Sunteți pe pagina 1din 37

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei


Secţia Psihologie
Învăţământ la Distanţă – I.D.

CURSUL

ISTORIA PSIHOLOGIEI

MODULUL II

PERIOADA DE AVÂNT ÎN CERCETAREA PSIHOLOGICĂ


DE LA EMPIRISM ŞI ASOCIAŢIONISM LA FUNCŢIONALISM-
ÎNTEMEIEREA PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE

Titular curs:
Conf. univ. dr. MIHAI ANIŢEI

BUCUREŞTI

2005 / 2006
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

EMPIRISM, ASOCIAŢIONISM Ş UTILITARISM

Conţinuturi:
1.1. Revoluţia industrială din Anglia, Franţa şi Ţările de Jos cadru necesar de apariţie şi
dezvoltare a cercetării în psihologie
1.2. Empirismul – reprezentanţii marcanţi şi gândirea psihologică promovată de aceştia
1.3. Asociaţionalismul – reprezentanţi ai asociaţionalismului şi utilitarismului

Obiective:
1. Prezentarea contribuţiei empirismului la dezvoltarea psihologiei
2. Prezentarea contribuţiei asociaţionismului la dezvoltarea psihologiei

Precerinţe:
Nu este cazul

Expunere:

EMPIRISM, ASOCIATIONISM SI UTILITARISM

1.1 Revoluţia industrială din Anglia, Franţa şi Ţările de Jos cadru necesar de
apariţie şi dezvoltare a cercetării în psihologice

Trecerea de la feudalism la capitalism s-a făcut în Anglia mai repede decât pe continent,
cu excepţia doar a Ţărilor de Jos. Astfel revoluţia engleză din secolul al XVII-lea poate fi
considerată ca fiind graniţa între evul mediu şi perioada modernă.
Revoluţia industrială din Anglia (1760) a reprezentat cel mai important eveniment din
viaţa economică a societăţii capitaliste din acel timp. Acest avânt a cuprins industria uşoară
(textilă), grea, agricultura, dezvoltarea căilor de comunicaţie determinând schimbarea vieţii
economice şi a unor relaţii.
În Franţa, a avut loc în anii 1789-1794 cea mai mare revoluţie burgheză care a lichidat
feudalismul şi a deschis drumul dezvoltării forţelor de producţie ale societăţii capitaliste.
Transformările social-economice din Anglia şi Franţa au avut o importanţă europeană deoarece
au influenţat în mod hotărâtor dezvoltarea ţărilor din întreaga lume.
O caracteristica a structurii sociale din Anglia secolele XVI-XVII a fost faptul că
nobilimea engleză era împinsă spre capitalism, apropiindu-se ca aspect social şi economic de
burghezie.
În suprastructura generală generată de noua bază economică apare nevoia de libertate a
gândirii descătuşate de constrângerile medievale, scolastice şi teologice, iar invenţiile tehnice şi
descoperirile din domeniul ştiinţelor naturii nu mai sunt privite doar ca speculaţii contemplative.
Astfel, în Anglia, libertatea de gândire era mai mare decât pe continent datorită rupturii cu
biserica catolică. Oamenii de ştiinţă, gânditorii nu erau ameninţaţi de inchiziţie.
Ştiinţa era dominată de ideile filozofice moştenite de la Platon şi Aristotel, elementul de
bază fiind ideea generală, sarcina ştiinţei fiind să degajeze conceptele, să le clasifice şi să le
explice originea. Ştiinţa nouă caută să extragă prin analiză elementele simple şi să descopere
legile potrivit cărora ele se combină, pentru a putea produce la nevoie aceste combinaţii şi a
stăpâni natura.
2
1.2 Empirismul – reprezentanţii marcanţi şi gândirea psihologică promovată de
aceştia

Termenul de experienţă este echivalentul termenului de empirism, acesta din urmă


provenind din grecescul emperia şi din echivalentul său în limba latină experientia. Filozofia
empirică accentuează rolul observaţiei şi experienţei diminuând rolul raţiunii în cunoaşterea
umană. Empiriştii respingeau ideea că mintea la naştere este deja dotată cu cunoaştere.
Empirismul modern, începând cu Francis Bacon, a fost conceput în mare parte ca metodă
promiţătoare pentru noile ştiinţe inductive.
Atât industria, cât şi principalele îndeletniciri ale burgheziei aveau nevoie de tehnică, de
maşini şi de aparate, de reţete practice, eficiente dar empirice şi care nu erau considerate ca
ştiinţă.
Se simţea nevoia unei noi ştiinţe şi a altei metode ştiinţifice decât aceea a subtilelor argumentaţii
scolastice.

