Tema: Gnoseologia și problematica ei

Plan:

1. Caracteristica generală a gnoseologiei.

2. Formele cunoașterii.
3. Valoarea cunoașterii și problematica adevărului
4. Impactul prejudecăților în procesul cunoașterii

Filosofia n-ar putea să reprezinte o sinteză teoretică, o privire

totalizatoare asupra lumii dacă n-ar fi preocupată sistematic de
problematica cunoaşterii.
Gnoseologia sau teoria cunoaşterii este acel domeniu al
filosofiei care studiază cunoaşterea. Cunoaşterea se i-a pe sine
drept obiect de studiu.
Trecerea de la problemele despre ce şi cum este lumea
(ontologice) la cele ce este şi cum se realizează cunoaşterea
(gnoseologice) reprezintă o trecere relativă, deoarece unele din
conceptele cu conţinut şi valoare ontologică vor interveni în analiza
cunoaşterii.
Prin urmare, întrebându-ne despre esenţa lumii, o facem în
manieră gnoseologică. Căutând să descoperim rostul omului şi al
mediului său, practicăm gnoseologia. Încercând să delimităm
adevărul de eroare, autenticul de fals, concretul de abstract, valoarea
de nonvaloare sau antivaloare, binele de rău ne situăm, concomitent,
într-o situaţie de tip gnoseologic. Deci, toate întrebările sunt întrebări
în orizontul de preocupări ale gnoseologiei.
Subiectul cunoaşterii este întotdeauna omul, agentul
cunoscător, iar obiectul cunoaşterii este orice segment al realităţii de
care omul ia act prin educaţie, în vederea cunoaşterii. În sintagma
antică: “cunoaşte-te pe tine însuţi”, obiectul cunoaşterii este însuşi
omul.
Filosofii presocratici nu au acordat gnoseologiei o atenţie
deosebită. Preocupările lor de bază erau studierea lumii naturale.
1
 Astfel, Heraclit punea accent pe rolul simţurilor, Parmenide
considera că adevărata cunoaştere ne este dată cu mijloacele raţiunii.
La sfârşitul sec. V î.Hr. sofiştii au ajuns la concluzia că,
cunoaşterea lumii este variabilă şi că, cunoştinţele oamenilor de
pretutindeni şi din totdeauna nu sunt aceleaşi.
Cu alte cuvinte nu este posibilă o ştiinţă alcătuită din adevăruri
universale şi permanente.
Protagoras spune „Omul este măsura tuturor lucrurilor” astfel
exprimându-şi neîncrederea şi posibilitatea de a cunoaşte lumea aşa
cum este ea în sine.
Socrate, Platon şi Aristotel au încercat să justifice posibilitatea
cunoaşterii cu ajutorul simţurilor şi al raţiunii.
Pentru Platon, explicarea actului cunoaşterii prezent are loc
datorită cunoştinţelor deja dobândite. El consideră că precunoaşterea
face posibilă cunoaşterea în sensul unei reamintiri (anamnesis) a
sensurilor lucrurilor pe care le-am cunoscut altădată, în altă viaţă, sau
într-o „călătorie împreună cu zeii”.
Aristotel a formulat teoria „imprimării” formei lucrurilor „fără
materia” lucrurilor. El ne-a lăsat moştenire logica formală clasică.
Scepticii se îndoiau de putinţa unei justificări raţionale a
cunoaşterii. După ei activitatea inteligenţei este subordonată
activităţii organelor de simţ. Ei atacau ideea certitudinii sensibile şi
cea a certitudinii logice sau raţionale. Ei nu admit de cât certitudinea
îndoielii: ei pun la îndoială posibilitatea cunoaşterii realităţii
obiective sau a oricărei cunoştinţe certe.
În maniera grecilor antici de a discuta structura şi operaţiile
procesului de cunoaştere s-au conturat premisele empirismului şi
raţionalismului, orientări care au devenit extrem de influente în
gândirea modernă.
Interesul faţă de problemele teoriei cunoaşterii nu apune nici în
condiţiile specifice ale gândirii medievale. Sub influenţa bisericii
acest interes a avut soarta creaţiei filosofice în genere urmărind să
servească justificativ prescripţiile gândirii teologate. Disputele
teologice şi filosofice din epocă scrise şi nescrise au fost prilejuri de
2
exersare a gândirii umane, de rafinare a modurilor de argumentare şi
pregătirile pentru afirmările renascentiste şi moderne.
După o lungă perioadă de subordonare a filosofiei faţă de
teologie devenim martorii unui proces de constituire treptată a teoriei
