TEMA I.

SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VIII-XIII

PLAN :
1. Românii în izvoarele medievale timpurii
2. Românii şi ultimile popoare migratoare
3. Formațiuni politice românești: „țări”, cnezate şi voievodate. Românii sud-dunareni
4. Obștea sătească în perioada prestatală. Realități economice. (individual)

1. Românii în izvoarele medievale timpurii

Românii sunt menţionaţi în evul mediu timpuriu, în izvoarele scrise, sub etnonimul de vlah-vlahi,
termen de origine germanică cu care, în diferite variante, au fost desemnate toate popoarele romanice. Ei
înşişi, având conştiinţa descendenţei romane, s-au numit român-români. De altfel, suntem singurul neam
neoromanic care purtăm, prin nume, amintirea directă a strămoşilor noştri.
Constituirea primelor forme de organizare prestatală, „ţări”, cnezate, voievodate, proces care se
desfăşoară în continuarea etnogenezei, a făcut ca românii să intre în atenţia acelora care consemnau
evenimentele, oamenii de cancelarie şi cronicarii.
 Cea mai veche amintire istorică scrisă despre români ca popor se referă la ramura balcanică a
neamului nostru. Ea aparţine cronicarului Gh. Kedrenos, datează din anul 976 şi se referă la un
conflict dintre vlahi şi conducerea statului bulgar din Macedonia.
 Cele dintâi informaţii privitoare la românii nord-dunăreni şi organizarea lor politică incipientă se
referă la Transilvania. Gesta Hungarorum, cronica notarului anonim al regelui Bela al
Ungariei, consemnând impactul dintre triburile maghiare şi populaţiile din Panonia şi Transilvania,
la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X, menţionează pe români şi „ţările” (sau ducatele)
lor, căpeteniile politice şi fortificaţiile, forţa umană, configuraţia şi bogăţiile pământului românesc
transilvan.
 Geograful persan Gardizi, în tratatul săi intitulat Podoaba istoriilor, care datează din a doua
jumătate a veacului al XI-lea, vorbind despre situaţia politică şi etnică din Europa răsăriteană,
plasează între slavi (bulgari), ruşi şi unguri „un popor din Imperiul Roman, care toţi sunt creştini”.
Gardizi situează geografic acest popor între Dunăre şi „un munte mare”, pe care unii istorici şi
geografi l-au identificat cu Carpaţii Meridionali.
 Istoricul bizantin Ioan Kinamos, secretar al împăratului Manuel I Comnenul, îi arată pe românii
nord_dunăreni angajaţi, în 1167, la o campanie împotriva ungurilor alături de armata bizantină.
Despre românii nord-dunăreni, pe care amintitul istoric bizantin îi numeşte vlahi (ca, de altfel,
întreaga istoriografie din acele secole), adaugă o informaţie deosebitde importantă: „se zice că sunt
coloni veniţi de demult din Italia”. Această formulare trebuie socotită drept prima dovadă despre
conştiinţa originii romane la românii de la nord de Dunăre.
 Poemul german Cântecul Nibelungilor, datând de pe la 1200, consemnează, de asemenea,
existenţa românilor în spaţiul nord-dunărean, ceea ce este încă o dovadă în favoarea continuităţii şi
împotriva teoriei imigraţioniste. Cam în acea vreme, românii de la est de Carpaţi încep să-şi
manifeste prezenţa în unele acţiuni militare, ceea ce nu se putea face în afara unui început de
organizare teritorial-politică.
TOTODATĂ, prezenţa românilor ca etnie conturată, în spaţiul dintre Tisa, Nistru, Dunăre şi Marea
Neagră la cumpăna mileniilor I şi II este atestată nu numai prin informaţii scrise, ci printr-o sinteză de
mărturii: arheologice, etnologie, instituţionale, lingvistice, confesionale (unitatea ritului ortodox) etc.

