• Tema 7.

Dezvoltarea filosofiei în epoca

modernă.
1. Caracteristica generală a filosofiei în Epoca Modernă.
2. Învățătura despre metodă (F.Bacon, R.Descartes).
3. Concepțiile filosofice ale lui T.Hobbes și John Locke.
Filosofia naturii, teoria cunoașterii și învățătura despre
stat.
4. Problema substanţei în filosofia modernă –
dualismul, monismul, pluralismul.
5. Filosofia iluministă europeană: omul, societatea,
raţiunea.
 1. Caracteristica generală a filosofiei în
Epoca Modernă.
• a fost precedata și pregătita de cea renascentistă (sec.
XV-XVI).
• a evoluat pe fondul laicizării a vieții sociale, politice și
spirituale a statelor Europei occidentale, favorizată de
dezvoltarea științei și de criza profunda a Bisericii
Catolice, criza ce a diminuat considerabil autoritatea pe
care ea o exercitase in primul mileniu creștin și a
culminat cu izbucnirea Reformei protestante, in urma
căreia s-au desprins din Biserica Romano-catolica și s-
au constituit ca entități religioase autonome bisericile
protestante.
• Pe parcursul secolului al XVII-XVIII-lea s-a desfășurat revoluția
științifică modernă, care a fost un fenomen cultural complex cu
multiple semnificații sociale și spirituale și care a avut numeroase
implicații filosofice. Prin contribuțiile unor mari oameni de știința, ca
Nicolaus Copernic, Johannes Kepler, Galileo Galilei, Isaac Newton etc.,
a fost creată o noua imagine asupra universului, care a fost explicat pe
baza unui model mecanic.

• Sec. XVII-XVIII sunt nu numai secole ştiinţei şi revoluţiilor ştiinţifice, dar

si secole revoluţiei filozofice. Pe parcursul a câteva decenii a sec. al
XVII-lea datorită lui F.Bacon şi R.Descartes a fost efectuată lovitura
decisivă filozofiei scolastice. În filozofie are loc ruperea definitivă cu
scolastica şi religia. În lupta cu dogmele religiei şi autoritatea bisericii
se formulează concepţia despre atotputernicia raţiunii şi posibilităţile
nelimitate a cunoaşterii. Temelia gândirii filozofice se transferă din
sfera religiei în sfera ştiinţei.
A fost creata o noua imagine asupra
universului datorită:
• N. Copernic a elaborat teoria heliocentrica
asupra sistemului solar. Aceasta teorie a
înlăturat vechea teorie geocentrica asupra
universului creată la sfârșitul antichității de
savantul grec Claudius Ptolemeu (sec. II î.e.n.)
pe baza cosmologiei aristotelice, ceia ce a au
avut drept rezultat modificarea radicală a
concepției tradiționale despre lume.
J. Kepler a descoperit legile mecanicii cerești pe baza cărora puteau fi explicate și
anticipate cu mare precizie nu numai traiectoriile aștrilor, ci și o serie de fenomene
astronomice și fizice (eclipse, comete, maree etc.) care i-au impresionat din cele mai
vechi timpuri pe oameni și erau atribuite in toate culturile arhaice unor forte
supranaturale. Pe baza legilor mecanicii cerești vor fi posibile predicții ale întregii
cunoașteri științifice.

G. Galilei a adus contribuții decisive la fundamentarea științifica a heliocentrismului,

a pus baza mecanicii clasice. El a descoperit principiul inerției, legea liberii cădere și
altele. Datorita radicalismului poziției sale științifice, el a fost obligat de către Inchiziție
sa-și renege concepția, care contravenea reprezentării religioase tradiționale a
universului.