Francis Bacon (1561–1626) a fost teoreticianul noii ştiinţe, încercând o reformă ce


cuprindea o nouă metodă ridicând valoarea ştiinţei prin puterea care ne-o dă asupra naturii. El
susţinea existenţa identităţii dintre ştiinţă şi puterea omenească afirmând că ideile lui Aristotel
sau Platon au fost doar piedici pentru progresul cunoaşterii umane. Cea mai cunoscută lucrare a
lui Bacon, „Novum Organum”, ce înseamnă noul instrument al minţii, a fost publicată în 1620.
Bacon susţine că ştiinţa adevărată este cu totul altceva decât „vorbăria scolastică”, ea
trebuie să fie practică şi să servească umanitatea. El considera că adevărata carte ce trebuie
descifrată este natura. Filozofia lui Francis Bacon se îndreaptă spre fapte, fiind o filozofie a
experienţei iar metoda recomandată fiind inducţia. Această metodă descrisă pentru prima dată
de Bacon stă la baza dezvoltării ştiinţei experimentale. [...]
Într-un secol de frământări sociale şi în cursul unei vieţi agitate, Bacon a fost continuu
preocupat de problema reformării ştiinţei. El îl considera pe Platon un „îngâmfat” şi pe Aristotel
un „sofist dezgustător”. În opinia lui raţionamentul sau silogismul, nu este un mijloc de
descoperire a adevărului ci doar un mod expunere a unui adevăr cunoscut. Varietatea şi continua
schimbare a naturii impune observarea şi experienţa ca mijloace de cunoaştere a fenomenelor.
Cunoaşterea directă a naturii este împiedicată ca de o perdea de anumite fantome,
deformări, dintre care unele se datoresc prejudecăţilor iar altele imperfecţiunii spiritului
omenesc. Aceste fantome sunt numite de Bacon: idola mentis şi le examinează drept cauze ale
erorii. Cele trei categorii de idoli sunt: idola tribus, fantomele speciei omeneşti, defectele
spiritului uman. Noi, ca oameni, avem o inerţie a minţii noastre, o lene a gândirii care ne face să
generalizăm pripit şi astfel se nasc superstiţii şi prezicători. Aşa s-a născut magia, cabala care
prin combinaţii de numere îşi închipuie că pot stăpâni universul, sau astronomia antică ce
atribuie aştrilor o mişcare circulară fiind considerată ca perfectă.
Pe lângă acest fel de deformări comune tuturor oamenilor, există şi altele ce provin, din
natura proprie a fiecărui individ, din educaţia pe care a primit-o şi condiţiile în care trăieşte.
Omul e închis ca într-o cavernă de propriile lui deprinderi. Aceste deformări sunt fantomele
peşterii: idola specus. Altă sursă de erori sunt fantomele pieţei: idola fori, prin care se înţeleg
obişnuinţele de limbaj ale oamenilor. Cel de-al patru-lea tip de fantome sunt fantomele
teatrului: idola theatri care provin din prestigiul teoriilor filozofice din trecut. . Idolii teatrului ai
lui Bacon provocau individul sa evite acceptarea cu uşurinţă a autorităţii.
Bacon credea că scepticismul era depăşit total şi că făcea parte din anumite erori
intelectuale pe care le fac şi alţii. De exemplu, scepticilor le place să demonstreze natura iluzorie
a anumitor tipuri de informaţie senzorială. Bacon a acceptat faptul că erau într-adevăr iluzii, dar
iluziile demonstrate erau înlesnite de o selecţie atentă a materialelor. El a argumentat ca
demonstraţia existenţei iluziilor nu justifică un atac asupra tuturor informaţiilor senzoriale. În
3
apărarea validităţii informaţiei senzoriale Bacon a arătat că se pot folosi instrumente ca ajutoare
pentru simţuri şi care pot corecta informaţia aşa cum este ea prezentată de simţuri. Mai mult, el a
afirmat că un tip de informaţie senzorială poate fi folosit pentru verificarea altui tip.
Bacon nu a lăsat posterităţii o descriere explicită şi coerentă de metodologii ştiinţifice,
dar a alocat suficiente comentarii acestui subiect astfel încât să facă posibil ca noi să construim o
concluzie din credinţele sale. Este de reţinut faptul că Bacon era conştient că face o afirmaţie
profetică în ceea ce priveşte metoda ştiinţifică. Anticiparea asupra evoluţiei metodologiei sale
este ilustrată în afirmaţia conform căreia „arta descoperirii poate să avanseze o dată ce
descoperirile avansează”.
Abordarea pozitivă a ştiinţei este ilustrată într-o metaforă pe care Bacon o folosea pentru
a caracteriza munca cercetătorilor. Unii, spunea el, sunt ca furnicile care doar strâng şi utilizează
materialul. Alţii sunt ca păianjenii, ocupaţi de a întinde pânze din propria lor substanţă. Între cele
două extreme este un drum de mijloc întruchipat de albina, care strânge materiale din numeroase
şi variate surse şi care transformă şi digeră aceste materiale în cadrul activităţii colective. Pentru
acest drum de mijloc pleda Bacon. El înţelegea clar limitările impuse de stricta colectare şi
atrăgea atenţia în mod repetat asupra faptului că filozofia empirică poate da naştere la tot atâtea
forme greşite ca şi filozofia raţională, mai ales atunci când filozofii empirişti se lăsau pradă
generalizărilor făcute în grabă.

