Tema 9. Cultura și economia.

1. Definirea conceptului de cultură.

2. Raportul dintre cultură şi societate, cultură şi civilizaţie, cultură şi economie.
3. Noțiune de cultură economică. Corelația dintre diversitatea culturală și dinamica dezvoltării
economice.
4. Corelația dintre religie și economie. Influența religiei asupra dezvoltării economice a societății.
Influența tradițiilor religioase asupra comportamentului economic.

1. Conceptul de cultură. Structura și funcțiile culturii

Cultura, un complex fenomen social este studiată în cadrul filosofiei cu precădere de către
filosofia culturii. Filosofia culturii s-a constituit la sfârşitul secolului XIX. La constituirea sa ca
disciplină distinctă şi-au adus contribuţia diverși gânditori - E.B.Tylor, O. Spengler, Kroeber,
Kluchohn, Malinowscki, Linton, Toynbee, Huntington, P. Andrei, D. Gusti, L. Blaga, T.Vianu, S.
Mehedinţi etc. Ea include în problematica sa preocupări pentru studierea: a) legilor genezei şi
dezvoltării culturii; b) structurii şi funcţionalităţii valorilor culturale; c) raporturilor dintre
dimensiunile axiologice, comunicaţionale şi acţionale ale culturii, dintre cultură şi civilizaţie; d)
fundamentului cultural al personalităţii; e) raportului dintre naţional şi universal în geneza şi
conţinutul valorilor culturale.
Termenul de "cultură" (lat. "cultura"), etimologic, desemna cultivarea pământului. Conceptul a
fost introdus de E.B.Tylor, prin lucrarea "Cultura primitivă", apărută în 1871. Cultura, remarca
Tylor, semnifică un "ansamblu complex al cunoştinţelor, credinţelor religioase, al artei, moralei,
obiceiurilor şi al tuturor celorlalte capacităţi şi obişnuinţe pe care le dobândeşte omul ca membru al
societăţii".
Se disting diverse perspective de abordare a conceptului de cultură:
a) filosofică (Hegel, Cassirer etc.) – care pornind de la premisa distincţiei dintre om, natură
şi cultură – defineşte cultura umană ca fiind "procesul autoeliberării progresive a omului" [E.
Cassirer, "Eseu despre om", 1994, p. 314];
b) antropologică (Tylor, White, Kroeber, Linton) – care priveşte cultura ca "suma ideilor,
reacţiilor condiţionate de comportament pe care membrii unei societăţi le dobândesc prin instruire
şi imitare" [R. Linton, "De l'homme", 1968, p. 319],
c) istorică (Hegel, Tylor, Aron, Mehedinţi ş.a.) – ridică problema distincţiei sau identităţii, a
separării sau unităţii celor doi termeni consacraţi în analiza fenomenului cultural: cultura şi
civilizaţia;

1
 d) informaţională (Cassirer, Moles, Habermas etc.) – defineşte cultura din perspectivă
informaţională-comunicaţională: "suma probabilităţilor de asociere de tot felul care există între
elementele de cunoaştere" (A. Moles, "Sociodinamica culturii")
Cea mai rpspândită și aproape general-acceptată este următoarea definiție a culturii:
Cultura este totalitatea de valori materiale și spirituale, create de către om de la apariția sa până în
prezent.
Cultura are o anumită structură.
Din punctul de vedere al sferei, cultura cuprinde:
1. domeniul valorilor materiale  întreaga varietate a bunurilor materiale existente pe o anumită
treaptă de dezvoltare a societăţii, mijloacele de muncă, de comunicaţie, tehnica, aparatura
ştiinţifică etc.;
2. domeniul valorilor spirituale  totalitatea valorilor spirituale determinate de progresul conştiinţei
sociale: valorile ştiinţifice, economice, politice, juridice, filosofice etc.
Există diverse tipuri de cultură:
După natura agentului, calitatea valorilor conţinute şi aria răspândirii, cultura se poate clasifica în:
1. cultură de masă  destinată satisfacerii gustului publicului larg şi difuzate prin mijloacele mass-
media; este o creaţie a societăţii industriale, o cultură de consum cotidian. O formă degradată a
culturii de masă este kitsch-ul, un produs pe gustul omului mediocru, fenomen întâlnit în artă,
modă etc.;
2. cultura populară  creaţia anonimă, folclorică, colectivă şi orală  cuprinde totalitatea
credinţelor, miturilor, cunoştinţelor empirice, legendelor, basmelor, proverbelor, cântecelor,
dansurilor păstrate şi transmise prin tradiţie;
3. cultura naţională  cultura unui popor, formată din valorile moştenite, valorile universale şi
valorile nou create;
4. cultura individuală  A. Moles definea cultura individuală ca "urma lăsată asupra individului de
informaţia ce ajunge la individ prin cuvânt, imagine şi sunet"; ea este rezultatul acţiunii
convergente a logosferei (cuvintelor), eidosferei (imaginilor) şi ecosferei (sunetelor);
După fundamente şi finalitate, cultura poate fi structurată în: cultură generală, cultură
profesională, cultura umanistă şi cultura tehnică.
Distingem cultură Occidentală și Orientală, cultura tineretului și cultura studenților, etc.

2
 Cultura are următoarele funcţii: 1. cognitivă; 2. axiologică; 3. comunicaţională; 4.
praxiologică (creativă)
O componentă importantă a culturii o reprezintă valorile. De studiul acestora se preocupă
axiologia. Conceptul de axiologie, etimologic, derivă de la termenii greceşti "axios" (preţios, demn
de stimă) şi "logos" (teorie); are sensul de teorie, ştiinţă a valorilor.
Bazele axiologiei au fost puse începând cu a doua jumătate a secolului XIX. La dezvoltarea
acestui domeniu au contribuit Rickert, Windelband, Scheler, N. Hartmann, P. Andrei, L. Blaga, M.
Florian, M. Ralea, E. Lovinescu, T. Vianu etc.
Axiologia îşi propune să studieze: a) geneza, natura, structura, evoluţia şi justificarea valorilor;
b) ierarhizarea, realizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială; c) unitatea şi diversitatea,
continuitatea şi discontinuitatea valorilor; d) corelaţia, legităţile şi dinamica valorilor; e) relaţia
dintre procesul istoric de constituire a valorilor şi încorporare a acestora în sfera motivaţiei
individului, sensul vieţii şi atitudinea omului faţă de valori.
Există mai multe teorii cu privire la natura și esența valorilor:
a) Teoriile subiectiviste (psihologiste) susţin că valorile sunt un produs subiectiv al omului, al stărilor
sale psihologice, al sentimentelor, emoţiilor sau voinţei.
b) Teoriile obiectiviste susțin că valoarea își are originile în obiectul care o întruchipează şi mai
puţin în subiectul care o evaluează.
c) Teoriile relaţioniste privesc valoarea ca pe o relaţie de apreciere, o relaţie socială dintre
subiect şi obiectul valorizat, apreciere ce se sprijină pe date obiective, criterii istoriceşte şi
socialmente determinate de practica socială.
Valoarea reprezintă tot ceea ce are importanță majoră pentru om. Valorile sunt criterii
evaluative şi standarde de judecată pentru a putea preţui lucrurile, ideile, sentimentele în raport cu
calitatea acestora de a fi sau nu dezirabile, de a reprezenta ceea ce este frumos, just, adevărat, demn
etc.; ele se referă numai la ce este semnificativ pentru sensul vieţii omului.
Omul trăieşte în câmpul valorilor. Vorbim de o diversitate de valori – economice, politice,
estetice, etice, ştiinţifice, teoretice, umaniste etc. Se poate vorbi de valori fundamentale ale
societăţii, valori preţuite în orice epocă sau orânduire socială: adevărul, libertatea, binele, frumosul,
fericirea, dreptatea, ideile ştiinţifice, operele de artă.

3
Sunt valori personale, aparţin strict individului, şi se comportă ca valori-mijloc. Sunt valori cu
caracter naţional şi internaţional, se află sub protecţia unor organisme internaţionale care le
garantează conservarea şi viitorul.
Valorile politice (libertatea, democraţia, statul de drept, pluralismul etc.) vizează raporturile
omului, ale individului cu statul, cu partidele, cu instituţiile şi ideologiile politice; exprimă
finalităţile sistemului social-politic, tipurile de raporturi sociale fundamentale dominante în
societate, conţinutul şi structura puterii, mecanismele exercitării conducerii politice, drepturile,
libertăţile, obligaţiile politice ale cetăţenilor, ideologiile politice.
Valorile juridice (dreptatea, justiţia, legalitatea, constituţionalitatea, independenţa, egalitatea în
drepturi, conştiinţa civică, drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţeneşti etc.) reglementează relaţia
individului cu ordinea de drept, cu instituţiile juridice.
Valorile morale (binele, răul, echitatea, responsabilitatea, umanismul, solidaritatea umană,
fericirea, caritatea, altruismul, cumpătarea etc.) reglementează relaţiile interpersonale, contribuie la
realizarea armoniei axiologice, configurarea sensului vieţii şi existenţei umane. Ele sunt valori-
scop, valori personale, au un caracter imperativ prin dimensiunea normativă.
Valorile ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate etc.) ocupă un loc sui generis în constelaţia
valorilor culturale ale lumii contemporane. Acest loc privilegiat se datorează, în opinia lui K.
Popper, capacităţii ştiinţei de a asigura progresul cunoaşterii umane, de a furniza instrumente
pentru această cunoaştere, de a aplica rezultatele ei în practică.
Valorile estetice (frumos, tragic, comic, sublim etc.) sunt creaţii de ordin cultural, sunt valori-
scop, au un caracter singular, concret, unic, irepetabil şi dezinteresat. Ele satisfac aspiraţii spirituale
şi nu nevoi materiale.
Valorile religioase (divin, sacru, tabu, profan, iubirea faţă de aproape etc.) sunt valori-scop, se
bazează pe credinţă şi revelaţie, pe sentiment şi trăire, au un rol însemnat în relaţiile cu celelalte
valori, în educarea morală a indivizilor, în perfecţionarea relaţiilor sociale, în dezvoltarea culturii şi
civilizaţiei umane;
Valorile economice sunt valori-mijloc, reprezintă, prin natura lor, modalităţi, căi,
instrumente de realizare, de obiectivare în acţiunea concretă a anumitor scopuri. Ele răspund unor
necesităţi, trebuinţe esenţiale ale omului în planul relaţiilor sale cu natura şi societatea. În cadrul
valorilor economice - tehnica, mijloace de producţie, resurse, metode şi procedee de organizare şi
conducere a producţiei de bunuri, avuţia, prosperitatea, bunăstarea etc. - munca este o valoare
4
centrală, fiind privită ca activitate producătoare atât de bunuri materiale, cât şi spirituale, deţine,
după cum afirmă G. Lukas, o "prioritate ontologică". Valorile economice sunt utilitare, sumative,
au o expresie materială, acţională, simbolică (banii), informaţională, teoretică.
Referindu-se la creaţiile de cultură ale umanităţii în cursul
istoriei, adică la mituri, concepţii religioase, viziuni metafizice,

Interacțiunea dintre cultură și economie.

