Tema: EPISTEMOLOGIA ECONOMICĂ

Plan:
I. Conceptele de gnoseologie și epistemologie
a. Esența gnoseologiei și a epistemologiei
b.Conceptul de cunoaștere. Cunoaștere și limbaj. Subiectul și obiectul cunoașterii.
c. Noțiune de adevăr. Teoriile adevărului.
d. Metodele cunoașterii
II. Epistemologia economică
a. Particularitățile cunoașterii sferei economice.
b. Aplicarea metodelor de cunoaștere în sfera economică.
c. Specificul metodologiei economice.
d. Particularitățile adevărului economic.

a. Esența gnoseologiei și a epistemologiei

Gnoseologia este un termen mai larg, desemnând teoria cunoaşterii în general. Din
greacă: gnosis - cunoaştere si logos-cuvânt, teorie. Ea constituie domeniul filosofiei care
se ocupă cu studiul procesului de cunoaștere. Obiectul gnoseologiei este cunoaşterea
umană în elementele sale esenţiale şi în mecanismul său esenţial. Din obiectul
gnoseologiei fac parte: obiectul cunoaşterii, subiectul cunoaşterii, mecanismul
cunoaşterii, condiţiile cunoaşterii, cauzele cunoaşterii, legile cunoaşterii, căile de
cunoaştere, genurile de cunoaştere umană.
De obicei, gnoseologia şi epistemologia se identifică, dar gnoseologia studiază
cunoaşterea în general, iar epistemologia – cunoaşterea ştiinţifică.
Deci, gnoseologia este partea filosofiei, care cercetează condiţiile generale, izvoarele,
structura, modul de desfăşurarea şi validitatea procesului cunoaşterii, privit ca proces de
producere a unor cunoştinţe. Epistemologia este teoria cunoaşterii ştiinţifice, cercetare a
valorilor cunoaşterii ştiinţifice; cercetare a valorii cunoaşterii ştiinţifice, a obiectivităţii şi
adevărului rezultatelor ştiinţei.
1
 Termenul „gnoseologie a fost introdus şi utilizat frecvent în filosofia germană a sec.
18, iar cel de epistemologie – în filosofia anglo-americană a sec. 20.
Probleme ale cunoaşterii au fost puse încă de filosofia din India şi China antică. În
filosofia Indiei antice manifestau interes pentru problemele gnoseologice şcolile
Lokayata şi Nyaya, ele analizau facultatea de cunoaştere în genere.
În Grecia antică se pun probleme ale unei teorii a cunoaşterii. Sofiştii afirmau că
cunoaşterea lumii este variabilă şi nu se pot obţine cunoştinţe, care să fie valabile pentru
toţi şi întotdeauna. Deci, nu este posibilă o ştiinţă alcătuită din adevăruri universale şi
permanente.
Platon înaintează teoria reminiscenţei, el recurge la o cunoştinţă dinainte dobândită
pentru a explica actul de cunoaştere. Precunoaşterea face posibilă cunoaşterea printr-o
reamintire, anamnesis a sensurilor lucrurilor pe care le-am cunoscut vre-o dată.
Aristotel formulează teoria „imprimării” formei lucrurilor „fără materie” acestor
lucruri.
Scepticii antici Pyrron, Philon din Atena, Enesidem, Sextus Empiricus ş. a. puneau la
îndoială posibilitatea cunoaşterii relităţii obiective sau, în genere, a oricărei cunoaşteri
certe.
Din filosofia antică cunoaştem noţiunile de opinie/doxa şi ştiinţă/episteme, între
aportul şi valoarea cognitivă a datelor sensibilităţii şi a produselor intelectului sau
raţiunii.
Pentru constituirea teoriei cunoaşterii ca un domeniu aparte, un rol mare au avut-o
Bacon. Locke, Descartes, Leibniz, Kant.
De exemplu, Bacon concepe un nou „Organon”, al mişcării inductive a cunoaşterii şi
arată că ştiinţa trebuie să servească oamenii.
În perioada modernă (sec. XVII-XVIII) se pun bazele raţionalismului şi empirismului,
adepţii cărora puneau problema originii cunoaşterii, a modalităţilor de evaluare şi
confirmare a cunoaşterii, a limitelor cunoaşterii.

2
 I. Kant încearcă să depăşească unilateralitatea acestor curente prin lucrarea „Critica
raţiunii pure” El pune problema cum este posibilă ştiinţa. El menţionează că rolul activ în
cunoaştere îl joacă subiectul.
Hegel consideră că în analiza cunoaşterii nu trebuie să pornim de la premisa
neîncrederii, ci de la certitudinea cunoaşterii absolute.
Actualmente, există mai multe poziţii în ceea ce priveşte teoria cunoaşterii. Dintre
şcolile contemporane ale filosofiei cunoaşterii pot fi menţionate: empirismul logic,
filosofia analitică (R. Carnap, C. G. Hempel), raţionalismul critic (K. Popper),
fenomenologia (Ed. Husserl), neoraţionalismul dialectic (G. Bachelard, F. Goonseth),
„noua filosofie a ştiinţei” (T. Kuhn, St. Toulmin).
În ceea ce priveşte sursele opiniilor adevărate, filosofii au avut păreri uneori opuse. De
exemplu, Fr. Bacon, J. Locke, D. Hume considerau că cunoaşterea noastră îşi are
fundamentul în experienţă: dacă o opinie nu poate fi extrasă din experienţă, atunci ea nu
poate fi justificată. Impresiile simţurilor sunt adevăratul temei al cunoaşterii. În schimb,
filosofii raţionalişti – R. Descartes, B. Spinoza, G.W. Leibniz considerau că doar raţiunea
poate să ne ofere cunoştinţe adevărate, justificate. Doar raţiunea este temeiul ultim al
justificării cunoştinţelor obţinute.
Gnoseologia răspunde la următoarele întrebări: Putem oare să cunoaștem lumea
(aici, renumita întrebare a lui Kant: Ce pot să știu?), Care sunt capacitățile și facultățile
omului visavi de cunoașterea lumii? Cum omul cunoaște lumea? Ce este adevărul? Care
sunt criteriile sale? Care sunt principiile cunoașterii științifice?
Epistemologia este teoria cunoaşterii ştiinţifice. Ea studiază problemele care ţin de
cunoaşterea ştiinţifică. Epistemologia este domeniul filosofiei care se ocupă cu originile,
natura şi scopurile, metodele şi mijloacele cunoaşterii de tip ştiinţific. Epistemologia
încearcă să răspundă la întrebările: „Ce este cunoaşterea ştiinţifică?” şi „Cum este
posibilă cunoaşterea ştiinţifică?”. Însuşi termenul „epistemologie derivă din două cuvinte
greceşti: epistēme, care înseamnă cunoaștere” şi logos care înseamnă „studiu al” sau
„teorie a”. Este interesant că în antichitatea greacă epistēme semnifica cunoaştere/ştiinţă
şi era contrariul cuvântului doxa care însemna părere, opinie deci o cunoştinţă nesigură.
3
 b. Conceptul de cunoaştere. Cunoaștere și limbaj. Subiectul și obiectul
cunoașterii
Cunoaşterea este o descoperire a unui obiect care se reflectă în facultatea noastră de
percepere, procesul de pătrundere a raţiunii în structurile tot mai profunde ale realităţii,
de descoperire şi formulare a legilor care guvernează existenţa şi dezvoltarea obiectelor şi
fenomenelor, de înţelegere, explicaţie şi prevedere a evoluţiei acestora.
Imaginile senzoriale obţinute prin senzaţii şi percepţii sunt comune şi animalelor;
cunoaşterea apare numai atunci când, pe baza prelucrării materialului perceptiv, gândirea
formulează enunţuri despre lucruri, fenomene şi procese; cunoştinţe ce presupun
comunicarea prin limbaj.
Cunoaşterea presupune: a) reproducerea prin reflectare; b) explicarea şi
înţelegerea; c) proiectarea devenirii obiectului în viitor – construcţia;
Cunoaşterea constituie un proces specific uman de reflectare activă, complexă şi
conştientă a lumii reale, de însuşire informaţională a realităţii şi transpunere a
rezultatelor în limbajul specific al abstracţiilor.
Procesul cognitiv se sprijină pe următoarele principii:
1. principiul obiectivităţii, rezidă în caracterul obiectiv al adevărului;
2. principiul idealizării, produsul cunoaşterii are un caracter subiectiv, apare ca o
imagine a realităţii;
3. principiul relativităţii cunoştinţelor, cunoaşterea este un proces recurent, istoric, care
necesită precizări permanente, dar aspiră la absolut;
4. principiul raţiunii practice, cunoaştem în practică şi pentru practică.
În gnoseologia contemporană s-au cristalizat următoarele poziţii filosofie:
1. Optimismul gnoseologic, conform căruia omul este capabil să cunoască lumea din
jurul lui. Această poziţie este împărtăşită de majoritatea oamenilor de ştiinţă şi de
majoritatea filosofilor.
2. Scepticismul este poziţia potrivit căreia posibilitatea de a cunoaşte lumea de către
om este pusă la îndoială.