I. Newton descoperă legile fundamentale ale mecanicii. El a demonstrat ca mișcarea

corpurilor cerești și căderea obiectelor pe Pământ sunt supuse aceleiași legi, legea
gravitației universale. De asemenea, Newton a apreciat ca aceasta lege acționează și
dincolo de limitele sistemului solar, fiind prima lege a întregului univers formulată
matematic pe baza modelului mecanic. Newton a extins apoi valabilitatea legii
gravitației universale și la microcosmos, demonstrând ca întregul univers, de la atomi
pana la stele, ii este subordonat.
T.Hobbes și John Locke – au pus baza teoriei al liberalismului, dezvoltă teoria
dreptului natural.

Revoluția științifica moderna a reprezentat o adevărată provocare pentru filosofie,

care era nevoită nu numai sa explice semnificațiile ale noilor descoperiri științifice, să
justifice şi fundamenteze metode de cunoaştere noi, ci și să evalueze perspectivele
acestora. Schimbările social-politice şi economice, ce au avut loc în societatea
europeană în secole XVII-XVIII, legate de răspândirea relațiilor capitaliste și apariția
unor forţe politice noi cereau filozofiei epocii moderne să argumenteze necesitatea
acestor schimbări.

Filozofii epocii moderne considerau, că principala sarcină a ştiinţei şi filozofiei este

de a contribui la mărirea puterii omului asupra naturii.

Căpătarea cunoştinţelor adevărate a necesitat fundamentarea metodei ştiinţifice,

metodologiei cunoaşterii ş.a. În rezolvarea acestor probleme se formulează două
curente: empirism şi raţionalism.
 Empirism (gr.empeiria - experienţă) -
doctrină în filosofie
• Empirismul afirmă că experienţa senzorială este unica sau principala sursă a
cunoaşterii. Toate cunoştinţele se bazează pe experienţă sau se dobândesc
prin intermediul experienţei.
• Conţinutul cunoştinţelor se reduce direct la experienţă ori este o descriere a
acestei experienţe. Empirismul este reprezentant de F.Bacon, Th.Hobbes.
Empirismul este aproape de senzualism, prezent de J.Locke care izvorul al
cunoaşterii îl consideră senzaţiile, organele de simţ ( “la naştere raţiunea
umană este o foaie curată”) şi opus raţionalismului. Contradicţia dintre
empirism şi raţionalism rezidă în faptul că empirismul deduce caracterul
general şi necesar al cunoştinţelor nu din minte, ci din experienţă.
• Empirismul subevalua rolul abstracţiilor ştiinţifice, negând independenţa
relativă a gândirii. Tezele principală a empirismului: ”Ca să știi, trebuie să vezi,
dar să vezi în sensul larg al cuvântului – să auzi, să percepi, să simți”. „Nu
exista nimic in intelect care să nu fi existat mai înainte in simțuri". ”În
cunoștințe stă puterea”.
Raţionalism (lat.ratio – rațiune) - curent
filosofic
• că în baza cum a existenței, așa și a cunoașterii stă rațiunea.
• Izvorul cunoştinţelor şi criteriul veridicităţii a acestora se găseşte în raţiune, dar
nu în lumea exterioară cum considera empirismul. Este contrar empirismului.
• Raţionaliştii supraapreciază excesiv rolul conştiinţei în cunoaştere, delimitând-
o de experienţa senzorială. Totodată cunoaşterea senzorială (empirică) ori se
neagă, ori se priveşte ca imperfectă.
• Numai raţiunea poate da cunoştinţe veridice. Încă Platon a criticat dur
empirismul, afirmând, că cu un ochi închis e posibil de văzut și de nevăzut
odată, dar e imposibil de cunoscut și de necunoscut odată.
• Teza principală a raționaliștilor: ca să vezi, trebuie să știi. Dacă nu cunoaștem
teorie astronomică, nimic nu vom vedea în cer, în afara de haosul al stelelor, a
planetelor etc.
• Reprezentanţii raționalismului: R.Descartes, G.W.Leibnitz, B. Spinoza, I.Kant,
L.G.Fichte, F.W.Schelling, G.W.Fr.Hegel
 Argumentele principale ale raționaliștilor în
polemica cu empiricii:
• Experiența, ne prelucrată de rațiunea, nu
poate servi drept baza a cunoașterii;
• Rațiunea e capabilă să facă de sine stătător
descoperirile, care inițial nu se bazau pe
experiență și numai apoi au fost confirmate pe
calea experienței.
 Raţionalismul se manifestă în diverse
domenii ale cunoaşterii:
• în psihologie pune pe primul loc funcţiile psihice intelectuale,
• în etică - motivele şi principiile raţionale ale activităţii morale,
• în estetică - caracterul raţional (intelectual) al creaţiei,
• în teologie - orientarea spre acceptarea acelor dogme pe care mintea le
consideră armonioase cu logica şi cu argumentele raţiunii.