Atât cultura, cât şi economia sunt subsisteme ale sistemului social, sunt elemente relativ
autonome în cadrul acestui întreg, dar care interacţionează şi se influenţează reciproc. Vorbind
despre factorul cultural, acesta nu poate fi ignorat în analiza sferei economice. Deja fondatorii
teoriei economice clasice, Adam Smith şi John Stuart Mill, considerau că factorii culturali au
uneori o mai mare influenţă asupra comportamentului economic al oamenilor decât aspiraţia
acestora a obţine profit.
Tradiţiile şi obiceiurile proprii anumitor etnii, confesiuni, influenţează realizările lor economice.
Examinând raportul dintre cultură şi economie, vom defini cultura ca pe un sistem de valori,
norme, tradiţii, care reglementează, orientează comportamentul uman, inclusiv în sfera economiei.
În activitatea sa economică, fiecare naţiune se bazează pe un fundament de orientări culturale
relativ stabile. Acestea din urmă se modifică mai lent decât factorii de natură economică, politică,
tehnologică. Unele şi aceleaşi modele economice funcţionează diferit în diferite condiţii socio-
culturale, iar împrumuturile economice (modele de organizare a muncii, introducerea maşinilor şi
mecanismelor noi) se înrădăcinează fie mai uşor, fie mai greu, cum ar fi în societăţile tradiţionale.
În legătură cu funcţionarea tandemului „cultură-economie”, examinând locul culturii în
economie, trebuie de atras atenţie mai ales la caracterul dublu al influenţei ei asupra stării
economice a societăţii în întregime.
Cultura are implicaţii asupra economiei prin elementele sale, unul dintre ele fiind religia. Etica
muncii constituie o valoare importantă în sistemul valorilor religioase, dar religiile mondiale
influenţează în mod diferit activitatea economică.
Sistemul de valori spirituale din cadrul culturii poate accelera, sau împiedica dezvoltarea
economică. În acest sens este elocvent exemplul ţărilor post-sosialiste. Dezvoltarea economiei de
piaţă în aceste societăţi necesită un corespunzător suport valoric. Dar o parte dintre valori, mai ales
cele împărtăşite de către persoanele mature şi cele de vârsta a treia nu doar nu sunt sincronice
5
schimbărilor economice actuale, ci sunt chiar contradictorii. Şi aici apare un conflict permanent
dintre economie şi cultură. Trecerea la economia de piaţă în ţările post-socialiste este încetinită de
faptul că economia de piaţă cere de la individ aşa valori ca iniţiativa personală, responsabilitatea
pentru soarta proprie. Dar oamenii s-au obişnuit să aştepte aceasta de la structurile statale.
Economia de piaţă cere ca omul să fie orientat spre realizarea succesului, concurenţă,
profesionalism, susţinerea inovaţiei. Iar purtătorii culturii economice de piaţă trebuie să posede un
sistem flexibil de orientări valorice. Dar multe dintre persoanele educate într-un sistem de
comandă, fără iniţiativă, în momentul în care li se micşorează nivelul de trai, sunt dispuşi mai
degrabă să muncească mai mult la locul de muncă, să mizeze pe garanţii sociale din partea statului.
Din perspectiva atitudinii faţă de muncă în cadrul sistemelor economice actuale oamenii se pot
împărţi în două grupuri. Reprezentanţii primului grup sunt de acord să trăiască mai modest, dar să
aibă un nivel de venit asigurat şi fără riscuri. Cei dintr-al doilea grup sunt de acord să rişte, să
manifeste iniţiativă, pentru a avea un venit mai mare. Anume persoanele din cel de-al doilea grup
sunt reprezentanţi ai comportamentului economic de piaţă, purtători ai valorilor economiei de
piaţă. Pentru reuşita economiei de piaţă în ţările menţionate mai sus, inclusiv în Republica Moldova,
este necesară existenţa unei ideologii a economiei de piaţă, „coagularea” unui sistem integru de
valori ale economiei de piaţă. Actualmente, însă, sistemul de valori, care privesc funcţionarea
economiei din cultura moldovenească este unul eclectic, incluzând în sine tradiţii seculare,
experienţa sovietică şi liberalism.
Una dintre valorile necesare pentru dezvoltarea eficientă a economiei de piaţă este încrederea în
alte persoane. În momentul în care oamenii nu au încredere în alte persoane, aceasta constituie o
barieră în faţa unor acţiuni colective, a negocierilor, etc. În Republica Moldova gradul de încredere
în ceilalţi oameni este destul de jos. Conform Barometrului Opiniei Publice, în noiembrie doar o
mică parte, de obicei, în jur de 30% din cei chestionaţi considerau că poţi să ai încredere în
majoritatea oamenilor, pe când în jur de 60% considerau că nu poţi să ai.
Normele morale din cadrul culturii, atitudinea faţă de muncă pot fi uneori mai importante pentru
dezvoltarea economiei decât resursele naturale. Aceasta se confirmă prin reuşitele activităţii
economice ale Japoniei şi Elveţiei, ţări sărace în resurse naturale. Invers, uneori abundenţa
resurselor poate să împiedice dezvoltarea economiei şi să creeze o atitudine iresponsabilă faţă de
muncă, delăsare, ceea ce se poate observa în Rusia.