4
3. Agnosticismul, potrivit căruia omul nu este capabil să cunoască lumea. În ştiinţa
modernă, la hotarele secolelor 19-20, a apărut încă o teorie – convenţionalismul, în
conformitate cu care cunoaşterea este văzută ca o un rezultat al acordului între oamenii de
ştiinţă, şi nu ca reflectarea obiectivă a legăturilor şi a relaţiilor obiective dintre de obiecte,
fenomene şi procese. Reprezentanţii vestiţi ai acestei poziţii sunt matematicianul francez
Henri Poincaré, filosoful german Karl Popper ş.
Tipuri de cunoaştere
a) după tipul de mişcare cognitivă, distingem:
1. cunoaşterea propoziţională (explicită) presupune cunoaşterea prin enunţuri, reguli şi
definiţii; este adevărată sau falsă, se bazează pe informaţii cu valoare de adevăr şi
constituie temeiuri pentru alte informaţii;
2. cunoaşterea tacită defineşte cunoaşterea în stare practică şi are un caracter
dispoziţional; Th. Kuhn relevă foarte sugestiv esenţa acestui tip de cunoaştere -
învăţarea pe bază de reguli şi criterii; dacă în mod obişnuit cunoaşterea implică două
relate: Obiectul şi Subiectul, în acest tip apare un al treilea element care joacă rol de
decodor;
3. cunoaşterea nemijlocită, directă, imediată, intuitivă, empirică, semnifică o relaţie
nemijlocită a subiectului cu obiectul cunoaşterii, relaţie ce se stabileşte la nivel senzorial
şi perceptiv; constituie elementul de conţinut al principiului empirismului pe care se
fundamentează întreaga cunoaştere umană. Acest principiu - cu reprezentanţi de marcă:
Locke, Hume, Berckeley, Bacon, Condillac, Feuerbach, empirismul logic etc. -
implică cu necesitate ca noţiunile să fie derivate din idei simple (Locke) sau impresii
(Hume), fapt ce-i sugerează lui K. Popper teoria găleţii goale la început şi care se umple
continuu prin achiziţiile făcute prin intermediul simţurilor.
4. cunoaşterea mijlocită (teoretică, discursivă, raţională), raţiunea constituie izvorul şi
temeiul cunoaşterii (Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant, Chomsky, neopozitivismul,
biognoseologia etc.);

5
5 cunoaşterea a priori face distincţia între cunoaşterea întemeiată pe experienţă şi o alta
care nu se raportează la datele ei. I. Kant, întemeietorul apriorismului, fără a ignora
contribuţia lui Leibniz, susţinea că orice cunoaştere începe cronologic cu experienţa, dar
nu provine toată din experienţă, există şi forme a priori ale sensibilităţii (spaţiul şi timpul)
şi ale raţiunii (cauzalitatea, substanţa, categoriile). Aprioric este acel enunţ al cărui
adevăr este acceptat independent de experienţă, de exemplu: "În orice schimbare există
ceva permanent''. Cunoştinţele apriorice sunt necesare şi universale, şi subliniază faptul
că nu toate achiziţiile cunoaşterii au ca sursă experienţa (vezi cunoaşterea logică şi
matematică).
6. cunoaşterea a posteriori defineşte un enunţ al cărui adevăr este întemeiat pe
experienţă; de exemplu, "Eclipsa din august 1999 a avut două faze, parţială şi totală''. Se
impune următoarea remarcă: raportul a priori şi a posteriori evidenţiază contribuţia
subiectului şi obiectului în elaborarea cunoştinţelor şi respinge exagerările empiriste şi
raţionaliste; această dispută a amplificat preocupările teoreticienilor pentru realizarea
unei taxonomii cât mai apropiate de realitate.
b) după domeniu, identificăm următoarele tipuri de cunoaştere: ştiinţifică, filosofică,
economică, politică, morală, artistică, religioasă etc.;
c) după momentul istoric al realizării, putem vorbi de cunoaşterea comună şi
cunoaşterea ştiinţifică.
Cunoaşterea comună (preştiinţifică) se realizează în practica cotidiană; se
cristalizează sub forma cunoştinţelor elementare ale omului despre mediul înconjurător;
se exprimă în limbajul natural, este neintenţionată, spontană, fără scop cognitiv şi fără
metode speciale; are un grad ridicat de intuitivitate; se bazează pe observaţie; nu dispune
de un etaj critic, reflexiv; nu-şi propune criterii precise de verificare.
Cunoaşterea ştiinţifică (teoretică) se realizează independent de practică; dezvăluie
esenţa, legile obiectelor şi fenomenelor; foloseşte un limbaj specializat, de multe ori
simbolic; se desfăşoară sistematizat; foloseşte o metodologie complexă şi adecvată -
observaţia, experimentul, ipoteza, modelarea, axiomatizarea, teoria.

6
 • Particularităţile cunoaşterii ştiinţifice:
• - forma: teoretică, sistematizată, cu organizare internă rigurosă, coerentă şi logică;
bazată pe concepte clare, pe argumente, demonstraţii ce fac posibilă explicarea şi
anticiparea logică; tinde spre obiectivitate;
• - metodă: înregistrare, comparare şi generalizare, construire a teoriei, măsurare,
concepere, validare şi rezolvare a modelelor teoretice;
• - procedee de verificare (testare): criterii, tehnici şi instrumente specializate
(experiment, observaţie, tehnici formale etc.);
• - limbaj: aparat conceptual bine definit, fără ambiguitate, unitar şi comprehensibil;
• - memorie externa: mecanisme, dispozitive si elemente support de stocare, tratare,
difuzare si exploatare a cunostintelor.
Între cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică există relaţii, atât de unitate - în sensul că
primul tip de cunoaştere constituie punctul de plecare al celui de al doilea, acesta
amplificând rezultatele primului - cât şi de opoziţie, deoarece între cele două tipuri
există deosebiri esenţiale privind finalităţile şi modurile de expresie.
Se evidențiază trei capacități principale ale cunoașterii lumi de către om:
cunoașterea senzorială, cunoașterea rațională și cunoașterea irațională.
Forme ale cunoaşterii senzoriale sunt senzaţiile, percepţiile şi reprezentările. Iar
formele cunoaşterii raţionale sunt: noţiunea, judecata şi raţionamentul.
Treapta senzorială a cunoaşterii este o cunoaştere nemijlocită, ea ne oferă
informaţie primară despre fenomen, ea este momentul iniţial al cunoaşteri şi se
efectuează în procesul interacţiunii nemijlocite a subiectului cu realitatea obiectivă.
Senzaţia este prima formă de reflectare psihică a realităţii. Ea reproduce în creier
realitatea, reflectă însuşirile simple ale obiectului care acţionează sub formă de stimuli
direct asupra organismului. Senzaţia reflectă în mod izolat caracteristicile stimulului.
Percepţia constituie un nivel superior de prelucrare si integrare a informaţiei despre
lumea externă şi despre propriul nostru Eu. Ea realizează o imagine sintetică, în care