1
2. Românii şi ultimile popoare migratoare
În perioada timpurie a epocii medievale, societatea românească a fost confruntată cu ultimul val al
neamurilor migratoare:
 ungurii (maghiarii),
 pecenegii,
 uzii,
 cumanii şi
 tătaro-mongolii.

Dacă maghiarii au înrâurit preponderent situaţia din Transilvania, ceilalţi au influenţat, mai cu seamă,
evoluţia societăţii româneşti din spaţiul sud-est carpatic.

 Ungurii sau maghiarii, originari din Asia, din regiunea munţilor Altai (Siberia apuseană până
la râul Kama), au înaintat, datorită deteriorării cadrului ecologic, spre apus, ocupând ţinuturile de
stepă dintre:
 cursul mijlociu al Volgăi şi munţii Urali,
 apoi cele dintre Don şi Nipru (pe la 830),
 iar pe la 839 au ajuns în Atelkuz (formă derivată din cuvântul maghiar Etelköz = „între râuri”
sau „mesopotamie”), regiune delimitată de Nipru şi Nistru.
 Înfrânţi de pecenegi şi bulgari, ei au părăsit acest spaţiu, în 895, şi s-au îndreptat spre nord, au
trecut pe lângă Kiev (după informaţiile vechilor cronici ruseşti şi maghiare), apoi prin pasul
Verecke din Carpaţii Păduroşi şi s-au aşezat în regiunea Tisei şi a Dunării mijlocii, zonă
favorabilă pentru un neam de păstori.
De acolo au organizat o serie de expediţii;
 spre vest (35 la număr) , până când au fost înfrânţi categoricla Lech, în Bavaria (10 august 955),
de trupele împăratului german Otto cel Mare.
 spre răsărit, de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au întâlnit pe strămoşii românilor, neam vechi şi
sedentar, cultivator de pământ şi crescător de animale, dar şi rămăşiţe ale slavilor şi avarilor. Pe
timpul lui Ştefan I (997-1038), maghiarii s-au creştinat în rit catolic. Drept recompensă, papa
Silvestru II i-a trimis lui Ştefan (ca prinţ se numea Vajk) coroana de rege, în 1001, cerându-i să
lupte împotriva „necredincioşilor”. Misiunea apostolică a noilor creştinaţi de papalitate avea să fie
resimţită, foarte curând, de românii din Transilvania, unde ungurii au pătruns pentru aşi extinde
stăpânirea.

 După plecarea ungurilor din Atelkuz, locul lor a fost luat, la sfârşitul sec. al IX-lea, de pecenegi,
care făceau parte, ca şi uzii şi cumanii, din neamurile turanice sau vechi-turcice. La începutul sec.
al X-lea, pecenegii se aflau deja în apropierea Dunării.
În anul 934, pecenegii au traversat, prima dată, Dunărea şi au invadat Imperiul Bizantin. Neam de păstori,
pecenegii au preferat ca loc de viaţă câmpia. Aşa se face că în teritoriul românesc ei s-au aşezat în Bugeac
şi Bărăgan. Un trib peceneg a pătruns şi s-a sedentarizat, nu se ştie precis când, în Transilvania, unde, în
1224, privilegiul dat saşilor de regele ungurilor Andrei al II-lea menţionează, în partea de sud, „pădurea
românilor şi a pecenegilor” („sylva Blachorum et Bissenorum”; în izvoarele latineşti pecenegii sunt numiţi
bessi). În anul 1068, un grup peceneg, condus de Osul, a întreprins o mare invazie prin pasurile Carpaţilor
contra Transilvaniei şi a Ungariei. Ei au ajuns până la cetatea Biharia (lângă Oradea). La întoarcere au fost
înfrânţi, nu departe de Dăbâca, de trupele regelui Solomon.
 Uzii (sau oghuzii), care în sec. al X-lea sălăşluiau în părţile Mării Caspice şi ale Volgăi, s-au
deplasat pe două direcţii, din care una spre vest, spre Dunăre, datorită presiunii cumanilor şi
2
 lovind, la rândul lor, pe pecenegi. Stabiliţi în stepele nordpontice, uzii aveau să se deplaseze, pe la
1050-1060, sub loviturile cumanilor, în regiunile nord-dunărene de câmpie. Staţionarea lor aici a
fost de scurtă durată; în 1064, forţând Dunărea, au trecut în Imperiul Bizantin. Invazia aceasta
soldându-se cu un eşec, unele grupuri de uzi au revenit în Câmpia Română şi în Bugeac, unde au
convieţuit cu rămăşiţe al pecenegilor.