6
 Importanţa factorilor culturali pentru dezvoltarea economiei se poate conchide şi din faptul că în
societăţile multiculturale, unde există posibilităţi economice egale pentru toate etniile, unele
minorităţi etnice realizează succese economice mai pregnante decât altele (de exemplu, chinezii în
Filipine, în Indonezia, dar într-o oarecare măsură şi în Statele Unite ale Americii).
În momentele istorice în care printre valori guvernează doar profitul, iar valoarea omului este
redusă la minimum, atunci când în cultură predomină exclusiv valorile materiale, aceasta duce la
apariţia piramidelor financiare, la crearea reţelelor de vindere a narcoticelor, la crearea pieţei
tenebre, etc. Aceste activităţi economice sunt menite din start să se soldeze cu îmbogăţirea unora şi
consecinţe negative, dacă nu tragice pentru alţii.
La rândul său, şi economia influenţează cultura. Implementarea unor noi instituţii economice, a
unui sistem economic diferit de cel precedent poate să creeze valori noi şi să le schimbe pe cele
vechi. Implementarea economiei de piaţă în Republica Moldova dezvoltă aşa caracteristici ale
culturii, cum ar fi pragmatismul, orientarea la trebuinţele şi necesităţile individuale. Societăţii
occidentale i-au trebuit 400 de ani pentru ca la nivel spiritual să creeze aşa idealuri, care să îl facă
pe om din copilărie şi până la adânci bătrâneţe să muncească intensiv. În aceste condiţii munca şi
banii devin un scop în sine. Ele asigură o bunăstare durabilă, dar sărăcesc spiritual omul. [Goliţ,
2000 p. 26] Trecerea la economia de piaţă în ţările post-socialiste a însemnat pierderea orientărilor
culturale atât la nivel de individ, cât şi la nivel de societate. Repartizarea neechitabilă a bogăţiilor şi
resurselor, îmbogăţirea ilegitimă a unei pături restrânse de oameni şi sărăcirea considerabilă a
altora a produs o deformare a valorilor, inclusiv o diminuare a valorii vieţii omului. Dar valorile
culturale nu se schimbă neapărat odată cu schimbarea economiei. Persoanele profund religioase de
obicei continuă să împărtăşească în principal aceleaşi valori pe care le-au avut anterior.
O proiectare a culturii asupra relaţiilor economice o reprezintă cultura economică, care
reprezintă un ansamblu de norme şi valori ce reglementează comportamentul economic şi are rol de
memorie socială a dezvoltării sociale, influenţează transmiterea, selecţia şi reînnoirea valorilor,
normelor şi necesităţilor care funcţionează în sfera economică. Cultura economică este un mod de
interacţiune dintre conştiinţa economică şi gândirea economică, care reglementează participarea
indivizilor şi a grupurilor sociale la activitatea economică. Conştiinţa economică a societăţii
noastre nu a avut necesitatea să se schimbe o perioadă foarte mare. De aceea ea este pasivă şi
nedezvoltată. Cultura economică, ca şi cultura în general, îndeplineşte rol de memorie socială a
societăţii, a acelui segment al societăţii, care este legat de istoria dezvoltării relaţiilor sociale.
7
Adică, putem să vorbim despre o funcţie de transmitere a culturii, de transmitere din trecut în
prezent şi în viitor a normelor, valorilor, modelelor de comportament socio-economic. Cultura
economică poate fi privită ca norme şi tehnologii care asigură folosirea raţională a resurselor
pentru obţinerea profitului şi eficienţei maxime în sfera economică.
Dezvoltarea economică nu este însoţită întotdeauna de o înflorire în sfera moralei. Iar crizele
economice, din contra, pot crea fundament pentru dezvoltarea spiritualităţii şi implementarea
normelor morale în economie.
Factorul cultural are un anumit impact asupra economiei și efecte considerabile în creştere
economică. În alte cuvinte, datorită culturii proprii, unele state cunosc progresul economic mai
repede decât altele.
Cultura este prezentă în fiecare decizie economică pe care o ia individul, fără a conştientiza
acest lucru. Cauza acestei realităţi contă în faptul că nimeni nu îşi poate alege cultura sa, religia
poate deveni o opţiune, însă cultura în întregul său înţeles, nu. Si asta pentru că fiecare se naşte
într-o anumită societate şi preia în mod natural valenţele acelui mediu. Hayek susţinea acest punct
de vedere, argumentând că doar parţial alegerile economice ale individului provin din dorinţa sa
conştientă, similar ca în acţiunile de zi cu zi. „Mintea unui om este produsul civilizaţiei în care a
crescut şi este în mare parte necunoscătoare în privinţa experienţelor care au condus la formarea
sa”.
Prosperitatea economică își face simțită prezența în țările unde valorile culturale sunt
compatibile cu valorile capitaliste. Cultura are potențialul de a constrânge activitățile economice,
creând regulile scrise și nescrise ale jocului. Culturile naționale reflectă problemele și provocările
esențiale pe care societățile sunt nevoite să le confrunte pentru a reglementa activitățile umane.
Fundalul cultural generează un sistem de recompense și sancțiuni ce modelează deciziile
individuale. Neglijarea componentei culturale ar fi cu siguranță o eroare, ce ar priva știința
economică de o serie de contribuții valoroase.
Diversitatea culturală este un fenomen de bază al societăţii. Ea vizează diferenţele culturale
existente între oameni, precum şi cele dintre grupuri diverse, ca identităţi multiple: tradiţii,
obiceiuri, modul de abordare a educaţiei şi a societăţii din perspectivă interculturală. Diversitatea
culturală poate fi o resursă, în care creaţia şi cooperarea artistică trăiesc experienţe provocatoare.
Recunoaşterea diversităţii culturale precum şi valorificarea acesteia în viitor antrenează cu
sine şi necesitatea elaborării, adoptării şi promovării unor politici specifice, care să o pună în
8
valoare. În urma promovărilor consumului de servicii culturale diverse şi a participării membrilor
comunităţii la evenimente interculturale, apelând la pluralismul serviciilor de informare şi susţinere
a evenimentelor culturale şi interculturale poate avea loc o facilitare a comunicării interculturale.
Diversitatea culturală presupune o abordare integratoare în domeniile politicului, economicului,
socialului şi legalului.
Atât cultura, cât şi economia sunt subsisteme ale sistemului social, sunt elemente relativ
autonome în cadrul acestui întreg, dar care interacţionează şi se influenţează reciproc. Vorbind
despre factorul cultural, acesta nu poate fi ignorat în analiza sferei economice. Deja fondatorii
teoriei economice clasice, Adam Smith şi John Stuart Mill, considerau că factorii culturali au
uneori o mai mare influenţă asupra comportamentului economic al oamenilor decât aspiraţia
acestora a obţine profit.
Tradiţiile şi obiceiurile proprii anumitor etnii, confesiuni, influenţează realizărilor lor
economice. Din perspectiva metodologică a investigării activităţii omului în sfera economică este
important ca acesta să fie examinat nu doar ca homo economicus, omul care acţionează raţional şi
din interes propriu, individul ca simplu agent economic ci şi ca homo culturalis, omul integrat într-
un sistem de factori socio-culturali. Activitatea economică se realizează întotdeauna într-un mediu
cultural, chiar dacă aceasta nu se conştientizează întotdeauna.
Cultura organizaţională poate fi privită ca modul în care organizaţia rezolvă probleme pentru a-
şi atinge nişte scopuri specifice şi a supravieţui pe termen lung. Este un organism holistic,
determinat istoric, construit social şi dificil de schimbat.
Cultura organizaţională îmbunătăţeşte stabilitatea organizaţiei şi oferă membrilor acesteia acea
înţelegere de care au nevoie pentru a descoperi sensul evenimentelor şi activităţilor care au loc în
organizaţie (în cadrul activităţilor de fiecare zi).
Astfel, Hofstede, Neuijen, Ohayo şi Sanders au arătat că esenţa culturii organizaţiei pare să se
afle mai mult în practicile cotidiene decât în valorile împărtăşite. Această concluzie a fost obţinută
în urma unui studiu a douăzeci de organizaţii din Danemarca şi Olanda, care a relevat că valorile
angajaţilor diferă mai mult în funcţie de caracteristici demografice, cum ar fi naţionalitate, vârstă
sau educaţie, decât în funcţie de organizaţie.
Cultura organizaţională are trei atribute principale: direcţia impactului, anume direcţia în care
cultura conduce organizaţia- influenţa asupra comportamentului, fie către îndeplinirea scopurilor
definite în strategia organizaţiei, fie împotriva misiunii şi scopurilor formulate în mod formal;
9
nivelul de pătrundere al impactului- cât de răspândită sau împărtăşită este cultura între membri
organizaţiei; puterea impactului, adică nivelul de presiune exercitat de cultură asupra membrilor
organizaţiei, indiferent de direcţia acesteia.
Cât priveşte clasificarea propriu-zisă a culturii organizaţionale, există multe variaţiuni ca denumire
a tipului de cultură, dar cea mai cuprinzătoare clasificare aparţine autorilor Deal şi Kennedy.
Aceştia propun patru tipuri de cultură organizaţională, în funcţie de doi factori: gradul de risc
asociat procesului decizional din organizaţie şi viteza cu care organizaţia obţine feedback în
privinţa succesului deciziilor luate. Cultura antreprenorială, a celor puternici (“tough-guy”) este
creată de antreprenori care îşi asumă riscuri mari şi au nevoie de feedback rapid. Acest tip de
cultură conduce la îmbogăţiri rapide şi căderi la fel de rapide şi spectaculoase. Este caracteristică
organizaţiilor din domeniul reclamei, consultanţei, construcţii sau divertismentului. Ritualurile sunt
adesea legate de superstiţii, iar punctul slab îl constituie nevoia de feedback rapid, care distrage
atenţia de la investiţiile pe termen lung. Cultura muncii intense şi a influenţei are nevoie de un
feedback rapid, de tip „da” sau „nu”. Caracteristica de bază este absenţa riscului pentru angajaţi şi
activitatea intensă. Acest tip de cultură organizaţională este întâlnită în domeniul vânzărilor,
agenţiilor imobiliare sau în producţia de echipamente. Cultura pariului pe propria companie este
caracteristică organizaţiilor din domeniul petrolier, de transport aerian sau arhitectură. Acest tip de
cultură implică asumarea unor riscuri mari, iar feedback-ul apare după o lungă perioadă de
aşteptare, ceea ce implică frustrări sau vulnerabilitate datorată fluctuaţiilor economice în perioada
de aşteptare a rezultatelor. Organizaţiilor din domeniul public sau guvernamental le este
caracteristică cultura de proces. Aceasta oferă feedback dar nu implică riscuri. Se pune accent pe
proceduri şi elaborarea de documente scrise care să ofere protecţie în cazul eşecurilor. În această
cultură, care are ca punct slab birocraţia, titlurile şi poziţia în organizaţii sunt foarte importante.
Observarea organizaţiilor care acţionează în acest moment arată că există cazuri în care aceste
tipuri de culturi organizaţionale sunt amestecate în interiorul unei organizaţii. Astfel, culturile
prezentate pot fi caracteristice unor departamente diferite şi intră în competiţie. Liderii acestor
organizaţii trebuie să fie conştienţi de aceste circumstanţe pentru a putea controla modificările
climatului intern. O altă clasificare, folosind denumiri din viaţa de zi cu zi, aparţine lui Jeffrey
Sonnenfeld. La fel ca autorii precedenţi, Sonnenfeld recunoaşte patru tipuri de cultură
organizaţională. Cultura de academie există acolo unde angajaţii sunt foarte specializaţi şi au
tendinţa de a nu-şi schimba locul de muncă. Organizaţia oferă un mediu stabil, în care angajaţii pot
10
dezvolta şi exercita ceea ce au învăţat. Exemple de astfel de culturi organizaţionale se pot regăsi în
universităţi, spitale, corporaţii mari, etc. Cultura de echipă de baseball se întâlneşte atunci când
angajaţii sunt „agenţi liberi” cu abilităţi foarte preţuite în interiorul organizaţiei. Datorită abilităţilor
deosebite, angajaţii pot uşor să-şi găsească loc de muncă în altă parte şi primesc, în fapt, numeroase
oferte de serviciu. Acest tip de cultură poate fi întâlnit în organizaţii cu mediu dinamic şi care îşi
asumă riscuri foarte des, cum sunt băncile de investiţii, firmele de advertising, etc. Cultura de club
aparţine organizaţiilor unde cea mai importantă cerinţă pentru angajaţi este să se integreze în
interiorul grupului. De obicei, se fac angajări din exterior pentru posturile de la nivelele ierarhice
joase, iar angajaţii rămân şi urcă pe scara ierarhică a organizaţiei, promovarea efectuându-se numai
din interior. Una din valorile principale pentru acest tip de organizaţie este vechimea angajaţilor.
Exemple: armata, firmele de avocaţi, etc. În final, cultura de fortăreaţă face ca angajaţii să nu ştie
niciodată dacă vor fi concediaţi sau nu. Organizaţiile cu cultură de fortăreaţă sunt adesea supuse
reorganizărilor masive şi există multe oportunităţi pentru cei care posedă acele abilităţi specializate
cerute de momentul istoric (eg. abilităţi din domeniul informatic în ţara noastră în momentul de
faţă). Astfel de cultură au băncile de economii şi împrumuturi, marii fabricanţi de maşini, etc.
Cultura organizaţională controlează, evident, comportamentul membrilor unei organizaţii după
cum s-a arătat mai devreme în acest capitol. Există patru modalităţi de bază în care o cultură, sau,
mai bine zis membrii grupului de referinţă care reprezintă cultura creează niveluri mari de
consistenţă comportamentală. Acestea sunt normele sociale, valorile împărtăşite, valorile sociale şi
credinţele de bază, toate descrise în detaliu mai devreme. Schimbarea culturii organizaţionale este
dificilă şi consumă foarte mult timp deoarece, după cum s-a mai arătat, „cultura” îşi are rădăcinile
în istoria colectivă a organizaţiei, şi o mare parte din această istorie este în afara graniţelor
conştientului. Schimbarea culturii organizaţionale implică, în mod inevitabil, dualitatea creaţiei şi
distrugerii; fie că este vorba de schimbarea vechilor structuri sau de crearea unora noi, membrii
organizaţiei vor trebui să îşi modifice credinţele şi comportamentele. Deoarece în cadrul
organizaţiilor există un grad de schimbare incrementală inevitabilă şi deoarece oamenii au tendinţa
de a-şi modifica comportamentul şi schimbările în grade si modalităţi diferite, discutarea
schimbării culturii organizaţionale poate provoca confuzie în lipsa definirii clare a diferenţei între
schimbările substanţiale şi fluctuaţiile/ajustările minore. De obicei, prin afirmaţia „trebuie să
schimbăm cultura organizaţiei”, se înţelege schimbarea unui model de comportament, de exemplu:
acordarea de mai multă atenţie sarcinilor, începerea şedinţelor la timp prin fixarea punctualităţii ca
11
valoare a managementului şi alte seturi de comportamente. Aceste seturi de comportamente pot fi
schimbate prin schimbarea structurii organizaţiei (regulile, regulamentele, sistemele de răsplătire a
comportamentelor pozitive), a schimba cultura organizaţiei înseamnă
schimbarea mecanismelor care stau în spatele acestor modele de comportament: anume, normele,
valorile sociale, etc. După cum am văzut deja, acestea din urmă sunt adesea subconştiente şi, ca
atare, foarte dificil de schimbat. Schimbarea structurii prin schimbarea unei reguli şi a
mecanismului care o determină este relativ simplă în comparaţie cu schimbarea unei valori sociale.
Clasificarea culturilor organizaţionale implică o serie de dificultăţi datorită diversităţii
organizaţiilor şi eterogenităţii criteriilor promovate de diferiţi autori. O sinteză a concepţiilor
prezente în literatura de specialitate este prezentă în tabelul 2:
Nr.
Criteriul de clasificare Tipuri de culturi organizaţionale
Crt
1 Sfera de cuprindere Cultură dominantă şi subculturi
2 Intensitate Culturi puternice şi slabe
3 Caracter Culturi pozitive şi negative
4 Nivelul de participare Culturi participative şi non-participative
5 Gradul de risc şi rapiditatea feed- Culturi de tip dur, cultura celor ce lucrează cu
back-ului însufleţire, cultura pariază pe compania ta,
cultura proces
6 Configuraţia Cultura tip “pânză de păianjen”, “reţea”, “roi”,
“templu”
7 Egalitate-ierarhie şi orientarea Cultură orientată spre oameni, putere, împlinire,
spre persoană, orientarea spre roluri
sarcină
8 Reguli de schimb între individ şi Mecanism de piaţă, mecanism birocratic,
organizaţie mecanism de clan.
9 Modele de comunicare Culturi de tip “high context” şi culturi de tip
“low context”
10 Structura organizaţiei Culturi de tip organic, culturi de tip mecanic,
culturi mixte