7
obiectele şi fenomenele care acţionează direct asupra organelor noastre de simţ sunt
reflectate ca totalităţi integrale, în individualitatea lor specifică.
Reprezentarea este imaginea perceptual-senzorială a obiectelor sau fenomenelor, evocată
mintal în absenţa acestora. Ea reflectă obiecte care au acţionat în trecut asupra simţurilor.
Ea este un pas în direcţia procesului de abstractizare.
Unii gânditori au pus accent cu precădere pe cunoașterea senzorială – epicurienii,
stoicii, Hobbes, Locke, Lametrie, Feuerbach.
Altii – pe cunoașterea rațională: Descartes, Leibniz, Spinosa, Kant.
Treapta raţională este o formă superioară de reflectare a realităţii, este o cunoaştere
mijlocită, ne dă cunoştinţe generalizate şi abstracte, în formă de noţiuni şi legităţi, ne redă
esenţa obiectelor şi fenomenelor.
Noţiunea este forma logică, ideea cea mai simplă, ce reflectă obiectele cu însuşirile
lor esențiale. Noţiunea este o informaţie minimală, relativ la un obiect, acţiune,
proprietate, sau eveniment.
Judecata este ideea apartenenţei unei însuşiri la un obiect sau ideea neapartenenţei
însuşirii respective la obiect. Este o formă logică fundamentală, caracterizată prin
afirmarea sau negarea a ceva despre ceva şi prin însuşirea de a fi adevărată sau falsă.
Raţionamentul este forma logică ce constă dintr-o înlănţuire ordonată de judecăţi în
vederea dobândirii adevărurilor noi. Este alcătuită din premisă/premise şi concluzie.
În rezultatul cunoaşterii se obţin cunoştinţe. Acestea sunt rezultatul cunoaşterii, în care
se fixează experienţa umană şi constituie planul ideal al activităţii.
Unii autori vorbesc și despre a treia formă de cunoaștere, care este cea intuitivă. Ea
include revelația, insight-ul – Bergson, Croce, Șelling
Problema cunoaşterii vizează domeniul vast al raporturilor dintre om şi realitate,
procesul elaborării cunoştinţelor, producerii ideilor sau enunţurilor despre existenţă.
Structura cunoaşterii
Procesul cunoaşterii presupune patru elemente:
1. obiectul cunoaşterii (ceea ce trebuie cunoscut: acea parte a realităţii asupra căreia
este orientată acţiunea cognitivă şi transformatoare a omului; el cuprinde lumea externă,
8
conştiinţa individuală, structura bio-psihică a individului, în cazul când acesta devine
subiect de cunoaştere.
2. subiectul cunoaşterii - cel care cunoaşte, purtătorul conştiinţei, individul uman şi
societatea, care au posibilitatea să-şi reflecte conştient realitatea. Subiectul este fiinţa
care percepe, imaginează, gândeşte şi doreşte, în opoziţie cu obiectul percepţiei, al
cunoaşterii şi acţiunii. Nota sa caracteristică este cea a raţionalităţii, a sistemului de
structuri cognitive care-i permit omului să prelucreze informaţii obţinute prin
perceptibilitate într-o manieră logico-raţională;
3. activitatea de cunoaştere propriu-zisă (realizată prin operaţiile gândirii - analiza,
sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea - tehnici şi metode de cunoaştere -
inducţia, deducţia, ipoteza, experimentul, observaţia, teoria, axiomatizarea etc. Procesul
de cunoaştere presupune raportul dintre subiect şi obiect, impus de practica social-
istorică.
Actul de cogniţie presupune rolul activ al subiectului, deoarece produsul cunoaşterii
nu este o simplă reproducere fidelă a originalului; esenţa sa, din perspectiva acestei
relaţii, implică descrierea lucrurilor, proprietăţilor şi relaţiilor prin noţiuni şi judecăţi
de către subiect);
4. rezultatul cunoaşterii - cunoştinţele se supun verificării şi validării.
Cunoaştere şi limbaj
Limbajul este un factor care a influenţat formarea, dezvoltarea cunoaşterii şi
comunicării; reprezintă procesul de comunicare prin semne; un sistem de semne cu
anumite semnificaţii. El este format din două componente: un lexic (ansamblu de semne
cu semnificaţii bine precizate prin convenţie) şi o gramatică (un sistem de reguli de
operare cu ele, de formare şi transformare, cu ajutorul cărora oamenii fixează diferitele
proprietăţi şi relaţii ale obiectelor, comunică idei, emoţii şi sentimente. Limbajul este un
indicator ontologic (Wittgenstein, Russell, Heidegger afirmă semioticul ca mijloc de
acces la "lucru în sine" sau ca oglindă nu doar a gândirii, ci şi a "Fiinţei"), indicator
epistemologic (limbajul este un mediu de obiectivare a produselor cunoaşterii şi spaţiu
comun al discuţiilor critice şi argumentării), indicator antropologic (limbajul este un
9
atribut al umanului; astfel, Chomsky defineşte omul prin raţionalitate condiţionată de
limbaj; omul împarte cu animalele, susţinea K Popper, cele două funcţii superioare ale
limbajului: exprimarea de sine şi schimbul de semnale, diferenţa este că "limbajul uman
face posibilă atitudinea critică" - K. Lorenz, K. Popper, "L’avenir est ouvert", 1990, p.
110), indicator cultural (limbajul constituie fundamentul unei teorii a culturii; de fapt,
Habermas definea cultura ca "domeniu al realităţii structurat prin limbaj''; valoarea
culturală este imposibilă fără o materializare semiotică).
Semnul, ca element de alcătuire, desemnează un obiect, fenomen sau eveniment cu o
anumită semnificaţie pentru o colectivitate umană cu aceeaşi experienţă socială trăită.
Tipuri de limbaj
Operând doar cu criteriile cel mai des întâlnite realizăm un tablou foarte divers:
a) după origine: limbaj natural şi limbaj artificial (ştiinţific şi artistic). În opinia lui
Solomon Marcus (în "Paradoxul''), în câmpul social operăm cu următoarele tipuri de
limbaj: 1. natural (sistem de semne folosite în viaţa cotidiană de către membrii unei
comunităţi. Acest tip de limbaj, după acelaşi autor, este un mixaj din celelalte tipuri -
ştiinţific, poetic, muzical. Limbajul natural constituie un limbaj primordial, în raport cu
celelalte tipuri, este bogat, plastic, lipsit de precizie, favorizează apariţia paradoxurilor,
îmbină informaţia cognitivă cu aprecierile subiective; se caracterizează prin omonimie,
sinonimie şi polisemie); 2. artificial (apare prin prelucrarea limbajului natural; limbajul
ştiinţific este precis, riguros, concis, operează cu reguli specifice; se exprimă prin două
forme: formalizată - în matematică şi logică îndeosebi - şi neformalizată - istorie,
geografie, ştiinţe politice etc.; limbajul artistic - poetic şi muzical - se obţine după
criteriul proporţiei dintre expresie şi conţinut);
b) după forma de expresie: oral (monologat sau dialogat), scris, intern, extern (vorbit,
gestică, pantomimă);
c) după domeniu: ştiinţific, poetic, muzical, curent - uzual – (care apare ca un mixaj al
celor trei tipuri evocate);
d) după uzaj: performativ (comunică), expresiv (exprimă), cauzal (inspiră);
e) după înţeles: afin şi neafin
10
 Limbajul are multiple funcţii: cognitivă, expresivă, magică, estetică, practic-
operaţională, ludică, argumentativă etc.
Conceptul de adevăr
Scopul final al cunoaşterii este adevărul. Cuvântul „adevăr” vine din limba greacă şi
însemna la origini, stare de neascundere, aletheia, adică de fapt este vorba de ceea ce a
fost desprins dintr-o stare de ascundere.
Nu putem să purcedem în căutarea adevărului şi să îl găsim undeva ascuns. Adevărul
nu este un obiect, un fenomen, el nu este nici o proprietate a obiectelor sau fenomenelor,
ci este o proprietate a gândurilor noastre despre caracteristicile obiectelor, despre relaţiile
obiectelor cu alte obiecte.
Conceptul de adevăr este analizat deja în operele lui Platon şi Aristotel. Aristotel a
elaborat o concepţie complexă a adevărului, afirmând că: „A enunţa că ceea ce este nu
este, sau că ceea ce nu este, este, constituie o propoziţie falsă, dimpotrivă, o enunţare
adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este”.
Procesul cunoaşterii are ca principal obiectiv căutarea adevărului. Din această
perspectivă, în istoria gândirii filosofice s-au conturat următoarele teorii:
1. teoria corespondenţei, formulată de Aristotel în lucrarea "Metafizica", defineşte
adevărul prin acordul cunoştinţelor cu realitatea, cu obiectul lor. "A enunţa că ceea ce
este nu este sau că ceea ce nu este constituie o poziţie falsă; dimpotrivă un enunţ adevărat
este acela prin care spui că ceea ce este este şi că nu este ceea ce nu este''. Această teorie
se bucură de o largă susţinere în rândul epistemologilor, logicienilor şi filosofilor. Pentru
Heidegger (în "Fiinţă şi timp''), esenţa adevărului rezidă în "adecvarea judecăţii la
obiectul ei". Adevărul desemnează corespondenţa sau concordanţa conţinutului
informaţional al propoziţilor noastre cu starea de fapt a lucrurilor.
2. teoria coerenţei (Tarski) defineşte adevărul prin acordul formal între constituenţii
unui sistem epistemic, prin coerenţa formală a cunaoşterii. Justificarea, verificarea
cunoştinţelor se face nu prin confruntarea cu obiectul, ci cu anumite momente intrinseci
ale lor - axiome, principii, exigenţe empirice; de exemplu, silogismul următor - Alb este
ajectiv/Zăpada este albă/Deci, zăpada este adjectiv - concluzia este greşită datorită
11
respectării regulilor de coerenţă; sau exemplul folosit de Tarski: Zăpada este albă, dacă
şi numai dacă este albă.
3. teoria pragmatistă (elaborată de W. James, J. Dewey) asimilează adevărulutilităţii
sau eficienţei, accentuează caracterul operaţional al cunoaşterii umane şi valoarea sa
instrumentală. Variantă a pragmatismului, instrumentalismul (St. Toulmin) manifestă
tendinţa de renunţare la conceptul de adevăr în aprecierea teoriilor în favoarea utilităţii
lor ca instrument. În opinia adepţilor săi, legile ştiinţei nu sunt nici adevărate, nici false,
ci doar mai mult sau mai puţin fructuoase, ele fiind doar instrumente care fac posibile
inferenţele asupra fenomenelor, şi ca orice regulă de inferenţă ele nu pot fi judecate din
perspectiva celor două valori de adevăr, nu sunt adevărate sau false;
4. teoria consensului (Carnap) susţine că adevărul nu are suport ontic, legile naturii
şi abstracţiile ştiinţifice au apărut ca simple convenţii.
Problema adevărului este cea a raportului dintre cunoaştere şi obiectul ei; adevărul nu
este o proprietate imanentă lucrurilor, ci un atribut al conţinutului informaţional al
judecăţilor; subscriem la definiţa "adevăr-corespondenţă".
Dimensiunile adevărului
1.relaţia de corespondenţă - implică o anumită concordanţă între constructe şi fapte,
un anumit izomorfism între structurile enunţurilor şi fapte; 2. relaţia de reprezentare -
structura faptelor fiind exprimată în structura constructelor, gradele de reprezentare sunt
bivalente: reprezentativ/nereprezentativ; 3. relaţia de referinţă - constructul (enunţul)
desemnează un anumit obiect, iar gradele de referinţă sunt grade de precizie:
precis/imprecis; 4. relaţia de informaţie - purtătorul adevărului este întotdeauna un
anumit conţinut propoziţional cu două valori: cert/incert.
Adevăr şi fals; adevăr şi minciună; adevăr şi opinie
Falsul înseamnă neconcordanţa între informaţia vehiculată de structurile enunţurilor şi
starea de fapt reflectată; minciuna este un fals intenţionat. Sf. Augustin (în "De
mendacio") remarca: "Prin intenţie, şi nu prin adevărul sau falsitatea lucrului însuşi
trebuie să judecăm dacă se minte (…) A minţi înseamnă a vorbi împotriva gândirii
proprii cu intenţia de a înşela''.
12
 Opinia presupune a crede că ceva este intr-un fel sau altul; pot fi opinii adevărate
sau nu. I. Kant, referindu-se la această problemă, nota: opiniile sunt problematice şi
convingerile sunt asertorice, constatative.
Purtătorii adevărului; relaţia dintre adevăr şi propoziţie
Purtătorii adevărului sunt structurile propoziţionale. M.Heidegger sublinia: "locul
adevărului este enunţul''. Pentru a fi apreciate ca adevărate sau false, enunţurile trebuie să
îndeplinească următoarele exigenţe: 1. numai propoziţiile enunţiative sau declarative au
valoare de adevăr (cu respectarea unor cerinţe: să fie propoziţii cu sens şi conceptibile în
conformitate cu regulile sintactice, semantice şi pragmatice; conţinutul lor informaţional
să aibă corespondent în realitate; din punct de vedere pragmatic să existe un subiect
cunoscător real care să fi testat aserţiunile respective; trebuie să distingem între "a fi
adevărat" şi a "şti că este adevărat", deoarece pot fi formulate propoziţii adevărate fără să
ne dăm seama de adevărul lor; situaţie cognitivă ce ridică problema distincţiei dintre
adevăr şi opinie);
2. nu pot fi judecate sub raportul adevărului sau falsului noţiunile (ele pot fi pozitive
sau negative, dar nu adevărate sau false), construcţiile propoziţionale care exprimă o
poruncă sau întrebare, inferenţele (care pot fi valide sau nevalide, justificate sau
nejustificate, dar nu li se pot atribui valorile de adevăr şi fals).
Trăsăturile adevărului
1. Obiectivitatea - semnifică reproducerea adecvată a unui conţinut real care există
independent de conştiinţa subiectului cunoscător; prin obiectivitatea reprezentărilor
ştiinţifice trebuie să înţelegem independenţa lor de aparenţe, circumstanţe sau împrejurări
singulare şi variabile. Obiectivitatea este o valoare deschisă, se realizează gradual şi
presupune despsihologizări, desantropomorfizări, precizări şi rectificări;
2. caracterul absolut şi relativ - adevărul absolut are următoarele accepţii: de
cunoaştere completă, totală a realităţii; de reflectare deplină a stării obiectului, care nu
mai poate fi infirmată de dezvoltarea ulterioară a cunoaşterii. În primul sens, apare doar
ca posibilitate, din perspectiva succesiunii infinite a generaţiilor; în cel de al doilea sens,