 Locul uzilor în vecinătatea gurilor Dunării a fost luat, prin 1065-1078, de către cumani. De altfel,
în 1078, cumanii împreună cu pecenegii au făcut prima expediţie în Peninsula Balcanică. La
sfârşitul sec. al XI-lea, cumanii erau prezenţi în Câmpia Română, de unde au întreprins expediţii în
Imperiul Bizantin, în Transilvania şi în Ungaria. Dominaţia cumană în regiunile de câmpie ale
viitoarelor state Ţara Românească şi Ţara Moldovei s-a prelungit foarte mult, până la marea
invazie tătaromongolă din 1241.

Stăpânirea pecenego-cumană în ţinuturile carpato-dunărene, vreme de peste trei secole, se reflectă copios
în toponimie, hidronimie şi onomastică. De origine turanică (veche-turcică) sunt toponime precum:
Peceneaga, Bărăgan, Burnaz, Teleorman, Caracal, Caraiman, Cozia, Comani, Comanca, Comăneşti, Oituz,
Valea Uzului, Ozinca; toponimele terminate în ui- precum: Vaslui, Covurlui, Călmăţui, Bahlui, Teslui,
Derehlui şi numele de persoane terminate în – abă: Toxabă, Tîncabă, Talabă, Băsărabă. Spre sfârşitul
dominaţiei lor, cumanii încep să se creştineze. Din iniţiativa papei Grigore al IX-lea, în 1227-1228, s-a
înfiinţat un episcopat al Cumaniei, pentru convertirea cumanilor (şi, desigur, a românilor cu care
convieţuiau) la catolicism.

 Tătaro-mongolii, originari din Mongolia, au fost un neam de păstori călăreţi neîntrecuţi şi

războinici pe măsură. Ascensiunea puterii lor s-a produs sub Temugin sau Ginghis-han, la
începutul sec. al XIII-lea. În scurt timp, mongolii reuşesc să-şi extindă stăpânirea de la Pacific
până la Urali şi în Asia Mică. După Ginghis-han (care a murit în 1226) a urmat Ogodai, până în
1241 când a avut loc marea invazie asupra Europei, una din cele mai însemnate şi mai
„spectaculoase” din istoria universală, purtată cu 150.000 de oşteni, admirabili mânuitori ai
arcului, sub conducerea vestitului general Subotai. Au fost înfrânţi mai întâi cumanii din nordul
Mării Negre, apoi au fost atacate cnezatele ruseşti.
 La 6 decembrie 1240 a căzut Kievul. În ianuarie 1241, apele fiind îngheţate, cavalerii
mongoli au continuat ofensiva.
 Au fost înfrânte armatele polone, au fost cucerite Cracovia şi Wroclav (atunci Breslaw).
 La 9 aprilie 1241, lângă Liegnitz, o coloană tătară a biruit oştirea formată din cavaleri
poloni, moravieni şi silezieni.
 Partea principală a armatei tătăreşti, condusă de Batu-han şi Subotai, s-a îndreptat spre
Ungaria şi ţinuturile româneşti, împărţită în mai multe corpuri şi acţionând pe mai multe
direcţii.
 O coloană a trecut Carpaţii Păduroşi prin pasul Verecke (Poarta Rusiei) şi a pătruns în
Câmpia Panoniei.
 O alta a trecut Carpaţii prin Bucovina şi s-a îndreptat spre Transilvania, cucerind Rodna,
Bistriţa, Clujul şi Oradea. Alt corp expediţionar a traversat Moldova spre sud, acolo unde
se găsea episcopatul cumanilor, a trecut prin pasul Oituzului în Transilvania şi a distrus
Braşovul, Sibiul, Alba Iulia şi Aradul. Un şef tătar, pe nume Budjak, a străbătut drumul
Siretului („drumul românilor”), a intrat cu oştirea sa în „Ţara Cara Ulag” (= ”ţara
românească”) şi a biruit poporul „Ulag” (= românii). Izvorul arab care ne oferă aceste date
aminteşte şi de un stăpânitor, pe nume „Mishelav” (în care istoricii au văzut pe voievodul