12
 11 Sociabilitatea şi solidaritatea Cultura tip reţea, comunitară, fragmentară,
mercenară
Culturile dominante sunt cele împărtăşite de marea majoritate a membrilor organizaţiei; în plus, în
orice organizaţie există subculturi. De exemplu, fiecare departament al firmei poate avea propria
cultură, împărtăşind în acelaşi timp cultura dominantă a organizaţiei (compartimentul de marketing
poate avea o cultură diferită de cea a compartimentului de producţie sau a celui financiar).De
asemenea, putem identifica subculturi şi în funcţie de ocupaţiile membrilor organizaţiei (subcultură
managerială, subcultura muncitorilor, a funcţionarilor administrativi). Fiecare profesie atrage şi
reţine indivizi care au motivaţii, interese, cunoştinţe şi aptitudini similare. Prin urmare, în
organizaţii pot exista subculturi potrivit formării profesionale, adică subcultura economiştilor,
inginerilor, juriştilor sau tehnicienilor.Unele dintre cele mai interesante studii privind subculturile
sunt cele ale lui Sainsaulieu : _, întreprinderea este o reuniune de subgrupuri, fiecare dintre ele
având propriul mod de reprezentare, propria relaţie cu munca şi organizaţia, propriul mod de a
vedea viaţa în organizaţie, precum şi un mod propriu de a analiza experienţele
În culturile puternice, membrii organizaţiei se identifică cu scopurile acesteia, acţionând împreună
pentru a le atinge. Cultura puternică este susţinută şi răspândită prin ritualuri, ceremonii şi mituri.
Existenţa unei culturi forte nu presupune neapărat şi existenţa unor performanţe deosebite ale
firmei, acestea depinzând şi de compatibilitatea strategiei cu valorile promovate.În culturile slabe,
valorile şi normele sunt neomogene şi difuze, angajaţii sunt puţin motivaţi, iar contradicţiile
culturale generează conflicte.
Culturile pozitive se caracterizează prin omogenitatea valorilor şi perspectivele unei motivări
pozitive. Ele pun accent pe participare, adaptare la mediu, încredere şi comunicare. Deşi este
acceptat faptul că aceste culturi generează performanţe ridicate, ele se pot rigidiza dacă pierd
contactul cu mediul ambiant.Culturile negative se întâlnesc de regulă în organizaţiile mari care
promovează birocraţia şi centralizarea excesivă. Se caracterizează prin lipsa încrederii în individ,
concentrarea deciziei la niveluri superioare, ignorarea intereselor clienţilor, acţionarilor şi
personalului. Cultura negativă poate contribui treptat la falimentul firmei. Trecerea de la o cultură
negativă la una pozitivă se poate realiza prin identificarea şi punerea în valoare a unor lideri
carismatici. Cu toate acestea, culturile negative nu implică întotdeauna necesitatea schimbării,
uneori putând fi compatibile cu mediul firmei.

13
Culturile participative se caracterizează prin încrederea în subordonaţi deschiderea faţă de
comunicare, rezolvarea problemelor în grup, autonomia angajaţilor :Totuşi, filozofia participativă
nu are întotdeauna eficienţă, datorită scăderii productivităţii grupului ca urmare a interacţiunilor
multiple şi uneori inutile în timpul programului de muncă.Opusul culturii participative este cea
închisă şi autoritară. Ambele tipuri de culturi pot avea ca ţintă performanţa, dar
în culturile nonparticipative acestea se realizează prin impunerea obiectivelor de
către managerii autoritari.Trebuie precizat faptul că nu întotdeauna o cultură
participativă va asigura şi performanţa organizaţiei. De exemplu, interacţiunea
inutilă a angajaţilor în timpul programului de muncă poate avea efecte negative asupra eficienţei
acestora.
Cultura tip “pânză de păianjen” se întâlneşte în firmele mici, sindicate sau organizaţiile politice.
Puterea este concentrată în mâna unui singur lider, animator cultural. Controlul este exercitat de
persoane atent desemnate, iar valorile sunt orientate spre performanţa individuală şi egocentrism.
Atmosfera în asemenea organizaţii este dură, predominând ritualurile de umilire, diferenţiere şi
degradare. Acest model cultural poate fi uneori extrem de eficient în realizarea obiectivelor.
Caracteristici:
este specifică organizaţiilor mici, sindicatelor, atmosferă aspră, dură;
organismelor politice; ritualuri de umilire, diferenţiere, degradare;
atrage oameni înclinaţi spre putere; rareori se întâlnesc situaţiile integratoare;
deciziile vin de la centru; reuşitele sunt însoţite de un nivel scăzut de
valori promovate: performanţele individuale; satisfacţie;
egocentrismul, rezistenţa fizică şi psihică; fluctuaţia crescută a personalului
concepţie: “Scopul scuză mijloacele”;
Cultura tip “templu” se dezvoltă în organizaţiile mari unde predomină
democraţia. În cadrul ei se dezvoltă, de obicei, subculturi departamentale,
care formează şi coloanele pe care se sprijină templul. Valorile sunt
imprimate de “acoperişul” templului şi promovează disciplina şi
respectarea procedurilor şi regulamentelor de ordine. Promovarea se realizează încet şi sunt
întâlnite mai ales ritualuri de diferenţiere şi mai puţin cele integratoare. Caracteristici:
specifică organizaţiilor mari, cu mecanisme apar su care formează şi
birocratice; coloanele pe care se sprijină templul;
14
bculturi în departamente specializate, legate de îndeplinirea unui rol perspective
valorile şi perspectivele, date de “acoperişul” individuale restrânse şi
templului, sunt clare, specializat;
exprimate în scris, cu tendinţa evidentă spre promovare lentă;
rigidizare;
disciplină, respectul procedurilor, regulamente
de ordine interioară;
Cultura de tip “reţea” apare în structurile organizatorice complexe (structura
matrice sau structurile organice). Se promovează creativitatea, spiritul de
echipă şi prioritatea obiectivelor comune în faţa celor individuale.
Perspectivele individuale depind de mărimea rezultatelor obţinute. Caracteristici:

distribuirea sarcinilor se face potrivit potenţialului intelectual şi profesional al indivizilor;

personalul beneficiază de autonomie în
alegerea modalităţilor de
realizare a sarcinilor;
valori promovate: creativitatea, lucrul în
echipă, realizarea obiectivelor
comune înaintea celor individuale;
perspective: la nivelul rezultatelor obţinute;
concepţii de bază: încrederea în om, în
capacitatea de creativitate,
autodirijare şi control, nivel ridicat de
responsabilitate.