cunoaşterii ca domeniu filosofic independent. În acest sens un mare
aport l-au avut Bacon, Descartes, Hobbes, Locke, Berkeley, Hume,
Leibniz, Kant, Hegel ş.a. O privire cât de fugară peste opera acestor
filosofi ne permite să constatăm că interesul faţă de teoria cunoaşterii
capătă un loc central. Astfel, s-au format două curente mari: pe de o
parte empiriştii, ca Bacon, Locke, Berkeley şi Hume, care pun la
baza cunoaşterii simţurile; pe de altă raţionaliştii ca Descartes,
Spinoza, Leibniz potrivit cărora doar raţiunea ne poate da cunoştinţe
autentice.
Descartes consideră că cunoştinţele clare şi distincte nu pot
proveni din simţuri, pentru că acestea ne înşeală. „Mă pot îndoi de
orice cunoaştere care provine de la simţuri, ba chiar şi de propoziţia
matematică c2+2=4, căci nimic nu mă împiedică să cred că un
„geniu viclean” şi-a propus să mă înşele. Dar, deşi toate
cunoştinţele pot fi puse astfel la îndoială, rămâne totuşi ceva sigur –
anume faptul că eu mă îndoiesc, că mă gândesc. Atunci este însă
sigur că eu exist”. Rezultatul la care ajunge Descartes este că cel
puţin o propoziţie este adevărată: „Gândesc, deci exist”, „Cogito,
ergo sum”. Astfel el ajunge la concluzia că raţiunea este sursa
veritabilă de cunoştinţe.
Pentru empirişti întreaga cunoaştere îşi are fundamentele în
experienţă. Ei nu s-au îndoit de faptul că oamenii posedă unele
cunoştinţe certe, precum adevărurile matematice. Acestea pot fi
demonstrate fără a apela la nici un fel de experienţă. Dar totodată au
accentuat că aceste cunoştinţe nu pot proveni decât din experienţă.
Nu există idei înnăscute, intelectul nu posedă anumite idei cu
care vine pe lume.
Locke arată că intelectul este ca o foaie albă de hârtie pe care
se imprimă senzaţiile şi percepţiile. Toate ideile sale reprezintă
rezultatul prelucrării datelor pe care le primeşte de la simţuri. Dar nu
3
toate ideile noastre corespund unor proprietăţi ale corpurilor. El
consideră că se întâmplă aşa numai în cazul acelor idei care exprimă
proprietăţi intrisece ale corpurilor ca întinderea, figura, mişcarea ş.a.
Aceste însuşiri sunt numite calităţi primare. Dar culoarea, mirosul,
gustul, sunetul sunt calităţi secundare. Ele nu există ca atare în
corpuri, ci reprezintă numai putinţa lor de a produce anumite
senzaţii. (Roşu nu este o proprietate a obiectelor, ci puterea lor de a
produce anumite senzaţii).
Dialogul dintre empirism şi raţionalism a dominat discursul
gnoseologia în secolele XVII-XVIII.
Însă în istoria filosofiei au existat şi încercări de a depăşi
alternativa empirism-raţionalism de a realiza o sinteză a lor. Cel mai
reprezentativ exemplu este filosofia lui Kant.
Pe Kant nu-l mai interesează întrebarea dacă actele de
cunoaştere sunt posibile, şi dacă ele sunt posibile prin simţuri sau
raţiune, ci cum se realizează această posibilitate, cum este posibilă
ştiinţa. Kant consideră că condiţia principală o constituie „zestrea”
apriorică a subiectului cunoscător, a facultăţilor lui cognitive.
Existenţa cunoaşterii a priori îşi are originea în natura puterii
cunoaşterii umane. Spiritul omenesc dispune de anumite forme,
tipare în care lucrurile trebuie să intre pentru a fi cunoscute. „Aşa
cum ochelarii coloraţi fac ca totul să ne apară în culoarea lor, tot
aşa formele spaţiului şi timpului fac ca toate aceste date să ne apară
aranjându-se în spaţiu şi petrecându-se în timp.”
Alături de spaţiu şi timp subiectul cunoscător posedă şi alte
forme a priori: categoriile (substanţă, cauzalitate etc.); cu ajutorul lor
omul introduce ordine în haosul datelor simţurilor, strângându-le în
noţiuni, concepte. Ceea ce ne este dat în experienţă şi orânduit în
formele a priori ale subiectului cunoscător, devine obiectul ştiinţei,
iar acestea ne dau cunoştinţe pe deplin sigure despre acest obiect al
său. Datele aprioricului sunt principalele puncte de sprijin ale
producţiei de idei, principalele temeiuri ale realizării câmpurilor de
cunoştinţe.

