1) Obiectul de studiu al disciplinei
Filosofia.
Obiectul de studiu al filosofiei este
reprezentat de principiile* fundamentale ale
existenţei.
Vorbind despre obiectul de studiu al filosofiei,
e necesar să remarcăm că acesta are un
caracter istoric, adică nu a fost totdeauna
acelaşi, el a evoluat şi s-a schimbat pe
parcursul istoriei, a variat odată cu evoluţia
filosofiei.
Filosofia este un fenomen cultural bogat care
include in sine un sir de teme de studii.In gen-
eral exista un sir de scoli filosofice care consid-
era ca obiectul filosofiei este directia de care
sint ei preocupati.Unii filosofi sint preocupati
de intrebari inguste:filosofia limbii,filosofia sti-
intei sau a constiintei.Ei considera ca anume cu
aceasta trebuie sa se ocupe filosofia.Alte scoli
sint preocupate de probleme mai largi cum ar fi
relatiile dintre diferite sfere ale existentei,sti-
inta si religie,constiinta si cunoastere,limba si
constiinta.Insa sint filosofi care considera ca
filosofia este preocupata de realitate in general
si acestia au creat sisteme filosofice care de-
scriu realitatea ca o integritate.Astfel de filosofi
sint:Aristotel,Toma D’Aquino si Hegel.
Daca am exemplifica prin Hegel,atunci aceasta
are filosofia spiritului,naturii,logica,drep-
tului,estetica si etica.
Concluzie : În toate epocile istorice filosofia şi
ştiinţa au mers mână de mână, complectându-
se una pe alta. Multe idealuri ale ştiinţei,
precum demonstrarea, sistematizarea,
argumentarea, controlul enunţurilor şi tezelor
etc., iniţial au fost făcute de filosofie.
La etapa contemporană este important să
înţelegem caracterul binefăcător al unităţii
filosofiei şi ştiinţei. Filosofia şi ştiinţa au
nevoie una de alta. Procesul schimbului de
idei între filosofie şi ştiinţă decurge
continuu.Cunoştinţele filosofice contemporane
se argumentează, ele convingător şi sistematic
sunt verificate de fapte. Dar aceasta şi
înseamnă, că filosofia posedă o orientare
ştiinţifică.
Totodată, subliniind orientarea ştiinţifică a
filosofiei, noi nu o indentificăm cu ştiinţele
concrete. Filosofia se manifestă ca o înţelegere
a ştiinţei, adică ca metaştiinţă. Anume statutul
de metaştiinţă – este caracteristica
principală a filosofiei.
Deci, obiectul de studiu al filosofiei are un
caracter istoric. Modul de lămurire este
diferit la diferite perioade, pe când
principiile rămân aceleaşi.
2) Conceptia despre lume si strutura ei
Conceptia despre lume este caracteristica
esentiala a constiintei care unifica diversele
elemente si blocuri si formeaza datorita acestui
fapt intelegerea mai mult sau mai putin clara a
lumii ca un tot intreg. Conceptia despre lume
este un sistem de idei(cunostinte), reprezentari
despre lumea inconjuratoare, despre om, despre
locul si rolul lui in lume.
Exista urmatoarele tipuri de cunostinte:
a. Cunostinte rationale/abstracte:
- ideea
- -notiunea
- judecata
- rationament
b. Cunostinte senzoriale:
- perceptia
- senzatia
- reprezentarea
- imaginea
Structura conceptiei despre lume.
Cunostinta. In dependenta de modalitatea de
acumulare a cunostintelor distingem
urmatoarele tipuri de conceptii despre lume:
1. conceptia obisnuita formata accidental
in baza experientei cotidiene
2. Conceptia stiintifica formata sistematic
in baza cunostintelor teoretico-
stiintifice.
Constiinta(predispozitia biologica) include in
structura sa 2 nivele:
Constientul (gindirea rationala);
Subconstientul (dorinta, vointa,
placerea, sistem emotiv);
Convingerea – cunostinta + emotie
pozitiva(placerea); Sunt cunostinte adevarate
sau false, la baza convingerilor stau adevarul,
convingerile constituie fundamentul viziunii
lumii. Valori general-umane – exprima
raporturile oamenilor cu realitatea, sunt
orientari care au valoare pu toti oamenii(
dreptatea, bunatatea, onestitatea, omenia,
fidelitatea) Idealurile – ceea ce este perfect,
model perfect, este o imagine subiectiva a ceea
sau a cuiva, idealul exista doar in constiinta
noastra. Actiunile orientate spre realizarea a
idealului – reprezinta comportamentul
oamenilor, este o forma de materializare a
activitatii umane. In functie de adincimea
reflectarii in constiinta omului a lumii
inconjuratoare sunt 2 forme de conceptii despre
lume - obisnuita, practica (naiva,spontana) -
teoretica stiintifica si se formeaza atunci cind e
nevoie de cultura vasta, cunostinte
profunde,logica.
3) Tipuri istorice de conceptie despre
lume
In dependenta de criteriu cunostinta care e
diferit dupa volum cit dupa structura distingem
urmatoarele tipuri istorice de conceptie despre
lume:
 -conceptia mitica
 -c. Religioasa
 -c. Filosofica
Conceptia mitica (mitos – legenda,poveste)
este forma constiintei sociale caracteristica
celor mai stravechi perioade. Conceptia mitica
include cunostintele care reflecta tendinta
omului din cele mai vechi timpuri de a explica
fenomenele naturii. Pentru CM este
caracteristic nivel jos de dezvoltare a gindirii
logice si apropae absents autoconstiintei.
Caracteristicile principale ale CM sunt:
o autopromorfism – om si natura
(fetisism, idol, totem –
supranatural) atribuirea
insusirilor umane lucrurilor .
o zoomorfism – infatisare de
animal ( al Egipteni)
o sincretism(unire) – contopire a
unor elemente eterogene
apartinind unor arte
diferite(literatura,muzica,dans)
Conceptia religioasa este forma constiintei
sociale care prin credinta postuleaza existenta
Absolutului(etern,infinit). Absolutul constituie
originea, temelia insusi a existentei.
Principalele caracteristici ale C.R. sunt:
 -Credinta – modalitate de acceptare a
unei judecati fara demonstrare(nu
putem dovedi)
 -Dogma – un principiu ce sta la baza
credintei, - ceea ce este crezut, si nu are
nevoie de argumente. -obiecte de cult -
ritualuri publice
Conceptia filosofica este filosofia constiintei
sociale care spre deosebirea celor 2 nu accepta
nimic prin credinta. CF pune accentul pe
necesitatea explicarii, cunoasterii rationale.CF
se formeaza cu ajutorul unor argumente si
demonstratii logice.
4) Conceptia mitologica despre lume
Concepţia despre lume mitologică –
(din gr. mythos = povestire, legendă). Este
forma conştiinţei sociale caracteristică
celor mai străvechi perioade din istoria
omenirii.
Mitul este legenda despre apariţia şi
existenţa lumii, o interpretare fantastică a
lumii, a realităţii naturale şi sociale.
Mitul constituie o primă formă de explicare
a lucrurilor şi a universului, o explicaţie de
ordinul sentimentului şi nu al raţiunii.
(apare când omul începe să gândească)
La acea perioadă gândirea logică abstractă
este slab dezvoltată.
Principalele caracteristici ale c. l. mitică sunt :
antropomorfismul*, zoomorfismul*,
sincretismul*.
Din punct de vedere al sferelor tematice
distingem
a) mituri teogonice – (din gr. theos =
Dumnezeu, gonos = origine) – povestesc
despre originea şi genealogia zeilor.
(împărţirea atributelor)
b) mituri cosmogonice – (din gr. kosmos
= lume, gonos = origine) – ce caută să
explice apariţia sau „facerea” lumii, a
Universului.
c) mituri etiologice – (din gr. aitia =
cauză, logos = studiu) – încearcă să
explice cauza sau originea unei instituţii,
tradiţii, ceremonii, obicei, valorilor
spirituale.
d) mituri eshatologice şi apocaliptice – se
referă la sfârşitul lumii. Descriu moartea
cosmosului, iar uneori reînvierea lui şi
începutul unei noi evoluţii. Ele povestesc
despre distrugerea umanităţii, cu excepţia
unui cuplu. De exemp., „mitul Potopolui”.
Unele mituri sunt interpretări simbolice,
alegorice* ale unor fenomene din natură,
altele păstrează amintirea transfigurată
(transformată), a unor momente din istoria
popoarelor respective.
Multe mituri simbolizează aspiraţii omeneşti
cutezătoare: visurile de stăpânire a naturii
(mitul lui Prometeu), visul de a zbura (Ikar),
ori sentimente omeneşti eterne: dorul
neîmplinit (Eros şi Psiheia), dragostea
nemărginită (mitul lui Orfeu şi Euridice),
prietenia (Oreste şi Pilade).
Trăsătura principală a concepţiei despre
lume mitică este însufleţirea,
personificarea naturii. (forţele naturii sunt
considerate ca însufleţite)
Un loc de seamă în mitologie îl ocupă omul şi
problemele lui : originea, naşterea, etapele
vieţii, procurarea hranei, a locuinţei, moartea,
greutăţile ce le întâlneşte în calea sa. Mitologia
descrie realizările cultural-umane :
descoperirea meşteşugurilor, agriculturii,
stabilirea obiceiurilor, ritualelor, tradiţiilor.
5) Conceptia religioasa despre lume
Concepţia religioasă despre lume – constă
în credinţa existenţei anumitor puteri
supranaturale, ce joacă un rol primordial în
voinţa Universului şi a societăţii.
În natură omul observă că totul se produce
după nişte legi.
Aici apar credinţele precum că există o forţă.
Omul cunoaşte lumea dar nu o poate explica,
o lasă în seama forţei supranaturale.
Religia a apărut probabil în epoca paleoliticului
(sec. de piatră), adică 40 – 50 mii ani în urmă.
Cuvântul „religie” este de origine latină (religio)
şi înseamnă legătură, a lega, a aduna la un loc;
religia ar fi deci o legătură între oameni;
credinţă, crez, cult.
Termenul „religie” înglobează diferite fenomene
aflate într-o strânsă interdependenţă :
a) sentimente, stări de spirit, credinţe, idei
sistematizate de doctrinele teologice;
b) elemente instituţionale (biserica, organizaţiile şi
asociaţiile religioase);
c) activităţile practice (ritualuri, ceremonii,
interdicţii);
d) norme şi reguli ce ţin de morală,
alimentare, conduită.
Astăzi religia este definită ca opoziţie dintre sacru
(sfânt) şi profan (= profan = care nu ţine de
religie). Sacrul îşi are temelia în supranatural iar
profanul – în lumea istorică.
Obiectul religiei î-l constituie relaţia omului cu
sacrul, cu ceea ce este considerat sfânt,
supranatural, absolut. Relaţia omului cu
supranaturalul se manifestă prin sentimente de
încredere şi teamă, prin idei, acte, ritualuri,
rugăciuni, porunci morale. Religia nu este atât
un mod de a concepe existenţa, cât un mod de
a trăi, de a se raporta la existenţă.
_________________________________________
________________________________
Principalele caracteristici ale c. d. l. religioasă
sunt : credinţa, dogma, ritualul cultic, obiectele
de cult.
Trăsătura principală a concepţiei religioase
despre lume este credinţa în dogmele religioase.
Există forme primitive ale religiei, pe care creşinii
deseori le numesc superstiţii sau religii păgâne
şi forme contemporane ale religiei.
Forme primitive de religie :
Animismul = credinţă că tot ce există este
însufleţit (natura, obiectele, fenomenele).
Fetişismul = credinţa în puterea miraculoasă a
unor obiecte (lucruri).
Magia = credinţa în posibilitatea de a utiliza
puterea supranaturală cu ajutorul unor acţiuni şi
formule tainice (vraja, farmecul, ghicitul)
Totemismul = credinţa în existenţa unui strămoş
sau ocrotitor a unui neam (trib) (animal, obiect,
plantă).
Religiile contemporane sunt de două tipuri :
 monoteiste = credinţa într-o singură
divinitate ( monos = unul; teos = divinitate )
 politeiste = ( credinţa în mai multe
divinităţi )
Religiile mondiale :
- iudaismul – (mozaism); (sec. VII î.e.n. ). Cult
religios monoteist practicat de evrei.Credinţa în
Dumnezeu şi în Mesia (mântuitor al lumii).
Doctrina (15 mln.) religioasă – Vechiul Testament
şi Talmudul (coment. la Vech. Test.). Religie de
stat a Izraelului. Biserica iudaică e sinagoga.
Iahve (Iehova) Biblia = Tora
- budismul – a apărut în India la graniţă
cu Nepalul (sec. VI î.Chr.), apoi s-a răspândit
în diferite ţări ale Asiei. Fondator a fost
Buddha Sakia (500 mln.)Muni .(„singuraticul din
Sakias”, adică „din trestii”)(azi în India budism –
0,7%)
- creştinismul – s-a născut în Imperiul roman în
sec. I e.n.
Se divizează în:
 catolicism (2 mld.) (1. 410 mln.),
 ortodoxism (250 mln.),
 protestantism (340 mln.).
Protestanţii, la rîndul lor, se împart în :
 luterani (70 mln.),
 anglicani (67 mln),
 penticostali (60 mln.),
 metodişti (50 mln.),
 baptişti (30 mln.),
 menoniţi (700 mii),
 calvini,
 unitarieni,
 presbiterieni,
 evanghelişti,
 reformaţi.
- islamul – a apărut la Mekka, în Arabia, la
începutul sec. al VII-lea. Este ultima
(1.207 mln.) dintre religiile monoteiste; este
mesajul lui Dumnezeu relevat profetului Mahomed
prin mijlocirea arhanghelului Gavriil. (suniţi –
730 mln.;şiiţi – 70 mln.)
- hinduismul – ( este cunoscut de 40 de
secole ). Astăzi hinduismul are cei mai (820
mln.) numeroşi adepţi în India (80% din
populaţie). (politeistă)
În cadrul religiei sau format norme unice, care
reglau forma de percepere a lumii, gândirea şi
conduita oamenilor. Datorită acestui fapt religia a
fost un remediu puternic a reglementării sociale, a
păstrării moravurilor, tradiţiilor şi obiceiurilor.
Una din misiunile religiei, care astăzi capătă
răspândire, este formarea conştiinţei de unitate a
lumii, de idealuri comune şi valori veşnice.
Biserica a avut şi are centrele sale culturale. În
cadrul bisericii s-au născut reformatori şi învăţaţi,
muzicieni, pictori. Dar biserica a jucat şi rolul unui
exploatator spiritual, mai ales în Evul Mediu. Mulţi
gânditori (filosofi) erau numiţi eretici* şi izolaţi
de societate, căzniţi.
Să ne amintim de condamnarea la moarte a lui
Socrate ca dispreţuitor al zeilor şi corupător al
tineretului, de condamnarea la moarte a lui
G.Bruno, de persecutarea şi maltratarea lui
Gallilei, Descartes, Spinoza, Rousseau,
Voltaire, Fichte etc.
Religia a reflectat fanatism, duşmănie şi faţă de
oamenii de alte credinţe. Adesea duşmănia de
moarte aducea la războaie, nu permite nici acum
rezolvarea unor conflicte pe căi paşnice.
6) Conceptia filosofica despre lume
Concepţia filosofică despre lume – este
cea mai superioară formă de
reprezentare a lumii, care se bazează pe
cunoştinţe generale, argumentate în mod logic
(teoretic şi ştiinţific). Ea se deosebeşte de
celelalte concepţii prin aceea că se bazează pe
raţiune.
Trăsătura principală a c. d. l. filosofică este
atitudinea critică a omului faţă de lumea
înconjurătoare. C. d. l. filosofică pune accentul
pe necesitatea explicării şi argumentării
cunoaşterii lumii. Odată cu constituirea c. d. l.
filosofică are loc elaborarea formelor şi metodelor
de cunoaştere ştiinţifică a lumii.
Prin urmare, concepţia filosofică despre lume are
un caracter teoretic, ea nu numai că proclamă
anumite principii, dar le demonstrează, le
fundamentează, le deduce în mod logic. Prin
aceasta filosofia se deosebeşte de alte concepţii
despre lume – mitologică, religioasă, artistică,
etc. Filosofia este instrumentul principal de
perfecţionare a omului şi vieţii sociale. Fiecare
om nu numai că trebuie să aibă o concepţie despre
lume, dar ea trebuie să fie bine argumentată şi
fundamentată.
Anume filosofia se ocupă cu formarea şi
fundamentarea concepţiei despre lume la oameni.
Având cunoştinţe despre lume în întregime şi locul
său în ea, omul organizează activitatea sa şi
determină scopurile sale în dependenţă de
concepţia despre lume. Omul realizează
activitatea sa în dependenţă de reprezentările lui
despre bine şi rău, datorie,
idealuri, care la rândul lor depind de cunoştinţe
despre sine, despre natură şi societate. Astfel,
concepţia filosofică are obiectul său nu atât lumea
ca atare, cât sensul existenţei omului în lume.
Concluzie : – Aşadar, în baza celor
menţionate, reesă că concepţia despre lume
este o formă de reprezentare de către om a lumii
înconjurătoare, care în evoluţia sa dă naştere
anumitor tipuri şi moduri istorice de
reprezentare a lumii.