În filosofia sec.XIX - XX credinţa în forţa nemărginită a raţiunii a decăzut

(pozitivismul, neopozitivismul etc.). Se dezvoltă o critică a raţionalismului clasic de
pe poziţiile curentelor iraţionaliste (freudism, intuitivism, pragmatism,
existenţialism).

Atât cunoașterea empirica precum și cea rațională au condus la dezvoltarea

științei ca integritate, au format caracterul ei, au proiectat orientările principale
ale gândirii filosofice care sau constituit in epoca moderna: empirismul (Bacon) și
raționalismul (Descartes).
 2. Învățătura despre metodă
(F. Bacon, R. Descartes).

Francis Bacon (1561-1626) este filosoful și politicianul englez.

Esența ideii filosofice a lui – a empirismului, constă în afirmarea,
că în baza cunoașterii stă exclusiv experiența. Cu cât e mai mult
s-a acumulat experiență (cât teoretică, atât și practică), cu atât
mai aproape suntem de cunoștințe adevărate.
Dar acapararea a cunoștințelor adevărate, după Bacon, nu este
cel mai înalt scop.
Sarcina principală cum a cunoștințelor, așa și a experienței este
de a ajuta omul de a acapara rezultate practice în activitatea
lui, de a contribui la dezvoltarea a economiei, la apariția a
noilor invenții, dominației omului asupra naturii.
 Metoda principală a cunoașterii după
Bacon este inducția
Inducția constă în generalizarea fenomenelor
particulare și relatarea pe baza aceasta a
conchiderilor generale.
Neajunsul acestei metode constă în
neveridicitatea a cunoștințelor acumulate,
caracterul probabilității a acestora. Calea
principală a excluderii acestui neajuns constă în
acumularea experienței în toate domeniile ale
cunoașterii.
Procesul de cunoaștere, după Bacon, poate fi petrecut în trei forme:

• Rațională – calea unui păianjen - ignoră sau micșorează rolul faptelor

concrete, a experienței. Ei sunt departe de realitate, cred în dogme, ”torc
pânză (de păianjen) de gânduri din proprie rațiunea”.
• Empirică – calea unei furnicii – să ea în considerație numai experiența
(empirismul dogmatic). Văd numai tabloul exterior al cunoștințelor și nu
pătrund în esența interioară a lucrurilor.
• Emperico-rațională – calea unei albini - este una ideală după Bacon.
Folosind-o cercetătorul ea în considerație avantajele primelor două căi și
totodată exclude dezavantajele acestora. Urmând calea unei albine, este
important de a acumula toate fapte concrete, de generalizat acestea și pe
baza rațiunii a înțelege esența problemei.

Așadar, cea mai bună cale după Bacon este cea empirică, bazată pe inducție
cu folosirea a rațiunii.
 Cauze, care împiedică procesul de
cunoaștere după Bacon.
Acestea cauze el le numește fantome, idoli.
Evidențiază patru tipuri de fantome:
• ai neamului (tribului) - care țin de natura umană;
• ai peșterii (individului) - determinați de educația;
• ai pieței (forului) - neconcordanțele limbajului cu
viața reală: alegerea nepotrivită a cuvintelor
împiedică înțelegerea;
• ai teatrului - generați de autoritatea tiranică a
vechilor sisteme filosofice.
 Rene Descartes (1596-1650) - întemeietorul
raţionalismului şi al metodei deductiv-raţionale