4
 Ideile lui Kant au pus din nou totul să se mişte în jurul omului,
în jurul calităţii sale de subiect cunoscător.
O primă mare confruntare a criticismului kantian a făcut-o
Hegel în lucrarea sa Fenomenologia spiritului, în care critică
presupoziţiile şi rezultatele analizei critice ale cunoaşterii. El
consideră că în analiza cunoaşterii nu trebuie pornit de la premisa
„neîncrederii” ci de la certitudinea „cunoaşterii absolute”. Pentru
aceasta trebuie invocată şi urmărită toată fenomenologia spiritului.
În ceea ce priveşte tabloul contemporan al preocupărilor
gnoseologice, putem menţiona că el este destul de variat şi aceasta
datorită marilor prefaceri interne care s-au produs în ştiinţa modernă,
de noile metode şi instrumente care permit efectuarea unor cercetări
teoretice şi empirice. Aici se înscriu şcolile contemporane –
empirismul logic, filosofia analitică (R.Carnap, C.Hempel),
raţionalismul critic (K.Popper), Fenomenologia (Husserl), ş.a.;
metodele, tehnicile şi instrumentele; disciplinele şi teoriile
particulare ca logica ştiinţelor, sociologia cunoaşterii şi a ştiinţei,
istoria epistemologică a ştiinţei ş.a.
Cunoaşterea este procesul elaborării cunoştinţelor; producerii
ideilor sau enunţurilor despre realitate; procesul specific uman de
reflectare activă, complexă şi conştientă a lumii reale în limbajul
specific al abstracţiilor.
Deci cunoaşterea este un proces care îl însoţeşte pe om pe tot
parcursul existenţei dezvoltării sale. Numai omul este agent
cunoscător.
2. Formele cunoaşterii