3
 Seneslau de la Argeş, cel amintit în diploma din 1247), a cărui oaste a fost înfrântă de
tătari.
 La 11 aprilie 1241, armata maghiară a fost distrusă la Mohi, pe râul Sajó, un afluent de pe
dreapta Tisei, spre nord-est de Buda. Bela al IV-lea, regele Ungariei, s-a salvat cu greu,
fugind pe o insulă în Marea Adriatică. După ocuparea Budei, tătaro-mongolii au înaintat
pe coasta Dalmaţiei, producând mari pagube umane şi materiale. De asemenea, au fost
devastate Bosnia, Serbia şi Bulgaria.
 Moartea marelui han Ogodai la Caracorum în decembrie 1241, luptele de succesiune în
care s-a angajat şi Batu-han, explică de ce, în 1242, tătarii au început să se retragă din
Ungaria şi Transilvania. Ţinuturile de la răsărit şi sud de Carpaţi, până la Olt, au rămas sub
dominaţia tătarilor vreme de un secol („veacul stăpânirii tătare”), până la constituirea
statelor medievale independente Ţara Românească şi Ţara Moldovei. Ca şi în cazul
dominaţiei precedente, a neamurilor turcice, stăpânirea tătară a lăsat urme în toponimie
(vârfurile montane Tătarul Mare şi Tătarul Mic, sate cu numiri precum Tătarul, Tătarca,
Tătăraşi) şi onomastică (Mârza, Mârzac, Cantemir, Hulubei).

Ultimul val al migraţiilor a avut consecinţe multiple asupra societăţii româneşti, nu numai negative,
cum în mod obişnuit se crede, ci şi pozitive.
Dominaţia nomazilor asiatici, turanici şi mongoli, vreme de peste patru secole în teritoriul românesc a
cauzat:
 pierderi demografice
 pierderi economice. Autohtonii erau cultivatori de pământ, iar cele mai bune pământuri pentru
agricultură, cele din câmpie, fuseseră ocupate de asiatici. Localnicii au fost supuşi la prestaţii
tributare, o dovadă în acest sens fiind şi originea cuvântului bir (derivat din verbul bérmek, care în
limba pecenego-cumană înseamnă „a da”). Adăugăm şi termenul iliş, însemnând dare din cereale
(şi ilişar, cel care strânge darea), cuvânt de origine veche-turcică (din ülüs, care înseamnă parte).
Românii au trebuit să dea, prin urmare, o parte din cereale neamurilor nomade, care nu practicau
decât cu totul accidental cultivarea pământului.
 stagnarea legăturilor tradiţionale, economice şi culturale, cu lumea Bizanţului.
 încetinirea procesului de organizare politică, evoluţia societăţii româneşti spre organizarea statală.
Dar, spuneam mai sus, consecinţele acestei dominaţii nu sunt doar negative.
 Călăreţii stepei au fost pentru români şi o scut de apărare. Ei au împiedicat înaintarea ungurilor
peste Carpaţi.
 marele imperiu euroasiatic al tătaro-mongolilor a dispus de excelente comunicaţii poştale şi de
călători (pe lângă cele militare), ceea ce a deschis drumul misionarilor şi al negustorilor. S-a creat
o punte între Europa şi Extremul Orient, fapt care a determinat, în a doua jumătate a secolului al
XIII-lea, o mare înflorire a negoţului. Marea Neagră a devenit, după expresia lui Gheorghe I.
Brătianu, o adevărată „placă turnantă” a comerţului internaţional.