• consideră raţiunea drept facultatea principală de cunoaştere şi

instanţa supremă a adevărului;
• înaintează învățătura despre substanță, atributele acesteia și
despre moduse;
• devine autorul teoriei dualismului, datorite căreia ia împăcat
pe materialiști și idealiști;
• înaintează teoria despre metoda științifică a cunoașterii și
despre idei înnăscute. Metoda este condiţia a cercetării
ştiinţifice. Metoda face ca ştiinţa să devină folositoare vieţii
umane, ajutându-ne să ajungem, cum scrie Descartes,
„Stăpâni şi posesori ai naturii”. În calitate de metodă
științifică se propune deducția.
Folosirea deducției, după Bacon, presupune respectarea următoarelor reguli:

• regula evidenţei, care constă în „a nu accepta niciodată ceva ca

adevărat, dacă n-am cunoscut aceasta în mod evident”. O idee este
adevărată doar atunci când ea este clară şi distinctă.
• regula analizei. Ea constă în „a împărţi fiecare dintre dificultăţile pe
care le cercetăm în atâtea părţi în câte ar fi nevoie pentru a le rezolva
mai bine”.
• regula sintezei. Constă în „a aduce în ordine gândurile, începând cu
cele mai simple şi mai uşor de cunoscut, pentru a ne ridica puţin câte
puţin, ca pe nişte trepte, până la cunoaşterea celor mai complexe”.
• regulă este cea a enumerării complete: „a face enumerări atât de
complete şi revizuiri atât de generale, încât să fiu sigur că n-am omis
nimic”. Enumerarea constă în a parcurge treaptă cu treaptă lanţul
judecăţilor, asigurându-ne de continuitatea şi de adevărul lui.
3. Concepțiile filosofice ale lui
T.Hobbes și John Locke.

Filosofia naturii, teoria cunoașterii

și învățătura despre stat.
 T.Hobbes (1588-1679)
• continuă tradiția filosofică lui Francis Bacon .
• respinge filosofia teologică scolastică;
• scopul filosofiei îl vede în atingerea rezultatelor practice în activitatea
omului, contribuirea la progresul științifico-tehnic;
• în discuția între empirism și raționalism s-a prezentat din partea
empirismului, critica filosofia raționalistă lui Descartes;
• era materialist;
• cea mai importantă problemă filosofică după T.Hobbes este problema
societății și a statului, deoarece scopul acesteia constă în a ajuta omul
să obțină rezultatele practice în activitatea lui.
• a prezentat teoria statului;
• primul a înaintat ideea, în conformitate cu care în baza formării a
statului stă contractul social.
 T.Hobbes - autorul operei ”Leviathan”
(monstru) 1651. Esența:
• Natura omului apriori este rea;
• Forță motrică a tuturor acțiunilor omului este câștigul personal și egoismul;
• Acestea calități contribuie la conștientizare de fiecare a dreptului la totul;
• Dreptul fiecărui la totul și neglijarea intereselor altora duce la ”războiul tuturor
împotriva tuturor”, în care nu pot fi învingători și care face imposibilă viața comună
echitabilă și progresul economic;
• În scopul supraviețuirii oamenii au încheiat convenție socială comună, în care au
limitat creanțele sale și drepturile tuturor la totul;
• Pentru prevenirea războiului a tuturor împotriva tuturor, suprimarea egoismului
extrem a fost inventat mecanism pentru regularea vieții în societate – statul;
• Ca să poată să îndeplinească efectiv funcțiile sale, statul trebuie să fie
atotputernic;
• Statul este un monstru atotputernic - ” Leviathan”, care ”devorează și mătură totul
în calea sa”, este forța căreia este imposibil să te impui, dar care este necesară
pentru întreținerea viabilității a societății.
 J. Locke (1632-1704)
• a dezvoltat ideile lui T.Hobbes și F.Bacon,
• se afirma ca unul dintre primii teoreticieni ai
intereselor burgheziei engleze.
• În domeniul teoriei cunoașterii el este
considerat cel mai important teoretician al
empirismului modern, iar lucrarea sa Eseu
asupra intelectului omenesc (1690) a fost
supranumita, in semn de prețuire, Biblia
empirismului.
 In domeniul teoriei politice Locke a elaborat
cele Două tratate asupra guvernării:
• respinge absolutismul politic medieval și susține legitimitatea monarhiei
constituționale;
• a contribuit la fundamentarea teoretică a liberalismului modern prin
ideea de mare valoare și noutate a separației puterilor in stat (idee ce va
fi dezvoltata ulterior in Franța de către Montesquieu (1689-1755));
• este și unul dintre creatorii teoriei moderne a contractului social (teorie
care va fi dezvoltata ulterior in mod sistematic tot in Franța de către J.-J.
Rousseau (1712-1778). El considera ca suverana este națiunea și nu
monarhul sau guvernul, care, tocmai de aceea, trebuie sa se supună
legilor. Daca aceasta condiție nu este respectata, poporul are „dreptul
divin" sa rezilieze contractul social, sa înlăture monarhul și sa „semneze"
un alt contract social cu un alt suveran, care oferă mai multe garanții ca îl
va respecta. Astfel, Locke a fost unul dintre primii gânditori moderni care
au legitimat teza dreptului poporului la revoluție.
 In domeniul teologiei (lucrările Patru scrisori despre toleranță (1689) și Raționalitatea
creștinismului expus după Scriptură (1695) :