Cunoaşterea este un fenomen deosebit de complex. Formele

cunoaşterii sunt de obicei divizate în două:
1. forme ale cunoaşterii senzoriale;
2. forme ale cunoaşterii raţionale.
La formele cunoaşterii senzoriale se raportează senzaţiile,
percepţiile şi reprezentările. Ele constituie contactul direct al
subiectului cunoscător cu obiectul cunoaşterii. Prin intermediul lor
5
omul capătă o informaţie primară despre realitate. Senzaţiile şi
percepţiile sunt forme de reflectare, dar nu sunt operaţii de
cunoaştere.
La formele cunoaşterii raţionale se raportă noţiunea sau
conceptul, judecata sau raţionamentul.
Există două niveluri distincte ale cunoaşterii: cunoaşterea
comună şi cunoaşterea ştiinţifică.
Cunoaşterea comună s-a constituit în raport cu practicile
cotidiene ale omului. Ea cuprinde cunoştinţe despre mediu formulate
în limbajul natural. Acest tip de cunoaştere se caracterizează printr-o
specializare, sistematizare şi rigoare redusă, prin îmbinarea unor
elemente cognitive cu altele afective sau valorizatoare. Cunoaşterea
comună stă la baza celei ştiinţifice, alimentând-o cu noi cunoştinţe,
sugestii şi probleme.
Cunoaşterea ştiinţifică este cunoaşterea ca scop. Este scopul
principal al educaţiei. Este organizată, intenţionată, sistematică. Se
bazează pe generalizare şi abstractizare, pe analiză, sinteză şi
comparaţie. Scopul ei nu este imediat, nu este adaptarea ci
descoperirea. Se descoperă legi, structuri relativ invariante, corelaţii,
interacţiuni. Se stabilesc modele structurale şi acţionale.
Cunoaşterea ştiinţifică a apărut ca rezultat al unei specializări
crescânde şi al folosirii unor mijloace, tehnici şi metode de cercetare
de mare eficacitate. Ea are un caracter sistemic, supunându-se unor
exigenţe experimentale puternice. Este rezultatul unor specializări
crescânde şi al folosirii unor mijloace, tehnici şi metode de mare
eficacitate, care urmăresc trecerea dincolo de aparenţe, descoperirea
legilor şi structurilor. Rezultatele ei i-au forma conceptelor,
ipotezelor, legilor şi teoriilor ştiinţifice, formulate în limbaje
speciale, adesea simbolice.
Toate acestea se realizează printr-o reconstrucţie logică a
realului, prin proiectarea unor cadre teoretice, idealizate ale
fenomenelor şi proceselor. În plan educaţional, cunoaşterea ştiinţifică
se realizează prin proiectarea unor strategii educaţionale, precum şi
prin perfecţionarea continuă a didacticii.
6
 Rezultatul cunoaşterii ştiinţifice este încorporat în teorii
ştiinţifice care, adesea, depăşesc interpretarea comună a realităţii, iar
accesul la acestea presupune parcurgerea aceloraşi trepte de
cunoaştere cu cele ale inventatorului, dar pe o cale mai scurtă,
definită deja.
Între cele două tipuri de cunoaştere există atât unitate, cât şi
opoziţie. Unitatea este în aceea, că cunoaşterea comună stă la baza
celei ştiinţifice, iar cea ştiinţifică are o influenţă continuă asupra celei
comune. Opoziţia – prin profunzimea înţelegerii şi explicării
realităţii, a unor discontinuităţi metodologice pe fundalul
continuităţii istorice.
Nivelele fundamentale ale cunoaşterii sunt: cunoaşterea de
observaţie; empirică şi teoretică.
Cunoaşterea de observaţie este formată din mulţimea de
propoziţii despre starea şi caracteristicile unor obiecte, procese sau
evenimente individuale accesibile subiectului cunoscător prin
senzaţii şi percepţii. Metoda prin care se obţin aceste cunoştinţe este
observarea.
Cunoaşterea empirică şi teoretică continuă să aprofundeze
procesul de reconstrucţie a lumii. Este foarte greu de a le despărţi,
deoarece legătura dintre ele are un caracter de continuitate. Ele se
deosebesc prin obiectele lor specifice. Obiectele nivelului empiric se
constituie ca rezultat al unor operaţii ale subiectului prin activităţi
perceptive şi de aceea reprezintă aproximări ale unor fragmente de
realitate. Obiectele nivelului teoretic sunt rezultatul unei activităţi de
abstractizare mult mai profunde.
Cele două nivele pot fi diferenţiate şi prin natura legilor pe
care le formulează şi le aplică în realizarea unei explicaţii.
Se mai deosebesc şi prin limbajele utilizate. Cel empiric
cuprinde termeni care desemnează obiecte, caracteristici ce pot fi
observate (măr, presiune, temperatură); iar cel teoretic obiecte ce nu
pot fi observate (punct material, gaz ideal etc).
Puntea de legătură între individ şi comunitate în procesul
cunoaşterii o constituie limbajul.
7
 Limbajul este un sistem de semne şi reguli de operare cu ele. În
cadrul limbajului distingem limbajul natural şi ştiinţific.
Prin cel natural înţelegem un sistem de semne utilizat în viaţa
cotidiană de membrii unei comunităţi. El se caracterizează printr-o
mare mobilitate şi plasticitate.
Limbajul ştiinţific apare în baza celui natural, prin preluarea
unor termeni la care se suplimentează termeni noi, definiţii şi reguli
de operare specifice, care asigură precizie.
Funcţiile limbajului:
1. reprezintă învelişul material al ideilor, fără de care
acestea nu se pot forma şi constitui în conştiinţa
subiectului;
2. prin limbaj se însuşesc cele mai multe cunoştinţe în
procesul de instruire şi în cadrul relaţiilor dintre oameni
în viaţa socială;
3. Influenţează formarea şi specificul structurilor logice
ale subiectului;
4. cuvintele sunt purtătoarele informaţiei cognitive;
5. Limbajul este mijlocul de transmitere a experienţei şi
cunoştinţelor de la o generaţie la alta;
6. Îndeplineşte funcţia sintetic-calculatoare: cu ajutorul
limbajului se obţine o propoziţie cu valoare informativă
nouă;
7. Funcţia argumentativă – capacitatea de a susţine
anumite idei şi de a le subordona criticii raţionale.