Cultura de tip “roi” este rar întâlnită în stare pură. Într-un asemenea tip cultural, individul are un rol
central, predomină obiectivele şi interesele individuale, iar valorile sunt individualiste şi strict
legate de performanţă. Poate fi întâlnit în barourile de avocatură, firmele de consultanţă şi
publicitate, asociaţiile de artişti plastici.
Caracteristici:
specifică birourilor de avocaţi, rolul central: individul;
firmelor structurile organizaţiilor sunt puse în
artişti plastici, arhitecţi, designeri, slujba intereselor individului;
firmelor individul poate oricând părăsi
este rar întâlnită; organizaţia,dar aceasta nu-l poate concedia;
15
concepţii: autoritate profesională;
valori promovate: performanţă, individualism,
organizaţie;
membrii fac “ceea ce ştiu mai bine”;
ataşament redus faţă de organizaţie.

16
 Conceptul religie vine din limba latină, sau de la cuvântul relegio – a reciti, sau de la
religio – a lega, a conecta.
Religia poate fi definită:
1. Ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul și fenomenele lui
naturale, implicând una sau mai multe zeități;
2. fenomen uman, cultural, complex, cu caracter sincretic, o modalitate de interpretare a
lumii, de căutare de sine a omului, întemeiată pe distincţia dintre sacru şi profan.
3. Un sistem de căutare a scopului sau înțelesului vieții, care se realizează dedublând virtual
lumea în lumea cea de aici, lume naturală și o lume supranaturală.
Religia include în structura ei:
1. forme de trăire psihică, afective şi voliţionale (manifeste în emoţii, sentimente, trăiri,
stări de spirit, viziuni, acte volitive, obiceiuri şi tradiţii);
2. elemente de tip teoretic, cum sunt: ideile, dogmele, canoanele, simbolurile, modelele,
normele, teoriile, doctrinele, sistemele teologice.
Religia ca fenomen social complex este alcătuită din:
 spiritualitatea religioasă,
 instituţiile religioase (sfatul bătrânilor, grupurile totemice, biserica – instituţie
caracteristică perioadei doctrinare şi care fundamentează cele trei religii considerate universale:
budismul, islamismul şi creştinismul, secta: grupare de credincioşi aflată în opoziţie cu una din
religiile universale),
 cultul religios (ansamblul ritualurilor prin care credincioşii presupun realizarea
unei legături concrete cu supranaturalul: aducerea de jertfe, dansuri magice, rugăciuni, posturi,
slujbe religioase, ceremonii de hram etc.; prin cultul religios credincioşii conştientizează de
fapt, apartenenţa la o comunitate, integrarea lor în ea, relaţiile cu semenii) şi
 ansamblul relaţiilor dintre oameni, integrate în fenomenul religios.
Unul dintre principalele elemente ale religiei este credința. Ea reprezintă un fenomen
psihologic, indispensabil vieţii umane şi echilibrului eu-lui cu lumea, constând în fixarea
afectivă a anumitor cunoştinţe, teze, judecăţi, prejudecăţi, valori, simboluri etc. Presupune

17
 încredere, fără verificare, testare, argumentare, fiind totuşi deschisă experienţei, la nivelul vieţii
cotidiene. Credinţa religioasă, postulează existenţa divinităţii, absolutizând acceptarea acesteia
fără cunoaştere şi explicaţii, care ar fi neconcludente în raport cu lumea divină
Religia a apărut și continuă să existe, deoarece ea satisface anumite nevoi ale oamenilor:
- găsirea unor modalităţi de exprimare a atributelor omeneşti esenţiale, la nivelul înţelegerii
cotidiene, obişnuite, comune;
- aflarea unor posibilităţi de depăşire a „contradicţiei tragice” dintre condiţia umilă a omului
într-un anumit context natural-social şi esenţa sa sublimă de fiinţă superioară, creatoare,
conştientă de sine.
- nevoia manifestă a cunoaşterii de sine, a marcării deosebirilor esenţiale dintre lumea biologică
şi lumea umană şi a fixării unor puncte de sprijin în vederea autoperfecţionării.
- cunoaşterea realităţii dincolo de aparenţe, printr-o imagine globală şi unitară, accesibilă la
nivelul simţului comun, răspunzând astfel unor cerinţe umane de ordin gnoseologic.
- necesitatea conturării de soluţii la o serie de dorinţe iluzorii (ca nemurirea, de exemplu) şi
încercarea de a contracara situaţiile inevitabil tragice pe care existenţa umană le presupune.
Religia îndeplinește în societate mai multe funcții:
1. Funcția cognitivă. Prin intermediul religiei se obțin cunoștințe noi despre lume, dar, mai ales,
despre sensul vieții și viața după viață.
2. Funcția de reducere a nxietății. Religia reprezintă un răspuns la suferințele, nedreptățile,
tragediile cu care se confruntă omul, oferindu-i o anumită consolare.
3. Funcția identitară. Religia este un puternic instrument de constituire a identității unor
comunități.
4. Funcția de realizare a coeziunii sociale. De multe ori, oamenii devin mai uniți în baza unei și
aceeași credințe.

2. Tipurile de religii
Toate religiile, care au existat de-a lungul timpului se pot clasifica în funcție de diferite
criterii.
În funcție de numărul de zeități există:
18
- Religiile politeiste se conturează în perioada de trecere de la comuna primitivă către
sclavagism, când şi lumea fiinţelor supranaturale „se ierarhizează”. Diversele zeităţi personifică
însuşiri umane, îndeletniciri, ocupaţii etc.
- Monoteismul presupune credința într-un singur zeu, apare în epoci diferite, în funcţie de
trăsăturile particulare pe care le impune o biserică sau alta.
În funcție de timpul apariției:
Primele care au apărut, au fost religiile timpurii:
- Animismul – exprimă credinţa că fenomenele din mediul înconjurător sunt înzestrate cu
spirit; este vorba de modul antropomorfic de gândire specific perioadei primitive.
- Totemismul – este caracteristic organizării gentilice a societăţii (bazate pe relaţii de rudenie
între membrii ei) şi se întemeiază pe credinţa într-un obiect sacru – numit totem – care
diferenţiază o comunitate gentilică de alta. De cele mai multe ori, totemul era reprezentat de o
specie de plantă sau animal (rareori de un fenomen al naturii: sângele, apa), cu care membrii
comunităţii gentilice credeau că se înrudesc sau sunt descendenţii lor.
- Magia – reprezintă ansamblul ceremoniilor magice practicate de oamenii comunei primitive,
care aveau scopul de a facilita legătura credincioşilor cu divinitatea şi de a servi unor nevoi
imediate: prevenirea nenorocirilor, vindecarea bolnavilor etc. Influenţa lor se simte şi astăzi în
multe manifestări ale cultului religios.
O altă serie de religii ar putea fi numite contemporane sau moderne (deși pot să fi
apărut chiar și în antichitate). Printre acestea: iudaismul, confucianismul, hinduismul, jainismul,
religii indigene, taoismul, zoroastrismul, bahai, șintoismul, creștinismul, islamul, scientologia.
Iudaismul
Iudeii cred că tribul nomad al evreilor este cel ales de Dumnezeu. Iudaismul este foarte
greu de adoptat, dat fiind că ritualurile de aderare sunt în număr mare. În plus, pentru ca o
persoană sa fie de religie evreică, trebuie să se fi născut într-o familie de această religie, adică sa
poarte sângele unuia dintre cele 12 triburi ale nației lui Israel care s-au stabilit pe teritoriul ce
poarta si acum acest nume. Istoria iudaismului este împărțită in trei perioade: 1. Perioada
Templului din Ierusalim; 2. Perioada talmudică; 3. Perioada rabinică (din secolul al VI pană în
prezent).
19
Confucianismul
Confucianismul este un sistem filosofic bazat pe învățăturile lui Confucius. La rădăcinile
confucianismului se află umanismul, și ființele umane sunt considerate o pânza, aceștia putând
învăța, crește și perfecționa prin auto-educare și auto-creație. Cerul este principiul garant al
ordinii, devine puterea supremă, absolută, conștientă și activă, determinatoare a actelor,
comportamentelor umane; virtutea esențială este jen, omenie, din lume nu-i nimic de salvat, de
vreme ce „oamenii nu sunt în stare să fie devotați semenilor lor“.
Unele religii au devenit religii universale sau mondiale, câştigându-şi popularitatea, mai
întâi prin conţinutul de idei contestatare, care au atras numeroase categorii sociale şi abia apoi,
prin structura lor emoţională şi doctrinară. Acestea sunt: budismul, islamul și creștinismul.
Budismul (sec. VI – V î.e.n.) a apărut propovăduind, împotriva doctrinei de castă a
brahmanilor, ideea dependenţei reîncarnării sufletului după moarte, de comportarea cotidiană a
fiecărui individ, indiferent de casta din care acesta făcea parte. Este evidentă reacţia negativă
faţă de legarea fatală a oamenilor de o anumită castă şi o
anumită condiţie socială.
Budismul are la baza credința că suferința se află la baza umanității și că, prin intermediul
celor opt trepte budiste, aceasta poate fi eliminată, iar sufletul poate ajunge la nirvana. Budismul
a luat naștere in India, însă s-a răspândit până în China și Japonia, acolo unde este practicat și în
prezent. Atât hindușii, cât și chinezii și japonezii practică budismul în conjuncție cu taoism,
confucianism sau shintoism. Budismul reprezintă una dintre cele mai cunoscute și populare
religii de pe glob și datorită mesajului de pace transmis și al filosofiei religioase pozitive.
Cele cinci percepte sunt: Să nu omori. Să nu furi. Să nu minți. Să nu fii imoral. Să nu consumi
droguri sau băuturi alcoolice.
Islamul
Islamul a devenit o religie mult mai activa decât în trecut, fiind văzută într-o nuanță negativă
din cauza teroriștilor care amenință vestul. Cel care are credință islamistă este numit musulman
și urmează cu sfințenie cuvintele Coranului, cartea sfânta a religiei. Coranul conține istorii a
genezei Islamului, legile și regulile cotidiene și sfaturi de ordin spiritual. Fiecare musulman,