• s-a prezentat ca un adept al deismului (deismul este o orientare

filosofico-religioasa din secolele XVII-XVIII, care recunoștea existenta
lui Dumnezeu numai ca o cauza prima, impersonală a lumii, negând
ideea întruchipării lui Dumnezeu intr-o persoana și teza intervenției
acestuia in evoluția naturii, a societății ori a existentei umane);
• se pronunța pentru toleranta religioasa. El este însa intolerant cu
catolicismul, despre care afirma ca este incompatibil cu toleranța, și
cu ateismul, despre care susține ca pune in pericol ordinea sociala
întrucât face imposibila prestarea de jurământ in fata instanțelor
juridice ale statului de drept;
• critica sever învățământul scolastic, susținând necesitatea dezvoltării
armonioase a personalității prin studiul disciplinelor științifice și
practicarea educației fizice.
 Teoria cunoasterii a lui Locke exprimată în ”Eseu asupra
intelectului omenesc” (1690)
Lucrarea este scrisa sub influenta, dar și ca reactie critica la lucrarea lui Rene Descartes
”Discurs asupra metodei” (1637).
• Locke examinează facultățile cognitive ale omului pentru a stabili ce este și ce nu
este accesibil cunoașterii. Din aceasta perspectiva, Locke poate fi considerat, ca și
Descartes, un precursor al filosofiei critice.
• Problema majora a gnoseologiei lui Locke este problema originii cunoștințelor
certe, pe care el o considera a fi experiența. El susține ca actul psihic prin
intermediul căreia se stabilește legătura dintre subiectul cunoscător și realitate
este senzația: nu există nimic in intelect care să nu fi existat mai înainte in simțuri.
• Locke examinează facultățile cognitive ale omului pentru a stabili ce este și ce nu
este accesibil cunoașterii. Din aceasta perspectiva, Locke poate fi considerat, ca și
Descartes, un precursor al filosofiei critice.
• Problema majora a gnoseologiei lui Locke este problema originii cunoștințelor
certe, pe care el o considera a fi experiența. El susține ca actul psihic prin
intermediul căreia se stabilește legătura dintre subiectul cunoscător și realitate
este senzația: nu există nimic in intelect care să nu fi existat mai înainte in
simțuri.
J. Locke considera ca intelectul sau conștiința este un mediu pasiv, o tabula
rassa (lat. -„tabla nescrisa"), pe care se înscriu datele experienței, pe măsura
dobândirii lor prin senzații. Cunoașterea este conceputa de el ca un act mecanic
de întipărire nemijlocita a experienței in intelect și nu ca un proces. Toate ideile,
întregul conținut al conștiinței, provin deci, după Locke, din experiența.