1. Valoarea cunoașterii și problematica adevărului

Problema centrală a gnoseologiei este ceea a valabilităţii

cunoştinţelor pe care le dobândim, fie că este vorba despre identitatea
acestora cu realul, fie că este vorba despre utilitatea lor, sau de
caracterul lor necontradictoriu. Valabilitatea cunoştinţelor noastre se
probează prin conceptele polare de adevăr şi eroare/minciună.

8
 Problema adevărului este una fundamentală în reflecția
filosofică, referindu-se la valoarea cunoașterii umane/comune și celei
științifice.
Pentru cunoaşterea comună, adevărul este corespondenţa dintre
ceea ce spunem şi realitatea despre care spunem, în timp ce eroarea
este expresia absenţei acestei corespondenţe.
Pentru cunoaşterea ştiinţifică problematica adevărului este mult
mai complexă. Ea ţine de concepţia filosofică asupra adevărului şi de
măsura în care această concepţie este asumată de cercetare şi de
educaţie.
Adevărul şi eroarea/minciuna se raportează, întotdeauna, la
enunţuri cu valoare de propoziţie. Demonstraţia, argumentarea, teoria
ştiinţifică, toate au la bază enunţuri propoziţionale, care pot fi
adevărate sau false. În ansamblu, însă, ele pot fi valide sau invalide,
acceptate sau respinse.
Prin adevăr înțelegem acea propoziție sau șir de propoziții al
căror conținut ppoate fi verificat și confirmat prin observație,
experiment, demonstrație logică, matematică sau discurs argumentat.
Filosofia a cunoscut mai multe concepţii despre natura
adevărului. Iată trei dintre acestea:
Teoria adevărului-corespondenţă este cea mai apropiată de
simţul comun. Ea a fost formulată de către Aristotel, astfel: A enunţa
că ceea ce este nu este şi că ceea ce nu este este constituie o
propoziţie falsă, dimpotrivă, o enunţare adevărată este aceea prin
care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este.
Cu alte cuvinte, adevărul se probează prin corespondenţa dintre
enunţ şi realitate. Dar cât de precis putem determina această
corespondenţă? Uneori ea este de domeniul evidenţei, alteori, de cele
mai multe ori în cunoaşterea ştiinţifică, de fapt ea este problematică.
Ceea ce este accesibil omului este doar adevărul relativ, adică
adevărul determinat prin corelaţie cu faptele observabile cu un
anumit sistem de referinţă, cu anumite instrumente, cu o anumită
experienţă. În lumea reală, însă, nu există certitudine, deci nu este

9
accesibil omului adevărul absolut. Conştienţi de această dificultate,
oamenii de ştiinţă au căutat şi alte criterii de stabilire a adevărului.
Teoria coerenţei susţine că o propoziţie este adevărată dacă ea
nu intră în contradicţie cu toate celelalte propoziţii acceptate. Cu alte
cuvinte, este suficient să demonstrăm că propoziţia în cauză poate fi
derivată din propoziţii considerate adevărate, pentru a demonstra
adevărul acesteia. Limita acestei teorii este aceea că adevărul nu se
construieşte nemijlocit, ci mijlocit, în baza unor presupoziţii.
Teoria pragmatistă sau a adevărului-utilitate (Ch. Peirce, W.
James, J. Dewei) susţine că adevărul unei propoziţii este dat de
utilitatea ei. Cu alte cuvinte, dacă propoziţia este utilă rezolvării de
probleme, aducând oamenilor foloase vitale, atunci este adevărată.
Asemenea teorie are, însă, capcanele ei. Interesele oamenilor le
alimentează subiectivitatea care, în contrast cu aspectele obiective ale
adevărului, poate determina o construcţie a adevărului pe criterii
subiective.
Cunoaşterea operează, în diferite ipostaze şi la diferite nivele,
cu toate aceste teorii. Astfel, chiar dacă majoritatea filosofilor
consideră adevărul-corespondenţă ca singurul adevăr acceptabil ,
apropierea de adevăr în cunoaştere se face pe toate cele trei căi.
Coerenţa propoziţiilor unei teorii este o condiţie a validităţii acesteia,
după cum utilitatea unei propoziţii este condiţia folosirii ei ca
premisă în raţionamente sau ca fundament în demonstraţie.