20
 care speră să scape de judecata lui Allah, trebuie sa îndeplinească obligațiile celor Cinci Stâlpi
ai Credinței:
1. Recitarea Shahada-dei (”Nu este alt dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este profetul
lui Allah.”)
2. Cinci rugăciuni zilnice prescrise (obligatorii) (Salat sau Namaz). Acestea includ
îngenunchieri și prosternare în direcția orașului sfânt, Mecca.
3. Milostenia (Zakat), musulmanilor le este cerut să ofere o pătrime din venitul lor ca și
contribuție caritabilă.
4. Postirea (Saum sau Ruzeh) în timpul întregii luni a Ramadan-ului, când musulmanii trebuie
să postească de la orice mâncare și băutură, începând de la răsăritul soarelui până la apus, ca
ispășire pentru propriile lor păcate din anul precedent (cu toate acestea, după apusul soarelui,
mulți musulmani țin petreceri, iar alții se trezesc înainte de răsărit pentru a mânca ceva mai
mult, înainte ca soarele să răsară și postul să înceapă din nou).
5. Pelerinajul (Hadj) la Mecca, cetatea sfânta, cel puțin odată în viață pentru fiecare musulman.
Creştinismul s-a răspândit rapid ca religie a sclavilor, liberţilor, săracilor, propovăduind
egalitatea în faţa lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, ca răspunsuri la nevoile spiritual-morale
ale săracilor, la dorinţele de realizare umană, dincolo de condiţiile precare ale existenţei lor.
Creștinismul este religia revelată, întemeiată de Iisus Hristos sau Mântuitorul Hristos
(Mesia, Unsul lui Dumnezeu). Această religie s-a răspândit, încetul cu încetul, la mai toate
popoarele lumii, prin misionari. Este religia care numără cei mai mulți credincioși, dacă se face
comparație cu oricare altă religie contemporană.
Cuvântul creștinism este derivat din numele - Christus - Unsul, adică Cel uns să fie
Mântuitorul lumii. Iisus Hristos este Dumnezeu Fiul întrupat pentru mântuirea lumii.
Creștinismul se bazează pe trei idei bine definite: nașterea, moartea și învierea lui Iisus
Hristos, fiul lui Dumnezeu. Pentru fiecare ramură a creștinismului, Biblia este considerată
cuvântul Domnului, fiind o carte sfântă..
Cele 10 porunci:
1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.
2. Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.
21
3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.
4. Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește.
5. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ.
6. Să nu ucizi.
7. Să nu fii desfrânat.
8. Să nu furi.
9. Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.
10.Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău.
În creștinism există trei ramuri mari: ortodoxia, catolicismul și protestantismul.
Cea mai mare asemănare între ortodoxie și catolicism este că și unii și alții recunosc Sfintele
Scripturi, adică 66 de cărți canonice ale Vechiului și Noului Testament. Și catolicii și ortodocșii
au mai inclus în coperțile Bibliei un anumit număr de cărți apocrife și acestea au fost adăugate
la Vechiul Testament. Dar, și unii și alții menționează că acestea sunt cărți apocrife și nu
canonice.
Și catolicii și ortodocșii recunosc așa numita Sfântă Tradiție, doar că ea diferă și nu este
aceeași la ambele biserici. O parte din sfinții care sunt considerați părinți ai Bisericii Ortodoxe
nu sunt recunoscuți ca și părinți ai Bisericii Catolice și invers.
Ambele biserici recunosc așa numitele sfintele taine cum este botezul, cununia, preoția, etc.
Uneori, ei și le recunosc unii la alții și alte dăți nu.
În ambele biserici există posturi când creștinii se abțin de la anumite produse alimentare,
doar că alimentele care sunt admise sau nu difera.
Reprezentanții ambelor confesiuni cred că mai este o posibilitate pentru omul care după
moarte a mers în iad să treacă în rai. Catolicii au învățătura despre purgatoriu iar ortodocșii cred
că aceasta este posibil prin rugăciunile Bisericii.
Și catolicii și ortodocșii cred că la Împărtășanie pâinea și vinul se prefac în trupul și sângele
Mântuitorului, dar catolicii fac cu azime, pe când ortodocșii cred că prefacerea aceasta poate fi
realizată doar cu pâine dospită.
Cea mai mare asemănare este că şi creştinii ortodocşi şi cei baptişti Îl iubesc pe Dumnezeu, cred
în Domnul Isus Hristos ca şi Mântuitor al lumii şi au la baza credinţei Sfintele Scripturi ale
22
 Vechiului şi Noului Testament. Şi unii şi alţii cred în învăţătura despre Sfânta Treime şi despre
divinitatea Domnului Isus Hristos (martorii lui Iehova nu mărturisesc aceasta).
Protestanții nu recunosc botezul copiilor mici, ci cred doar în botezul oamenilor maturi
care au încheiat legământ cu Domnul Isus Hristos.
O altă deosebire este atitudinea faţă de Sfintele Scripturi. De obicei, pentru protestanți
doar cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament şi 27 de cărţi ale Noului Testament sunt
considerate ca fiind insuflate de Dumnezeu şi că deţin toată autoritatea în materie de credinţă.
Ei se conduc doar după ce este scris în Biblie. Creştinii ortodocşi acceptă la acelaşi nivel cu
Sfânta Scriptură şi aşa numita Sfânta Tradiţie, care are la bază unele din cărţile apocrife (care nu
au fost incluse în Biblie) şi scrierile părinţilor bisericii. Protestanții nu recunosc cultul icoanelor
şi al închinării la sfinţi.