Experiența ar avea doua forme:

Experiența exterioară sau senzația, care ne informează despre starea lucrurilor
sau evenimentelor obiective;
Experiența interioare sau reflexia, care ne informează despre propriile stări și
procese ale conștiinței.
Elementele primare ale cunoașterii sunt, in concepția lui Locke, ideile simple. Ele
sunt considerate datele elementare, nediferențiate ale experienței exterioare și
interioare. De la ideile simple cunoașterea trece apoi la ideile complexe, prin
următoarele procedee: însumare, comparare și abstractizare.
In ultima parte a Eseului, Locke abordează problema adevărului. El observa, in
mod corect, ca adevărul este o însușire a propozițiilor, nu a lucrurilor. Adevărul
este definit ca un acord al ideilor care corespunde legăturilor reale dintre lucruri.
 4. Problema substanţei în filosofia modernă –
dualismul, monismul, pluralismul.

În aspect ontologic în filosofia modernă se

evidenţiază trei direcţii:
• monistă (monismul lui Spinoza),
• dualistă (dualismul lui Descartes),
• pluralistă (pluralismul lui Leibnitz).
Învăţătura dualistă a lui Descartes
Conform învăţăturii dualiste a lui Descartes, la baza universului
stau două substanţe paralel existente concomitent, dar separate
una de alta:
• Substanța materială, corporală, fizică ce se caracterizează prin
întinderea în spaţiu, este divizibilă până la infinit;
• Substanța ideală – caracterizată prin gândire, este indivizibilă.

• Învăţătura despre substanță a lui Descartes este în mare parte

susținută de Spinoza, dar criticată pentru dualism: substanța
pentru a exista nu are nevoie de nimic, în afara de sine, dar
totodată este creată de o altă substanță - superioară – de
Dumnezeu și totalmente depinde de el.
Concepţia monistă înaintată de Spinoza, expusă
în lucrarea sa “Etica în mod geometric”:
• Nu există diferența între substanță superioară - Dumnezeu și alte substanțele, create de el;
• Există una singură substanță, care include în sine totul, ce există - și lumea înconjurătoare (Natura), și
Dumnezeu;
• Natura și Dumnezeu sunt identice;
• Nu există Dumnezeu, care ar fi să se afle și să creeze în afara Naturii, să fie mai presus de Natura.
Dumnezeu este înăuntru Naturii;
• Natura se caracterizează prin trăsăturile dumnezeieşti, obţine calităţile respective de la Dumnezeu.
• Substanța sau natura se manifestă sub două tipuri: ca natură creatoare, deoarece este Dumnezeu şi
natura creată, pentru că este produsul propriei sale activităţi;
• La întrebarea „care-i cauza substanței naturii ?” Spinoza spune că este cauza sa proprie.

Substanța Natura - Dumnezeu este de sine stătătoare, are două atribute: întinderea în spaţiu şi gândirea,
este infinită, veșnică, imobilă.

Învăţătura care afirmă că Dumnezeu este identic cu natura se numeşte „panteism” („pan” – totul, „theos”
– Dumnezeu; totul este Dumnezeu). Învăţătura lui Spinoza mai este şi hilozoistă (din greacă „hilos” –
suflet). Dacă există o substanţă care-i şi corporală, şi gândeşte concomitent => întreaga natură este
însufleţită. La întrebarea dacă piatra gândeşte, Spinoza a răspuns: “Da, gândeşte, dar gândeşte ca piatra”.
 Direcţia pluralistă aparţine filosofului
german Leibnitz:
• La baza universului stau monadele („mono” – unu), care sunt nişte substanţe,
particule ideale (spiritual e), nemateriale, nişte conştiinţe individuale separate una
de cealaltă cu diferite nivele de dezvoltare a elementului raţional din care-s alcătuite
toate lucrurile din natură.
• Diversitatea lucrurilor din Univers este determinată de diversificarea şi mulţimea
monadelor.
• Fiecare monadă este separată, închisă în sine, dar ele sunt active şi chiar unite,
formând astfel mulţimea lucrurilor din univers.
• Ele sunt unite de monada supremă, numită Dumnezeu, din care se emană precum
razele de la soare, şi, fiind de origine divină, monadele nu pot fi distruse (şi lumea
întreagă) decât de Dumnezeu.