2. Impactul prejudecăților în procesul cunoașterii

Omul este ființa, căreea îi place să creadă că este liberă și

independentă în luarea de decizii. Dar, el se înșeală. Fiecare dintre
noi este susceptibil la o problemă dificilă, cunoscută sub numele de
prejudecată.
Prejudecata este judecata înaintea unei judecăți. Judecata este
o formă a cunoașterii raționale. Prin judecată afirmăm sau negăm
ceva. Prejudecata, însă este o judecată fixă care este preluată
automat de către noi din lumea exterioară și adaptată la viața noastră.
10
 Prejudecățile ne influențează viața de zi cu zi, iar în anumite
situații chiar operăm cu ele, în ciuda faptului că ne credem lipsiți de
prejudecăti. Deseori, prejudecățile pot deveni bariere în
comunicarea, cunoașterea și acceptarea celor din jurul nostru. Ele se
referă mai curând la o anumită opinie preconcepută, raționament
eronat, reacție emoțională, poziție, atitudine sau tendință, pro sau
contra, favorabilă sau defavorabilă, față de una sau mai multe
persoane, în baza apartenenței lor la un anumit grup sau la o anumită
etnie, cultură, religie, clasă socială sau influențate de alte
caracteristici personale.
De cele mai multe ori, prejudecăţile sunt tratate ca ceva în
sine negativ, niște obstacole sau piedici, care îngreuiază cunoașterea.
Prin ele judecăm evenimente, situații, oameni, fără o cunoaștere
directă, personală sau doar după o cunoaștere superficială, limitându-
ne înțelegerea corectă și obiectivă a unei realități care construiesc
bariere, adesea foarte rigide la influențe raționale, în comunicarea sau
interacțiunea cu cei din jurul nostru.
Zilnic ne lovim de prejudecăți, pe care, din păcate, nici nu
le sesizăm. Care să fie oare cauza acestui lucru? Oare să fie ignoranța
noastră? Raspunsul poate fi destul de simplu: de cele mai multe ori,
nici măcar nu conștientizăm o prejudecată, ci ne trăim viața în
conformitate cu ea, datorită obisnuinței, datorită modului în care am
fost crescuți și educați.
Cu toate acestea, constatăm că prejudecata nu este lipsă de
judecată sau nejudecată, ea nu se opune judecăţii, ci doar o precede,
o anticipează, o pregăteşte. Prejudecata este anterioară judecăţii,
prealabilă, şi, în sensul acesta, împărtăşeşte ceva comun cu judecata,
este pe jumătate judecată. Dar dacă a judeca înseamnă a încerca să
răspunzi la întrebarea de ce?, a găsi raţiunea pentru care un lucru
există sau pentru care a fost afirmat, care este cealaltă jumătate a
amfibienei prejudecăţi? Ontogenetic, întrebarea ”ce este?” precede
întrebarea ”de ce?”, deci percepţia este anterioară gândirii,
raţionamentului.