În cadrul acestora, c. d. l. filosofică nu este
altceva decât un tip istoric de concepţie despre
lume.
7) Functiile filosofiei
Fiind un fenomen cultural extrem de compus,
filosofia are un spectru larg de FUNCȚII.
Principalele f u n c ţ i i ale filosofiei sunt :
1. funcţia conceptuală – (lat. conceptus =
noţiune, imagine, gând sau idee generală)
Filosofia este o concepţie despe lume formulată în
termeni conceptuali şi organizată într-un sistem,
potrivit unor reguli metodologice. Filosofia
implică, aşa cum spunea Kant, „o cunoştinţă
din concepte”. Astfel, filosofia constituie un
sistem închegat de idei, noţiuni şi teorii
istorice determinate cu privire la realitatea
obiectivă, privită sub aspectele cele mai
generale. Spre deosebire de ştiinţele particulare,
filosofia oferă o interpretare de ansamblu a lumii
şi în acest sens este o concepţie generală
despre lume. La baza funcţiei conceptuale ale
filosofiei stă problema relaţiei dintre gândire şi
existenţă. Modul rezolvării acestei probleme de
către filosofi determină conţinul sistemei lui
filosofice.
Deci filosofia reprezintă nu pur şi simplu un
ansamblu, ci un sistem de idei, concepţii şi
reprezentări despre natură, societate, despre
om şi locul lui în lume.
2. funcţia teoretică – îi permite filosofiei
să explice legităţile generale ale dezvoltării
naturii, societăţii şi cunoaşterii. Realizându-şi
funcţia teoretică, filosofia argumentează
răspunsurile la întrebările ce ţin de esenţa
lucrurilor, fenomenelor şi proceselor realităţii.
Abordând o problematică diversă, filosofia
sistematizează diferite teorii. De exemplu : teoria
despre existenţă (ontologia), teoria despre
cunoaştere (gnoseologia), teoria despre morală
(etica), teoria valorilor (axiologia), teoria artei
(estetica).
Astfel, în baza acestei funcţii, filosofia este
definită ca formă superioară a creaţiei spiritului
uman.
3. funcţia gnoseologică – Filosofia
abordează diferite probleme ale ( cognitiv-
interpretativă ) cunoaşterii lumii, precum :
– cum apar cunoştinţele despre
lume?
– este infinită cunoaşterea lumii
de către om sau nu?
– cunoştinţele acumulate de om
sunt adevărate, obiective sau
nu?
– care este natura adevărului?
etc.
Filosofia formează viziunii de ansamblu asupra
lumii, de cunoaştere a omului, a societăţii şi a
naturii. Deseori cunoaşterea ocupă locul
primordial în filosofie,Din ea decurge criteriile
de valorizare, concluziile pentru noi investigaţii,
opţiunile de acţiune, modul de comportare a
omului ce şi-a însuşit o anumită filosofie.
Cunoştinţele obţinute, după cum afirma Kant,
servesc drept instrumente pentru promovarea
scopurilor esenţiale ale raţiunii, care nu sunt
altele decât cele ce au drept finalitate menirea
întreagă a omului – fericirea.
4. funcţia metodologică – ( gr. meta = spre,
şi odos = cale). Tratează căile generale de
cunoaştere şi de acţiune. Filosofia este baza
teoretică a metodelor utilizate în activitatea
omului.Ea formulează metodologii generale a
cunoaşterii şi activităţii omului în lume.
Filosofia generalizează materialele teoretice ale
altor ştiinţe, joacă rolul de metodologie pentru
ştiinţele naturale şi sociale. Ea constitue
fundamentul teoretic al metodelor utilizate în
ştiinţa modernă. În acest scop filosofia se sprigină
pe logică şi gnoseologie, pe cunoştinţele
dobândite de ştiinţele particulare, pe întreaga
experienţă social-umană. Gândirea filosofică a
integrat în sine tendinţa puternică nu numai de a
strânge date, ci şi de a le sintetiza, de a
percepe lumea ca ceva integru.În cadrul
filosofiei s-au creat diferite sisteme de studiere a
realităţii, care au fost însuşite şi de alte ştiinţe.
Sunt cunoscute două metode generale de
concepere a realităţii : metoda metafizică şi
metoda dialectică.
5. funcţia axiologică – abordează
principalele orientări valorice ale oamenilor,
în deosebi pe cele etice şi morale. Prin
această funcţie, scopurile şi cunoştinţele, acţiunile
şi interesele omului sunt raportate la scopurile
moralei şi raţiunii umane. Funcţia axiologică
propune anumite criterii valorice menite să
călăuzească alegerea unor posibilităţi viitoare
de acţiune. Trasează o cale spre ceea ce trebuie
să tindă omul în lume şi propune un ideal,
care îl va ajuta pe om să se depăşească
neîncetat pe sine.
6. funcţia praxiologică – ne indică rolul
social pe care îl are filosofia.
Praxiologia este teoria acţiunii eficiente. Ea
studiază structura generală a acţiunilor,
condiţiile organizării şi distribuirii lor, (acţiunile
umane de pe poziţiile eficacităţii lor. Filosofia
studiază posibilităţile omului de a transforma
lumea. În acţiunile sale, omul realizează acele
cunoştinţe, atitudini, interese, idealuri, pe care i le-
a oferit filosofia. Filosofia devine călăuză a
vieţii.
7. funcţia hermeneutică – (din gr. = a
interpreta, a tălmăci. Denumirea derivă de la
numele zeului grec Hermes). Hermeneutica
este „teoria decodificării şi interpretării
semnelor”. Se ocupă cu înţelegerea şi interpretarea
monumentelor, cărţilor şi a textelor vechi
religioase, obscure, criptice (ascunse), în special
biblice; Reflecţia filosofică asupra simbolurilor
religioase, miturilor, motivelor şi a expresiilor
umane (precum : sensul emoţiei, sensul unei
opere de artă, etc.).
♦ ştiinţa sau metoda interpretării fe-
nomenelor culturii spirituale. (disciplină, consid-
erată şi artă)
8. funcţia critică – Pentru a formula
şi corecta propriile concepţii despre lume,
filosofia îndeplineşte funcţia sa critică.
Soluţionarea problemelor filosofice, găsirea celor
mai eficiente mijloace de cunoaştere, este însoţită
de critica diferitor stereotipuri, greşeli ce apar în
procesul cunoaşterii. Filosofia pune la îndoială
concepţiile învechite, greşite, dogmele. Filosofia nu
neagă vechiul, nu-l înlătură, ci-l selectează, îl
actualizează, face posibil afirmarea noului.
9. funcţia umanistă – apropie filosofia de
problemele cotidiene ale omului. Abordând
problema omului, filosofia apreciază locul şi rolul
lui în univers, pornind de la formula „Omul este
măsura tuturor lucrurilor” şi ajungând la
explicarea naturii umane. Omul este
caracterizat ca fiinţă socială înzestrată cu
raţiune. Pornind de la etimologia cuvântului
„filosofia”, care îmbină „dragostea şi
înţelepciunea”, se poate menţiona că filosofia pune
în prim plan înţelepciunea şi dragostea faţă de
om. Filosofia există nu altfel, decât în numele
omului.
Alte funcţii : antropologică, sociologică, etică,
estetică, epistemologică, etc.
Concluzionând cele expuse, putem menţiona că
filosofia are atât o menire teoretică, cât şi o
menire practică. Menirea teoretică se dezvăluie
în raportul ei cu ştiinţa, ca expresie adecvată a
cunoaşterii umane. Menirea practică a filosofiei
rezidă în faptul că ea ne învaţă să trăim, să
acţionăm corect, să fim fericiţi.
8) Functia conceptuala a filosofiei
funcţia conceptuală – (lat. conceptus =
noţiune, imagine, gând sau idee generală).
Filosofia este o concepţie despe lume
formulată în termeni conceptuali şi
organizată într-un sistem, potrivit unor
reguli metodologice. Filosofia implică, aşa
cum spunea Kant, „o cunoştinţă din
concepte”. Astfel, filosofia constituie un
sistem închegat de idei, noţiuni şi teorii
istorice determinate cu privire la realitatea
obiectivă, privită sub aspectele cele mai
generale. Spre deosebire de ştiinţele
particulare, filosofia oferă o interpretare de
 ansamblu a lumii şi în acest sens este o
concepţie generală despre lume. La baza
funcţiei conceptuale ale filosofiei stă
problema relaţiei dintre gândire şi
existenţă.
Modul rezolvării acestei probleme de către
filosofi determină conţinul sistemei lui
filosofice.Deci filosofia reprezintă nu pur şi
simplu un ansamblu, ci un sistem de idei,
concepţii şi reprezentări despre natură,
societate, despre om şi locul lui în lume.
9) Intrebarea principala a filosofiei
Problema fundamentală are două laturi - onto-
logică şi gnoseologică. Prima latură trebuie să
răspundă la întrebarea - care-i factorul prim,
cine pe cine determină (materia determină
conştiinţa ori invers - conştiinţa materia)? În
dependenţă de aceia ce se ia ca factor primor-
dial- materia sau ideia - toate sistemele filoso-
fice se împart în materialism şi idealism.
Pentru a intelege aceste conceptii este necesar
de cunoscut intrebarea principala a filosofiei
<< raportul dintre constiinta si materie, din-
tre gandire si existenta>> in aceasta intrebare
sunt 2 parti:
1. Ce este primar si ce este secundar, materia
sau constiinta?
2. Este oare in stare contiinta umana sa cuno-
asca realitatea, adevarul?
Reiesind din raspunsul filosofului la prima
parte a intrebarii esentiale a filosofiei aces-
tea se separa in idealisti si materialisti.
-Materialistii presupun ca materia este pri-
mara,adica ea a existat in totdeauna.De
dezvoltarea materiei,de miscarea ei depinde
constiinta,adica pentru materialism consti-
inta este secundara,dependenta,deci ea este
produsa de materie,adica de fiecare. Cind
vorbesc despre constiinta trebuie sa cautam
care este sunbstratul material care-l pro-
duce.
-Idealismul-invers,considera ca constiinta
este primara,ca ea poate exista inafara sub-
stantivului material.El se imparte in doua
parti:
a)obiectiv
b)subiectiv
a)Idealismul obiectiv- presupune existenta
unei ratiuni supreme,adica a unui spirit
imaterial care produce legile carora se su-
pune existenta materiala.Idealismul obiec-
tiv este apropiat de religie(Hegel,Platon).
b)Idealismul subiectiv-presupune ca
primare sint senzatiile umane,anume ele
produc aceasta lume si ca lumea aceasta
este o totalitate de senzatii.
Reprezentanti:Emanuel,Kant,Berkely.
Partea a doua a intrebarii esen-
tiale a filosofiei
Poate fi cunoscuta sau nu aceasta lume?
Marea majoritate a filosofilor considera ca
lumea poate fi cunoscuta,ca constiinta
umana reflecta adevarat aceasta lume.O
parte a filosofilor,si anume idealistii subi-
ectivi considera ca noi nu pitem cuno-
aste,de aceea ei se numesc Agnostici.
10) Materialismul si idealismul in
filosofie
Materialismul este un curent
filozofic care în explicarea lumii reesă din
recunoaşterea existenţei, materiei ca factor
prin şi cauză a realităţii, idealismul afirmă
contrariul. Existenţa este primară in acel
sens, că natura, materia există real, ca atare
şi nu-s determinate nici de un factor spir-
itual ori principii nemateriale. Existenţa, lu-
mea sunt infinite, necreabile şi indistructi-
bile. Materialismul afirmă că conştiinţa este
secundară ca produs al dezvoltării mate-
riale, ca reflectare a lumii materiale.
Idealismul afirmă primordialitatea
spiritualului, raţiunii în raport cu materia,
că spiritualul există pînă la natură, pînă la
lucruri şi este cauza lor. Deosebim două va-
rietăţi a idealismului – obiectiv şi subiectiv.
Idealismul obiectiv (Platon, Hegel) afirmă
primordialitatea ratiunii universale, ideei
care există obiectiv (există real şi independ-
ent de voinţa omului). Idealismul subiectiv
(Berkeley, Hume, Mach) consideră primar
conştiinţa, senzaţiile subiectului, că nu ex-
istă nici o existenţă, nici materială, nici
spirituală în afară şi independent de conşti-
inţa umană, independent de retrăirile subi-
ectului.
Dacă în explicarea lumii se recurge
la un început (fie el material ori spiritual),
atunci aşa concepţie se numeşte monism.
Iar dacă reesă din două începuturi – aceasta
este dualism. Reprezentantul dualismului a
fost R.Deacartes, care la temelia lumii pu-
nea două substanţii – materială şi spirituală.
Pluralismul este concepţia care pune la
baza lumii mai multe începuturi (Emped-
ocle, Pitagora, Anaxagora).
11) Formele idealismului
Deosebim două varietăţi a idealismului –
obiectiv şi subiectiv. Idealismul obiectiv
(Platon, Hegel) afirmă primordialitatea ratiunii
universale, ideei care există obiectiv (există
real şi independent de voinţa omului).
Idealismul subiectiv (Berkeley, Hume, Mach)
consideră primar conştiinţa, senzaţiile
subiectului, că nu există nici o existenţă, nici
- Cartea prefacerilor
- Cartea ritualurilor
- Cartea istoriei
materială, nici spirituală în afară şi independent
de conştiinţa umană, independent de retrăirile
subiectului.
12) Filosofia chineza si inceputurile ei
Fil. Chinei Antice apare in sec. VII- î.Hr, are 2
izvoare principale
- Izvorul social
- Izvorul cultural
a) Izv. Social.
Societatea Chineza este organizata ierarhic,
statul este despotic, de tip oriental. Puterea
principală se găseste in mana imparatului care
detine puterea politica, economica și puterea
ideologica. Din punct de vedere politic el este
primul administrator. Din punct de vedere eco-
nomic el este stapanul tuturor pamanturilor, ad-
ica bogătia cea mai mare din stat si in acelasi
timp este primul preot. Plus la aceasta el este
considerat Fiul Cerului. La Chinezi cerul este
considerat puterea suprema in Univers.Acest
om detine tot ce este in stat. De el depinde in
stat majoritatea activitatilor politice. In china
antica lipseste legea si aceasta este inlocuita de
ritualuri. Prin ritualuri se rezolvau relatiile din-
tre paturile sociale, se adresau fortelor supra-
naturale, fenomenul naturii faceau legatura cu
cei morti. Aceste lucruri au influentat foarte
mult lucruruile in filosofie.
b) Izvorul cultural
Ideile principale filosofice se contineau in car-
tile vechi Chineze. Printre ele cele mai im-
portante sunt:
- Cartea cantecelor
- Si cartea cronicilor
In aceste carti intalnim ideea genezei univer-
sului. Pentru chinezii vechi la formarea univ,
auu participat 2 puteri, Yin Si Yang. Yin- put-
erea pasiva(tot ce este pasiv, intunericul, noap-
tea, femeia) și Yang (puterea activa, cerul, lu-
mina, barbatul). Aceste parti opuse exista doar
impreuna, nu exista una fara alta. Sunt puteri
contrat opuse dar un tot intreg.
A 2-a idee din aceste carti este ideea existentei
unei legi universale numita Dao(Tao). Aceats
lege mai este numita calea, drumul pe care il au
de parcurs. Aceasta lege supune tot ce exista,
- Moismul
- Confucianismul
- Daosismul
- Legismul
- Scoala numelor
- Scoala fil. Naturale
atat fenomenele naturii cat si fiintele umane.
De aceea este necesar ca aceasta lege sa fie cu-
noscuta. In acelasi timp in aceste carti apar
primele idei etice(despre comportarea umana).
Una dintre aceste norme se numeste Li- su-
punere, ritual. Seao este norma dintre atitudi-
nea dintre copii si parinti(stima, respectul fata
de parinti), Și Di este respectul fata de fratele
mai mare. Pe baza acestor idei apar scolile
filosofice. Perioada aparitii acestor scoli este
numita Perioada 100 de scoli filosofice. Printre
ele cele mai importante au fost si sunt:

TZE-învățător
13) Filosofia confuciana
Prima scoala este scoala confuciana, fondata
de catre ganditorul CUN-FU-TZE. Aceasta
scoala este scoala dregatorilor de stat, scoala
politica, ina ceasta scoala se pregateau cadre
de dirijare a societatii. In fil. Lui intalnim 2
probleme principale:
- Este problema organizarii statului, adica
cum poate fi organizat un stat in care con-
ditiile de trai sa fie normale.
- Este o preoblema etica despre desavarsirea
(perfectarea) personalitatii umane.
Confucius era considerat un fil. Conservator,
pentru ca el sustinea ca statele perfecte au ex-
istat in trecut. Ideile principale le crea din
cartile vechi. El este redactorul acestor carti.
Dupa parerea lui statul trebuie sa fie organi-
zat ca si o familie. Statul este o familie dar
mai mare. Deci in familie principalul este
parintele, el are grija de toti, de copii. Pentru
copii sai el este exemplu, tot asa trebuie sa fie
in stat. Imparatul este parintele natiunii, al
poporului. El trebuie sa aiba grija de supusii
sai si in acelasi timp sa fie un exemplu pentru
ei, daca lucrurile merg bine, atunci oamenii
se supun, daca nu merg bine ei se rascoala.