Leibnitz este considerat predecesorul fizicii nucleare contemporane, deoarece el

susţinea că fiecare monadă conţine în sine o lume, deci e complicată (descrierea
monadelor coincide cu natura şi structura elementelor microscopice descoperite
printre ca componente a nucleului atomului).
 5. Filosofia iluministă europeană: omul, societatea, raţiunea.

Sec. XVIII este numit secolul luminilor sau iluminismului.

Iluminismul este un curent spiritual, care întruneşte în
sine o pleată de gânditori care promovau necesitatea
răspândirii în masă a realizărilor ştiinţifice, culturale şi
politice.
Iluminismul apare în Anglia, dar totodată se dezvoltă şi în
Franţa, reprezentanţii fiind: Rousseau, Diderot , Voltaire.
Dacă filosofia din sec. XVII este expusă în cărţi scrise în
limba latină şi destinate unui număr restrâns de oameni,
atunci filosofia sec. XVIII este, de regulă, scrisă în limbile
naţionale şi este destinată maselor populare.
Pe plan social, iluminismului îi corespunde cristalizarea burgheziei,
clasa care găseşte în ideile iluministe o exprimare a propriei filosofii.
Apariţia iluminismului este sintetizată de dinamismul şi spiritul
revoluţionar al burgheziei.

Sub raport ideologic acest curent se cristalizează în Franţa în sec.

XVIII, fiind marcat de apariţia unei mari opere colective (17 volume şi
11 volume de planşe) - Enciclopedia , alcătuită sub coordonarea lui
Jean Jaques Rousseau. Enciclopedia sintetizează toate cunoştinţele
umane acumulate din cele mai vechi timpuri până în acel moment.
 Ideile iluminismului:
• Raţiunea - este considerată ca un dar specific omului.
• Definind astfel omul, iluminismul proclamă egalitatea tuturor oamenilor. Monarhul nu
mai este unsul lui Dumnezeu şi doar primul slujitor al statului preocupat de siguranţa
supuşilor săi.
Negându-se ierarhia socială feudală, societatea va trebui structurată pe baza unui
contract social între om şi semenii săi.
• Monarhul iluminat reprezintă idealul politic al epocii care înlocuia perimatul monarh
absolutist. Trebuia să fie un filosof înzestrat cu o capacitate de a înţelege mecanismele
societăţii şi de a mediatiza şi armoniza relaţiile dintre clasele sociale.
• Oraşul imaginat de iluminist ca sediu pentru “cetăţeanul universal” este “cetatea
universală - Cosmopolisul”, loc în care războaiele ar dispărea, iar prejudecăţile de ordin
rasial sau religios ar fi excluse. Cercetătorii au plasat apariţia unui astfel de oraş în 2440.
• Idealul uman al acestei epoci este filosoful – figura care înlocuia cavalerul şi sfântul
Evului Mediu.
• Reprezentanţii iluminismului au militat pentru revoluţionare sistemului educaţional şi
introducerea învăţământului în limbile naţionale.
 Manifestările iluministe în literatura
europeană:

Anglia - Robinson Crusoe - Daniel Defoe;

Gulliver’s travels - Johantan Swift
Franţa - Scrisori persane - Montesquieu
Operele lui Voltaire;
Romanele şi eseurile lui Diderot;
Nunta lui Figaro şi Bărbierul din Sevilla de
Beaumarchais
Germania - Laocoon şi Nathan înțeleptul – Lessing
Italia - Bădăranii şi Hangița – Carlo Goldoni