este reprezentată prin numeroase obiecte de cult (cădelniţe, ripide,
ferecături de cărţi), iar arta cusutului prin broderii celebre, precum epitrahilul dăruit
mănăstirii Argeş de Neagoe Basarab şi cel de la mănăstirea Putna cu imaginea lui Ştefan
cel Mare şi a fiului său Alexandru.
Cultura, ca formă superioară de exprimare a virtuţilor unui popor a găsit în
mediul românesc medieval mari resurse umane şi materiale. Operă de sinteză, cu
preponderenţa factorului autohton, creaţia culturală românească este o frumoasă carte de
vizită receptată şi preţuită pretutindeni.
Întrebări recapitulative
50
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ
51