Cu alte cuvinte conducatorul trebuie sa fie o
personalitate deosebita. In legatura cu person-
alitatea imparatului, confucius lanseaza teoria
omului ales(a barabatului nobil), de aceea
barbatul nobil dispune de anumite calitati
pozitive ex.
- Intelepciunea.
- Respectful fata de oameni
- Conoasterea caii de mijloc
Dupa confucius oamenii in societatate se
divizeaza in diferite stratificari:
- ð Oamenii superiori
- ð Oamenii inferiori(josnici)
Ei se deosebesc unii de altii prin intelegere.
Omul inferior intelege doar partea lui, omul
superior inver, intelege intregul.
Din punct de vedere a invataturii ei tot sunt
separati:
- ð Care inteleg imediat
- ð Care inteleg cu greu
- ð Care nu inteleg deloc
Regula de aur in comportare:<< nu fa ni-
manui ceea ce nu-ti doresti tie>>
14) Filosofia moista
Fil. Moista apare in sec V – i. Hr, fondatorul
acestei scoli este Mo-tze(MO-DI), daca con-
fucianismul este considerat o scoala a aristo-
cratilor, Moismul este considerat o scoala a
poporului. Vointa cerului este vointa popor-
ului. El considera ca oamenii in societate
trebuie sa se conduca dupa legile ceresti.
Dupa el, cerul ii iubeste pe toti la fel, de
aceea oamenii trebuie sa se comporte ca si
cerul. Daca in societate mai degraba domina
violenta decat iubire.
Moismul – omenie reciproca, folos reciproc.
Fata de traditii trebuie de atirnat critic,caci
sunt elemente si negative. Neaga ideia lui
Confucius, precum careia omul trebuie sa se
conduca de traditii.
Atentia principal in invatatura acestei scoli
este orientat spre problemele eticii sociale.
Mo Di pune la baza conceptiei sale filosofice
5dea despre iubirea generala, si prosperare, a
profitului reciproc. Obligatoriu pt toti
oamenii in societate trebuie sa fie masura
generala de omenie reciproca, toti trebuie sa
se gindeasca la folosul reciproc.
Reprezentantii moismului socot, ca fata de
traditii trebuie de atirnat critic, deoarece in
traditiile trecului exista si unele elemente
negative. In aceatsa ordine de idei ei neaga
invatatura lui Cofucius, conform careia in
comportare omul trebuie sa se conduca de
traditie. Invatatura maoista mai abordeaza si
unele problem ce tin de teoria cunoasterii.
15) Filosofia daosista
fil. Daosita apare in sec. V I.Hr.- fondatorul
este LAO-TZE, lucrarea sa principala este
TAO-TE-KING(cartea virturii si a caii) legea
Dao este compusa din 2 parti:
- dao cu lume: este fiinta(soare,
pamant, ceea ce are nume, fiinta)
- dao fara lume (nefiinta, acesta nu
este dat in org. senzoriale, nu-l
vedem, nu-l percepem, dar el
este principal fiindca din el apar
lucrurile si fiintele, de aceea este
important, sa intelegem ceea ce
este dao fara nume. Dao fara
numes este nedeslusitul, adancul,
vidul, linistea universala)
Daoismul in centru se afla natura,cosmosul
si omul. Scopul gindirii consta in contopirii
omului cu natura,caci el tot e o parte a ei, in
spontana miscare.
Ideea: invatatura despre dao,aidca calea,lege
a lumii careia i se supun toate lucrurile,lege
atit cosmic cit si etica. Dao este compus din 2
parti contrar opuse, una fara nume,care naste
a 2a cu nume, Fiinta.Dao fara nume e
inceputul la toate lucrurile existente,cer si
pamint,pe acest dao e imposibil toti sa-l
cunoasca,doar inteleptii.
In central invataturii daoistilor se afla
natura,cosmosul si omul, insa aceste
inceputuri pot fi intelese nu pe cale rationala,
dar prin patrunderea directa cu ajutorul
notiunilor in natura existentei. Lumea se afla
in permanenta miscare si schimbare, se
dezvolta, traieste si activeaza in mod spontan,
fara vreo cauza oarecare. Scopul gindirii in
opinia daoistilor, consta in “contropirea”
omului cu natura, deoarece el este o parte a
ei. Ideea central a scolii daoistilor este
invatatura despre dao, adica calea, vesnica
lege de aspiratie spontana, de dezvoltare si
disparitie a universului. Dao este o lege
impresionala a lumii careia I se supun toate
lucrurile si fetomenele naturii si a asocietatii ,
o lege atit de cosmic, cit si etica. Dao este
compus din 2 parti contrar opuse, initial dao
este neant din cauza ca n-are nume, daca le
dam nume se preface in fiinta. Despre neant
de poate vorbi numai negativ, neantul naste
Fiinta. Deci un dao are nume si altul nu. Dao
ce are nume apare din cel ce n-are. Dao fara
de nume este inceputul la toate lucrurile
existente, inclusive a cerului si pamintului,
acest dao este mai principal cine il cunoaste
stie multe, stie cauza aparitiei lucrurilor. Insa
pe acest dao este imposibil sa-l cunoasca toti,
il cunosc numai inteleptii.
16) Filosofia legista
Legismul- invatatura in care sunt abordate
problemele omului, statului si a societatii. S-a
format in confruntari permanente cu idei de
Confucianism timpuriu. Daca Confucianism
din calitati morale, legism din
legi,demonstrind ca politica e incomparabila
cu morala. Au creat ideia statului despotic,
toti egali in fata legii iar cârmuitorul mai
presus ca toti unicul creator de legi.
Cirmuitorul trebuie sa cunoasca bine
psihologia oamenilor, metoda de influienta –
recompense si pedepse.
Este o invatatura etico-politica in care sunt
abordate problemele omului, statului si a
societatii. Legismul s-a intemeiat si s-a
dezvoltat in conditiile unei confruntari
permanente de idei cu confucianismul
timpuriu. Daca confucianismul reiesea din
calitatile morale, legismul accentua
primordialitatea legilor, demonstrind ca
politica este incomparabila cu morala. Scoala
legistilor a creat conceptia statului despotic,
bazat pe egalitatea tuturora in fata legii, cu
exceptia cirmuitorului, el fiind considerat
unicul creator de legi. In conceptia legistilor,
cirmuitorul trebuie sa cunoasce bine
psihologia oamenilor, pentru a –I putea
guverna, iar principal metoda de influienta
trebuie sa fie reconpensele si pedepsele.
17) Filosofia indiei si inceputurile ei.
Notiunile ei de baza
Dezvoltarea gindirii filosofice in India e
datorata corelatiei strinse dintre gindirea
religioasa si reflectia filosofica in India,
primii filosofi au fost preoti(casta
brahmanilor). Primele izvoare ale gindirii
filosofice erau prezente in
Veda(cunostinta,biblia indiana). Vedele
erau 4 carti care sau format pe parcursul a 9
secole: Rig-Veda, Sama-Veda, Atarva-
Veda,Iadjur-Veda. Upanisadele au fost
primele carti de filozofie in care se intilneau
idei precum ca lumea a aparut din dorinta si
ca exista un stramos universal al acestei lumi.
Ei considerau ca exista un suport universal al
lumii, o energie universala ce sustine viata.
Indienii considerau ca trupul moare iau
sufletul este vesnic si trece dintr-un corp in
altul. Ei vedeau corpul ca o inchisoare pentru
suflet. Veda a apartut timp de mai multe
secole:
I. Perioada preistorica – text pastrat –
Veda. Nicio organizare statala, religia
politeista 300 zeitati.
II. II. P. (1000-500 i.e.n.) – cele mai
semnificative: texte brahmane, texte
upanisada. Idienii cunosc org.statala,
organizare strict determinata – pe
caste.
-Casta brahmanilor(preoti
carturari) aveau voie sa citeasca
scripturile sfinte.
-C atilor – militarii
-c. Vaișilor – mestesugari,tarani ș
-c. ubrelor – sclavi ș
-c.parya – tilhari,prostituate.
Este caract. religia Brahmana.
Brahma – principiul ulim al
lucrurilor, sufletul cosmic. Are
relevare in 3 postaze:
brahma – creator,
vi mu – pastrator,
giva – distrugator. ș
Atman – sufletul individual.
Sam-sara – lege care reglementeaza si
perpetueaza reincarnarea.
Karma – soarta, legea normala,legea
pedepsei methempsihoza – teorema
migratiunii,reincarnarea sufletului.
Conceptia religiei consta ca Absolutul infinit
nu se afla in exterior, ci in lumea interioara in
atman. Solutie pu dezv. Adevarului –
autoreflectia concentrata in sine. Idealul
religiei nu e reincarnarea, ci izbavirea de
karma si sam-sara. Pentru realizarea idealului
urm. conditii:
1. cunoasterea vedelor(ce puteau doar
brahmanii)
2. Asceza – viata izolata.
Idealul religiei brahmane putea fi atins doar
de casta lor, ce si duce la reforma,rezultat
apare religia Budismul.
III. p(500 i.e.n) – deformarea
brahmanismului si aparitia
budismului.
Budismul – religia care conduce principiul
democratic si egaleaza pe toti in fata realizarii
idealului. Idealul – Nirvana.
18) Filosofia budista
Budism Prin sec. VI i.e.n, cind monopolul
ideologic in India il detineau brahmanii,
apare un reformator religios, Buddha, care se
adreseaza la toate castele . Aceasta invatatura
noua, buddhismul, a devenito religie care s-a
raspindit mai ales peste hotarele Indiei, in
China, Japonia, Tibet. Buddhismul este o
religie ciudata, fara Dumnezeu, dar cu cu un
sfint (Buddha) si 4 adevaruri sfinte:
1.Ce este suferinta? Nasterea este suferinta, si
batrinetea, si boala, si moartea. Legatura cu
ceea ce iubesti este suferinta, de asemenea si
despartirea de ceea ce iubesti. Daca doresti
ceva si nu-l ai – e suferinta
2.Cum se naste suferinta? Din pofta de
placere, noutate, putere.
3.Cum se inlatura suferinta? Prin inabusirea
acelei vesnic neindestulate dorinte de fericire,
iar idealul este Nirwanam, adica fericirea prin
renuntarea la lumea inselatoare sensibila.
4.Care este calea spre inlaturarea suferintei?
Este credinta dreapta, gindirea dreapta,
vorbirea dreapta, hotarirea dreapta, nazuinta
dreapta si concentrarea dreapta.
Buddhismul , care fagaduia tuturor o grabnica
izbavire de suferinta, gasi un mare rasunet in
popor, dar si o nemiloasa persecutie din
partea Brahmanilor, ca si la crestini, iar
adeptii lui fura nevoiti a fugi din India si a se
imprastia in Tibet, China si Japonia, unde au
ramas pina azi.
19) Filosofia carvaca
curent filosofic materialist, neaga viata de
apoi,legea karmei si samsarei. Omul e
alcatuit din 4 elemente – apa,foc, pamint,aer.
In om nu se gaseste nimic ce ar supravietui
dupa moartea sa, de aceea el trebuie sa
foloseasca de viata reala, de primit tot ce ea
aduce,laturile bune pot echilibra raul.
Carvaca este unul dintre multele curente
filosofice, materialiste din India antica, insa
date despre viata si operele sale lipsesc
completamente. Se presupune ca acest curent
a fost intemeiat prin anul 500 i.e.n. Comun
pentru toate directiile materialiste este
principiul negarii vietii de apoi, legii carmei
si a samsarei. Conform acestei teorii omul
este alcatuit din 4 elemente- pamint, apa,
foc si aer. Unindu-se ele formeaza corpul,
organele sensitive si pe baza lor apare
sufletul. Deoarece in om nu se gaseste nimic,
ce ar suprevetui dupa moartea lui,
reprezentantii carcavei vorbesc despre
necesitatea folosirii de viata reala, de primit
totul ce ea aduce ,cu constiinta ca laturile
bune ale vietii pot echilibra raul si
suferinta. Aceste idei erau orientate asupra
sistemului de caste, cit si asupra autoritatii
textelor sfinte.
20) Problema substantei in filosofia
greciei antice
Filosofia si gandirea greaca incepe cu
depasirea gandirii religioasa si mitologice si
incercarea de a introduce in gandirea umana
principii si categorii care vor permite sa
explicam realitatea.
Primul ganditor de acest tip, a fost Tales din
Milet iar intrebarea lui principala a fost „ce
este totul?” . el considera ca totul apare din
apa si se descompune in apa. Dupa el,
substanta universala este apa. Notiunea de
substanta ne explica care este materialul
universal vesnic din care apar lucrurile. Toate
lucrurile sunt in schimbare, ci doar substanta
ramane mereu aceeasi, adica substanta este
vesnica, doar lucrurile sunt temporale.
Ucenicul lui Tales este Anaximandru si
traieste in sec. VI inaintea erei noastre. De
asemenea pune problema substantei si sustine
ca substanta universala este apeiron
(nedeterminat). Dar anume in aceasta
substanta se afla primele elemente din care se
compun lucrurile.. acestea sunt: apa, focul,
aerul si pamantul. Apeironul initial a fost
fierbinte, iar cu timpul el se raceste. Partile
acestuia sunt preluate de miscarea universala
si sunt aranjate in univers dupa marime si
greutate. Anume astfel apar: planetele, stelele
si celelalte corpuri ceresti. In acelasi timp el
lanseaza ipoteza despre aparitia vietii si
considera ca viata apare in apa. El creeaza
prima harta a cerului si a pamantului. Este
important ca inainteaza doua teze importante:
 1) ca apeironul nu poate fi dat in
organele senzoriale
2) despre aparitia vietii.
Anaximene sustine ca substanta universala
este aerul. Anume schimbarile care au loc in
structura aerului ne poate explica cum apar
lucrurile si cum se schimba. El sustine ca la
dilatarea aerului apar lucrurile gazoase
(substante), iar la comprimare consecutiv
apar substantele lichide si solide.
Au fost o serie de filosofi numiti pluralisti,
care considerau ca exista mai multe elemente
primare din care apar lucrurile: Empedocle,
Anaxagora.
Empedocle sustine ca exista 4 elemente
principale: apa, focul, pamantul si aerul.
Aeste elemente se unesc prin iubire si asa
apar lucrurile. Atunci cand se dizunesc, ele
dispar si asta se petrece prin ura si
dusmanie.
Anaxagora sustine ca sunt elemente mici pe
care le numeste homeomerii, din care sunt
alcatuite lucrurile. Acestea sunt un fel de
germeni, seminte ale tuturor lucrurilor.
Un alt filosof este Pitagora, iar el zicea ca
principiile tutoror lucrurilor sunt numarul.
Aristotel spune : „dintre toti care s-au ocupat
mai intai de filosofie, cei mai multi au fost
incredintati ca principiile tuturor lucrurilor se
afla in cauze materiale de unde exista toate si
de unde provin mai intai si in acest sfarsit isi
gasesc pierirea. In vreme ce substanta
persista, in ciuda schimbarilor suferite,
aceasta spun ei, este elementul si principiul
lucrurilor. De aceea considera ca nimic nu se
naste din nimic, nici nu piere, de vreme ce o
asemenea substanta ramane vesnica... Acest
tip de gandire este intemeiat de Tales”.
21) Problema miscarii in filosofia
greciei antice
Daca noi cunoastem care este substanta,
atunci este important sa intelegem cum apar
din substanta lucrurile, cum se schimba ele.
De aceasta problema a fost ocupat Heraclit.
El a fost fiu de rege si a lasat regia si s-a
ocupat de filosofie ,, Acest univers nu a fost
creat de nimneni, nici de un zeu, nici de un
om, ce este un foc vesnic viu, ce pe masura se
aprinde si se stinge.’’ El inainta teza
pantarey, ceea ce inseamna totul se misca,
tot se schimba, tot se treansforma, totul este
mereu in schimbare. Cel mai important
penrtu Heraclit este sa inteleaga care este
mecanismul miscarii si a schimbarii, izvorul
acesteia, ori cauza. El sustine ca tot ceea ce
exista in univers si universul insasi, este
alcatuit din parti contrar opuse. Anume aceste
parti se afla in doua stari:
1. starea de armonie a partilor contrare
2. starea de lupta intre cele doua.
Starea de armonie a partilor contrare ne
explica de ce un lucru, fenomen are existenta
temporara.
Starea de lupta a partilor contrare ne explica
de ce lucrurile sunt in schimbare.
In legatura cu aceasta, Heraclit spunea ca
lupta, razboiul este regele a tot ce exista. El
spune ca totul este in schimbare tot asa cum
este apa unui râu. Heraclit considera ca exista
un logos universal, o lege universala pe care
trebuie sa o cunoastem si in acelasi timp
exista un logos subiectiv. El spune ca
intelectul adevarat trebuie sa corespunda
logosului obiectiv (cel subiectiv celui
obiectiv).
22) Problema fiintei in filosofia greciei
antice
23) Problema structurii materiei in
filosofia greciei antice. Atomismul lui
Democrit.
Atomismul sau „Atomismus” este o teorie
cosmologică, după care universul este
compus din atomi ( greacă atom -
indivizibil) atomii se credea sunt indivizibili
şi nu se pot transforma niciodată.
 Elev al lui Zenon de Eleea , Leucip
fondează după 450 î.Hr. la Abdera propria sa
şcoală filosofică (Democrit i-a fost discipol).