13
el devine posibil ca excepţie; de exemplu, universalitatea cauzalităţii, divizibilitatea
atomului etc.; adevărul relativ - reflectă aproximativ starea obiectului, exprimă un
anumit grad de corespondenţă a cunoaşterii cu obiectul. Această trăsătură pune în
evidenţă caracterul cumulativ, incomplet şi revizuibil al adevărului. În lumea ştiinţifică se
vorbeşte de "teoria gradelor de adevăr" (M. Bunge) şi "teoria gradelor de verosimilitate"
(K. Popper). Între adevărul absolut şi cel relativ există o unitate dialectică; adevărul
absolut nu poate fi dobândit dintr-o dată, el se formează din adevăruri relative, acestea
fiind trepte, etape spre adevărul absolut; de exemplu, teoria ondulatorie şi teoria
corpusculară asupra luminii; mecanica clasică şi mecanica relativistă.
Rezolvarea corelaţiei dintre adevărul absolut şi adevărul relativ arată caracterul istoric al
cunoaşterii; în orice adevăr relativ există un sâmbure de adevăr absolut.
Opoziţia dintre adevăr şi eroare este relativă, contradicţia lor este motorul cunoaşterii.
Există erori fecunde şi adevăruri banale, sterile, adevăruri care se pierd în inform,
inconsecvent.
Progresul cunoaşterii implică eliminarea erorii şi apropierea de adevăr; K. Popper, pe
bună dreptate, face distincţia între "a fi adevărat" şi "a fi crezut adevărat". Este
inexactă afirmaţia, susţine autorul, că ceea ce a fost adevărat ieri, astăzi poate fi fals;
corect este că ceea ce "a fost crezut" adevărat ieri poate fi fals astăzi; de exemplu,
teoria ptolemeică, existenţa vieţii pe planeta Marte etc.;
3. concreteţea - desemnează faptul că adevărul este proprietatea unui enunţ despre stări
şi relaţii reale; este extras dintr-o zonă a realităţii şi nu poate fi extrapolat la alt domeniu.
Adevărul este concret şi de aceea există criterii regionale sau concrete ale adevărului.
După M. Bunge, criteriul adevărului este o "convenţie banală a democraţiei, nu se poate
aplica oriunde, şi este eternă"; de exemplu, principiile mecanicii nu se pot aplica la
analiza fenomenelor sociale; încercare făcută de S. Haret în cunoscuta lucrare "Mecanica
socială";
4. istoricitatea - implică dependenţa de timp a valorilor de adevăr; valorile de adevăr
factual, spre deosebire de cele logice, variază o dată cu timpul.

14
 Tipologia adevărului
Este realizată după următoarele două criterii principale:
1. domeniul cunoaşterii - adevăr filosofic ("Toate corpurile se transformă"), adevăr
moral ("Fericirea este o valoare umană perenă''), adevăr artistic ("Necesitatea unităţii
dintre naţional şi universal în creaţia artistică"), adevăr comun (adevăruri banale), adevăr
ştiinţific (legile fizicii, chimiei, biologiei). Adevărurile ştiinţifice sunt formale (care nu au
o referinţă reală; sunt necesare şi pot fi cunoscute ca fiind adevăruri a priori; sunt
adevăruri datorită formei lor logice şi indiferent de conţinut - de exemplu, 2+2 = 4,
inferenţele) şi factuale (cele care presupun o relaţie între enunţuri şi referenţii lor; nu este
definibil, ci caracterizabil; sunt adevăruri de experienţă; se exprimă prin propoziţii în care
se atribuie unui obiect determinat o însuşire, de exemplu, "România se află într-o
profundă criză economică");
2. din punct de vedere logic - adevăr analitic, explicativ (Hume, Leibniz şi Kant
analizând judecăţile analitice, subliniau faptul că în aceste cazuri predicatul aparţine
subiectului ca ceva implicat; aceste judecăţi sunt tautologii; în aceste structuri
propoziţionale nu se adaugă nimic prin predicat faţă de conţinutul subiectului, ele sunt
adevărate în virtutea termenilor şi expresiilor lingvistice, rezultă din regulile semantice
de utilizare a termenilor; se numesc şi adevăruri "exviterminorum"- în virtutea
termenilor; de exemplu, "Existenţa desemnează tot ceea ce există"; "Bolnavul este un om
nesănătos"); adevăr sintetic, extensiv (care are ca suport judecăţi de experienţă; sunt
adevăruri de factuale; se exprimă prin structuri propoziţionale în care predicatul aduce
ceva nou la conţinutul subiectului; de exemplu, "Toate corpurile sunt grele", "Vremea
este frumoasă").
Adevăr şi verificare; criteriile adevărului
Definiţia ne arată ce este adevărul; criteriul remarcă, stabileşte prezenţa adevărului.
El defineşte un ansamblu de reguli sau procedee standard după care se stabileşte dacă un
enunţ este adevărat sau nu.
Principalele criterii sunt:

15
1. practica - utilitatea şi performanţa - constituie terenul confruntării idealului cu realul;
nu totul se poate confrunta în practică; teoriile ştiinţifice constituie construcţii lipsite de
corespondenţă reală, care servesc doar ca procedee calculatorii; criteriul practicii nu se
poate aplica disciplinelor formale, logicii şi matematicii; există totuşi teorii neadevărate
care au utilitate practică (de exemplu, teoria ptolemeică care constituie şi astăzi
fundamentul navigaţiei şi arhitecturii);
2. coerenţa - este un criteriu necesar dar nu suficient; este posibil ca din premise corecte,
prin ignorarea regulilor de inferenţă, să se obţină concluzii incorecte, după cum din
premise greşite să se dezvolte un sistem de teze greşite;
3. corespondenţa - fundamentează modelarea; teoriile ştiinţifice sunt modele
conceptuale, ele corespund numai global referenţilor lor;
4. demonstraţia - demonstrabilitatea nu este identică cu adevărul (de exemplu, postulatul
lui Euclid).
B. Russell invocă termenul de verificator, faptul în virtutea căruia o convingere sau o
propoziţie este adevărată; ceea ce este adevărat nu este limitat de capacitatea noastră de
cunoaştere a adevărului, ci de puterea de verificare; ţinta cunoaşterii fiind
obiectivitatea, o reflectare a lumii cât mai puţin distorsionată.
K. Popper aduce în discuţie un alt concept - cel de falsifiere, pe care îl asociază
verificabilităţii. Caracterul ştiinţific al unei teorii rezidă, remarcă autorul, mai mult în
falsificabilitatea sa decât în verificabilitatea sa. O teorie este falsifiabilă dacă şi numai
dacă există un enunţ-observaţie deductibil din acesta care, dacă este fals, face ca teoria
să devină falsă; de exemplu, teoria lui Einstein, dacă predicţia privitoare la curbura
luminii nu ar fi fost susţinută de observaţie, ar fi fost respinsă. O teorie este ştiinţifică
dacă şi numai dacă este falsifiabilă; are mai puţină importanţă dacă este rezultatul unei
activităţi de laborator sau al actului de inspiraţie; o teorie este respinsă numai dacă avem
o teorie mai bună care s-o înlocuiască.
Rolul atribuit falsifieriii de Popper este identic celui pe care Kuhn îl atribuie
experienţei extranormale generatoare de criza pregătitoare pentru o nouă teorie. Poziţia