3. Formațiuni politice românești: „țări”, cnezate şi voievodate

Structurile incipient-statale au avut ca punct de plecare obştea teritorială (=satul). Obştile de pe
văile râurilor ori din depresiuni s-au unit formând uniunile de obşti. Astfel de formaţiuni, constituite în
zone precis delimitate geografic precum depresiunile, au fost numite cnezate de vale şi voievodate de vale.
Acestea, la rândullor, erau părţi componente ale „ţărilor”, care acopereau întreg pământul românesc, din
Banat până în Codrii Tigheciului din partea de răsărit a Ţării Moldovei.
4
 Cele mai vechi informaţii despre organizarea politică începătoare a românilor se referă la
Transilvania.
 Trei voievodate româneşti sunt menţionate, la finele secolului IX şi începutul veacului următor, în
cronica maghiară numită Gesta hungarorum (= Faptele ungurilor).
 voievodatul lui Menumorut în Crişana, cu reşedinţa la Biharea (lângă oraşul Oradea),
 voievodatul lui Gelu, „ducele românilor” în podişul Transilvaniei, centrul de conducere fiind,
probabil, Dăbâca, şi
 voievodatul lui Glad care cuprindea Banatul în întregime, de la Mureş la Dunăre.

În afara acestor formaţiuni, menţionate în cronica amintită, au existat şi altele, precum voievodatul
Albei, situat pe Mureşul mijlociu şi „Ţara Făgăraşului” (= terra blachorum), menţionată în scris la 1222.
 În secolul al XI-lea se constată o extindere şi consolidare a unora dintre aceste structuri prestatale.
 Urmaşul lui Gelu a fost Gyla, nume care vine, ne informează izvoarele bizantine, de la o
dregătorie.
 Voievodatul din Banat era condus acum de Ahtum.

Pătrunderea şi aşezarea ungurilor în Transilvania, a determinat însemnate modificări în structurile social-

politice existente, întrerupând procesul de reunire a „ţărilor” într-un stat medieval unificat.
Formele româneşti de organizare, „ţările”, s-au dovedit puternice şi au rezistat multă vreme, conferind o
notă particulară Transilvaniei medievale.

Organizarea politică premergătoare statului feudal unificat în teritoriul carpato-nistrean (Îara Mpldovei
de mai tirziu) este atestată mai întâi (secolul VII-XI) de concentrările demografice descoperite arheologic,
care urmează contururi naturale (mai ales văile râurilor). Într-o următoare etapă dispunem şi de informaţii
scrise. „Ţări” ale românilor sunt menţionate în izvoare orientale, germane, polone. Cel mai puternic
voievodat de la est de Carpaţi s-a constituit pe valea râului Moldova, cu reşedinţa la Baia (aşezare care
la început s-a numit Moldavia, după râul omonim). Aici a fost reşedinţa lui Dragoş „descălecătorul”.

Între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, pe teritoriul viitorului stat Ţara Românească, s-au putut delimita,
de asemenea, arheologic, concentrări demografice care au fost puse în legătură cu formele incipiente de
organizare statală.
 Renumiţii „Codri ai Vlăsiei”, aflaţi în zona de astăzi a oraşului Bucureşti, sugerează o „Ţară a
Vlăsiei” (=ţara românilor).
 Judeţul Vlaşca, din centrul Câmpiei Române, ne duce cu gândul tot la o veche „Ţară a vlahilor”
(=ţara românilor). Aceste denumiri, „Vlăsia”, „Vlaşca” au fost date de slavi unor structuri politice
româneşti existente la venirea lor.