Consecvent materialist, Leucip este
fondatorul teoriei atomiste, continuată apoi
de Democrit, Epicur, şi Lucreţiu. Leucip intr-
o carte de a sa aşează la baza
macrocosmosului şi microcosmosului ca şi a
perceperii umane, mişcarea atomilor,
desfăşurată potrivit legilor mecanicii.
Democrit a preluat teoria atomistă a
dascălului său, Leucip, dezvoltând-o într-un
adevărat sistem filosofic, conform căruia la
baza lumii se află atomii, care coincid cu
realul - plinul şi vidul, neantul - golul. Atomii
sunt particule solide, indivizibile,
imperceptibile, necreate şi eterne, în continuă
mişcare; din combinarea lor, iau naştere toate
25) Filosofia lui socrate
lucrurile care alcătuiesc universul (atât
corpurile materiale cât şi sufletul uman).
Democrit formulează teza lumilor infinite.
Democrit a primul care a afirmat că forţa
motrice a istoriei omenirii este nevoia,
necesităţile oamenilor. Poziţia lui Democrit
era anti-teza mitului despre epoca de aur şi
decăderea permanentă a umanităţii. Eleaţii au
pregătit drumul spre atomismul materialist,
prin viziunea lor despre o materie constantă şi
imobilă, care nu poate fi sesizată decît de
gândire, aceasta fiind singura modalitate care
există cu adevărat şi care se deosebeşte de
schimbarea înselatoare a aparenţelor
senzoriale. Pitagoreii au pregătit de asemeni
drumul spre ideea că toate calităţile
senzoriale trebuie să fie reduse la anumite
relaţii numerice între formele corpurilor.
Atomiştii au putut să formuleze, datorită
acestor idei, un concept clar despre cum
trebuie gândită materia ca ultimul fundament
al tuturor apariţiilor. Cu formularea acestui
concept, materialismul a fost desăvârşit ca
teorie consecventă a apariţiei lucrurilor din
materie. Pasul acesta a fost îndraznet şi cu
urmări importante pentru istoria filozofiei şi a
ştiinţei.
24) Filosofia sofistilor
Sofistii sunt cei care invatau lucruri
trebuincioase si practice pentru viata.Ei
predau retorica si dealectica in scolile lor,care
erau cu plata. Sofistii sunt primii care
inainteaza problema cunoasterii: Cum omul
cunoaste universul? Protagora va da o prima
dezlogare a problemei gnosiologice. El
sustine ca nu exista nici bine, nici rau, nici
adevar, nici eroare.Nu avem cunostinte
general obiective. Cunostintele depind de om,
depind de constitutia simturilor lui. Senzatiile
sunt relative. Deci cunostintele sunt
subiective si relative. Sofistii alcatuiesc
cotitura radicala in problema filosofiei. Daca
pina la ei in cunoasterea cosmosului este
cunoscut atunci cu sofistii cunoastere omului
duce la cunoasterea cosmosului.
Socrate (469-399 nascut in Atena).
Este filosoful care a lucrat impotriva so-
fistilor. Sofistii sustineau ca elementele prin-
cipale ale gandirii sunt opiniile. Socrate con-
sidera ca nu este correct si ca fundametele
principale ale gandirii sunt notiunile . No-
tiunea spre deosebire de opinie are un con-
tinut determinat, definit. Reiesind din teoria
sofistilor, care spuneau ca exista mai multe
adevaruri, adica fiecare opinie poate fi con-
siderata adevarata daca este argumentata.
Socrate sustine ca nu exista mai multe ade-
varuri. Exista doar un singur adevar co-
mun tuturora. Si adevarul este impus in
notiune. Notiunea este principiul lucrurilor.
Notiunile trebuie definite. Pentru aceasta este
impusa metoda maieutica. Ea consista din
doua elemente:
a) Inductia;
b) generalizarea(definirea)
Socrate scrie in ….lupta cu sofistii, consider-
and ca ideile sofistilor sunt indreptate impo-
triva stiintei. In cercetarile sale, adesea utiliz-
eaza ironia. Prin intrebarile sale ii aduce la
contradictie pe sofistisi si ii ia in deradere,
 pentru ca acestia considera ca ei cunosc ade-
varul. In legatura cu aceasta, Socrate spunea:
“eu stiu ca nu stiu nimic, dar altii nici at-
ata nu stiu”. Socrate sustinea ca el nu cuno-
aste adevarul si de aceea nu ne poate invata,
dar adevarul poate fi gasit impreuna si spu-
nea: ”eu nu stiu, tu nu stii, dar impreuna
vom sti”.
26) Filosofia lui platon.Idealismul obiectiv
Platon (427-347, Atena)
Nobil de prominenta, provenit din neamul re-
gelui Codru. Dupa tata, vine din neamul lui
Pericle. A facut o calatorie in Egipt, unde a
studiat matematica, religie. Face 3 calatorii in
Grecia Mare. A studiat in aceste calatorii te-
oriile scolilor filosofice si stiintifice din acel
timp. A avut interese politicesi a considerat
ca poate fi organizat un stat ideal. Dupa
parerea lui, statul ideal este acela unde
domnesc filosofii. El spunea ca regele
trebuie sa fie filosof ori filosoful-rege. In
legatura cu realizarea acestor idei, face un sir
de calatorii in orasul siracuza in care incearca
sa introduca aceste idei. In rezultat, regale l-a
vandut in robie. A creat scoala sa care s-a nu-
mit Academie. Platon a fost unul din cei mai
mari filosofi idealisti ai antichitatii. El spune
ca exista doua lumi separate:
1. Lumea ideilor- ea exista obiectiv, in afara
constiintei noastre. Tot asa cum exista lucru-
rile, tot asa exista si lumea asta, este lumea
formelor, a adevarurilor, este un model
pentru lumea lucrurilor. lumea este vesnica
(submunara).
2. Lumea lucrurilor – este o lume tempo-
rara, inferioara. Lumea lucrurilor sunt umbre
ale ideilor, copii si nu au o existenta adeva-
rata. Adevarat exista doar a ideilor, ele sunt
fiinta.
Lumea are urmatoarea structura dupa Platon:
aceasta structura a lumii se bazeaza pe prin-
cipiul teologic – adica tot ce exista, are un
scop, tinde spre un ideal(principiul de struc-
tura a lumii)
**** Principiul determinist – (inaintat de
Democrit), tot ce exista este compus din
atomi, si apare/dispare prin miscarea atomi-
lor.
Teoria cunoasterii lui Platon. El considera ca
exista doua niveluri ale cunoasterii:
- primul nivel este cel senzorial.
- Al doilea este nivelul rational.
La fiecare nivel, obiectul cercetarii este dif-
erit. La primul nivel, obiectul de studiu sunt
lucrurile. La al doilea – ideile. In rezultat, la
primul, cunostintele noastre sunt opiniile.
Sunt doua cai de formare a opiniilor:
1. credinta,
2. conjectura-un punct de vedere comun
asupra lucrurilor.
La al doilea nivel, in rezultat se formeaza cu-
nostintele stiintifice:
1. rationamentul - ce uneste ideile intr-
un lant, din care se face o concluzie.
Cea mai puternica forma de rationa-
ment se afla in logica si matematica.
Nici in logica, matematica nu avem
de a face nimic cu lucrurile, mereu
lucram cu ideile.
2. intuitia – cunoasterea directa, nem-
ijlocita a adevarului
27) Metafizica lui aristotel
Metafizica lui Aristotel: In metafizica se
incepe cu critica teoriei ideilor lui Platon.
Aristotel spunea ca Platon ii este prieten, dar
adevarul ii este mai aproape. Critica o incepe
cu punctul ca nu exista doua lumi, cum
spunea Platon: a ideilor, si a lucrurilor. Dupa
el, exista doar o singura lume: a lucrurilor
senzoriale. Ideile lui platon doar dubleaza
lumea. Ele nu pot explica cauza aparitiei si
disparitiei lucrurilor, nu pot explica nici
esenta lor, de aceea cercetarea trbuie de
inceput de la lucruri, si anume de la lucrurile
 individuale. Fiecare lucru poate fi numit unu.
Anume acest unu, poate explica ce prezinta
lumea ideilor lui platon. Fiecare unu contine
doua elemente de baza: primul este
generalul(comun), iar al doilea element este
individualul.
*Cercetarea lucrurilor se incepe nu de la
idee, dar de la cauzele lucrurilor*:
1) cauza materiala
2) cauza formala
3) Cauza miscarii
4) Cauza finala;
Primele doua cauze explica structura
lucrurilor, cum sunt ele alcatuite, iar ultimele
doua explica schimbarea si transfrmarea lor.
Aristotel are intelegere tehnica - pentru a
produce ceva, trebuie material. A doua cauza
explica ca orisice material primeste o anumita
forma. Cauza miscarii explica de unde ea
incepe, si care este izvorul ei, de ce un lucru
se transforma. Cauza finala- cauza spre
care tinde sa se realizeze lucrul
28) Logica lui Aristotel
Aristotel este considerat întemeietorul
logicii ca ştiinţă despre legile şi formele
gândirii corecte.
El considera logica un fel de instrument
general pentru studiu şi pentru
dobândirea cunoştinţelor din cele mai
diverse domenii.
Lucrările consacrate logicii sunt cunoscute
sub numele de „Organon”, ceea ce înseamnă
instrument sau unealtă. Kant spunea că de la
Aristotel încoace la logică nu s-a mai
adăugat nimic nou.
Aristotel consideră că gândirea umană are
anumite legi. Pentru a le înţelege trebuie să
clarificăm, că gândirea este alcătuită din
conţinut şi formă. Conţinutul gândirii
totdeauna este diferit, pe când formele
gândirii sunt stabile, ele sunt aceleaşi
întotdeauna.Aristotel demonstrează că există
3 forme principale ale gândirii :
a) noţiunea – descrie existenţa unor lucruri.
Noţiunie sunt de diferite tipuri : universale,
particulare şi singulare.Noţiunile universale
sunt genurile. Acestea descriu esenţa unei
mulţimi.Genul este alcătuit din specii, care
este o subclasă a genului. Specia este descrisă
de un semn care deosebeşte specia dată de
alte specii. În specii se conţine
singularul,adică lucrurile individuale. Semnul
care descrie lucrul individual este numit
singularul.
b) judecata – care este unirea noţiunilor prin
afirmaţie sau negaţie (prin intermediul
verbului „a fi” ). (S este P)
Aristotel deosebeşte 4 grupe de judecăţi :
- afirmative şi negative
- adevărate şi false
- generale, particulare şi singulare
- necesare (apodictice), reale
(asertorice) şi posibile
c) raţionamentul – apare în rezultatul unei
judecăţi. ( Din una sau câteva judecăţi,
numite premisele raţionale, se deduce o
judecată nouă (numită concluzie), care
rezultă în mod logic din premise).
Aristotel a elaborat primele 3 (trei) legi ale
gândirii logice :
1. legea non-contradicţiei – în
fiecare sistem de cunoaştere,
relativ separat, neagă, nu pot fi
ambele adevărate în acelaşi
timp şi sub acelaşi raport;
(este una din cerinţele
fundamentale înaintate
cunoaşterii, în special
cunoaşterii ştiinţifice).
2. legea identităţii – ceea ce face
ca un lucru să fie absolut
asemănător cu un altul.
Înţelegerea în general constă
în reducerea (în
„identificarea”) unei
cunoştinţe noi la ceea ce
cunoaştem mai dinainte.
3. legea terţului exclus –
conform căreia din două
 enunţuri – când unul neagă
ceea ce celălalt afirmă, – unul
este neapărat adevărat.
Exemplu: „Soarele este un
astru” (A este B) şi „Soarele
nu e astru”(A nu este B) –
unul este numaidecât adevărat
(a treia posibilitate nu există :
tertium non datum).
În viziunea lui Aristotel, cunoaşterea se
începe cu simţurile, dar se termină cu formele
logice ale acestora. Cunoaşterea esenţei
lucrurilor, după el, este posibilă cu ajutorul
formelor logice de exprimare a esenţei
lucrurilor, numite categorii filosofice.
Acestea sunt 10 (zece) la număr :
1. substanţa (esenţa) – ce este un
lucru
2. cantitatea – cât este de mare un
lucru
3. calitatea – ce însuşiri are un
lucru
4. relaţia – în ce relaţii se află cu
alte lucruri
5. locul (spaţiul) – unde se află
lucrul
6. timpul – când există lucrul
7. poziţia – în ce poziţie se află
lucrul
8. averea – cum se comportă
lucrul
9. pasiunea (suferinţa) – ce
influienţe suferă lucrul
10. acţiunea – ce acţiune exercită
lucrul
Forma logică principală a cunoaşterii
adevărate, în viziunea lui Aristotel, este
silogismul* – ca metodă logică de deducere a
unor noi cunoştinţe din nişte cunoştinţe deja
stabilite (adică regulile cu ajutorul cărora se
poate face un raţionament ).
( Silogismul este centrul logicii lui Aristotel,
definit de el drept „un discurs în cadrul
căruia, afirmându-se anumite lucruri, din
adevărul lor decurge în mod necesar altceva
decât se afirmă acolo” ).Cea mai obişnuită
formă de silogism constă din 3 propoziţii,
dintre care 2 sunt premisele, iar una este
concluzia unui argument. Un silogism tipic
are următoarea formă :
Toţi oamenii sunt muritori. Deci Socrate e
muritor.
Pentru Aristotel silogismul este o metodă
ştiinţifică, prin care putem găsi adevărata
natură a lucrurilor, deoarece a spune că
Socrate este muritor, fiindcă este om şi că
oamenii sunt muritori, nu înseamnă numai a-l
califica pe Socrate într-un fel – prin atributul
este muritor, dar a arăta şi cauza pentru care
este, fiindcă este om. Dar o explicare prin
cauză înseamnă a face ştiinţă.
Totul în logica lui Aristotel este formulat cu o
precizie şi o claritate matematică.
29) Scolile filosofice din epoca elenista.
Epicurismul si stoicismul
Epicurismul – fondata de Epicur
.Reprezentanţii acestei şcoli au fost Metrodor,
Ghermarh, Polistrat, Filodem, Lucreţius ş.a.
Epicur dezvoltă o teotie despre realitate
conform căreia toate lucrurile sunt alcătuite
din atomi şi vid. Însa el a devenit vestit prin
concepţia sa etică care se sprijină pe fizică şi
epistemologie. Epicur considera că filozofia
este o învatatura despre întelepciune, iar
întelepciunea este un mod de viaţă moral.
Etica lui Epicur poate fi apreciată ca
hedonism. El considera că scopul vieţii şi
binele suprem este fericirea (evdemonia). Ea
se atinge prin satisfacerea necesităţilor
naturale, prin delectare şi atingerea liniştei
netulburate a sufletului (ataraxia). Aceste
 cerinţe morale el le considera naturale, care
reese din esenţa umană. Epicurismul nu
întotdeauna a fost înteles corect. Mai des
această concepţie era interpretată superficial
ca o teorie despre plăcerile corporale
nelimitate. Aceasta şi concepţiile ateiste au
provocat ostilitate şi critică aspră din partea
stoicilor, scepticilor şi altor filozofi a epocii
elenismului. Într-adevăr delectarea despre
care vorbeau epicuriştii era o dispoziţie
moderată a sufletului, o linişte nobilă şi
echlibrare raţională. Filozofia epicurismului
este o activitate care duce la o viaţă fericită a
omului.
Stoicism fondată de Zenon din Chitium,
reprezentanţi au fost Cleanf, Crisipp, Seneca,
Marc Aurelius. Ei considerau filozofia ca um
“antrenament” în întelepciune. Principalul
conţinut şi metodă pentru ei era logica. Fizica
era considerată de ei ca filozofia naturii, etica
– filozofia vieţii. Ei critică epicurismul
deoarece abuzul de plăceri duce la partea
contrară – neplăceri. Scopul vieţii – de a trăi
în concordanţă cu natura şi virtutea. Omul
trebuie să se supună ordinii cosmice, el nu
trebuie să dorească aceea ce nu-i în puterea
lui. Idealul stoicismului – liniştea netulburată
(ataraxia), toleranţă. Fericirea constă în aceea
ca să nu doreşti nici o fericire. Stoicii
socoteau că soarta îl conduce pe acel care de
bunăvoie se supune ei cu forţa îl tîrîe pe acel
care neraţional şi nechibzuit se împotriveste
ei. Etica stoicismului este refuzul conştient de
totul şi o împacare conştientă cu soarta. Ea
abate atenţia omului de la problemele lumii
exterioare şi o orientează spre lumea internă.
Numai în sine omul poate găsi principalul şi
unicul sprigin.
30) Scolile filosofice din epoca elenista.
Sceptiscimul si neoplatonismul
Scepticism a fost fondată de Pyrrhon.
Reprezentanti a acestei şcoli au fost Timon,
Aenesidem, Sext Empiric. Ei puneau la
îndoială verdicitatea oricărei cunoaşteri. La
scepticism au dus ideele despre caracterul
schimbător al lucrurilor (Heraclit – panta rei),
caracterul relativ al obiectelor percepute,
lipsa unui criteriu suficient ce ar îndreptăţi
alegerea între două judecăţi contrare.
Lucrurile nu le puten cunoaşte. Nici
cunoaşterea senzorială, nici cunoaşterea
ratională nu ne dau cunoştinţe adevărate.