11
 Astfel, prejudecata pare mai degrabă un stadiu şi deci o
facultate a individului uman, manifestată prin preluarea ca atare a
ceea ce i se spune, indispensabilă dezvoltării mentale, în care
înţelegerea se mulţumeşte să prindă obiectul cunoaşterii fără să-l
supună unei analize proprii.
P.Bejan, în lucrarea sa ”Hermeneutica prejudecăților” este
de părerea, că prejudecățile sunt idei fixe, asumate cu sinceritate care
ne motivează gândirea și acțiunea.
Autorul evidențiază trei feluri de atitudini față de
prejudecăți: critică, binevoitoare și sceptică.
Prin cea critică se semnalează viciile prejudecăţii,
încercând pe cât posibil să prevină asupra pericolului pe care îl
reprezintă sau să o îndepărteze atunci când ea a apărut în mintea
vreunuia dintre noi.
La nivel social, prejudecata este o predispoziție spre
agresiune sau orice altă dispoziție negativă față de un grup care a fost
calificat după niște caracteristici simple, descriminatorii, bazate pe
informații incomplete și părtinitoare, cum ar fi, de exemplu -
rasismul.
Despre prejudecăți au vorbit așa filosofi, ca Fr.Bacon,
J.Locke, I.Kant.
Conform lui Fr. Bacon, există prejudecăţi naturale sau ”idoli
ai tribului”, erori născute odată cu noi şi inseparabile speciei umane.
Dacă ele există, noi nu avem nici un mijloc de a le recunoaște,
deoarece le luăm drept adevăr. Adevărul și eroarea sunt definite prin
acordul sau opoziția față de legile generale ale naturii noastre:
încrederea pe care o avem în semenii noștri și în noi inșini;
sentimentul de autoritate și cel al amorului propriu. Fiind dezvoltate
echilibrat, ele au urmări favorabile asupra educației și formării
tânărului. Excesul lor, însă, conduce la prejudecăți de sectă, etnie,
naționalism, professional, de castă, de școală, politice, sociale,
religioase etc..
Cel mai înverşunat critic al prejudecăţilor se dovedeşte a fi
Im. Kant. El crede, că apelând la o metodă satisfăcătoare, pot fi
12
eliminate toate prejudecățile, că se poate gândi și argumenta făcând
excepție de aceastea. Filosoful este de părerea, că orice prejudecată
poate fi eliminată prin intermediul unei ”gândiri critice”, care duce la
exercițiul ”pur” al rațiunii.
Pentru Kant, înclinaţia spre pasivitate, spre eteronimia
raţiunii este prejudecata, iar prejudecata cea mai mare o constituie
superstiţia. Eliberarea de superstiţie şi de prejudecăţi este numită de
Kant luminare. Din prejudecăţi nu decurg prejudecăţi, ci judecăţi
eronate. Sursele principale ale prejudecăţilor sunt imitaţia,
obişnuinţa şi înclinaţia. O prejudecată din imitație poate fi numită și
înclinație pentru aplicarea pasivă a rațiunii sau pentru aplicarea ei
mecanică, în locul unei aplicări spontane pe baza legilor.
Im.Kant încearcă să găsească o soluție privind atitudinea
omului față de prejudecăți. După el, o soluție ar fi, de a le lăsa
intacte, deoarece nimeni nu se poate ocupa cu descoperirea și
combaterea lor.
În concluzie, prejudecata este o părere, o idee preconcepută
(şi adesea eronată) pe care şi-o face cineva asupra unui lucru,
adoptată, de obicei, fără cunoaşterea directă a faptelor. Prejudecata
este universală şi rigidă şi poate fi un gând, o concepţie manifestată
prin discriminare.
Prejudecata reprezintă o atitudine individuală sau colectivă
legată de o persoană sau un grup de persoane. Este o judecată care nu
are o justificare raţională, de cele mai multe ori eronată şi peiorativă,
adoptată fără cunoaşterea directă a faptelor.
Prejudecata este componenta de cunoaştere a atitudinilor
individuale şi colective faţă de alţi indivizi şi grupuri sociale.
Stereotipurile şi prejudecăţile le au asupra dezvoltării normale a
personalităţii umane, atât din punct de vedere intelectual, cât şi
social.
Prejudecăţile reprezintă atitudini ostile sau negative faţă
de alte persoane, având drept țintă tipul grupului din care persoanele
fac parte. Ca şi oricare tip de atitudini, prejudecățile sunt alcătuite
din trei componente - cogniţii, emoţii şi comportamente.
13
 Componenta emoţională pare a fi cea mai evidentă,
deoarece aceasta asigură menţinerea prejudecăţilor în timp şi