16
lui Kuhn se află în vizibilă contradicţie cu cea a lui Popper, după acest gânditor,
falsifierea nu ar îmbunătăţi ştiinţa, ci ar distruge-o. "Cei ce susţin versiunea
paradigmelor concurenţiale îşi desfăşoară activitatea în lumi diferite".
Minciuna este o afirmație contrazisă de către experienţă, observaţie sau bun simţ.
Minciuna este oferită în mod premeditat sau spontan prin deformarea totală sau parţială a
faptelor şi a adevărului sau prin argumentarea selectivă, dar aparent semnificativă, a
faptelor. Minciuna se consideră o acţiune intenţională pentru a produce confuzie, a
determina o anume acțiune sau a crea o anume stare intelectivă, socială ori afectivă care
serveşte într-un fel sau altul mincinosului.
Eroarea este cunoştinţa, care, datorită limitelor specifice ale cunoaşterii, ale
observaţiei superficiale, experimentului organizat defectuos, nerespectării legilor logice,
nu reflectă adecvat, veridic realitatea obiectivă. Este afirmaţie în care realitatea apare
deformată fără a intenţiona acest lucru, deşi vorbind despre erorile logice, ele se
divizează în intenţionate – sofisme şi neintenţionate – paralogisme.

Cunoaşterea se realizează prin diverse metode.

Metoda ştiinţifică (de la gr. methodos – mijloc, cale) este un mod de cercetare, sistem
de regului sau principii ale cunoaşterii şi de transformare a realităţii obiective.
Metodologia (din gr. methodos - cale, mijloc şi logos - ştiinţă) este totalitatea
principiilor şi metodelor de cercetare ce se folosesc într-o ştiinţă. Metodologia se ocupă
cu un şir de probleme care pot fi reduse la trei principale: 1) ce prezintă metoda; 2. cum
trebuie să fie metoda; 3) cum trebuie folosit metoda. În dependenţă de gradul de
generalizare deosebim următoarele niveluri a metodologiei: 1) concret-ştiinţifică - fiecare
ştiinţă are metodele sale de cercetare şi formulează anumite reguli şi normative pentru
folosirea lor; 2) general-ştiinţifică - metode şi principii ce se folosesc într-un şir de ştiinţe,
sau o ştiinţă cu metodele şi principiile sale care poate servi metodologie pentru alte ştiine
(spre exemplu, biologia pentru fiziologie şi medicină, fiziopatologia pentru disciplinele
medicale ş.a.); 3)universală, filosofică - principiile şi legile dialecticii servesc ca
metodologie pentru toate ştiinţele.
17
 Important pentru dezvoltarea ştiinţei a fost aportul filosofului Th. Kuhn (1922-1996).
În lucrarea sa „Structura revoluţiilor ştiinţifice” înaintează teoria conform căreia
dezvoltarea ştiinţei, creşterea cunoaşterii umane nu este un proces linear, cumulativ, aşa
cum susţinea Karl Popper, ci se petrece în salturi, perioadele de cercetare lineare (ştiinţa
normală) alternând cu perioade de criză şi revoluţii ştiinţifice. El introduce şi susţine
paradigmatic de dezvoltare ştiinţifică. Conform teoriei, o paradigmă reprezintă un set de
reguli, norme şi metode de cercetare folosite de către o comunitate ştiinţifică în procesul
de cercetare. Paradigma este caracterizată ca o construcţie mentală larg acceptată, care
oferă unei comunităţi sau unei societăţi pe perioadă îndelungată o bază pentru crearea
unei identităţi de sine (a activităţii de cercetare de exemplu) şi astfel pentru rezolvarea
unor probleme sau sarcini. Kuhn afirmă că folosind aceste paradigme, cercetătorii
contribuie la dezvoltarea ştiinţei normale, adică o perioadă de creştere cumulativă a
ştiinţei. Dar se întâmplă să apară fenomene noi, necunoscute până atunci, care nu mai pot
fi cercetate cu metodele paradigmei curente, deoarece aceasta nu poate oferi răspunsuri şi
explicaţii mulţumitoare, palpabile, ştiinţifice ale fenomenului nou apărut. Atunci
comunitatea academică şi procesul de cercetare intră în criză. În acest moment intervine
schimbarea de paradigmă, adică are loc o revoluţie ştiinţifică. Aşadar, revoluţia
ştiinţifică înseamnă înlocuirea unei paradigme cu o alta, care răstoarnă principiile vechii
paradigme. Noua paradigmă cuprinde astfel un nou set de reguli şi metode care vor fi
folosite de către cercetători în procesul de cercetare până când şi aceasta la rândul ei va
intra în criză şi va fi înlocuită de o altă paradigmă.

II. EPISTEMOLOGIA ECONOMICĂ

a. Definiția epistemologiei economice
b. Particularitățile cunoașterii sferei economice.
c. Aplicarea metodelor de cunoaștere în sfera economică.
d. Specificul metodologiei economice.
e. Particularitățile adevărului economic.

18
 Epistemologia economică studiază natura şi limitele cunoaşterii economice
ştiinţifice, concentrându-se asupra structurii logice a teoriei şi a validităţii explicaţiei
economice. Epistemologia economică are scopul să caute răspunsul la o serie de întrebări
care au ca subiect cunoaşterea economică ştiinţifică: Ce este cunoaşterea economică
ştiinţifică? Cum este posibilă cunoaşterea economică ştiinţifică? Care sunt fundamentele
cunoaşterii economice ştiinţifice? Cum se validează cunoaşterea economică ştiinţifică?
Cum se organizează cunoaşterea economică ştiinţifică? Cum evoluează sau cum
progresează cunoaşterea economică ştiinţifică?
Ideile şi principiile de bază ale epistemologiei economice au fost dezvoltate de către
L. von Mises, care a publicat lucrarea "Problemele epistemologice ale teoriei economice"
(1933). Obiectul de studiu al epistemologiei economice devine economia bazată pe
cunoaştere ca modalitate de a înţelege procesul real al activităţii economice umane.
Epistemologia economică dezvoltă teoriile economice şi identifică condiţiile de
aplicare a acestora în practică, în scopul de a transforma economia. După cum consideră
cercetătorii, economia bazată pe cunoaştere este treapta cea mai înaltă a economie
contemporane inovatoare, post-industriale.
Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii umane.
Ea analizează modul în care societatea administrează resursele relativ limitate pentru
satisfacerea nevoilor umane nelimitate. Pentru a determina esenţa economiei trebuie de
concentrat atenţia la două aspecte ale economiei: tehnologic şi social-economic.
Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii:
a) interacţiunea dintre teorie şi practică (teoria serveşte ca condiţie de elaborare
a unor decizii referitor la dezvoltarea economiei, iar practica determină adevărul teoretic,
confirmă sau respinge teoria);
b)unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică (ea reflectă trei probleme
fundamentale: Ce? Cum? Pentru cine de produs ?);
c)istorismul real (ştiinţa economică trebuie să se bazeze pe situaţia economică
reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice a ţării respective).