Despre lucruri nu se poate face nici o
concluzie, deci trebuie de obţinut de la orice
judecăţi. Iar aceaste va duce la o linişte
netulburată (ataraxia) şi lipsa de suferinţe
(apateia). Aenesidemos formulează zece
obiecţii (tropi) ce argumentează scepticismul,
argumente contra judecăţilor despre realitate:
că lucrurile sunt diferite, unul şi acelaşi lucru
poate să provoace diferite efecte; că oamenii
sunt diferiţi şi despre unul şi acelaşi lucru pot
face diferite concluzii; organele de sinţ ale
omului tot sunt diferite; obiectele se percep în
diferit mod în dependenţă de starea omului
etc.
Neoplatonismul – ultima şcoală filozofică
integrală, apărută în antichitate
.Neoplatonismul se formează pe aceeaşi bază
socială ca şi creştinismul. Asemănător
celorlalte şcoli filozofice iraţionaliste din
clasica tîrzie este manifestarea refuzului de la
filozofia raţionalistă precedentă.
Neoplatonismul este reflectarea specifică a
degradării relaţiilor sociale pe care se baza
imperiul Roman. Plotin este mai mult un
mistic religios, teosof, decît filozof ori savant.
El considera, că la baza lumii stă un principiu
divin supranatural, suprasensibil,
supraraţional – Unicul (sau Binele), care
pătrunde materia (întunericul) ca lumina.
Principiul divin există în trei ipostaze. Cel
mai superior este Unicul, apoi urmează
Ratiunea (inteligenţa) şi Sufletul. Natura este
treapta inferioară a acestei iposteze. Sufletul
este o punte de la divin la material.
Neoplatonismul pune accent pe spiritual
(Binele) ce duce la reprimarea a tot ce este
corporal şi material (Răul), la ascetism. Plotin
consideră că unica modalitate de a se apropia
de principiul divin este extazul, care poate fi
 realizat numai prin concentrarea spirituală,
meditarea şi reprimarea dorinţelor corporale.
Neopytagoreismul - reinvie mistica si
credinta religioasa in existenta Dumnezeului-
unu si reinvie reinterpretarea mistica a
numerelor.Ideea centrala este axata pe
nemurirea sufletului si necesitatea mantuirii
lui.
31) Filosofia medievala si crestinismul. Geneza
si izvoarele culturii medievale
Filozofia medievală ocupă o mie de ani –
din sec. V - VI pînă în sec. XIV –
XV,acesta este perioada căderii imperi-
ului Roman şi instaurarea feudalismului.
Perioada evului mediu în diferite regiuni
a lumii este diferită, evul mediu european
nu coincide cu cel oriental, în orient el se
prelungea încă cu 2 – 3 sec. În comparaţie
cu Europa. Pînă nu demult epoca medie-
vală era privită ca predominată de scolas-
tică şi obscurantism religios.Epoca medi-
evală este o perioadă multiaspectuală şi
contradictorie, ea nea lăsat o arhitectură
splendidă, o măiestrie a juvaierilor şi pic-
torilor. Pentru filozofia medievală este ca-
racteristic:
Orientarea generală şi caracterul religios
– teocentrism. Religia se bazează pe
monoteism (în comparaţie cu antichitatea
unde era politeism – fiecare localitate
avea zeul său, fiecare profesie
deasemanea avea zeul său, zeii erau cava
obişnuit şi se găseau între oameni, în
natură). In perioada medievală se realiz-
ează trecerea la un zeu unic şi puternic,
care se ridică deasupre naturii. Dominaţia
32) Filosofia patristica in epoca medievala.
religiei şi bisericii (iar din sec XI biserica
catolică formează detaşamente paramili-
tare care cu sabia şi focul întroduceau
credinţa şi luptau cu păgînismul) a dus la
aceea, că orice problemă era privită din
punctul de vede re a religiei, se coordona
cu învăţătura bisericii. Pentru filozofia
medievală important era ideea
creaţionismului – creării omului şi na-
turii de către Dumnezeu. Lumea este
compusă din două părţi : lumea lucrurilor,
naturii şi lumea supranaturală, divină.
Adevărata lume este lumea divină. Ideea
creării este temelia ontologiei medievale,
iar ideea revelaţiei este baza teoriei cuno-
aşterii. Omul deasemenea avea o natură
dublă: el avea ceva de la Dumnezeu şi era
chipul şi înfăţişarea lui, avea suflet, iar
din altă parte el era animal raţional, fiinţă
păcătoasă, sclavul dorinţelor şi pasiunilor
sale. Trupul era ceva josnic şi tot ce era
trupesc trebuia suprimat şi negat. Prin
aceasta se lămureşte ascetismul care era
mod de trai popular în acea perioadă. Din
teocentrism şi creaţionism reesă inter-
pretarea simbolică şi alegorică a re-
alităţii, concepţia religioasă obliga de a
vedea în toate obiectele şi fenomenele lu-
mii înţelepciunea şi creaţia lui Dumnezeu.
Spre exemplu, boala era interpretată nu ca
proces patologic, ci ca o încercare ori pe-
deapsă. Filozofia medievală purta un ca-
racter retrospectiv, principala autoritate
era antichitatea şi cu cît mai vechi, cu atăt
mai important. De aici conţinutul ei sco-
lastic. Suprema autoritate se considera
cărţile sfinte, Biblia şi operele părinţelor
bisericii. În filozofia medievală maximal
se excludea subiectivitatea din procesul
creaţiei. Ultima se înţelegea ca activitate
inspirată de Dumnezeu, subiectul, indi-
vidualitatea se ignora. Noi nu cunoaştem
pe autorii multor icoane, sculpturi, biser-
ici ş.a. Tot ce era subiectiv trebuia dat lui
Dumnezeu. Filozofia medievală nu era
ceva abstract, rupt de realitate, ea avea
un caracter sentenţios, propovăduitor, în
ea este exprimat momentul instructiv.
Importanta filosofiei lui Aureliu Augustin
in formarea gandirii crestine
Augustin Fericitul critică scepticismul şi
concepţiile eretice, filozofia lui este o
îmbinare a creştinismului, platonismului
şi neiplatonismului, Dumnezeu este
esenţa supremă şi creatorul lumii. Scopul
vieţii este fericirea care poate fi atinsă în
Unicul – în Dumnezeu. Realizarea
fericirii umane presupune cunoaşterea lui
Dumnezeu şi încercarea sufletului.
Augustin Fericitul declară prioritatea
credinţei asupra raţiunii, nu-i cunoaştere
şi adevăr fără credinţă. Dumnezeul creştin
este inaccesibil pentru cunoaştere, dar
poate fi cunoscut prin cărţile sfinte, Biblie
şi tălmăcirea lor.punctul de plecare in
33) Filosofia scolastica. Toma D’Aquino si
filosofia lui este scepticismul.El este in
cautarea unui adevar absolute mai presus
de orice indoiala.Dupa Augustin,filosofia
si teologia in esenta lor sunt
aceleasi,deoarece una este in cautarea
intelepciunii,cealalta in cautarea fericirii
prin intelepciune.El sustine ca adevarurile
rationale sunt o confirmare a credintei,de
aceea esenta filosofiei este
exprimata:”intelege pentru a crede si
crede pentru a intelege”.Credinta dupa
Augustin care este confirmata prin
ratiune,totusi este superioara ei. Care
este acel adevar superior?Acesta este
sufletul,impreuna cu simturile si
gandurile sale.Dar care este valoarea unui
astfel de adevar incarcerat in trup si care
nu are iesire in afara?Acest adevar capata
valoare numai daca printre ideile din
suflet intalnesc si ideea de Dumnezeu
Absolut. Dumnezeu este principiul
existentei din nimic creaza
totul;Dumnezeu este principiul
Binelui.Principiul Binelui este unul
pozitiv.El confirma existenta,prezenta
creatiei dumnezeiesti.Raul este principiul
negative;este nonexistenta.Pentru ca
lumea create sa nu se prabuseasca in
nonexistent sau neant,Dumnezeu
permanent o creaza. Problema de care
este preocupat Augustin este problema
fericirii omului.Sufletul este
nemuritor,este partea divina in
om.Sufletul nu preexista inaintea
corpului,cum sustineau neoplatonicii,ci el
este creat odata cu trupul.Creind omul
dupa chipul si infatisarea sa,Dumnezeu i-
a dat libertatea vointei,libertatea de a
allege intre bine si rau.Omul prin Adam si
Eva a ales raul-pacatuind.Astfel omul este
privat in continuare de libertatea
vointei,iar pacatul este fatal.Aici se
impune o intrebare:”Cine are dreptul sa
mantuiasca odata ce toti santem
pacatosi?”fetele bisericesti printr-o viata
monahala inchinata lui Dumnezeu.
rolul gandirii lui in formarea scolasticii
Tomas d’Aquino a fost cel mai fidel al
bisericii catolice.Autor a numeroase scrieri-
comentarii asupra lui Aristotel,tratate si altor
lucrari,traduceri.Spre deosebire de alti
scolastici el vrea sa se impuna nu prin elanul
emotiei,a unei pledori patetice,ci prin o
sistematizare extrema a continutului.
Rationamentul in materie de credinta –
spunea d’Aquino – nu-si poate permite sa
demonstreze adevarurile relevate,ci numai sa
traga consecintele care pot si trebuie sa
rezulte din cunoasterea lor.El admite teza
aristotelica conform careia cunoasterea
incepe de la simturi,pentru a sustine insa mai
departe ca tocmai datorita ca intelectul incepe
de la simturi,el este incapabil sa sesizeze
existenta si natura divina.Tomas d’Aquino
considera ca divinitatea a creat universul
material,natura,din nimik,prin propria sa
vointa.Natura formeaza o ierarhie in care
fiecare treapta este “forma”treptei inferioare
si “material”treptei superioare.
Sistematizatorul scolasticii şi definitivatorul
teologiei catolice se socoate Toma
d'Aquino. Bazînduse pe operele lui Aristotel
ei sistematizează şi fundamentează dogmatica
creştină. Dumnezeu este cauza primară şi
începutul suprem a existenţei. Raţiunea şi
credinţa nu se contrazic, credinţa nu-i
iraţională, ci supraraţională, raţiunea şi ştiinţa
sunt treptele inferioare a cunoaşterii. Treapta
superioară a cunoaşterii este credinţa. Toma
d'Aquino în explicarea lumii evidenţiază
patru trepte, cauze a existenţei lucrurilor:
treapta inferioară – cauza materială, a doua
treaptă – cauza formală, a treia – cauza
eficientă şi treapta superioară – cauza finală,
 sau forma ca atare, sufletul. El dezvoltă mai
departe categoriile posibilitate şi realitate,
materia şi forma. Materia el o priveşte ca
posibilitate, iat forma – ca realitate. În
operele sale Toma d'Aquino încearcă de a
afirma autonomia raţiunii filozofice, de a
corela raţiunea şi credinţa. Toate dogmatele
religiei el lea despărţit în raţional concepute
(Dumnezeu există, Dumnezeu e unic ş.a.) şi
de neconceput (crearea lumii, trinitatea lui
Dumnezeu ş.a.). Primele sunt obiectul şi
teologiei şi filozofiei, celelalte – obiectul
numai teologiei. Filozofia, după părerea lui
Toma d'Aquino, trebuie să servească
credinţei, teologiei, fiindcă ea adevărurile
religiei le interpretează în categoriile raţiunii
şi respinge argumentele false contra credinţei.
El deasemanea a formulat cinci demonstraţii
a existenţei lui Dumnezeu.
34) Nominalismul si realismul medieval
Începînd cu sec. XI în filozofia medievală
se desfăşoară lupta între nominalism şi
realism. Discuţia era în jurul noţiunilor
universale – sunt ele reale ori numai
noţiuni. Reprezentanţii realismului au fost
Anselm de Canterburi , Toma d'Aquino.
Realism – concepţie conform cărei
universaliile, noţiunile generale există
real, precedă lucrurile concrete, singulare.
După părerea realiştilor medievali
universaliile există pînă la lucruri ca
noţiuni şi idei în raţiunea divină, în
lucruri ca esenţe şi după lucruri ca
rezultat al cunoaşterii. Reprezentanţii
nominalismului au fost Ioan Roscelin,
Ioan Duns Scot, W.Occam. Nominalism
- concepţie care socoate că noţiunile sunt
numai numele lucrurilor (nomina), că ele
nu au existenţă sinestătătoare fără şi în
afara lucrurilor. Real există numai
lucrurile singulare, concret-senzoriale.
Nominalismul şi realismul au fost
concepţii filozofice unilaterale, limitate.
35) Filosofia renascentista. Umanismul
Concepţia despre lume din acea perioadă
avea un caracter umanist, omul se înţelegea
ca fiinţă liberă, creatorul de sine însăşi şi a
lumii înconjurătoare. Umanism – este
concepţia coform cărei omul este valoarea
supremă şi trebuie de creat condiţii umane
pentru dezvoltarea multilaterală şi
armonioasă a fiecărei personalităţi. Dacă în
epoca medievală omul se asemăna cu
Dumnezeu, era creat de el după chipul şi
înfăţişarea lui, atunci in filozofia Renaşterei
omul este zeificat, maximal se apropie de
Dumnezeu după activitatea sa creatoare.
Dumnezeu i-a dat omului libertatea voinţei
iar mai departe el singur îşi rezolvă soarta sa.
Omul este nu numai ofiinţă naturală, ci şi
creatorul de sine însăşi şi stăpîn asupra
întregii naturi. În sens îngust umanism
înseamnă o mişcare ideologică conţinutul
cărei este studierea şi popularizarea limbilor,
literaturii, artei şi culturii antice.
36) Filosofia renascentista. Panteismul si
stiintele naturii
Cu umanismul este legată şi altă trăsătură
specifică a filozofiei Renaşterei – panteismul
– concepţie care consideră că Dumnezeu şi
natura sunt identice, că Dumnezeu este peste
tot locul. Dumnezeul creştin nu se neagă, însă
elşi pierde caracterul său supranatural.
Dumnezeu este coborît din cer şi dizolvat în
natură, el se contopeşte cu natura, iar natura
se zeifică. Dumnezeu şi natura coincid.
Calităţile care se atribuiau lui Dumnezeu
acum se referă la natură (puterea, creaţia ş.a.).
37) Analiza generala a epocii moderne
. Epoca modernă cuprinde sec. XVII,
XVIII şi prima jumătate a sec. XIX.Începînd
cu sec. XVII se dezvoltă puternic ştiinţile
naturale, practic aceasta este o explozie
informaţională, se acumulează o mulţime de
fapte şi se formulează noi teorii. Torricelli
demonstrează presiunea aerului, a inventat
barometru cu mercur şi pompa de aer. I.
Newton descoperă legile fundamentale ale
mecanicii. R . Boyle formulează definiţia
elementului chimic. W. Harvey descoperă
 circulaţia sangvină. Un mare aport în
dezvoltarea mecanicii, fizicii şi fiziologiei au
adus R.Descartes şi G.Leibniz. T.Hobbes şi
G.Grotius dezvoltă teoria dreptului natural.
Sec. XVII este nu numai secolul ştiinţei şi
revoluţiilor ştiinţifice, dar si secolul revoluţiei
filozofice – pe parcursul a cîteva decenii a fost
efectuată lovitura decisivă filozofiei scolastice.
Au efectuat această revoluţie F.Bacon şi
R.Descartes. În filozofie are loc ruperea
definitivă cu scolastica şi religia. În lupta cu
dogmele religiei şi autoritatea bisericii se
formulează concepţia despre atotputernicia
raţiunii şi posibilităţile nelimitate a
cunoaşterii. Temelia gîndirii filozofice se
transferă din sfera religiei în sfera ştiinţei.
Pentru filozofia epocii moderne este
caracteristic gnoseocentrism, în centrul
cercetărilor filozofice devin problemele
gnoseologice. Ştiinţele experimentale care se
dezvoltă foarte puternic în această perioadă
puneau în faţa filozofiei problema justificării
şi fundamentării metodelor de cunoaştere. În
legătură cu aceasta se formează noţiunile
subiect şi obiect a cunoaşterii, empirism şi
raţionalism. Pentru filozofia din această
perioadă este caracteristic tendinţa
materialistă şi orientarea naturfilozofică ce
se baza pe ştiinţa naturalistă experimantală şi
panteism.
În această perioadă în societate au loc
mari schimbări social-politice şi
economice.Apar noi forţe sociale care nu-s
legate cu proprietatea funciară şi biserica.
Filozofia epocii moderne a fost o reacţie la
aceste schimbări şi trebuia să argumenteze
necesitatea lor. Filozofia acestei perioade a dat
lumii o întreagă pleiadă de gînditori mari şi
şcoli filozofice originale. În filozofia epocii
moderne se evidenţiază două paradigme:
ontologică şi gnoseologică.
38) Dezvoltarea stiintei in epoca moderna
In sec.XVIII-lea vine o revolutie din
Franta.Aceste revolutii au permis ca
aceste tari sa se dezvolte rapid in dome-
niul industriei si stiintei.
Se dezvolta urmatoarele domenii ale sti-
intei:
- matematica(este descoperit
sistemul de coordonate de
catre Descartes,calculul
diferential de catre Leibniz
si Newton).