John Locke (1632-1704) este cel mai important succesor al lui Bacon şi a fost descris
drept filozoful englez cu influenţa cea mai extinsă. Dacă Bacon poate fi privit drept Marele
Vestitor al Spiritului Empirist, Locke este cel care a ridicat întrebarea serioasă cu privire la
natura unei teorii empirice asupra cunoaşterii în lucrarea sa de căpătâi „Eseu asupra intelectului
uman”.
Locke pune problema fundamentală: cum cunoaştem şi de unde vine cunoaşterea? sau,
altfel spus, prin ce proces psihic cunoaştem lumea exterioară, cum se reflectă ea în noi şi cum
intervine procesul percepţiei?
Concluzia la care ajunge John Locke este că toată cunoaşterea noastră în legătură cu natura
provine din senzaţii. Chiar şi fenomenele psihice complexe: judecăţi, raţionamente, sunt şi ele
derivate din senzaţii, transmise prin simţuri. Elementul primordial care stă la baza cunoaşterii
este senzaţia.
Pentru prima dată în istoria psihologiei Locke se va ocupa de studiul şi cercetarea
psihologiei copilului şi psihologiei patologice cercetând specificul lor. Locke face psihologia
comparată atunci când prezintă cazuri de handicap intelectual şi are intuiţia dezvoltării ulterioare
a unei psihopatologii. Ca şi noţiunea de spaţiu sau de timp, toate calităţile „primare” provin tot
din experienţă – cauzalitatea, finalitatea, necesitatea. El ajunge la concluzia că contactul
senzorial este contactul direct cu realitatea ce există independent de noi.
Locke admite două calităţi afective fundamentale: plăcerea şi durerea, celelalte
sentimente şi pasiuni sunt combinaţii de acestea două. Astfel sunt: ura, iubirea, dorinţa, bucuria;
sentimentele unindu-se cu ideile care vin din senzaţii cât şi cu cele ce provin din reflecţie. El
consideră că sentimentul este una din cauzele erorii. Una dintre cele mai celebre şi controversate
idei ale sale are la bază supoziţia sa în care credea cu tărie cum că mintea, la naştere, este ca o
“coală alba de hârtie, fără nici o literă, fără nici o idee”. Poziţia adoptată de Locke, deşi nu era
nouă, a fost înaintată într-un mod convingător şi spiritul secolului al XVII-lea era de aşa natură
încât ipoteza “colii albe” şi implicaţiile sale puteau fi întreţinute. Atacul lui Locke asupra ideilor
înnăscute includea argumente de natură practică. Astfel, credinţa în ideile înnăscute conduce la
cea mai nefericită lene intelectuală prin faptul că descurajează ridicarea de întrebări şi cercetarea
cu privire la o posibilă sursă exterioară a ideilor. Dacă ideile nu sunt înnăscute, care este originea
lor? Locke a afirmat că unele idei vin dintr-o singură sursă senzorială. Două evenimente din
acelaşi domeniu senzorial aflate în contiguitate spaţială sau temporală pot fi asociate şi pot
rezulta în ceea ce Locke numea idee. Alte idei rezultă din conlucrarea a doua sau mai multe
simţuri. Locke credea de asemenea că anumite idei provin din reflecţie, care are la bază
4
extrapolarea unei informaţii senzoriale anterioare. O anumită idee îşi poate avea de asemenea
originea într-o combinaţie complicată de senzaţie şi reflecţie. Atitudinea puternic empirică a lui
Locke cu privire la originea cunoaşterii a atras atenţia asupra importanţei învăţării şi educaţiei şi
asupra contextului social şi de mediu în care aceste activităţi se desfăşoară. Dacă toate acestea
păreau evidente pentru generaţiile care au urmat, în nici un caz ele nu erau evidente într-o
perioadă în care copiii erau adesea consideraţi responsabili pentru infracţiuni şi erau subiectul
celor mai dure pedepse, inclusiv pedeapsa capitală. Locke aprecia că individul nu suporta
întreaga responsabilitate pentru carenţe în cunoaştere – informaţia iniţială se poate să nu fi fost
niciodată oferită. Dacă responsabilitatea individuală se diminuează oarecum în sistemul lui
Locke, responsabilitatea sociala pentru alţii (în special copii) este îmbunătăţită.
Căutarea originii ideilor l-a condus la observarea relaţiei dintre idei şi acele obiecte-
stimul din lume care generează ideile. Relaţia dintre lumea fizică şi lumea psihologică (lumea
ideilor) a fost un pas necesar pentru Locke, care era preocupat de validitatea cunoaşterii umane.
Locke dorea să demonstreze că ideile pot corespunde lucrurilor reale din lumea fizică; sau altfel
spus, “concepţiile unui entuziast şi raţionamentele unui om raţional vor fi adevărate în aceeaşi
măsură”. Creierul uman, în concepţia lui Locke, este adesea plin de imaginaţie, vise, himere şi
iluzii, dar poate conţine şi cunoaştere veritabilă. Locke susţine că „cele mai serioase gânduri ale
noastre vor fi doar puţin mai utile decât reveriile unui creier nebun”. Atunci care este temeiul
pentru a crede în corespondenţa dintre idei şi obiectele-stimul? Locke credea că anumite idei
simple furnizate de simţuri reflectă cu exactitate natura exterioară a lucrurilor. De exemplu,
avem o idee simplă de soliditate şi Locke spunea: “Dacă cineva mă întreabă ce este soliditatea, îl
trimit înapoi la simţurile sale pentru ca acestea să-l informeze”. Obiectele solide sunt cunoscute
prin intermediul pipăitului, ideea de soliditate nefiind o ficţiune, ci rezultatul inevitabil al
concordanţei dintre realitatea psihologică şi cea fizică. Două obiecte solide lovite unul de altul
produc un efect real şi noi suntem de aşa maniera făcuţi pentru a conştientiza şi a cunoaşte acest
efect. Locke afirmase de asemenea că o cunoaştere a adevărurilor matematice reprezintă o
cunoaştere veritabilă.