19
 Obiectul de studiu al științei economice a evoluţionat pe parcursul istoriei gândirii
economice şi poate fi formulat astfel: a) studierea relaţiilor economice şi comportarea
omului în procesele de producţie, schimb, repartiţie şi consum a resurselor limitate; b)
studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în societate; c) studierea
diferitor modele şi sisteme economice, care au funcţionat în economia modernă şi
funcţionează în economia contemporană.
Forme ale cunoaşterii teoretice sunt: problema ştiinţifică, ipoteza, teoria.
Problema ştiinţifică este acea formă particulară a cunoaşterii care constă în
conştientizarea insuficienţei informaţiilor ştiinţifice ale unei persoane sau colectivităţi în
raport cu necesitatea atingerii unui anumit scop practic sau teoretic şi a completării
acestor informaţii în vederea realizării scopului respectiv. Orice problemă este expresia
teoretică a unei „situaţii problematice”.
Ipoteza este o formă specifică a gîndirii care constă în formularea presupunerii
despre cauza, conţinutul, specificul unui fenomen. O ipoteză, care s-a confirmat prin
experiment sau experienţă (ipoteză "verificată"), respectiv care poate fi dovedită prin
concluzii logice care se bazează pe premise valide, poate deveni o teorie sau o parte a
unei teorii. O ipoteză care a fost falsificată trebuie înlăturată, modificată sau înlocuită.
Teoria este o formă a cunoaşterii raţionale, ansamblu de cunoştinţe conceptuale
ordonate sistematic, decurgând din unul sau mai multe principii generale şi oferind o
descriere şi o explicaţie a unui domeniu al realităţii (ex. teoria cuantică, teoria relativităţii,
teoria evoluţiei speciilor, etc).
Ştiinţa este sfera activităţii umane, scopul căreia este studierea obiectelor şi
proceselor naturii şi societăţii. Ea include activitatea de obţinere a cunoştinţelor noi şi
rezultatul acestei activităţi - suma cunoştinţelor ştiinţifice obţinute la momentul dat ce
formează tabloul ştiinţific al lumii. Ştiinţa ca producere de cunoştinţe prezintă în sine o
formă specifică de activitate.
Cunoaştere ştiinţifică economică urmărește:
• interpretarea esenţei proceselor economice;
• studierea legilor şi a evoluţiei lor;
20
• perceperea organismului economic ca un sistem multilateral şi de diferite niveluri.
Cunoaşterea ştiinţifică se deosebeşte de celelalte tipuri de cunoaştere umană şi în
primul rând de cea comună, proprie oricărui om datorită înzestrării sale native, din mai
multe puncte de vedere:
*al formei: cunoaşterea ştiinţifică se constituie sub forma unor teorii ştiinţifice-sisteme de
adevăruri ierarhizate, caracterizate printr-o deplină coerenţă internă pe linia conţinutului
şi o riguroasă organizare pe linia logico-deductivă pe linia formei-care explică şi prevăd
evoluţia fenomenelor şi proceselor şi legile obiective ce acţionează în fiecare domeniu.
*al metodelor: cunoaşterea ştiinţifică determină proprietăţile calitative ale fenomenelor
cercetate şi conexiunile dintre ele cu ajutorul unor metode şi instrumente precise, care
permit: înregistrarea, clasificarea, măsurarea şi compararea tuturor caracteristicilor lor
cantitative.
*al procedeelor de verificare: cunoaşterea ştiinţifică dispune de procedee şi tehnici de
verificare a adevărului ipotezelor sale de la observarea dirijată ştiinţific şi experimentul
ştiinţific până la analiza structurii logico-matematice a teoriilor. Fiind supuse unor probe
tot mai exigente, cunoştinţele ştiinţifice se îmbunătăţesc şi se dezvoltă în permanenţă.
*al limbajului: cunoaşterea ştiinţifică foloseşte un limbaj specializat, cu un înalt grad de
abstractizare, diferenţiat de la o ştiinţă la alta, şi într-o anumită măsură deosebit de
limbajul comun. Semnificaţiile termenilor limbajului ştiinţific sunt precizate cu ajutorul
unor definiţii explicite şi univoce, care nu lasă loc unor interpretări alternative, iar
enunţurile sale au întotdeauna o temeinică justificare faptică sau demonstrativă şi
servesc, la rândul lor, pentru fundamentarea altor enunţuri care decurg în mod logic din
ele.
Pentru a răspunde exigenţelor puse de cunoaşterea ştiinţifică, o teorie trebuie să
satisfacă unele condiţii elementare:
*coerenţă logică - enunţurile să se afle în relaţii de compatibilitate reciprocă
*deductibilitate - enunţurile derivă logic unele din altele

21
 *completitudine - teoria ştiinţifică tinde să acopere explicativ domeniul la care se referă,
să formuleze toate relaţiile semnificative pentru cunoaşterea acestuia la un moment dat.
*verificabilitate - orice teorie ştiinţifică trebuie să cuprindă procedee care să o lege de
experienţă, precum şi criterii esenţiale de verificare a conţinutului său ştiinţific.
Metodologia teoriei economice
Cunoasterea stiintifica economica are o serie de particularitati extrem de importante:
¨     stiinta economica are un continut complex; ea este de fapt un sistem de stiinte, cu
trasaturi distincte, definitorii, cum sunt: teoria economica generala (economia politica),
finantele, circulatia monetara, contabilitatea, statistica, cibernetica economica,
managementul etc.
¨     fenomenele economice se interfereaza si asociaza cu celelalte tipuri de fenomene
sociale, "noneconomice". De aici rezulta nu numai nevoia ca cercetarea sa decupeze
aceste fenomene, dar si sa le studieze inter si multidisciplinar, sa "converteasca"
fenomenele non-economice în efecte economice, potrivit exigentei formulate de Hegel ca
"metoda înseamna întregul", adica fenomenul în complexitatea acestuia;
¨     fenomenele economice se nasc si evolueaza diferit, înregistrând o serie de influente care
variaza în plan spatial, de la o tara la alta si uneori chiar în interiorul unei tari, precum si
în plan temporal, de la o perioda la alta;
¨     explicarea fenomenelor si proceselor economice este afectata de interesele si aspiratiile
variate ale oamenilor, de comportamentele acestora;
¨     stiintele economice au un pronuntat caracter aleatoriu, probabilistic, ca o consecinta a
particularitatilor subliniate mai sus;
¨     stiintele economice au un caracter istoric, folosirea criteriului istoric apare indispensabil
în elucidarea proceselor si fenomenelor economice;
¨     masurarea fenomenelor economice este nu numai indispensabila, dar si extrem de
dificila, în conditiile tuturor particularitatilor mai sus mentionate.
Posibilitatea cunoașterii economice

22
Probabil, se poate afirma că cunoașterea economică nu este o cunoaștere de tip științific,
ci una de tip hermeneutic. Dintre cele trei predicate de suficiență ale cunoașterii
științifice, lipsește unul: non-ambiguitatea.
Predicatele de suficiență ale cunoașterii economice sunt:
1. existența unui subiect de tip cultural (deci, capabil de reprezentări în absența
reflectatului);
2. existența unei opinii economice exprimate într-un cod dobândit formal (acest
formalism este, de regulă, consfințit prin vot public). Opinie economică: opinie despre un
obiect economic sau despre un proces economic, conform definiției economicului.
3. acceptabilitatea inter-subiectivă a opiniei. Acceptabilitatea opiniei: este versiunea
hermeneutică a adevărului opiniei; implică generarea unei simetrii generale (sau cvasi-
generale) pozitive a poziționării subiecților cognitivi în raport cu opinia
4. invocarea unui principiu de întemeiere comprehensivă a opiniei. Principiu de
întemeiere comprehensivă: principiu non-explicativ, consistent cu intuiția subiectului
implicat în cunoașterea economică (ex.: credința).
Adevărul economic
Există un adevăr economic? Adevărul nu există în sine, nu are statut ontologic prin
sine, el este o relație de natură gnoseologică între subiect și obiect. Adevărul există doar
asociat unei opinii. De cele mai multe ori, opinia este exprimată verbal, ca un enunț
propozițional. Adevărul opiniei este condiție de suficiență a cunoașterii. Opinia
„purtătoare” (sau „ne-purtătoare”) de adevăr trebuie să vizeze entități care să verifice
următoarele condiții cumulative: sunt finite; nu se referă la întregul Univers (chiar dacă
acesta ar fi considerat finit, inclusiv în cazul unei finitudini nemărginite); adevărul opiniei
nu are nici o legătură cu sinceritatea autorului opiniei; pot exista opinii al căror conținut
este sincer dar fals; pot exista opinii al căror conținut este nesincer (mincinos) dar
adevărat
Criteriul corespondenței factuale: este adevărată opinia al cărei conținut descrie un
factual a cărui experimentare confirmă conținutul opiniei

23
 Deoarece este asociat economicului, adevărul economic trebuie să fie de tip
contingent; deoarece opiniile economice implică o „teorie” economică, adevărul
economic trebuie să fie dependent de fundal; deoarece este un adevăr de tip contingent
(factual – poate să se întâmple sau nu), adevărul economic trebuie să se supună
falsificaționismului; deoarece se supune falsificaționismului, adevărul economic va
verifica un criteriu de testare exterior; adevărul economic este un adevăr de tip
corespondență
Conceptul de adevăr economic: adevărul economic este adevărul contingent, infirmabil
factual, conținut într-o opinie economică dependentă de fundal; opiniile economice
exprimate în formă propozițională le numim propoziții economice; unele consecințe ale
conceptului de adevăr economic; adevărul economic conține grade de „economicitate”;cu
cât opinia trimite mai indirect la schimbul entropic dintre om și natură, cu atât gradul de
„economicitate” al opiniei este mai mic; opinia „efectul asimetric al politicii monetare
este generat de asimetria de structură financiară”, este mai puțin „economică” decât
opinia „înclinația marginală spre consum este invers proporțională cu venitul disponibil”,
fiindcă este mai depărtată de sugestia schimbului entropic; propozițiile economice sunt,
în mod preponderent, propoziții sintetice; sunt non-tautologice (predicatul logic nu este
conținut în subiectul logic); la nivelul fundalului (al teoriei economice fondatoare), pot
exista și propoziții economice analitice (tautologice); propozițiile economice pot fi fie
propoziții teoretice, fie propoziții empirice; propozițiile teoretice nu pot fi infirmate
factual în mod nemijlocit, ci prin intermediul propozițiilor empirice derivate din ele;
propozițiile empirice pot fi infirmate factual în mod nemijlocit; în testarea adevărului
economic experimentul este, de regulă, înlocuit cu praxis-ul