- astronomia(descoperiri
foarte serioase,descoerirea
lui Kopernic,care demon-
streaza ca centrul sistemului
planetar este soarele,cer-
cetarile lui Galileo Gali-
lei,care demonstreaza ca le-
gile miscarii sint aceleasi in
tot universul.Pina la el se
considera ca obiectele sau lu-
crurile ceresti au o miscare
deosebita de lucrurile de pe
Pamint.
Cercetarile in domeniul astronomiei
demonstreaza ca orbitele corpuilor ceresti
nu sint ideale(sferice) si au forma elip-
tica(de elipsa).Aceasta a fost demonstrata
de catre Ghepler Iohan.Aceasta sa
valizat cu formularea legilor lui New-
ton,depre miscarea corpurilor si legea at-
ractiei universale.
In baza acestor schimbari din epoca a fost
nevoie sa se cerceteze metodologia sti-
intei.Adica,sa se creeze o stiinta despre
metodele de cercetare.In legatura cu asta
au aparut doua curente filosofice:
- curentul empirist;
- curentul rationalist.
Empirismul sustine ca cercetarile trebuie
incepute de la lucru,prin observatii si ex-
perimente.
Rationalismul considera ca cele mai bune
metode de cercetare sint cele
 logice.Aceste curente luptau intre ele.Ra-
tionalistii ridicau pozitiile impiristilor si
susineau ca cercetarea lucrurilor care sunt
in schimbare nu pot da cunostinte
adecvate,si doar matematica,care cerce-
teaza in general poate avea cunostinte
adecvate.Empiristii sustineau ca cer-
cetarea adecvata incepe de la lururile in-
dividuale,pentru ca cunostintele abstracte
sunt departe de adevar.
39) Analiza generala a curentelor filosofice din
epoca moderna
Fundamental filosofiei modern il constituie
noua stiinta a naturii care care sa format in
rezultatul fuziunii calculului mathematic cu
experienta. Noua stiinta a naturii sfirseste
conceptia teledogica si fundamenteaza o noua
conceptie – conceptia mecanicista. Conceptia
mecanicista - in natura domina ordinea
reprezentarea de lege, iar legea universal si
necesara a naturii este legea cauzalitatii.
Noua stiinta a naturii este obiectiva, necesara,
impresionala. Cunostinta nu sa mai inpune
prin respectul autoritatii persoanei.
Cunostinta moderna este rezulttul experientei
masurate. Masurarea devine conditia
principala a noii stiinte a naturii, prin ea se
produce fuziunea calculelor matematice cu
experienta. Intreaga stiinta anterioara cauta sa
dezvaluie in natura substante oculante ,
magice. Pionerul stiintei modern este
Copernic care a inaintat o fundamentare
matematica a noii conceptii cosmologice-
conceptia heliocentric. Filosofii moderni
pun intrebarea”cum din fuziunea calculului
mathematic si a experientei capatam o
cunostinta obiectiva ”. pentru a raspunde la
aceasta intrebare filosofii incep a analiza
metodele de cercetare stiintifica, plasind
problema metodelor pe tarimul teoriei
cunoasterii, care devine problema principal a
filosofiei modern. Procesul cunoasterii
folosofiei modern se impart in 2 mari curente:
1.current empiric-izvorul unic al cunostintei
este experienta 2.current rationalist- sustine
experienta sub orce forma este subisctiva si
relativa de accea ea nu poate constitui
fundamental cunoasterii stiintifice.
40) Filosofia moderna. Empirismul
Empirism (gr.empeiria - experienţă)
- doctrină în filosofie cu referire la domeniul
cunoaşterii ce afirmă că experienţa senzorială
este unica sau principala sursă a cunoaşterii.
Toate cunoştinţele se bazează pe experienţă sau
se dobîndesc prin intermediul experienţei.
Conţinutul cunoştinţelor se reduc direct la ex-
perienţă ori este o descriere a acestei experi-
enţe. În dependenţă de faptul ce conţinut se
întroduce în noţiunea de experienţă se distinge
empirism materialist şi idealist. Empirismul
materialist reprezentant de F.Bacon,
Th.Hobbes, I.Locke, materialismul francez
din sec.18 consideră că sursa experienţei sen-
zoriale este lumea exterioară, care există obiec-
tiv. Empirismul idealist în persoana lui
G.Berkeley, D.Hume, reduce experienţa la to-
talitatea senzaţiilor sau reprezentărilor negînd
faptul că la baza experienţei se află lumea obi-
ectivă. Empirismul este aproape de sensualism
şi opus raţionalismului. Contradicţia dintre em-
pirism şi raţionalism rezidă în faptul că empir-
ismul deduce caracaterul general şi necesar al
cunoştinţelor nu din minte, ci din experienţă.
Empirismul subevalua rolul abstracţiilor ştiinţi-
fice, negînd independenţa relativă a gîndirii.
41) Filosofia moderna. F. Bacon si lupta
impotriva eroilor din stiina. Teoria ideilor
Logica modernă îşi trage
provinenţa sa încă de pe timpul lui F.Ba-
con şi R.Descartes. F.Bacon în celebra
sa operă “Noul organon” neagă silogistica
scolastică ca inutilă pentru ştiinţă şi fun-
damenteză logica inductivă ca ceva nou şi
contrar logicii deductive a lui Aristotel.
F.Bacon considera, că obiectul cercetării
 ştiinţifice este natura. Izvorul cu-
noştinţelor este senzaţiile. Ştiinţa este o
activitate experimentală şi constă în
aplicarea metodei raţionale la datele sen-
zoriale. Inducţia, analiza, compararea, ob-
servaţia, experimentul sunt condiţii
necesare a metodei raţionale.
42) Filosofia moderna. F. Bacon promotorul
metodei inductive in cercetarea stiintifica
43) Filosofia moderna. J.Locke promotorul
Fr. Bacon formulaeza constient problema
despre necesetatea elaborarii nei noi metode
stiintifice de cunoastere. Bacon : filosofia -
stiinta despre lumea reala, intemeiata pe cu-
noasterea experimental. El metioneaza ca
sarcina suprema a cunoasterii consta in cuce-
rirea naturii si perfectionarea vietii umane. In
elaborarea conceptiilor sale el porneste de la
experienta. Bacon deosebeste doua tipuri de
experienta: “Rodnice”scopul - in ameliorarea
conditiei umane; “iluminare” care urmareste
cunoasterea legilor. Bacon elaboeaza con-
ceptia “caracterul dublu” al sufletului uman.
Filosoful deosebeste sufletul rational care in-
tra in om datorita inspiratiei divine, al doilea
tip- sufletul sensorial, are toate caracteris-
ticile corporalitatii. In lucrarea “Noul Orga-
non”sustine necesitatea reformarii stiintei
prin reforma metodei. Noua metoda a stiintei
dupa bacon etse experienta care se deosebeste
de stiinei scolastica e carei metode este dia-
lectica. Bacon infaptuieste o noua clasificare
a stintelor : 1.memoria este temelia ISTO-
RIEI, 2. Imaginatia este temelia ARTEI, 3.
Ratiunea este temelia FILOSOFIEI.
In procesul cunosterii dupa Bacon constiinta
infaptuieste unele erori, numiti idoli, pentru
depasirea lor trebuia sai analizam si sai clas-
ificam:1-idolii pesterii, 2- idolii pietei, 3-
idolii teatrului, 4- idolii tribului. Scopul sti-
intei dupa bacon este explicarea prin cauza.
Cauza la bacon semnifica forma, cali-
atate.Prin aceasta notiune Bacon nu poate in-
faptui reforma stiintei, de accea el nu depas-
este si ramine in hoatre stiintei scolastice. Dar
meritul, pe care şi-1 atribuie Bacon lui însuşi
este descoperirea unei noi metode de inves-
tigare ştiinţifică: metoda inductivă. Logica de
până la Bacon, aşa cum fusese întemeiată de
Aristotel, nu reuşise să descopere o metodă
menită să ducă la cunoaşterea faptelor reale.
Metoda logicii tradiţionale era o metodă de
demonstrare, iar nu una de investigare.
sensualismului pur
John Locke (1632-1704) a fost fiu al unui ju-
rist. Şi-a făcut studiile secundare la Londra, la
Westminster School, apoi la Oxford, luându-
şi licenţa în 1656. Tot la Oxford a făcut doc-
toratul, după care, în 1664, a fost numit su-
praveghetor de filosofie morală. A lucrat ca
secretar la prietenul său, Lordul Anthony
Asheley – fost Lord–Cancelar şi prim-min-
istru a Angliei. A fost preocupat de drept,
fizică, chimie, medicină şi de politică. Este
autorul Constituției Carolinei de Nord. Locke
este considerat un empirist pur, un sensual-
ist*. El ocupă un loc aparte în filosofia empir-
istă, fiind fondatorul empirismului modern şi
al gnoseologiei sensualiste. Investigaţiile
înaintaşilor săi Bacon şi Hobbes în teoria em-
pirismului au fost limitate. Bacon a precăutat
doar empirismul ştiinţific iar Hobbes a inter-
calat empirismul şi raţionalismul. Despre
Locke putem vorbi ca despre un empirist pur.
* sensualism - doctrină potrivit căreia toate
cunoştinţele noastre vin din senzaţii/ (o formă
de empirism) El a elaborat o învăţătură în
care problema principală este problema
originii cunoaşterii, puterii de cunoaştere şi
limitele cunoaşterii. Lucrarea principală în te-
oria cunoaşterii e „Eseu despre înţelegerea
umană” (1690). După spusele lui Locke lu-
crarea a fost scrisă în rezultatul unor discuţii
cu prietenii săi despre gnoseologie (teoria cu-
noaşterii). Pentru a clarifica teoria cunoaşterii
a lui Locke, trebuie să menţionăm următorul
fapt, că ea este o sinteză a tradiţiilor empiriste
engleze şi a raţionalismului lui Descartes.
 Astfel, empirismul consideră că rolul raţiunii
în crearea cunoştinţelor este minimal, că raţi-
unea nu poate crea idei şi nici nu le poate dis-
truge. Descartes însă afirmă contrarul, că
unicul obiect al raţiunii umane este ideea.
Locke susţine punctul de vedere cartezian,
făcând o remarcă principală : că ideile provin
din experienţă şi de aceea experienţa este lim-
ita cunoaşterii. Ideile nu provin din raţiune.
44) Filosofia moderna. J. Locke si lupta
impotriva teoriei carteziene a ideilor
innascute
Locke este impotriva teoriei ideilor inascute
ale lui descartes. Constiinta unui nou nascut
este lipsita de contunut este „Tabula rasa” pe
suprafata cereia se inscriu cunostintele
capatate prin experienta. Cunostinta numai la
prima vedere pare directa, in realitate ea este
indirecta cunostintelor, Locke distinde:
45) Filosofia empirica moderna. Idealismul
1. idei simple capatate prin senzatii-simt
extern,
2. idei compuse capatate prin refletie-
simt extern
Asadar exista 2 izvoare de cunostinte-
Senzatia si Reflexia, prin reflexie
filosoful subintelege orce proces intern de
cunostinta. Reflexia este insusirea de a
oglindi propriile noastre operatii
sufletesti. Ideile simple si ideile compuse
nu sunt cunostinte pentru a deveni sunt
prelucrate de ratiune prin:
- -comparare
- -abstractizare
- -denumire
Daca marginile cunostintei sunt marinile
experientei, atunci apare intrebarea care
este valoarea cinostintei? In legatura cu
aceasta subinfluienta filosofiei lui hobbs,
Locke infaptuieste urmatoarea
clasifiacare a insusirilor lucurilor:
a. 1.Insusiri secundare- subiective care
nu reflecta lucrurilo asa cum sunt ci
felul cum sunt oglindite in noi(miros
gust sunet)
b. 2. insusiri primare
obiective(Intinderea miscarea
rezistenta) Locke fundamenteaza
conceptia subiectiva, relativa a
cunoasterii. El distinge lucrurile care
sunt cunoscute si le numeste
FENOMENE si lucrurile care nu sunt
cunoscute si le numeste lucruri in
sine. Locke distinge urmatoarele
trepte de cunoastere:
a) senzoriala-cunostinta probabila despre
lumea din jur.
b) treapta demonstrativa- cunostinta sigura
directa. In dependenta de treptele
cunoasterii distingem:
- Judecati
demonstrative
- Judecati intuitive.
subiectiv a lui G. Barkeleu
George Berkley- dupa el cunoastem perceptie
care este o cunostinta particulara, singulara,
pe cind notiunea care este o cuostinta
generala, nu este altceva decit o fictie a
mintii, deci nu este cunoscuta . Noi
cunoastem perceptia lucrurilor si nu insusi
lucrurile. Orce lucru este un complex de
perceptii. A exista inseamna a fi perceput, a fi
perceput inseamna a fi in suflet. Lumea
independent de sufletul meu nu exista ,chiar
dacaar exista nu as cunoasste-o. Aceasta
conceptie conform careie existenta sigura o
are Eul si constiinta lui, poarta numele de
solipsism. Se schiteaza in legatura cu
aceasta o problema cauza cunostintei. Pentru
a depasi solipsismul Berkley rezolva
problema data in felul urmator : cauza are
aceeasi natura cu efectul. Perceptia este de
natura spirituala deci cauza ei trebuie sa fie
de acceasi natura. Cauza cunostintei dupa
Berkley este ratiunea divina, care impune in
sufletul nostru idei despre lumea
inconjutratoare. Daca locke sustine existenta
atit a insusirilor secundare cit si celot primare
 , atunci Berkley le suprima si la reduce numai
la cele secundare, subisctive. Berkley sustine:
lucrurile nu exista in mod obiectiv ci numai
in gindirea noastra. Noi nu avem si nu putem
avea perceptii senzoriale ale materiei in
genere , noi percepem numai lucrurile aparte
fiecare perceptie prezinta suma senzatiilor
aparte. Nu exista o idee abstracta a materiei.
Ideile reflecta calitati date in perceptia
subiectului
46) Filosofia empirica moderna. Scepticismul
si agonicismul lui D. Hume
David Hume-dezvolta teoria empirista
subiectiva a cunoasterii pina la forma
48) Rene Decartes si critica stiintei vechi
extrema-SCEPTICISM. Fiind intrebat „Care
este esenta Universului?”raspunde nu stiu.
Dupa Hume cunoasterea autentica poate fi
numai cea logica care este exprimata prin
judecati necesare si obiective. Insa orce
cunostinta este o cunostinta particulara a
faptului siea se bazeaza pe experienta
simturilor, iar aceasta este o cunostinta
subiectiva-particulara, relativa.Asadar
cunostinta capatata prin experienta simturilor
nu poate fi fundamentalalogic si nu este o
cunostinta autentica. Cunostinta logica este
cea matematica insa judecatile matematice nu
se refera la lucruri ci la raporturi dintre
judecati de accea chiar daca matematica este
o stiinta sigura ea nu poate fi aplicata in
cunoasterea lumii. Dumnezeu care este
esenta, cauza prima a existentei nu poate fi
cunoscuta deoarece orce cunostinta este
cunostinta lucrurilor –efectelor si nu
cunostinta cauzei lor. Stiinta pe care
reprezentantii empirismului doresc so
fundamenteze prin dezvoltarea teoriei
cunoasterii bazata in exclusivitate pe
experiente divine . Concluzia empirismului-
no cunoastere stiintificaa lumii nu poate avea
loc.
47) Filosofia Moderna. Rationalismul
Raţionalismul – (lat. – raţio = inteligenţă)
curent filosofic, conform căruia
cunoştinţele ştiinţifice îşi au izvorul în
activitatea raţională. Consideră că cu-
noştinţele adevărate sunt cele raţionale şi
că organele senzoriale nu pot da cu-
noştinţe adecvate. Cunoştinţele senzoriale
pot descrie doar obiectele singulare, de
aceea ele nu pot fi considerate cunoştinţe
obiective. Cunoștința sigură poate fi
căpătată numai prin cunoaștere pur
rațională, care este o cunoaștere apriori.
Reprezentanţii raţionalismului: R. Des-
cartes, B. Spinoza, G. Leibniz.
El spunea că ideile vechi filosofice sunt
atât de multe şi încurcate, că nu-ţi permit
să înţelegi unde este adevărul şi unde este
falsul. De aceea noua construcţie trebuie
începută de la revederea cunoştinţelor.
Pentru realizarea scopului propus, Des-
cartes se foloseşte de metoda filosofică a
îndoielii.
Descartes pune la îndoială toate cu-
noştinţele pe care le-a acumulat anterior.
Descartes consideră că toate cunoştinţele
pe care le-a obţinut la şcoală, sunt nesig-
ure, necontrolate, insuficiente, iar unele
sunt păreri false. El decide că este necesar
un control al cunoştinţelor, pentru verifi-
carea ştiinţei adevărate, pentru, cum scria
Descartes : „să stabilesc ceva sigur şi
constant în ştiinţă”.
Dar, spune Descartes, nu este necesar de
controlat absolut toate cunoştinţele (ce
este imposibil), ci doar principiile* pe
care se bazează cunoştinţele.
Cunoştinţele vechi, spune Descartes, sunt
de origine senzorială, acumulate prin
simţuri, dar senzaţiile sunt nesigure,
adesea sunt înşelătoare.
 În procesul analizei datelor senzaţiilor, el
ajunge la următoarea concluzie : eu mă
îndoiesc în toate. Toate cunoştinţele
despre lumea exterioară şi interioară sunt
incerte (nesigure, îndoielnice). Şi atunci
ce este sigur, cert ? – se întreba Descartes.