3. Interacțiunea dintre economie și religie.

Există oare vre-o legătură între valorile religioase şi elementele comportamentului religios,
pe de o parte, şi valorile economice şi diversele aspecte ale comportamentului economic pe de
altă parte? Iar dacă există, atunci în ce constă această legătură?
Şi religia şi economia, după premisele lor culturale exprimă activitatea unui subiect
istoric unitar. Religia tinde să realizeze o viziune universală asupra lumii, iar economia se
concentrează pe satisfacerea intereselor materiale ale omului. Aceste două forme ale culturii se
află într-o anumită legătură şi interacţionează, influenţându-se reciproc, dar această interacţiune
nu este lesne de urmărit de fiecare dată.
Încă economistul Adam Smith, în lucrarea sa Avuţia Naţiunilor (1776), încercând să explice
condiţiile ce au generat fenomenul economic şi social care a fost Revoluţia industrială, a aplicat
principiile novatoare ale laissez-faire-ului la o serie de aspecte ale vieţii religioase.
După opinia sa, credinţele şi comportamentele religioase, ca şi acelea economice, reprezintă
consecinţe ale alegerilor raţionale ale oamenilor: la fel ca în cazul activităţilor comerciale,
oamenii aleg religia la care doresc să adere, precum şi gradul în care intenţionează să se implice
în activităţile religioase, şi fac acest lucru într-un mod predictibil, determinat de costurile şi
beneficiile acţiunii respective. De asemenea, Smith a fost preocupat de relaţiile ce se pot stabili
23
între religie şi stat. El a argumentat în mod hotărât pentru separarea bisericii de stat, renunţarea
la intervenţia statului (prin tratament preferenţial, coerciţie, violenţă, în favoarea unei religii
anume şi pentru instituirea unui climat social favorabil pluralismului religios, ceea ce ar permite
existenţa unei multitudini de instituţii religioase, între care să existe competiţie.
În condiţiile în care există o religie de stat şi un monopol religios, fanatismul şi intoleranţa
apar imediat şi restrâng libertatea de gândire şi acţiune, în timp ce existenţa unei “pieţe libere”
în domeniul religios înseamnă preeminenţa unei atitudini tolerante şi raţionale.
Teologul John Wesley (1703-1791), fondatorul metodismului, promotor, în predicile sale, a
unei atitudini deosebit de favorabile implicării oamenilor în activităţile economice, a adresat în
mai multe rânduri enoriaşilor săi un așa îndemn: “Câştigaţi cât se poate de mult, economisiţi cât
se poate de mult, dăruiţi cât se poate de mult (Gain all you can, Save all you can, Give all you
can)”. Ulterior, într-o predică celebră, intitulată Folosul banilor (The Use of Money), Wesley a
dezvoltat cele trei idei cuprinse în recomandarea menţionată şi a argumentat, pornind de la
considerente de natură religioasă, în favoarea unor valori precum munca stăruitoare,
independenţa şi autonomia economică şi întrajutorarea reciprocă. Spre sfârşitul vieţii, însă,
înţelegând că relaţia dintre domeniul religios şi cel economic nu este unidirecţională, a observat
că succesul economic şi sporirea bunăstării tind să conducă la o reducere a participării la viaţa
religioasă şi la o diminuare a credinţei, astfel că a concluzionat că o creştere economică prea
accentuată poate fi dăunătoare vieţii religioase şi a început să militeze pentru utilizarea pe scară
largă a câştigurilor în scopuri de binefacere.
Cea mai cunoscută abordare a raporturilor dintre religie şi viaţa economică rămâne aceea a
gânditorului german Max Weber (1864-1920), cuprinsă într-o serie de lucrări care începe cu
„Etica protestantă şi spiritul capitalismului” (1904-1905) şi mai conţine, între altele, „Religia în
China: confucianism şi taoism” şi „Religia în India: sociologia hinduismului şi budhismului”.
Influenţa eticii din cadrul creştinismului protestant asupra sferei economice a fost analizată
amănunţit de către Max Weber. Mai mult decât atât, a fost înaintată ideea apariţiei unui nou
model economic, a celui capitalist în urma acestei influenţe. Max. Weber considera că anume
etica protestantă care a apărut în ţările Europei Occidentale în sec. XVI-XVII şi care accentua
importanţa muncii conştiincioase, sârguincioase, atitudinea chibzuită faţă de activitatea
24
economică, a constituit stimulul moral pentru apariţia „spiritului raţional al capitalismului”. În
lucrarea sa „Etica protestantă şi spiritul capitalismului” Max Weber încearcă să explice de ce
regimul economic capitalist s-a dezvoltat la început în Occident. El susţinea că religia
protestantă, mai exact, etica, pe care aceasta se bazează, condiţionează munca constantă,
raţională, iar a munci raţional pentru a obţine profit, dar şi a consuma raţional, constituie o
conduită necesară pentru dezvoltarea capitalismului, deoarece presupune o continuă reinvestire
a profitului neconsumat. Max Weber menţionează faptul că protestanţii considerau că mântuirea
se poate atinge nu prin respectarea formală a ritualurilor bisericii, ci prin credinţă profundă,
comunicare directă cu Dumnezeu şi responsabilitate în faţa lui. În credinţa protestantă
Dumnezeu generează nu doar frica de pedeapsă, ci şi un sentiment profund de vină.
Credinciosul protestant nu cunoaşte dacă este predestinat să fie mântuit sau nu. Dar credinţa în
existenţa acestei predestinări îl făcea pe om să caute careva indicii ale mântuirii în profesia pe
care o practică. Omul trebuie să muncească, slujind lui Dumnezeu şi să demonstreze prin muncă
că el deţine binecuvântarea lui Dumnezeu şi este menit să fie mântuit. Weber considera că în
luteranism munca echivala cu rugăciunea. În viziunea sa, protestantismul a creat un nou tip de
personalitate care a avut un rol important în schimbările economice, personalitate activă,
disciplinată, responsabilă. În sporirea bogăţiei protestanţii vedeau mărturia succesului lor,
confirmarea faptului că ei sunt aleşi de către Dumnezeu pentru a obţine mântuirea. De aceea
averea obţinută trebuie înmulţită, nu cheltuită. Chiar dacă această teorie a lui Max Weber a fost
criticată de către unii cercetători, multe dintre ţările capitaliste mai dezvoltate în prezent sunt
ţări cu o răspândire preponderentă a religiei protestante. Iar protestantismul, confucianismul,
iudaismul sunt considerate, în general mai favorabile dezvoltării capitalismului decât
creştinismul ortodox şi islamul.
Scopul principal pe care Weber l-a urmărit în aceste scrieri este acela de a înţelege şi
explica, maniera diferită în care s-a dezvoltat civilizaţia occidentală prin comparaţie cu aceea
orientală, punând în evidenţă elementele originale şi distinctive ale celei dintâi.
Trăsăturile specifice ale civilizaţiei occidentale sunt, după Weber, abordarea de tip
raţionalist a ştiinţelor naturii (utilizarea observaţiei, experimentului şi a sistematizării
matematice a rezultatelor), conceperea raţională a jurisprudenţei, a administraţiei, a guvernării
25
şi a activităţilor economice. Nu în ultimul rând, religia occidentală este şi ea raţionalizată, în
sensul eliberării de gândirea magică, prin ceea ce s-a numit “dezvrăjirea lumii”, iar paradigma
acestei tendinţe este creştinismul protestant sau reformat, cu deosebire acela de factură
calvinistă, despre care gânditorul german consideră că a avut un rol deosebit (deşi nu exclusiv)
în constituirea trăsăturilor ce individualizează civilizaţia occidentală.
Lucrarea „Etica protestantă şi spiritul capitalismului” este cea mai cunoscută dintre scrierile
lui Weber. Teză sa fundamentală este aceea după care etica religioasă a protestantismului
calvinist a influenţat în mod hotărâtor apariţia şi dezvoltarea capitalismului în ţările din
occident, şi cu deosebire în acelea situate în nordul Europei. Scopul gânditorului german este
acela de a înţelege “spiritul” capitalismului, determinat esenţial de o abordare raţională a
activităţii economice, de utilizarea raţională a forţei de muncă formal libere, organizarea
industrială a muncii, separarea finanţelor private de cele ale întreprinderii, precum şi de
înţelegerea profitului ca pe un scop în sine, iar a efortului în vederea succesului economic drept
un lucru lăudabil şi virtuos.
Pentru aceasta, el introduce ca factor explicativ principal mentalitatea caracteristică pentru
creştinismul protestant. Una dintre trăsăturile decisive ale acestuia este dată de concepţia cu
privire la mântuire formulată de către iniţiatorul Reformei, Martin Luther (1483-1546). După
Luther, mântuirea este o chestiune determinată în mod exclusiv de credinţă şi de raportul
personal al individului cu divinitatea, precum şi cu textul sacru (Sola fide, sola Scriptura), care
face inutilă medierea între om şi Dumnezeu realizată de către Biserică (considerată esenţială în
creştinismul catolic şi în cel ortodox), situaţie în care accentul se mută în mod decisiv pe
acţiunea individuală a credinciosului, care e hotărâtoare pentru mântuirea sa. Pe de altă parte,
însă, observă Weber, una dintre denominaţiile protestantismului, care îşi are originea în
activitatea lui Jean Calvin (1509-1564), propune o variantă specială a doctrinei mântuirii,
anume aceea care implică existenţa predestinării: încă de la naştere, oamenii sunt predestinaţi a
fi mântuiţi ori damnaţi, fapt care se va petrece indiferent de acţiunile acestora în timpul vieţii. În
aceste condiţii, apare imediat nevoia psihologică de a descoperi indicii cu privire la destinul
individual al fiecăruia: oamenii doresc să descopere dacă se numără printre cei mântuiţi ori
printre cei condamnaţi la infern.
26
 Una dintre ideile importante formulate de către Luther, care individualizează protestantismul
în raport cu celelalte doctrine religioase este aceea de “vocaţie” sau “chemare”, prin care “este
conţinută sau cel puţin conotată o concepţie religioasă, aceea a unei misiuni date de
Dumnezeu”, şi care aduce ca noutate faţă de mentalitatea pre-capitalistă “aprecierea îndeplinirii
datoriei în profesiunile laice ca fiind conţinutul suprem pe care l-ar fi putut adopta
autodeterminarea etică”, în sensul că“munca laică de zi cu zi avea o semnificaţie religioasă”.
Conform acestei doctrine, fiecare persoană are vocaţia sa individuală, determinată de poziţia sa
în lume, dobândită prin naştere, precum şi datoria de a împlini această vocaţie, dat fiind că în
faţa lui Dumnezeu nu există o ierarhie a vocaţiilor, niciuna nefiind superioară alteia. Datoria
împlinirii vocaţiei vine din convingerea lui Luther după care supunerea faţă de voinţa divină –
care distribuie aceste vocaţii – trebuie să fie una absolută. Cu toate acestea, consideră Weber, nu
ar trebui să vedem în Luther un promotor conştient al capitalismului, în sensul că nici unul
dintre reformatorii religioşi nu a avut în primul rând motivaţii economice; consecinţele
economice ale acţiunilor lor derivă din impactul social de ansamblu pe care noile doctrine
religioase ajung în cele din urmă să le aibă.
Trăsătura specifică a calvinismului este, doctrina predestinării sau a alegerii prin graţia
divină. Calviniştii consideră că oamenii există doar întru slava lui Dumnezeu, iar a aplica
standardele umane de dreptate şi corectitudine în cazul divinităţii este lipsit de sens şi ofensator.
Destinul individului este prestabilit, iar “a considera că un merit sau o vină omenească ar
contribui la acest destin ar însemna că hotărârile absolut libere ale lui Dumnezeu, care stau
neclintite în eternitate, ar putea fi privite ca transformabile prin acţiunea umană, ceea ce