Invazia neamurilor turanice (pecenegi, uzi, cumani) şi a tătaro-mongolilor a prejudiciat evoluţia societăţii
româneşti. Şefii politici locali au reglementat relaţiile cu migratorii şi viaţa a continuat. La numai şase ani
de la marea invazie tătaro-mongolă (1241), în spaţiul dintre Dunăre şi Carpaţii Meridionali sunt atestate
mai multe formaţiuni politice incipiente, în diploma Cavalerilor Ioaniţi (2 iunie 1247), elaborată de
cancelaria regelui Bela al IV-lea al Ungariei. Documentul în discuţie ne arată existenţa a cinci formaţiuni
statale incipiente, patru în dreapta şi una în stânga Oltului.
 În dreapta Oltului se aflau:
 Ţara Severinului,
 voievodatul lui Litovoi şi
 cnezatul lui Ioan
 cnezatul lui Farcaş,
 iar în stânga Oltului
5
  „ţara” lui Seneslau, „voievodul românilor”.
Din toate aceste cnezate şi voievodate se va constitui, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, statul
feudal Ţara Românească.

Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, viitorul stat feudal Ţara Dobrogei, se integrează aceluiaşi proces
de evoluţie social-politică. Începând cu secolul al X-lea, avem informaţii despre unii feudali, probabil
fruntaşi politici.
Contextul în care sunt amintiţi ne face să credem că jupanii Dimitrie şi Gheorghe, Tatu, Sestlav şi Satza
(Saccea) erau căpetenii politico-militare.
 „ţară” românească se constituise în regiunea Dunării maritime, cu centrul, probabil, la Niculiţel
(jud. Tulcea).
 Pe litoralul Mării Negre, între Mangalia şi Varna, s-a dezvoltat „Ţara Cărvunei”, amintită
documentar în 1230.
 altă formaţiune politică se numea „Ţara Dristrei” (=Silistrei) şi s-a constituit în jurul centrelor
urbane Silistra şi Păcuiul lui Soare.
Toate aceste „ţări”, cnezate şi voievodate din cuprinsul teritoriului fostei Dacii aveau instituţii
corespunzătoare, necesare exercitării funcţiilor interne şi externe.
 Românii sud-dunareni
Aşezarea slavilor în Balcani (secolul. VI-VII) şi, apoi, constituirea statului bulgar (679/681-701, sub
Asparuh) au dizlocat unitatea romanităţii carpato-balcanice, împărţind-o în două mari grupe:
 dacoromânii la nord de Dunăre şi
 românii balcanici la sud de marele fluviu, aceştia din urmă vorbitori ai dialectelor romanice:
aromâna,meglenoromâna şi istroromâna.

Românii de la sud de Dunăre, numiţi (ca şi cei de la nord) în izvoarele istorice vlahi (termen de origine
germanică, cu care au fost desemnaţi romanicii), erau divizaţi în trei grupuri mari:
 cel sudic, sau aromânii, cu o concentrare masivă în Tesalia (Vlahia Mare) şi cu ramuri în Epir
(Vlahia de Sus), în Etolia şi Acarnania (Vlahia Mică), în Macedonia şi în Rodope;
 grupul nordic, care se afla în Munţii Balcani (Haemus), cu prelungiri spre Dunăre şi spre sud;
 grupul apusean, care era situat în Serbia, Muntenegru, Bosnia, Dalmaţia, Croaţia şi Istria.

Prima informaţie sigură despre românii sud-dunăreni datează din 976 şi se află la cronicarul bizantin Gh.
Kedrenos. Atunci, fratele ţarului bulgar Samuel, pe nume David, a fost ucis între Prespa şi Castora, la
locul numit „Stejarii Frumoşi”, de nişte „vlahi călători”. A doua menţiune este din anul 980, când
împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul a acordat tesalianului Niculiţa „domnia peste vlahii din
Elada”, „themă” (provincie) bizantină care cuprindea Grecia de nord cu Tesalia şi Pindul. Românii de aici
(Vlahia Mare) se bucurau de autonomie fiscală şi militară, pe care şi-au putut-o asigura şi datorită
protecţiei naturale, fiind, precumpănitor, o populaţie de munte. Ştirile din 976 şi 980 sunt foarte
importante pentru rosturile politice pe care românii din Balcani le-au avut în Imperiul Bizantin.