În interpretarea ştiinţifică a realităţilor economice o importanţă deosebită o

are metodologia –ştiinţa despre metode, procedee, tehnici şi instrumente utilizate în
cercetare. Metodologia cercetării poate fi asemănată cu " ochelarii" şi "lada cu
instrumente" cu ajutorul cărora economiştii studiază procesele economice. Viziunea
savanţilor-economişti depinde atât de specificul şi aspiraţiile mediului public, cât şi de
24
 particularităţile personalităţii: certitudinile filosofice, cultura ştiinţifică, pasiunile social-
politice, idealurile spiritual-morale.
Metoda de cercetare reprezintă ansamblul de căi şi procedee de cercetare şi
modificare a relaţiilor economice şi reproducerea lor sub formă de categorii, legi,
modele.
Metodele de cercetare
Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare:
Unitatea inducţie-deducţie. Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor unice
la concluzii generale (de la particular la general, de la fapte la generalizări
teoretice). Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii particulare
(de la general la particular, de la teorie – la fapte).
Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului economic,
determinarea esenţialului acestuia. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului
realităţi obiective. De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea exprimă realităţi
concrete (cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale etc.).
Unitatea dintre analiză şi sinteză . Analiza înseamnă descompunerea fenomenului,
procesului de cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăruia dintre
acestea, ca părţi necesare ale întregului.
Analiza economică se manifestă în următoarele forme:
 analiza calitativă – reflectă conţinutul fenomenului sau procesului economic (de
ex., analiza procesului de privatizare, care reflectă schimbarea relaţiilor de proprietate în
societate);
 analiza cantitativă – reflectă măsura de desfăşurare a fenomenelor economice;
 analiza statică – reflectă realitatea economică la un moment dat;
 analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele şi fenomenele
economice într-o anumită perioadă de timp;
 analiza microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice
la nivelul unităţilor economice, la nivelul firmei;

25
 analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor
economice la nivelul societăţii.
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat
prin resorturi interne (cauzale şi funcţionale). De ex., analizând sporirea volumului de
producţie din industrie, agricultură, transport şi din alte ramuri se face sinteză,
că economia naţională se află în stare de prosperare sau expansiune.
Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării vieţii
economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în
procesul apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice.
Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică. Metoda istorică înseamnă reflectarea,
descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele în timp. Metoda
logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul
istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi esenţiale. Cercetarea logică este
istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei. Orice
proces sau fenomen economic trebuie studiat atât în aspect istoric, cât şi în aspect logic.
De ex., din punct de vedere istoric şi logic trebuie mai întâi să fie analizată categoria
marfa, iar apoi – banii, deoarece banii sunt un produs al schimbului de mărfuri.
Metoda matematică constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub
forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a
procesului şi fenomenului real. Metoda matematică constituie o treaptă importantă în
trecerea de la abstract la concret în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice.
Această metodă, de regulă, este aplicată în procesul de analiză şi prognozare a dezvoltării
economiei naţionale.
Metoda de experiment. Teoria economică, ca şi alte ştiinţe, se bazează pe fapte,
procese economice, legităţi care sunt verificate de practică. Practica este criteriul suprem
al adevărului. De ex., practica a confirmat eficienţa economiei de piaţă şi a
respins economia de comandă bazată pe sistemul planificării centralizate.
Există anumite întrebări cu privire la posibilitatea predicției în procesul economic
pentru că procesul economic este non-cauzal, ci pentru că această cauzalitate este de tip
26
 teleologic (cauza finală, motivul), venită dinspre viitor și nu dinspre trecut; descrierea
dinamicii procesului economic (inclusiv din perspectiva modelării) este bi-valentă;
trebuie să combine faza teleologică a proiectării procesului economic cu faza
eutaxiologică a acesteia; insuficiența explicației în epuizarea cognitivă a procesului
economic; explicația (care se referă la faza eutaxiologică a procesului economic) trebuie
completată de comprehensiune (care se referă la faza teleologică a procesului economic);
modificarea modelului de raționalitate a procesului economic; necesitatea construirii unui
nou model de determinism în procesul economic, inclusiv la nivel operațional (ex.:
renunțarea la probabilități, utilizarea funcțiilor de tip reacție-difuziune, utilizarea
funcțiilor de undă în materia predicției economice, mergându-se până la inventarea unui
nou formalism adecvat procesului economic)
Imposibilitatea predicției procesului economic este irevocabilă? Se pare că, în
accepțiunea clasică, predicția (în sensul de „ghicire” a evoluției) este imposibilă, ca
urmare a efectului Oedip (variabilitatea condițiilor inițiale) generat de indiscernabilitatea
subiect – obiect. Posibilă soluție: procesul economic este pur normativ (ținta este stabilită
exogen, teleologic, iar mijlocul de atingere a țintei este proiectat pe baze eutaxiologice)
Concepțiile metodologice de bază
La momentul actual, în cercetările economice s-au format o serie de concepţii
metodologice, diferite după fundamentul lor filosofic. Le vom evidenţia doar pe cele mai
principale:
Concepţia dialectică confirmă dezvoltarea naturii, societăţii şi gândirii în baza legilor şi
legităţilor de genul: "nimic nu este veşnic pe pământ". Potrivit dialecticii, procesele şi
fenomenele sociale sunt în permanentă mişcare: apar, se dezvoltă, se perimează, se
înlocuiesc cu altele ş.a.m.d. plare vie Gândirea abstractă Practică economică Această
abordare permite a descoperi esenţa proceselor, legităţile dezvoltării, de a examina
interacţiunea „cauză-efect” în cazul fenomenelor sociale.
Logica dialectică presupune utilizarea unor metode specifice:
 ascensiunea de la abstract la concret (de la esenţa fundamentală a obiectului
studiat până la formele de manifestare în viaţa reală);
27
 unitatea logică şi istorică (descrierea teoretică, logică a formelor economice se
efectuează conform evoluţiei istorice).
Astfel, în procesele de cercetare se va lua în consideraţie succesiunea cronologică a
apariţiei, dezvoltării şi schimbării obiectului studiat şi se va reflecta logica dezvoltării "de
la simplu la compus". Pe această cale se omit "particularităţile" – date fixe, fapte
concrete, detalii naţionale. De exemplu,economia naturală (auto-consumul) istoric a
precedat economia de schimb. Această ordine trebuie să fie respectată şi în analiza
teoretică a formelor de activitate economică, fără descrierea unor "detalii" istorice.
Concepţia pozitivistă a apărut din filosofia pozitivismului, care studiază cunoştinţele
autentice (pozitive) ca rezultat al ştiinţelor empirice concrete (bazate pe experienţă),
ignorând filosofia lor – baza metodologică. În cazul unei astfel de abordări, se utilizează
metodele specifice "proprii" de cercetare:
 analiza situaţională (studierea unor situaţii concrete);
 explicarea (descrierea fenomenelor economice cu ajutorul metodelor şi modelelor
matematice).
Concepţiile de "sinteză" presupun unificarea elementelor analizate separat într-un tot
întreg şi se bazează pe îmbinarea în analiza economică a principiilor şi orientărilor
metodologice ale diferitelor şcoli economice. Un exemplu cunoscut de integrare
ştiinţifică îl reprezintă "sinteza neoclasică" efectuată de P. Samuelson.
„Noua eclectică” recunoaşte pluralismul metodologic în procesul de cunoaştere. O astfel
de abordare presupune consensul şi toleranţa între diverse teorii, concepţii, şcoli şi
utilizarea celor mai convenabile instrumente şi tehnici metodologice în procesul de
analiză a unor probleme concrete.
Metodele universale ale analizei economice
Alături de metodele specifice de cercetare, utilizate în cadrul unor abordări metodologice,
există şi metode de studiu comune şi universale:
 metoda abstracţiei ştiinţifice;
 analiza şi sinteza;
 inducţia şi deducţia;
28
 principiul "caeteris paribus";
 metoda analogiei;
 modelarea matematică;
 metoda analizei funcţionale;
 experimentul economic;
 unitatea analizei cantitative şi calitative.
Aceste denumiri sunt destul de sofisticate pentru cei neiniţiaţi în materie. Din aceste
considerente, le vom studia mai amănunţit. Metoda abstracţiei ştiinţifice
(abstractizarea) înseamnă concentrarea atenţiei asupra unui aspect pentru a-l analiza,
făcând abstracţie de celelalte aspecte.
"În analiza formelor economice nu poate fi folosit microscopul, nici reactivele chimice –
ele sunt înlocuite de puterea abstracţiei" (K. Marx, Capitalul).
Abstracţiile ştiinţifice dintotdeauna au fost mai vagi decât realitatea. Totodată, ele sunt
necesare pentru a înţelege esenţa – bazele multilaterale şi contradictorii alevieţii
economice, ce se repetă. În urma aplicării abstractizării, se elaborează noţiunile logice
– categoriile economice.
Metoda analizei şi sintezei apare ca o unitate a celor două părţi ale procesului de studiu
al fundamentelor economice complexe. Analiza ştiinţifică înseamnă descompunerea,
dezmembrarea procesului cercetat în elemente şi cercetarea fiecărui element ca parte a
unui tot întreg. Sinteza presupune unificarea elementelor fragmentare, a cunoştinţelor
"parţiale" obţinute în cadrul analizei într-un tot întreg.
Pentru descoperirea legităţilor mecanismului de formare a preţurilor în condiţiile
economiei de piaţă (cunoştinţe integre) la început se va efectua analiza "pe părţi" a
factorilor determinanţi: cerere, ofertă, conjunctura pieţei etc., iar mai apoi aceste
cunoştinţe vor fi integrate.
Metoda inducţiei şi deducţiei, de asemenea, este o metodă de cercetare
unitară. Inducţia reprezintă modul de a raţiona trecând de la fapte la teorie – de la
particular la general.