George Berkeley (1685-1753) a avut misiunea de a extinde filozofia empirică


accentuând importanţa experienţei mai presus de orice în cunoaşterea umană. Filozofia empirică
radicală a lui Berkeley şi paşii încă şi mai radicali făcuţi de succesorul sau David Hume, au
generat controverse în lumea filozofiei. Empirismul din lucrările lui Berkeley şi Hume a servit
drept bază împotriva căreia filozofii ce au urmat au reacţionat.
La Berkeley, nu numai distincţia între calităţile primare şi cele secundare se pune în
discuţie, dar şi statutul calităţilor primare independente de experienţă este pus la îndoială.
Mărimea, forma şi mişcarea, aşa-numitele calităţi primare, există în experienţă la fel ca culoarea,
gustul, sunetul sau temperatura. Într-o perioadă anterioară, mai naivă, oamenii se refugiau la
adăpostul adevărurilor de netăgăduit. Calităţile primare se numărau printre aceste adevăruri.?
Astfel, pentru Berkeley, nu există o lume în sine care să fie separata şi distinctă de lumea trăită a
experienţei! De fapt, singura lume reală este lumea experienţei sau lumea minţii. Berkeley este
cunoscut pentru dictonul său faimos: “esse est percipi”, a fi înseamnă a fi perceput. Aceasta era
şi părerea lui Locke despre calităţile secundare precum culoarea, gustul, mirosul, care nu existau
în mod absolut prin ele însele. Mai degrabă, existenţa lor depinde de existenţa subiectului capabil
de percepţie. Dar pentru Berkeley, expresia “a fi înseamnă a fi perceput” se aplică şi restului
lumii.
Lucrarea lui Berkeley „Eseu asupra unei noi teorii a vederii” este o lucrare de referinţă şi
pentru psihologie la fel ca „ Tratatul privind principiile cunoaşterii umane”.
Lumea reală nu este o lume imperceptibilă a substanţei materiale; mai curând, lumea
reala este lumea aşa cum o cunoaştem din experienţa noastră. Există o simplitate elegantă în
această filozofie, aşa cum este în materialism sau în oricare orientare monistă. Dar simplismul,
pe cât de dezirabil este pentru unii (poate pentru cei mai mulţi), are întotdeauna un preţ. O