Rămâne cert doar însăşi procesul
îndoielii. Deşi toate lucrurile au fost puse
la îndoială, rămâne totuşi ceva sigur şi
anume faptul că eu gândesc, că mă
îndoiesc. Dacă mă gândesc şi mă
îndoiesc, este sigur că exist.
Din aceasta Descartes face următoarea
afirmaţie : dacă mă îndoiesc, înseamnă că
gândesc, iar dacă gândesc înseamnă că
exist. Aşa a apărut renumita frază a lui
Descartes : „Cogito ergo sum” („Gândesc
înseamnă că exist”).
49) Rene Decartes despre regulile gandirii si
cercetarii stiintifice
Iniţial propune 21 de reguli de cercetare
ştiinţifică, pe care mai târziu le reduce la
4, considrând că cu cât sunt mai puţine
reguli, cu atât este mai uşor de a le urma,
de a te conduce de ele.
50) Rene decartes si teoria ideilor innascute
Regulile, – spune Descartes, – trebuie să
fie simple pentru utilizare.
a. regula evidenţei – Toate
ideile pe care le folosim în
cercetare trebuie să fie evi-
dente, clare şi distincte,
adevărate. Evidenţa ideilor
ne-o deschide intuiţia, lu-
mina naturală a raţiunii.
Nu putem folosi idei
nesigure, neclare. De alt-
fel, toată teoria creată de
noi va fi îndoielnică;
b. regula analizei – Toate
problemele pe care le ex-
aminăm trebuie să fie divi-
zate în elemente. Această
operaţie ne va da posibili-
tate să simplificăm
problemele, pentru ca
conţinutul lor să fie clar
(matematica analitică,
chimia analitică etc.);
c. regula sintezei – Este o
operaţie inversă a analizei.
Ea presupune unirea cu-
noştinţelor obţinute în re-
zultatul analizei. Astfel
căpătăm un obiect nou,
ideal care este construit
după legile gândirii, obiect
transparent, înţeles de cu-
jet;
d. regula verificării – Pre-
supune controlul pro-
cesului gândirii, al analizei
şi sintezei, pentru a ne feri
de greşeli, omiteri. Orice
omitere poate aduce la re-
zultate neadecvate.
Pentru matematică Descartes propune 2
metode :
a. metoda deducţiei
b.metoda intuiţiei
Descartes, la rândul său, considera că ideile
sunt „înnăscute”, adică omul se naşte cu un
şir de principii, de idei, care îi dă posibilitatea
să înţeleagă această lume.
El cauta sa fundamentezenoua stiinta in
analogie cu stiinta matematica, care se inalta
pe un fundament sigur axiomatic. Dupa
descartes stiinta sigura este matematica
deoarece obiectu ei este produsul pur al
ratiunii este abstract ideal. De accea metoda
matematic, deductia combinativa trebuie sa
devina metoda generala a stiintei. Dupa
descartes deductia matematica terbuie
aplicata la cercetarea naturii, prin aceasta
fundamenteaza mecanica. Aplicind deductia
matematica la cercetarea celei mai generale
insusiri ale materiei- intindereadescartes
fundamenteaza o noua stiinta –geomertia
analitica. Deductia matematica trebuie
aplicata in filosofie in cercetarea existentei
lui dumnezeu; omului. Aceasta intentie este
nereusita, a fi depasita descartes apeleaza la
metoda sceptica-indoiala. Totul este supis
indoielii: siguranta cunostintelor fie chiar de
matematica din sufletul rational ; siguranta
51) Dualismul cartezian
existentei in exterior a lucrurilor,
a lumii.In procesul indoielii intilnesc un
obstacol care este mai presus de indoiala si
acest obstacol este insusi indoiala. Ce este
indoiala? Este cugetare, gindire. Dar daca
cuget inseamna ca exist. Prin aceasta capat
siguranta existentei ca gindire suflet. Insa eu
am nevoie de un criteriu care sami dea
siguranta existentei unei lumi in afara
constiintei. Pentru aceasta am nevoie, de un
criteriu absolut care dupa descartes este
existenta lui dumnezeu.”Care este originea
lui dumnezeu?” Descartes spune :
1. Idei imaginare a caror
origine este imaginatia –
sunt ideale;
2. Idei senzoriale a caror
origine este sinzatia –sunt
confuze;
3. Idei inascute.
Concluzia lui descartes este dualista :
4. Substanta materia-
insusirea principala
materia
5. Substanta spirituala-
gindirea.
Metodologia rationalista a lui Desartes nu
neaga necesitatea diviziunii lumii in parti
componente, dar dimpotriva, o presupune.
Metoda propusa trebuie utilizata atit in
cunoastrea stiintifica precum si in cea
filosofica. Descartes propune o noua
conceptie filosofica, in centru careia sa afla
subiectul cugetator. Cautind izvorul, criteriul
cunodtintelor adevarate asa cum au si facuto
si altii descartes ajunge la concluzia ca
aceasta nu trebuie cautat in experiment , dar
in domeniul ratiunii, a spiritului uman.
Conceptia a lui Descartes a reflectat
necesitatile timpului in parte a oferit solutii
problemelor lui, partial a deschis noi domenii
si aspecte, care ulterior vor fi studiate si
analizate .
O noţiune centrală în filosofia lui Descartes,
este noţiunea de „Substanţă”. La Descartes
lumea este substanţială. El determină sub-
stanţa ca lucru, existenţa căruia nu depinde de
nimic altceva. În acest sens, la Descartes
Dumnezeu este substanţa desăvârşită a lumii,
care îşi are cauza sa în sine însăşi. După Des-
cartes, lumea reală este alcătuită din alte 2 ti-
puri de substanţă, care există independent una
de alta şi nu sunt desăvârşite. Acestea sunt :
a) substanţa materială – care este creatoare de
lucruri şi are ca trăsătură principală întin-
derea* b) substanţa spirituală – care este cre-
atoare de spirit şi însuşirea principală a căreia
este gândirea * întinderea – noţiune ma-
tematică = ceea ce are dimensiuni; ceea ce
ocupă loc în spaţiu. Astfel, filosofia lui Des-
cartes este o concepţie filosofică dualistă
despre lume, deoarece el caracterizează sub-
stanţa materială şi cea spirituală ca principii
fundamentale ale lumii, între care se mani-
festă o relaţie de acţiune reciprocă. Legătura
dintre aceste substanţe se datoreşte lui
Dumnezeu, care este un prim-motor ce pune
lumea în mişcare. Aceste 2 substanţe diferite
– materială şi spirituală – crează 2 lumi cu
totul diferite – lumea lucrurilor şi lumea spir-
itelor – care au însuşiri deosebite şi ele există
paralel. – Lumea lucrurilor are 2 însuşiri prin-
cipale : a) întinderea – orice lucru poate fi ca-
racterizat (geometric) prin întindere (prin
spaţiul pe care îl ocupă, prin formă, figură şi
mărime); b) mişcarea – toate lucrurile sunt în
mişcare. Mişcarea este impusă din exterior,
prin impulsul mecanic. Cantitatea de mişcare
în lume este constantă. – Lumea spirituală are
alte însuşiri. Ea este caracterizată de gândire,
imaginaţie, şi voinţă. Această lume ne dă
 posibilitatea să cunoaştem lumea materială.
După Descartes, corpurile nu gândesc, gâ-
ndeşte doar creerul. În general, în metafizica
lui Descartes problema principală este încer-
carea de a explica cum se unesc aceste 2 lumi
diferite. Descartes spune : ele se unesc doar
în om. Fiinţa umană întruneşte în ea ambele
substanţe prin relaţia care există între suflet şi
corp. La Descartes substanţa materială este
identificată cu natura, în care domnesc legi
mecanice, care pot fi cunoscute cu ajutorul
ştiinţei matematice. După el, nu numai lucru-
rile neînsufleţite, dar chiar şi plantele şi ani-
malele sunt nişte mecanisme (maşini) fără de
suflet care se supun unor legi mecanice.
Întreg Universul este asemenea unei maşini,
unui mecanism uriaş, în care totul
funcţionează în baza legilor mecanicii. Astfel,
concepţia lui el, este şi o concepţie mecani-
cistă despre lume. Secolul care a urmat lui el
poate fi denumit secol cartezian. Filosofia
nouă „modernă” pătrunde în toate domeniile
şi devine bunul spiritual al epocii, deter-
minând toată gândirea filosofică şi ştiinţifică
a timpului.
52) Filosofia lui B. Spinoza
Spinoza sustine ca supremul scop al
existentei umane este fericirea , care consta in
unirea cu Dumnezeu. Iar aceasta poate fi
obtinuta prin cunostinta care are forma
deductiei geometrice. Spinoza critica
notiunea de substanta, din filosofia
carteziana. Ea nu satisface cele doua criterii:
1. De a fi cauza lui-cauza sine insusi;
2. De a se cunoaste si de a se explica pe
sine insusi.
Aceste criterii sunt satisfacute de substanta
unica Dumnezeu. In sistemul filosofic a lui
Spinoza sunt aplicate:
1) Notiunea de atribut, care
reprezinta insusirile
esentiale a substantei,
Dumnezeu. Din infinitatea lui
Dumnezeu cu necesitate
matematica etse dedus
numarul infinit de
atribute.Spinoza nu explica
cauza ignorantei, dar reduce
numaruk atributelor la doua:
 -materia
 -spiritul care au insusirile.
2) Notiunea de modus- ceea ce
isi are cauza existentei sale in
altceva; ceea ce existenta intr-
un fel si nu poate exista in alt
fel. Lumea este o manifestare
de modusuri. Fericirea care
consta in unirea lui Dumnezeu
poate fi atinsa prin constiinta
care are 3 trepte in
perfectiune crescinda:
-cunoasterea senzoriala care este confuza prin
afecte. Aici natura domina asupra sufletului.
Eliberarea se infaptuieste la celelalte doua
trepte; -cunoasterea rationala, sigura si
adevarata deoarece obiectele sunt notiunile
care reprezinta insusirile esentiale ale
substantei. Aici cunoastem lucrurile in
legatura lor complexe si necesara. -intuitia-
cunoasterea diirecta a cauzei prime.
Cunoasterea lumiica efect necesar a
substantei- Dumnezeu. Cunoasteea lui
Dumnezeu insotita de dragoste altruista ne
elibereaza de afecte si ne uneste cu
Dumnezeu.
53) B. Spinoza si problema libertatii umane
Analizind omul ca parte componenta a
naturii, spinoza subliniaza ca corpul si
sufletul sunt reciproc independente, datorita
independentei ontologicea doua atribute ale
substantei. Aceasta idee se coreleaza la
Spinoza cu tendinta materialista de explicare
a activitatii de gindire a omului. Folosoful
subliniaza ca gindirea omului depinde de
starea corpului doar la treapta cunoasterii
senzoriale. El sublinia ca cunoasterea
senzoriala prezinta reflctarea neadecvata a
obiectului. Despre religie Spinoza vorbeste in
contextul eliberarii savantului. El sublinia ca
 religia trebuie sa ofere savantilor libertate
deplina a gindurilor si a cercetarilor lor,
afirmind ca morala adevarata si ordinea
sociala se afla in pericol acolo unde religia si
statul limiteaza libertatea savantilor.
54) G. Leibniz. Critica neajunsurilor filosfiei
moderne
Un alt reprezentant este Leibniz. Filosofia sa
este influientata: -de nominalism- sustinea
existenta numai a singularului - reinvierea
56) Filosofia pozitivista si etapele ei de
atomismului lui democrit -critica subst.
Materia din filosofie lui Descartes,
consecintele metafizice ale calculului
infinitizimal. Leibniz critica notiunea de
substanta , materia lui Descartes care are
insusirea „intinderea”, iar de aici divizarea
infinita a materiei si deci forma ei complexa.
Dupa Leibniz substanta este simpla si
nedivizibila. Acolo unde trece peste
divizibilitate spatiala, ajungem la substanta
simpla, nedivizibila spatiala, datatoare de
spatiu, iar insusirea principala activitatea. In
plan fizic aceste puncte sunt numite forte, in
plan metafizic- MONADE.
55) G. Leibniz. Teoria monadelor
Prin introducerea notiunii de forta in fizica
Leibniz rezolva cea mai dificila problema
filosofica „Cauza miscarii” formind prin
aceasta un compartiment al fizicii- dinamica.
Miscarea este emanenta materiei. Monoda are
insusire , activitate care este reflectare,
gindire. Dupa Leibniz monodele se clasifica
in dependenta de claritate: -monade confuze-
caracterul materiei vii -monade confuze si
clare –caracter animal -monade confuze,
clare si aperceptive- caracter. Omului.
Leibniz distinge monada monadelor-
Dumnezeu, care are reprezentari aperceptive .
Dezvoltarea rationalismului in filosofia lui
Leibniz, atinge punctul extrem care este
spiritualism, prin care se admite ca materiei ii
este imanenta spiritul. Prin Leibniz se admite
cunoasterea rationalaA PRIORI, libera de
experienta. Orogonalitatea sistemului
filosofic , elaborat de Leibniz este
concentrata in afirmatiile:monadele sunt
aspecte ale universului, fiecare include in sine
univesrul intreg; nomadele nu lasa nimic in
afara de sine.acest unul singur exista de un
numar infit de ori si constituia numai unul din
nesfirsitele aspecte ale realitatii vazute din
puncte de perspectiva diferite. Aceste
afirmatii explica fraza : monadele nu au
ferestre si nu actioneaza unele asupra altora.
dezvoltare
1)Etapa pozitivista-Auguste Compte
demonstreaza ca dezvoltarea societatii
depinde de nivelul de dezvoltare a gindi-
rii(a stiintei).El spune ca societatea a
trecut prin trei etape de dezvoltare a gin-
dirii:
-Etapa teologica
-Etapa metafizica
-Etapa pozitiva.
-Etapa teologica este caracterizata de
credinta.Gindirea este religioasaa,cauzele
tuturor fenomenelor sint considerate for-
tele supranaturale.Dupa Compte acest tip
de gindire este gresit,el nu poate rezolva
nici o problema.
-Etapa metafizica a gindrii este o etapa
de tranzitie.Aceasta analizeaza esentele
lucrurilor, primele pincipii.Dupa Compte
ea nu se prea deosebeste de prima
etapa,pentru ca in aceasta etapa fortele
supranaturale sint inlocuite de esente.
-Etapa pozitiva-gindirea umana este
adecvata.Ea cerceteaza evenimentele si
fenomenele reale,cerceteaza cauzele fe-
nomenelor,prin aceasta si sau dezvoltat
stiintele positive.
Compte face clasificarea stiintelor:
-matematica
-astronomia
-fizica
-chimia
-fiziologia
-fizica sociala(sociologia)
-morala.
La ce reduce Compte filosofia?
Spune ca filosofia generalizeaza cu-
nostintele din stiintele positive.
2)Etapa doua a
pozitivismului(mahist),pune problema
eliberarii stiintelor de teoriile gresite si de
notiunele pustii.Aceasta etapa incepe cu
lucrarea lui Ernest Mach,fizician”Istoria
mecanicii”,in care demonstreaza ca un sir
de termeni folositi in mecanica si mai ales
in mecanica lui Newton nu au valoare
stiitifica(sint pustii).Sunt criticate noti-
unile de:timp absolute,spatiu absolute si
miscare absoluta.
La etapa mahista,pozitivismul deviaza in
idealism subiectiv,care sustine ca stiinta
de fapt, nu cerceteaza lucrurile dar cerce-
teaza datele sezoriale,care sint nu-
mite”primele elemente”.
-Etapa neopozitivista
Russel si Wittgenstein:Acesti filosofi
considera ca in stiinta trebuie de studiat
limbajul stiintific(cum formuleaza si se
exprima stiinta).Ei presupun ca unele te-
orii sint formate gresit,Aceste teorii le nu-
mesc “teorii metafizice”.Pentru a gasi
greselile in aceste teorii,este necesar de
cercetat limbajul stiintific.In urma cer-
cetarilor,ei ajung la concluzia:ca exista
doua tipuri de probleme stiintifice:
-tautologice(analtice)
-sintetice.
Celelalte propozitii sint lipsite de sens.In
teorii apar greseli pentru ca ele contin
propozitii fara sens.
Dupa parerea lor,propozitiile dupa struc-
tura lor se deosebesc.Sint propozitii ele-
mentere(atomare) si propozitii com-
puse(molecular).
-Propozitiile compuse intotdeuna pot fi
impartite in propozitii atomare si pot fi
verificate.
Russel si Wittgenstein in cercetarile lor au
formulat propozitiile principale ale logicii
matematice.
57) Au. Comte initiatorul filosiei pozitiviste
Pozitivism - curent în filosofia
contemporană întemeiat de August Comte
(1798-1857), care neagă rolul filosofiei ca
concepţie generalizată despre lume şi se
limitează la ştiinţele concrete (empirice),
confirmate de experienţă. Noţiunea
“pozitiv” înseamnă ceea ce este dat ori
prezentat, ceea ce trebuie acceptat aşa
cum este dat fără explicaţii. Cunoaşterea
umană veritabilă este cunoaşterea
ştiinţifică care nu-i altceva decît studierea
sistematică a fenomenelior şi evidenţierea
legilor după care ele se dezvoltă.