rigiditatea lor în faţa contra-argumentelor, oricât de puternice,
rezonabile şi logice ar fi acestea.
Componenta cognitivă este definită de stereotipuri, pe când
cea comportamentală poate îmbrăca formă discriminării, adică a
unor acţiuni negative sau nedrepte, mai mult sau mai puţin
subtile, ce sunt motivate doar de apartenenţa persoanelor vizate la
un anumit grup care, de regulă, este stigmatizat social.
De ce ne grăbim să catalogăm acţiunile și comportamentul
celor din jur ca fiind bune sau rele şi niciodată nu admitem că
deciziile oamenilor sunt relative şi ţin de mai mulţi factori? Oare
prima impresie despre ceva sau cineva nu este influențată adesea de
prejudecățile noastre? Ce simțim atunci, când cei din jur ne
analizează în baza unor prejudecăți? Ce-ar putea să ne determine să
luptăm cu propriile prejudecăți?
Prejudecăţile prezintă ameninţări la adresa celor asupra
cărora sunt orientate sub diferite aspecte: cognitiv, afectiv,
motivaţional, comportamental, relaţional etc. Dezvoltarea
personală şi calitatea vieţii nu reprezintă o excepţie, deoarece pot
fi împiedicate direct sau indirect, ca o consecinţă a altor blocaje.
De exemplu, în cazul unui individ dintr-un grup vulnerabil, accesul
său la diverse tipuri de oportunităţi şi resurse este îngreunat
sau chiar blocat. Aceasta are un impact semnificativ asupra
posibilităţii sale de dezvoltare personală şi asupra modului în care are
libertatea de a-şi trăi viaţa interacţionând cu ceilalţi.
Prejudecăţile cu care se confruntă îi micşorează gradul de
libertate şi şansele de dezvoltare personală. Pe de altă parte,
individul care acţionează conform unor prejudecăţi față de ceilalţi,
şi care manifestă comportamente discriminatorii, prezintă
rigiditate comportantală şi, într-o oarecare măsură, chiar
agresivitate socială, ceea ce nu face decât să afecteze calitatea
vieții sale sociale şi să îi limiteze dezvoltarea personală. Prin
urmare, el devine captiv propriilor sale atitudini despre ceilalţi.
14
 Deseori prejudecățile ne determină să dezvoltăm și să
folosim etichete la adresa celorlalți, fără să conștientizăm efectul și
impactul lor asupra persoanelor în cauză. Uneori aceste etichete,
imediat după ce le-am rostit, ne creează iluzia unei stări de liniște, de
eliberare și satisfacție, fără să anticipăm efectele și costurile pe
termen lung. Nu în zadar, se consideră că cele mai dureroase răni,
sunt cele provocate de cuvinte și nu cele de lovituri.
O prejudecată negativă induce un comportamen
ostil, de revoltă și de agresivitate, care în fapt confirmă și întărește
prejudecata. Un copil tratat ca un delicvent se comportă ca un
delicvent. O persoană tratată în manieră lipsită de ostilitate, tinde să
evite asumarea unui comportament deviant.
Constiruirea propriei personalităţi ar trebui să reprezinte un
proces prin care să se afirme propria voce şi să se evite şablonările
care ne îngustează perspectivele. Considerăm, că este mai puțin
important să arătăm celorlalți cât de lipsiți de prejudecăți suntem.
Important ar fi, să arătăm cât de mult luptăm împotriva propriilor
prejudecăți și cât de mult reușim să învingem în această luptă. Nu-l
poți înțelege și respecta pe cel de lângă tine până când nu accepți să
lupți cu propriile prejudecăți. Omul care are prea multe prejudecăți
nu se va putea bucura de propria sa libertate și va găsi mult mai greu
calea spre adevăr.
Din acest punct de vedere, trebuie să avem disponibilitatea
de a lupta cu propriile noastre prejudecăți, astfel încât să nu ajungem
în situații de discriminare, marginalizare, respingere sau excludere a
unor semeni pe motive subiective, influențate de prejudecăți și
reprezentări eronate despre alții (adesea observăm că atitudinea și
conduita noastră față de un străin este influențată de felul cum arată
sau cum este îmbracată persoana respectivă).

Literatura recomandată:

1. Cornel Lazăr, Axiologie. Editura: Psihomedia, 2006

2. Humă I., Introducere în filosofie, Iaşi, 1992.
15
3. Puhă E., Introducere în filosofie. Iaşi, 1993.
4. Antoci A., Științe filosofice. Chișinău, 2012.
5. Bejan P., Hermeneutica prejudecăților. Iași, Editura
Fundației AXIS, 2004.

16