5
filozofie care întruneşte nevoile noastre de simplitate poate câteodată să nu ajungă să
îndeplinească nevoia noastră de calitate.
O problemă majoră care o întâlnim în empirismul lui Berkeley are la bază consistenţa şi
coerenţa experienţei. Nu există nici un principiu în experienţa în sine care sa explice coordonarea
lumii noastre subiective. Lumea reala pentru Berkeley era lumea interioară a ideilor şi a
experienţei, iar lumea materială era cea care deriva din aceasta lume subiectivă. Abordarea
empirică a lui Berkeley în ceea ce priveşte percepţia spaţială aşa cum a fost prezentată în cartea
sa “Un eseu spre o nouă teorie a vederii” este considerată în ziua de azi un tratat psihologic de
referinţă. Berkeley a afirmat că există o relaţie strânsă între vedere şi atingere şi că o senzaţie
vizuală puternică, plină de culori, va fi asociată cu o senzaţie tactilă de apropiere, în timp ce o
senzaţie vizuală mai puţin colorată poate fi asociată cu senzaţia de depărtare. Astfel, învăţăm să
interpretăm senzaţiile de apropiere sau de distanţă prin intermediul simţului tactil. Teoria lui
Berkeley implică faptul că distanţa în sine şi din sine nu poate fi văzută, percepută. Berkeley
credea că o persoană care s-a născut oarbă şi care mai târziu capătă vederea brusc nu va fi
capabilă să perceapă adâncimea. Berkeley credea de asemenea că asocierile dintre senzaţiile
vizuale şi cele auditive oferă indicii cu privire la adâncime. Lucrarea lui Berkeley despre
percepţia spaţială a fost un deschizător de drumuri pentru investigaţiile psihologice asupra
simţurilor care au urmat.