constituie o idee imposibilă. Oamenii nu au puterea şi nici dreptul de a pune în discuţie ori de a
schimba hotărârile divine, ei ştiu doar că unii sunt predestinaţi pentru mântuire, iar alţii pentru
damnare, iar a te plânge de acest lucru este absurd. Dumnezeu nu mai este văzut, precum în
catolicism, ca o divinitate apropiată de oameni, care se bucură de pocăinţa celui păcătos şi ale
cărui decizii pot fi influenţate prin diverse metode, ci devine o divinitate misterioasă şi
inaccesibilă. Fiecare individ rămâne singur în faţa celei mai importante probleme care grevează
destinul său: mântuirea. Fiecare trebuie să-şi înfrunte soarta în solitudine şi nimic nu îl poate
ajuta ori consola, de îndată ce nu mai e posibilă implicarea Bisericii ori a sfinţilor. Nu există
27
pentru individ nici o modalitate de a dobândi graţia divină, dacă Dumnezeu a decis dinainte să
nu i-o acorde. Pe de altă parte, această doctrină a predestinării a apărut într-o perioadă a istoriei
în care problema mântuirii era mai importantă decât oricând. Astfel că întrebarea fundamentală
pe care fiecare credincios şi-o punea în mod inevitabil era aceea dacă se numără sau nu printre
cei aleşi. Calvin însuşi, care considera despre sine că este unul dintre aceştia, afirmase că în
principiu oamenii nu pot afla răspunsul la această întrebare, deoarece asta ar însemna o
încercare de a pătrunde în secretele divinităţii. Continuatorii săi, însă, au căutat să dea un
răspuns necesităţii psihologice acute de a găsi mijloace pentru identificarea celor care se găsesc
în starea de graţie. Mai întâi, s-a spus că este de datoria fiecăruia să se considere pe sine un ales,
şi să privească orice îndoială în acest sens drept o ispită demonică. În al doilea rând, a fost
încurajată implicarea în activităţile lumeşti, considerate ca fiind mijloacele cele mai bune pentru
sporirea încrederii în sine a individului.
Reuşitele în domeniul tuturor activităţilor umane nu mai sunt mijloace de a dobândi
mântuirea, ci sunt semne ale faptului de a fi un ales. Consecinţa etică a acestui mod de a vedea
lucrurile este instituirea unei morale ascetice. Nu există loc pentru slăbiciune sau greşeală,
deoarece fiecare faptă trebuie să se încadreze într-un întreg coerent în care Dumnezeu însuşi se
manifestă. Din acest motiv, credinciosul este obligat să dea dovadă de un continuu autocontrol
şi să îşi conceapă viaţa în mod holist, raţional şi sistematic, iar etica sa trebuie să fie una
metodică şi raţională. Încercând să clarifice modul în care protestantismul ascetic (puritanismul)
şi ideea de vocaţie au influenţat dezvoltarea capitalismului, Weber observă mai întâi că
ascetismul este potrivnic tendinţei omului de a se bucura de viaţă şi de oportunităţile ei în mod
spontan, deoarece o astfel de atitudine îl deturnează de la împlinirea propriei. vocaţii. De aici
derivă “acea viguroasă tendinţă de uniformizare a stilului de viaţă, care astăzi stă la baza
interesului capitalist al standardizării producţiei” şi care îşi are sursa tocmai în “respingerea
idolatrizării trupului”.
Protestantismul ascetic este cel care a oferit un fundament etic pentru ideea că dobândirea şi
posesia de bunuri este recomandabilă, ba chiar este o datorie, atâta vreme cât nu e un scop în
sine, ci un mijloc de a împlini voinţa divină şi de a spori gloria lui Dumnezeu, situaţie în care
constituie un semn al alegerii divine. Îmbogăţirea considerată ca scop în sine, ca şi lăcomia
28
impulsivă şi necinstea, sunt însă moralmente condamnabile. În acest fel, consideră Weber,
mentalitatea puritană a favorizat dezvoltarea vieţii economice capitaliste, însă trebuie observat
şi faptul că, odată dobândit, succesul economic are un efect negativ asupra religiozităţii,
accelerând tendinţa către secularizare.
Prea multă religie poate afecta economia unei societăți prin subminarea eforturilor pentru
succesul financiar, susține un nou studiu publicat în Social Psychological and Personality
Science. Studiul aplicat pe aproape 190.000 de oameni din 11 culturi religioase provoacă prin
concluziile sale, sugerând că iudaismul și creștinismul promovează principii anti-bogăție,
susține RNS. Analizat de către specialiști de la Universitatea din Southampton din Anglia și de
la Universitatea Humboldt din Berlin, studiul a evidențiat faptul că persoanele religioase au
semnalat o mai bună adaptare psihologică atunci când venitul lor a scăzut. Desfășurat în țări
precum Austria, Franța, Germania, Italia, Polonia, Rusia, Spania, Suedia, Elveția, Olanda și
Turcia, studiul citează din Biblie pentru a arăta modul în care iudaismul și creștinismul
promovează o convingere contrară celei conform căreia cel mai mare venit posibil ar conduce la
cea mai intensă fericire. Printre exemplele biblice utilizate în sprijinul acestei concluzii se află
învățătura lui Iisus, conform căreia sunt „fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția
cerurilor."
Uneori, lideri creștini își exprimă opinia cu privire la chestiuni de ordin financiar.
Rămânând fidel dezideratului său din momentul alegerii numelui lui Francisc de Assisi,
apărătorul săracilor, Papa Francisc nu a ezitat să le ceară liderilor lumii să pună capăt „cultului
banilor" şi să ia mai multe măsuri în sprijinul celor săraci. „Liberalizarea pieţelor a creat o
tiranie, în care oamenii sunt apreciaţi doar în funcţie de abilităţile lor de consum", a afirmat
Suveranul Pontif. Fiind convins că „banii trebuie să slujească, nu să conducă", Papa Francisc a
făcut referire la pasajul din Biblie despre „închinarea la viţelul de aur". Folosind metafora
„viţelului de aur" la care se închinau evreii în vechime, Papa i-a îndemnat pe liderii lumii să
renunţe la cultul banilor şi să aplice urgent reforme etice care să stopeze sărăcia tot mai
pregnantă din societatea noastră.
Folosind comparația dintre Italia, Spania și Portugalia, țări cu datorii foarte mari (toate
fiind catolice) și vecinii din nord, cum sunt Germania și Scandinavia (predominant protestante),
29
dar încă într-o stare financiară bună, ajungem la concluzia că religia stă în spatele diferenței de
educație dintre catolici și protestanți care s-a păstrat până în ziua de azi. În concluzia sa, mai
mulți protestanți au studii superioare decât catolici, fapt susținut cu mult timp înainte și în teza
lui Max Weber.
Mai vizibilă influenţa religiei asupra economiei este în domeniul eticii economice. Chiar
şi în cazul când etica economică a unei societăţi nu este dependentă nemijlocit de religie, în ea
se pot regăsi arhetipuri religioase şi de aceea se poate vorbi despre o etică creştină, islamică sau
iudaistă, de exemplu. Criterii morale şi maxime cu privire la comportamentului economic al
oamenilor în societate au fost elaborate în cadrul confesiunilor religioase, inclusiv celor mai
răspândite: creştinism, islam, hinduism, budism, confucianism. Etica economică este influenţată
în mod diferit de către diferite confesiuni religioase. De exemplu, legea islamică (sharia)
permite profitul, dar interzice dobînda. Băncile islamice nu au dreptul să acorde împrumuturi
cu dobîndă (riba). În schimb, sunt oferite alte produsele bancare – ihara (o formă de leasing),
musharaka (participaţie), murabaha (împărţirea profitului). Totuşi, chiar dacă religiile
fundamentează norme obligatorii vieţii economice, ele nu indică mecanisme concrete ale
realizării lor. De aceea apar diferite interpretări şi concretizării ale acestor norme în practica
economică.
Relaţia dintre economie şi religie este obiectul studiului mai multor cercetători. Astfel,
despre relaţia dintre religie şi economie se pronunţa încă în sec. XVIII teologul John Wesley
(1703-1791), fondatorul metodismului. Înţelegând că relaţia dintre domeniul religios şi cel
economic nu este unidirecţională, el a observat că succesul economic şi sporirea bunăstării tind
să conducă la o reducere a participării la viaţa religioasă şi la diminuarea a credinţei, astfel că a
concluzionat că oș creştere economică prea accentuată poate fi dăunătoare vieţii religioase şi a
început să militeze pentru utilizarea pe scară largă a câştigurilor în scopuri de binefacere.
Pentru tradiţia ortodoxă este, de exemplu, specifică atitudinea ostilă faţă de bogăţia
“păcătoasă” care este văzută ca fiind temporară şi secundară faţă de valorile religioase.
Dacă vorbim despre muncă, atitudinea faţă de ea în Biblie, este contradictorie. Pe de o
parte, munca apare ca o pedeapsă. Omul, care era în Rai, este pedepsit de Divinitate să
muncească în sudoarea frunţii. În Biblie scrie că Dumnezeu i-a zis lui Adam: „Pentru că ai
30
 ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”,
blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!
(Geneza, cap. 3, versetul 17). Pe de altă parte, munca este cinstită.
În Noul Testament se apără cei săraci şi se condamnă bogăţia. Cu toate acestea,
renunţarea la proprietate nu este obligatorie în creştinism. Acest lucru îl fac doar acele peroane
care au atins deja un anumit nivel al conştiinţei, păşesc pe calea perfecţionări spirituale, de
exemplu, călugării.
Pe de altă parte, munca este considerată ca datorie sfântă. Mai mult, Biblia lansează unul
din principiile ce se va afla mai apoi prezent în mai toate şcolile socialiste şi expus de apostolul
Pavel în următoarele cuvinte: “Cel ce nu vrea să lucreze - să nu mănânce”. Tot la muncă
credincioşii sânt îndemnaţi şi de Isus Hristos: “Ieşi-va omul la locul său şi la lucrarea sa până
seară”.
De exemplu, activitatea cămătărească nu este bine privită de creştinism, dar este, totuşi,
acceptată. Iar în islam această activitate este interzisă.
În islam se consideră că dreptul de proprietate îi aparţine lui Allah, iar prin el –
comunităţi de musulmani. Omul se foloseşte temporar de aceste bunuri, cu acordul, şi cu ştirea
Divinităţii. Ordinea economică în islam trebuie să îmbine în sine echitatea socială şi echilibrul.
Este interesantă viziunea islamică în vederea dreptăţii economice. Cei săraci au dreptul la
o parte a bogăţiei celor bogaţi, lucru care apare sub forma de zakyat. Iar în societate, din
perspectivă islamică, sunt permise toate tipurile de activitate economică, dacă aceasta nu
dăunează intereselor comunităţii şi nu încalcă legile şi vaorile islamice.
În Coran cuvântul „muncă” se întâlneşte în 360 de ayate. Şi peste tot se vorbeşte despre
necesitatea de a munci. De accesa, islamul mai este numit religia „a acţiunii”.

1. Barometrul de Opinie Publică din Moldova – 2003.

http://www.ipp.md/files/Barometru/2009/BOP_iulie_2009_dinamica_partea_doi.pdf; accesat la
20 septembrie, 2009.
2. Landes David, Culture Makes Almost All the Difference. în Culture Matters / Ed. by Lawrence
Harrison and Samuel Huntington. N.Y.: Basic Books, 2000. p. 2-13.
3. Булгаков С. Н. Философия хозяйства / Отв. ред. О. Платонов. — М.: Институт русской
цивилизации, 2009.
31
4. Вебер М. Протестантская этика и дух капитализма. Москва. Прогресс. 1990.
5. Гольц Г. А. Культура и экономика: поиски взаимосвязей. // Общественные науки и
современность. 2000. № 1. p. 23-35.
6. Димаджио П. Культура и хозяйство. // Экономическая социология (электронный журнал).
2004. Т. 5. N 3. C. 45-65. http://ecsoc.hse.ru/data/168/588/1234/ecsoc_t5_n3.pdf
7. Левкин Н.В. Концепция культуры в экономической науке. // Проблемы современной
экономики, 2006. N 1(17). http://www.m-economy.ru/art.php3?artid=21376

32