Filozofia explică specificul metodelor
ştiinţei şi folosirea lor, evidenţierea
principiilor generale a cunoaşterei
ştiinţifice. Dar filozofia nu trbuie să
 pretindă că dispune de metode ce ar
căpăta cunoştinţe inaccesibile ştiinţei.
Pozitivismul apare la mijlocul secolului
trecut ca reacţie la dominaţia
naturfilosofiei, ce pretindea la rolul
ştiinţei ştiinţelor şi nu mai putea juca rol
progresiv în dezvoltarea spirituală.
A.Comte socotea, că progresul social
este determinat de progresul intelectual.
Spiritul uman în dezvoltarea sa trece trei
etape: 1) stadiul teologic; 2) stadiul
metafizic; 3) stadiul pozitiv. Pînă în
sec.XVII-XVIII predomina capacitatea
teologică a raţiunii, iar în societate religia.
În sec.XVIII o dezvoltare capătă
metafizica, ce duce la dominaţia
filosofiei, a însăşi metafizicii, iar în
sec.XIX capacitatea pozitivă a raţiunii
duce la dominaţia ştiinţei.
58) E. Mach si filosofia empiriocriticista
59) Filosofia neopozitivista. B. Russel si R.
Wittgenstein
-Etapa neopozitivista
Russel si Wittgenstein:Acesti filosofi
considera ca in stiinta trebuie de studiat
limbajul stiintific(cum formuleaza si se
exprima stiinta).Ei presupun ca unele te-
orii sint formate gresit,Aceste teorii le nu-
mesc “teorii metafizice”.Pentru a gasi
greselile in aceste teorii,este necesar de
cercetat limbajul stiintific.In urma cer-
cetarilor,ei ajung la concluzia:ca exista
doua tipuri de probleme stiintifice:
-tautologice(analtice)
-sintetice.
Celelalte propozitii sint lipsite de sens.In
teorii apar greseli pentru ca ele contin
propozitii fara sens.
Dupa parerea lor,propozitiile dupa struc-
tura lor se deosebesc.Sint propozitii ele-
mentere(atomare) si propozitii com-
puse(molecular).
-Propozitiile compuse intotdeuna pot fi
impartite in propozitii atomare si pot fi
verificate.
Russel si Wittgenstein in cercetarile lor
au formulat propozitiile principale ale
logicii matematice.
60) Irationalismul lui A. Schopenhauer
Shopenhauer este adeptul unui curent
numit Filosofia Vietii. Acesta este un
current irationalist(nu crede in puterea ra-
tiunii umane) si ratiunea va fi inlocuita
prin alte elemente, in cazul lui Shopen-
hauer – de vointa.El nu considera ca rati-
unea este caracteristica principala a gin-
dirii umane.
Shopenhauer incearca sa creeze un sistem
integru despre realitate,prin care ar intel-
ege esenta si taina acestei lumi.Critica
toate sistemele filosofice,critica filosofia
clasica germane pentru idealism,pentru ca
aceasta considera ca ratiunea este atotput-
ernica.Critica sistemele materialiste
pentru capacitate,critica religia pentru in-
telegerea optimista a lumii.Dupa parerea
lui aceasta lume in esenta sa este rea,nu
poate fi corectata.
Spune:”Unii oameni ar fi in stare sa
omoare pe apropiatul lor doar pentru asi
vopsi cizmele”.Lumea din toate punctele
de vedere este rea,d.p.d.v. estetic lumea
seamana cu o caricature,d.p.d.v.intelec-
tual lumea seaman cu o casa de
nebuni,d.p.d.v. moral lumea seamana cu o
 casa de tolerant,si in general lumea sea-
man cu o inchisoare.
Punctul lui de vedere este pesimist.El
demonstreaza ca substanta acestei lumi
este vointa,si ca vointa este irationala,ea
este avida si oarba.
-Care este esirea din situatie?
-“Trebuie sa ne fie mila de situatia in
care au nimerit oamenii,sa avem compasi-
une fata de oameni,sa ne jertfim pentru
ei”.
61) Vointa in calitate de substanta in filosofia
62) Critica teoriilor optimiste despre lume in
filosofia lui A. Schopenhauer
63) F. Nietzche si ideea reevaluarii valorilor
64) F. Nietzche – Viata in calitate de substanta a
lumii
65) Teoria marxista despre societate
MARXISMUL este totalitatea de
idei filosofice, economice şi social-
politice, formulate iniţial de Marx şi
Engels şi dezvoltate mai departe de către
V.Lenin. În marxism se abordează un şir
de probleme extrem de importante
referitor la existenţă, conştiinţă, legităţile
dezvoltării şi funcţionării societăţii.
Pentru prima dată a fost dată interpretarea
materialistă a istoriei şi societăţii, se
formulează dialectica materialistă, ideea
practicii. Apariţia marxismului a fost con-
diţionată de următoarele premise:
 Social-economice –generalizarea
mişcării revoluţionare din acea perioadă
(răscoalele din Silezia, Lion, mişcarea
ciartistă).
 Naturalist-ştiinţifice – formularea
teoriei celulare, legii conservării şi
păstrării energiei şi teoria evoluţionistă a
lui Darvin.
 Izvoarele teoretice – socialismul
utopist francez, economia politică engleză
şi filosofia clasică germană .
Dezvoltarea societăţii conform
marxismului are loc ca rezultat al luptei
de clasă şi contradicţiilor modului de
producţie. Lupta de clasă duce la
lichidarea societăţii cu clase antagoniste
şi respectiv lichidarea exploatării, la
eliberarea proletariatului. V.Lenin
completează marxismul cu ideea
posibilităţii revoluţiilor socialiste în ţările
înapoiate, predominant agrare. Ideile lui
Lenin au stimulat revoluţiile şi
schimbările sociale în ţările subdezvoltate
ca Rusia, China, Iugoslavia, democraţiile
populare ş.a. Marxismul a influenţat
puternic dezvoltarea gîndirii filosofice,
economice şi social-politice a sec.XX.
Astăzi există o multitudine de păreri
referitor la esenţa şi rolul marxismului şi
aceasta este condiţionat de aceea, că
marxismul nu-i o concepţie omogenă, nu-
i numai o construcţie teoretică, ci şi un
sistem de idei conceptuale şi abordări
ideologice. Aici se referă marxismul
clasic, ideile formulate de K.Marx şi
F.Engels. Aici se referă şi interpretarea şi
dezvoltarea marxismului de către Lenin şi
aplicarea lui la realitatea rusă. Tot aici se
include şi varianta totalitaristă a lui
Stalin. Mai există varianta social-
democratică a marxismului precum şi
neomarxismul. Deci dacă criticăm
marxismul, atunci trebuie să avem în
vedere anumite idei concrete ce s-au
învechit şi nu corespund realităţii.
66) Metafizica si esenta ei
Metafizica are două sensuri: 1. Me-
todă de gîndire contrară dialecticii care
priveşte fenomenele şi procesele naturii
ca ceva separat, izolat,încremenit, fără
dezvoltare şi conexiune universală. 2. A
cea parte a filosofiei în care se studiau şi
interpretau problemele speculative, ce
 depăşesc cadrul experienţei (despre Dum-
nezeu, spirit, libertatea voinţei). Noţiunea
de metafizică a fost formulată de urmaşii
lui Aristotel pentru a evidenţia operele
filosofice a profesorului lor. În lucrările
stagiritului filosofia ca principii
universale a existenţei urma după fizică,
teoria despre natură şi semnifica în sensul
strict al cuvîntului aceea ce urmează după
fizică (meta ta physica). Ulterior era
folosită în accepţie egală cu ontologia.
Capătă o dezvoltare în operele lui
F.Bacon, I.Loche, R.Descartes,
G.Leibnitz, B.Spinoza. În sec.XVI-XVII
dezvoltarea ştiinţei a dus la acumularea
materialului empiric şi apare necesitatea
de a clasifica, de a descompune întregul
în părţi componente şi studierea lor mai
aprofundată. În această perioadă M. avea
justificare istorică. Spre sfîrşitul sec.
XVII ea nu mai putea stimula dezvoltarea
ştiinţei, se transformă într-o metodă
unilaterială mărginită. Neajunsurile
metodei metafizice constau în
următoarele momente: neînţelegerea
esenţei dezvoltării; absolutizarea
stabilităţii ori repetabilităţii, continuităţii
ori discontinuităţii, schimbărilor
cantitative ori calitative, unilateralitatea.,
ignorarea conexiunii universale;
premărirea formei mecanice de mişcare,
reducerea formelor superioare de mişcare
la inferioare ş. a. Notiunea de metafizică
în sens de antidialectică a fost folosită
pentru prima dată de Hegel care şi dă şi o
critică respectivă. La metafizică se referă
aşa metide ca dogmatism şi relativism,
sensualism, raţionalism şi iraţionalism .
67) Fiinta – concept fundamental al ontologiei
68) Conceptul de existenta in filosofie.
Existenta si esenta
Existenta este obiectul de studiu al ontol-
ogiei.
Aristotel:
Existenta este reflectia ce are in vedere
primele principii si cauze.Deci raport-
indu-se la o singura natura de pe urma
unui character analog.Fiinta si omul sint
aceasi lucru si de aceeasi natura pentru ca
apar impreuna ca principiu si cauza.Cic-
ero utilizeaza un alt termen pentru fi-
inta:”sister ex”(a iesi inafara).
Reflectia filosofica asupra sensului ex-
istentei a fost concomitent si o reflectie
asupra esentei existentei, caci a explica ce
este existent inseamna a prezice
esenta.Esenta este ceea ce constituie si
determina un lucru.
Notiunea de esenta este numita astfel:sub-
stanta,natura,ratiune,quiditate.
Pentru prima data problema fiintei este
pusa la scoala din Eleea.Parmenide
scrie:”Unul si acelasi este gindul si ceea
despre ce gindul exista”.Anume eliatii vor
spune ca exista doua cai de cunoastere:
-senzoriala
-rationala
Dar numai una dintre ele este corecta,si
anume calea rationala.Calea senzoriala
pentru eliati este o cale gresita.
La Aristotel existenta se diversifica si
stratifica intro serie de etaje.Referindu-se
la existenta, Aristotel distinge patru mo-
dalitati de a fi:
1)existenta ca accident
2)existenat ca potenta
3)existenta ca act
4)existenta dupa categorii.
Categoriile:substanta,canti-
tatea,pozitia,actiunea,locul,relatia,timpul.
In modul existentei,Arisotel include si
existenta ca ceva adevarat,opus existentei
in sens de fals.
In evul mediu,teoria existentei este studi-
ata de Toma D’Aquino.El intemeiaza ex-
istenta prin forta divina,prin creator.
Dupa el,existenta deplina are doar
Dumnezeu.In el existenta si esenta sunt
identice.Lucrurile au atita existenta cita
este determinata de Dumnezeu.
In epoca moderna,existenta va fi determi-
nata prin primatul rationalului asupra ex-
istentului,al creativitatii si activitatii subi-
ectului.In acest cadru,existenta si esenta
nu mai sint concepute ca formind o uni-
tate,ca fiind identice.Esenta nu mai este
substratul (substanta),dar este forma log-
ica.
In epoca contemporana,se largeste ori-
zontul existentei spre noi zone,care tin de
creativitate,viata si activitatea omu-
lui,valorile si cultura sa.Subiectul activ
devine centrul de ordonare a lumii si de
explicare a acesteia.Unul dintre cei mai
mari ginditori ai acestei epoci este Mar-
tin Haidergger:Cel ce intemeiaza exis-
tenta este omul.Toate lucrurile sint si doar
omul exista.Lucrurile au existenta,omul
isi creaza esenta sa,de aceea el si deter-
mina esenta lucrurilor.
Existenta,realitatea si posibilitatea:
-realitatea obiectiva
-realitatea subiectiva.
Realitatea obiectiva este ceea ce exista in-
afara noastra.Aceasta este materiala(ex-
ista in spatiu si timp).
Realitatea subiectiva este dependenta de
om(de subiect),este constiinta lui,gin-
durile lui.Din acest punct de vedere se
considera ca exista 2 substante:
1)materiala
2)spirituala.
Si aceste lumi exista dupa legitati difer-
ite.Pentru acest caz,asa sustinea Rene
Descartes,
gindirea contemporana nu sustine acest
punct de vedere si considera ca nu exista
doua lumi diferite.Aceste doua parti este
aceeasi lume, doar ca una dintre ele este
cea cum o intelege omul.Din punct de ve-
dere a filosofiei contemporane,defapt, ex-
ista trei clase de obiecte:
-obiecte reale
-obiecte nereale(fictive”imaginatia si ilu-
zia”)
-obiecte neutrale(suprareale,obiectele for-
male ale stiintei).
Acesta este punctul de verede a lui
Mircea Florian,filosof roman.
In general, filosofii sustin necesitatea
divizarii existentei in trei parti:
1)lumea materiala
2)lumea ideala
3)lumea creata de om(lumea stiintei);
69) Conceptul de substanta in filosofie
70) Conceptul de materie in filosofie
71) Structura materiei
72) Nivelurile organizarii materiei
73) Fizica contemporana despre structura
materiei
74) Schema organizarii ierarhice a materiei
75) Miscarea – atribut universal al materiei
Pentru prima data problema miscarii este
analizata in filosofia antica de catre Hera-
clid. El este primul care sustine ca exis-
tenta universului si stare lui depind de
miscare. Daca nu ar fi miscare, splendidul
univers ar fi o groapa de gunoi. Prin fraza
“panta ray”,sustine ca miscarea este
orisice schimbare, transformare, dezvol-
tare si ca lumea lucrurilor depinde de
miscare. El cerceteaza si izvorul miscarii
sustinind ca acesta se gaseste in contra-
dictie, ca in esenta sa, lucrurile si fe-
nomenele contin parti opuse, si anume de
ele si miscarea lor depind toate schimba-
rile din Univers.
Scoala din Eleea are o pozitie opusa
filosofiei lui Heraclid si considera ca mis-
carea, defapt, nu exista, fiindca fiinta, fi-
ind o sfera, este plina si in ea nu este loc
pentru miscare. Miscarea este o iluzie a
organelor sensoriale.
76) Legile miscarii, transformarii, devenirii
Legatura materiei cu miscarea.Pozitia
lui Aristotel
Una dintre principalele probleme ale mis-
carii este legatura ei cu materia. Aristotel
considera ca materia este pasiva, iar mis-
carea este introdusa in ea. Dupa Aristotel,
este un prim-motor care pune in miscare
lumea, acesta este o forta exterioara a ma-
teriei. Este clar ca Aristotel sustine punc-
tul de vedere al mecanicii prin care corpul
ca sa se miste trebuie supus unei forte.
Newton
Sustine aceiasi pozitie, avind in vedere
ca exista miscare absoluta, adica miscare
in sine, dincolo de lucrurile materiale. El
va spune ca sistemul planetar a inceput
miscarea de la I impuls al lui Dumnezeu.
Lui ii ramine doar sa cerceteze legile mis-
carii.
Democrit
Considera ca miscarea si materia exista
doar impreuna. Sustinea ca atomul are un
atribut esential de a fi in miscare.
Hobbes
Atunci cind se dezvolta mecanica,
filosoful englez Hobbes va nega punctul
de vedere despre existenta absoluta a mis-
carii, si ca ea este cauzata de interactiunea
lucrurilor. Ele interactioneaza, prin acesta
schimbindu-si directia si viteza.
Hegel
Introduce in ghindire legile dialecticii.
El, studiind gindirea, ajunge la concluzia
ca, defapt, miscarea trebuie primita nu
doar sub aspectul mecanicist, adica al
schimbarii locului in spatiu, ci ca orice
schimbare in general, aici incluzind si no-
tiunea de dezvoltare. Cercetarile lui au
dus la evidentierea a 3 legi principale ale
miscarii:
• Legea unitatii si luptei contrare
• Trecerea schimbarilor cantitative in cali-
tative
• Legea negarii negatiei
Legea unitatii si luptei contrare explica
care este izvorul miscarii si a schimbarii.
Orice fenomen,lucru,esenta sa, contine
parti contrar opuse. Acestea fiind iden-
tice, existind intr-o anumita armonie in
miscare. Initial, partile formeaza o deose-
bire, insa aceasta creste pina trece in
 opozitie, ceia ce formeaza o contradictie
dezvoltata. Contradictia se rezolva, adica
fenomenul, lucrul se nimiceste, dar nu cu
totul, nascindu-se un fenomen nou cu
aceiasi soarta.

Trecerea schimbarilor cantitative in cali-

tative explica mecanismul schimbarii.
Fiecare lucru are o calitate identica sie,
care contine caracteristici cantitative, si
acestea sunt mereu in schimbare, insa
toate schimbarile cantitative au o anumita
masura

pina la care se petrec. Depasirea masurii

duce la schimbarea calitatii:lucrul, fe-
nomenul trece in altceva.

77) Formele miscarii materiei

78) Conceptele de spatiu si timp in filosofie
79) Conceptele de spatiu si timp in stiinta
contemporana
80) Conceptia substantiala despre spatiu si timp
81) Conceptia relationala despre spatiu si timp
82) Conceptia subiectiva despre spatiu si timp
83) Spatiul si timpul in geometria euclidiana si
geometriile neeuclidiene
84) Spatiul si timpul in teoria frelativitatii