David Hume (1711-1776), prezintă una dintre cele mai bogate şi mai radicală concepţie de
filozofie empirică. Hume, mai mult decât oricare altul, a zugrăvit o imagine a implicaţiilor
empirismului manifest. Mergând pe urmele lui Berkeley, Hume a fost de acord că evenimentele
din experienţă constituie materia primă a filozofiei. Evenimentele din experienţă, potrivit lui
Hume, nu sunt ţinute la un loc de nici o “legătura necesară” care poate fi stabilită prin raţiune.
De asemenea nu se poate stabili faptul că o secvenţă de evenimente încărcată de semnificaţie din
experienţă este condusă de o succesiune externă de evenimente care reflectă relaţii de genul
cauză-efect.
Cele mai importante lucrări ale lui D. Hume sunt: „Tratat asupra naturii umane” şi „Eseuri
privind înţelegerea umană”.
Viaţa mentală la Hume nu se putea baza pe nici un fel de substanţă mentală care să poată fi
verificată prin intermediul raţiunii. Urmând calea empirismului său radical pentru a aborda
cunoaşterea, Hume nu a găsit decât impresii şi idei. Impresiile conţin în interiorul lor o forţă
considerabilă. Ele includ senzaţii, pasiuni (motive) şi trăiri afective. Astfel, un gust, o culoare,
nevoia acută de a mânca, un sunet, un stimul neaşteptat care rezulta din teamă sau un miros
constituie o impresie. Ideile sunt imagini mai slabe ale impresiilor. Amintirea unui gust la 30 de
minute după masă constituie o idee, care în cazul acesta este o amintire mai palidă a impresiei
originale. Hume a arătat că impresiile sau ideile pot fi simple, ca o singură notă clară, sau
complexe, aşa cum am putea întâlni când răspundem simultan la culoare, gust, miros şi simţ la
un obiect precum mărul. Hume a afirmat că impresiile şi ideile se aseamănă. El credea că multe
idei sunt nemijlocite prin faptul că se aseamănă foarte bine cu impresia căreia îi corespund.
Omul poate avea de asemenea idei mediate care consistă în imagini ce corespund pur şi simplu
unei impresii sau unei idei nemijlocite. Astfel ne putem imagina cum arată un anumit oraş chiar
dacă nu l-am văzut niciodată. Ideea noastră este mijlocită şi are la bază experienţa noastră de a fi
perceput alte oraşe de dimensiuni asemănătoare.
. Hume respingea orice noţiune de sine consistent şi nu a reuşit să găsească nici măcar o singură
impresie sau idee care să justifice sentimentul nostru puternic de continuitate sau identitate. În
experienţa normală acelaşi Eu se bucură acum de micul dejun şi mai târziu găseşte plăcere într-o
călătorie cu maşina spre un oraş apropiat, chiar dacă admite că există goluri între cele două
experienţe şi că acestea nu sunt în mod necesar legate una de cealaltă. În analiza finală
continuitatea sau identitatea este potrivit lui Hume, un produs al imaginaţiei şi omul nu poate
face o afirmaţie obiectivă în numele unei asemenea imaginaţii. Noi percepem conexiuni cauzale
între intrările din parada noastră de impresii şi idei atunci când intrările par să fie similare, când
6
o intrare o urmează regulat pe alta sau când intrările sunt apropiate în spaţiu şi timp. Astfel,
sentimentul de identitate personală este produsul modului ciudat în care răspundem succesiunii
de idei. Până la urmă, identitatea personală este o construcţie care are la baza modul cum ne
organizăm intrările şi golurile din experienţa noastră.
O altă trăsătură importantă a abordării emoţiilor de către Hume este presupunerea lui că
toate trăirile afective “sunt întemeiate pe durere şi plăcere” . Hume credea că emoţii precum
bucuria, dorinţa şi speranţa derivă din plăcere, în timp ce enervarea, dispreţul şi frica derivă din
durere. În cadrul abordării sale Hume încercă să-şi demonstreze experimental afirmaţiile. Într-o
secţiune a tratatului său, Hume a declarat că lucrarea este “o încercare de a introduce metoda
experimentală de a raţiona în subiectele morale”. Aşa-numitele experimente ale lui Hume
constau în general în ceea ce am putea numi anecdote sau demonstraţii. El a încercat să găsească
o cale de a lega afirmaţiile de evenimente observabile. Hume vorbea despre transferul unei trăiri
afective de la un obiect la un altul apropiat expunând o situaţie des întâlnită - cearta cu un
membru al unei familii poate duce la dispreţuirea întregii familii, chiar dacă ceilalţi membrii nu
au făcut nimic pentru a merita ura.
Englezii sunt consideraţi fondatorii filozofiei empirice, dar de pe continent s-au adus de
asemenea contribuţii importante la empirism. Filozoful francez Voltaire (1694-1778), care a
lăudat în mod public filozofia engleză, a adus aceasta filozofie pe continent. Operele literare ale
lui Voltaire, precum şi tratatele sale filozofice trădau atât suspiciunea sa în raport cu teoriile
netestate şi cu dogmele teologice cât şi susţinerea acordată unei filozofii bazate pe observaţie şi
pe experiment. Entuziasmul său faţă de gândirea englezească, aşa cum s-a manifestat el în lauda
adusă lui Locke, a avut ca rezultat un mandat de arestare şi un exil îndelungat. Atitudinea lui
Voltaire pentru noua filozofie empirică a avut un impact direct asupra filozofilor empirişti
francezi Etienne Bonnot de Codillac (1714-1780) si Claude-Adrien Helvetius (1715-1771).