29
Pentru orice consumator, utilitatea fiecărei unităţi suplimentare de bun analogic (fie
zahăr, pastă de dinţi sau ciorapi) scade. Deci, putem concluziona că achiziţionarea unei
cantităţi mari de acelaşi bun trebuie să fie stimulată prin reduceri de
preţ. Deducţia presupune modul de raţionalizare în direcţie inversă: de la teorie la fapte
– de la general la particular. Astfel, reieşind din teoria echilibrului de piaţă, putem
pronostica acţiunile unor vânzători în situaţia de deficit.
Metoda ipotezei "caeteris paribus," * mai poate fi numită metoda "omisiunilor",
deoarece permite examinarea fenomenului în stare pură, nefiind influenţat de alţi
factori.
* Expresie latină preluată de teoria economică şi utilizată în construcţia modelelor
economice, în procesul de analiză a relaţiilor funcţionale dintre diferite variabile.
Ipoteza se utilizează pentru simplificarea tabloului economic real şi pentru efectuarea
unui studiu mai amplu al unor procese şi dependenţe. Metoda "omisiunilor" – "când
ceilalţi factori rămân neschimbaţi" – pleacă de la premisa că se schimbă numai
elementele analizate, iar restul parametrilor sunt stabili (relaţii sub forma "cauză –
efect").
De exemplu, la determinarea dependenţei între preţul mărfii şi volumul cererii, se
schimbă doar preţul, iar restul parametrilor şi factorilor (veniturile, gusturile
consumatorilor, moda) rămân neschimbaţi.
Ipoteza (presupunerea) "pe termen scurt" şi "pe termen lung" permite de a concretiza
limitele de timp pentru fenomenul studiat.
În particular, prezenţa în cadrul unei firme a pierderilor "pe termen scurt" nu duce la
insolvabilitatea ei, în timp ce, dacă e vorba de pierderi "pe termen lung", falimentul
devine real.
Metoda analogiei presupune utilizarea comparărilor şi confruntărilor (cu procesele
biologice, fizice, istorice).
Modelarea s-a transformat din instrument specific de cercetare în unul general.Modelul
reprezintă o "copie" simplificată, o descriere formalizată, o reproducere schematică a
unui proces economic.
30
Modelele economice se elaborează pentru a releva legităţile activităţii economice şi
pentru a face previziuni – prognozarea posibilelor schimbări în economie.
Modelul include principalii indicatori economici ai obiectelor cercetate şi
interdependenţa dintre ei. Pentru modelul verbal este caracteristică descrierea (text)
indicatorilor şi interdependenţa lor. Pe larg se utilizează modelele grafice (diagrame,
scheme, grafice), deoarece ele demonstrează convingător interdependenţa indicatorilor
economici.
Metoda analizei funcţionale este utilizată pentru descoperirea interdependenţei între
fenomenele economice. În calitate de argument se studiază mărimea variabilă
independentă, iar mărimea dependentă de ea apare în formă de funcţie. Dependenţele
funcţionale între fenomenele economice sunt redate cu ajutorul tabelelor, formulelor
algebrice şi graficelor. "O imagine face cât o mie de cuvinte"(Proverb chinezesc).
Forma tabelară (într-o coloană se arată valoarea argumentului, iar în alta – a funcţiei)
permite de a demonstra (vizual) interdependenţa dintre mărimile studiate. Evident, toate
mărimile poartă caracter discret (discontinuu).
Metoda experimentului reprezintă reproducerea artificială a unui proces (fenomen,
fragment) pentru cercetarea lui în condiţii mai favorabile. Experimentele se efectuează
pentru elucidarea unor întrebări, monitorizarea schimbărilor ce au loc.
Rezultatele prezintă interes în vederea adoptării unor decizii mai eficiente, precum şi
pentru perfecţionarea activităţii economice.
Sunt cunoscute în toată lumea experimentele efectuate cu firmele americane de către
Frederik W. Taylor, Henry Ford, în economia Angliei – de J. M. Keynes, în Germania –
de Ludwig Erhard. Economia sovietică a reprezentat şi ea un experiment, dar costurile lui
au fost enorme pentru societate.
Unitatea analizei cantitative şi calitative reflectă "dualitatea" naturii activităţii practice –
determinantele calitative şi cantitative. Este comod şi productiv de examinat unele
procese în parte, utilizând formule, calcule, numere.
Aprecierile cantitative sunt utile pentru evaluarea obiectelor fizice, fluxurilor marfare şi
monetare. De aceea, se utilizează pe larg astfel de indicatori economici ca volumul
31
producţiei, dinamica şi structura lui, nivelul inflaţiei şi şomajului, costul coşului de
consum, indicele dezvoltării umane. Totodată, se utilizează şi indicatori naturali-materiali
(tone, kilowatt/oră, decalitri, termen de timp, nivelul calităţii şi eficienţei), dar şi
indicatori monetari (preţuri, mărimea veniturilor, costul producţiei).
Multe întrebări complicate (determinarea vârstei de pensionare, selectarea mărfurilor cu
preţuri reglementate, organizarea asigurării medicale, eradicarea sărăciei, asigurarea
securităţii economice a naţiunii) pot fi soluţionate prin cercetarea complexă a aspectelor
ce ţin de conţinut, utilizând metodele analogiei, analizei socio-psihologice, abordarea
intuitivă, dezbaterile colective.
Finalizând digresiunea în metodologia ştiinţei economice, accentuăm că majoritatea
concepţiilor sunt "cu barbă" – ele au apărut în sec. XVIII-XIX. Însă, complexitatea şi
dezvoltarea activităţii sociale cer modernizarea abordărilor teoretice, metodologii de
cercetare mai eficiente, mai rezultative şi metode de cunoaştere perfecte.
Legile economice – legăturile cauzale, interne, necesare, esenţiale, generale,
repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice. În literatura din
Occident deseori ele sunt numite principii. Legile se "descoperă" şi se generalizează de
către savanţi. Cunoaşterea legităţilor economice permite oamenilor să-şi desfăşoare mai
raţional activitatea şi să prognozeze mai precis dezvoltarea situaţiei.
Diversitatea legilor economice
După caracterul lor, legile sunt principii neordinare, ce acţionează în economie. Unele
legi real se formează "în afara" omului, indiferent de faptul că ele coordonează, dirijează
activitatea economică. Alte legi se formează în baza psihologiei economice a subiecţilor
– conştiinţei economice, intereselor şi motivaţiilor comportamentului economic. Din
aceste considerente, în sfera economică se evidenţiază legităţi obiective şi subiectiv-
psihologice.
Legităţile obiective nu depind de voia, interesele, dorinţele oamenilor. Astfel de legi sunt
caracteristice pentru lumea fizică şi biologică (Legea conservării energiei, legile
mecanice, Legea lui Arhimede, legile ereditare). În economie, legile naturii sunt în
"coeziune" acolo unde se observă fenomene şi procese naturale. Printre ele se numără:
32
 ciclul de viaţă al omului ca fiinţă biologică; limitarea resurselor naturale; caracterul
sezonier al producţiei agricole, silvice şi piscicole; suprasolicitarea sezonieră a
transportului în turism; ritmul zilnic în lucrul staţiilor electrice şi transportului urban. În
plus, legături stabile există între procesele economice – odată cu creşterea şomajului se
observă diminuarea volumului (global) de producţie; creşterea preţului produsului (fără
îmbunătăţirea calităţii) diminuează competitivitatea lui; emisia unei mase de monedă
exagerat de mari conduce la diminuarea puterii de cumpărare; creşterea volumului de
producţie a unui bun duce la subproducţia altui bun – creşterea costului de oportunitate
(aceste şi alte legităţi vor fi studiate mai amănunţit în cadrul cursului nostru).
Legităţile subiectiv-psihologice reprezintă raporturi stabile, intermediate de prezenţa
subiecţilor (oamenilor) prin interesele, obiectivele, preferinţele şi deprinderile lor.
Drept exemplu poate servi:
 Legea psihologică fundamentală a lui Keynes , conform căreia oamenii îşi măresc
consumul pe măsură ce venitul lor creşte, dar într-o proporţie redusă;
 Legea utilităţii marginale descrescânde confirmă că, începând cu un anumit
moment, unităţile suplimentare din fiecare produs vor aduce consumatorului satisfacţie
suplimentară redusă.
Caracterul istoric al legilor economice
O trăsătură distinctivă a legilor economice, în raport cu legile naturii, este caracterul
lor istoric: acţiunea lor este limitată de anumite perioade de timp. Pe parcursul întregii
istorii a civilizaţiei umane acţionează un grup de legi ce exprimă bazele dezvoltării
producţiei sociale: Legea diviziunii productivităţii muncii sociale, Legea creşterii
nevoilor etc. Aceste legi sunt definite ca legi generale, care acţionează în toate
formaţiunile social-economice.

33