Etienne Bonnot Condillac(1714-1780) are contribuţii importante în domeniile


psihologic, filozofic, educaţional şi economic. El a studiat filozofie, ştiinţă şi puţină teologie la
un seminar catolic din Saint-Suplice şi la Sorbona. Condillac s-a concentrat asupra bazei
genetice a cunoaşterii. Cu o ambiţie pe care nici chiar Locke nu o putea egala, Condillac a
încercat să analizeze originile cunoaşterii.
În tratatul său despre senzaţii Condillac ne propune să ne imaginăm o statuie de piatră
construită în interior asemenea unei fiinţe umane cu un intelect care nu conţine idei înnăscute.
Condillac ne propune să ne imaginăm dezvoltarea intelectuală prin deschiderea ipotetică a
canalelor senzoriale pe rând, unul câte unul. El a început cu simţul olfactiv şi i-a prezentat statuii
sale un stimul de acest gen (mirosul unui trandafir). Condillac a afirmat că numai printr-un
stimul, statuia sa nu va da dovadă de asemenea funcţii intelectuale precum atenţia sau conştiinţa
existentei. Când mirosul trandafirului este urmat de mirosul busuiocului, statuia este capabila
acum de asemenea funcţii intelectuale precum discriminarea şi perceperea contrastului.
Condillac a continuat prin a deschide pe rând fiecare simţ, sperând să demonstreze apariţia
tuturor funcţiilor intelectuale. Dacă un anume stimul e prea intens (dureros) sau de intensitate şi
claritate medie astfel încât să genereze plăcere, statuia achiziţionează rapid motivaţia de a
minimaliza durerea şi de a maximiza plăcerea. Condillac a afirmat ca ne dezvoltam un simt
puternic al lumii exterioare prin intermediul simţului tactil, care furnizează informaţii importante
cu privire la rezistenţa, soliditate, mişcare, duritate etc. După cum am precizat anterior, Condillac
nu s-a concentrat foarte mult cu privire la faptul daca aceste percepţii aveau să fie privite drept
subiective sau obiective. Ca filozof practic, el a fost interesat mai mult de implicaţiile filozofiei
senzoriale în educaţie şi învăţare.

Claude-Adrien Helvetius (1715-1171) propune o versiune timpurie a unui behaviorism


care punea accentul pe “coala alba” a lui Locke, ducând aceasta teorie până la extrema de a nega
capacităţile înnăscute sau aptitudinile. Helvetius a fost atât de concentrat şi ambiţios în ceea ce
priveşte filozofia sa materialistă încât a “înfricoşat alţi materialişti”. Se poate ca reacţia altor
7
materialişti să fi fost stimulată de maniera candida în care Helvetius a abordat implicaţiile morale
ale psihologiei sale. Helvetius a pus un accent puternic asupra efectelor motivante ale plăcerii şi
durerii. El a afirmat că fiinţele umane sunt controlate prin sistemul de recompense şi pedepse pe
care societatea îl utilizează. Atunci când suntem motivaţi să facem o munca benevol, este numai
pentru ca am fost condiţionaţi să credem în felul acesta. La rădăcina comportamentului şi a
interesului personal se află urmărirea plăcerii şi evitarea durerii.
După cum am menţionat anterior Helvetius a negat moştenirea ereditara. El credea că şi
geniul este tot rezultatul influentelor de mediu. Astfel, ori învăţam să învăţam ori dezvoltam o
atitudine negativă faţă de învăţare şi rămânem în ignoranţă. Atunci cum este posibil ca doi
oameni care au primit o educaţie excelentă să fie diferiţi, unul fiind sclipitor şi productiv, iar
celalalt mediocru? Helvetius a afirmat că motivul pentru asemenea diferenţe trebuie căutat în
norocul fiecăruia, care constă în găea profesorului potrivit sau acumularea experienţei potrivite.
Din punctul sau de vedere, toţi avem potenţialul de a deveni genii.

1.3. Asociaţionismul – reprezentanţi ai asociaţionismului şi utilitarismului

Critica empiriştilor englezi privind cunoaşterea înnăscută şi-a găsit ecoul în lucrările
practice ale asociaţioniştilor şi utilitariştilor. Asociaţioniştii şi utilitariştii secolelor al XVIII-lea
şi al XIX-lea s-au inspirat din implicaţiile practice ce reieşeau din gândirea unor empirişti
precum Locke, Berkeley şi Hume. Dacă prin intermediul experienţei se acumulează cunoaşterea,
atunci modalitatea de achiziţionare a cunoaşterii este ridicată la rang de obiect de studiu.
Cunoaşterea nu mai poate fi privită ca existând pur şi simplu, ca o constantă data, o gratuitate
oferită de zeitate sau de forţele benefice ale naturii. Modalitatea specifică prin care se
achiziţionează cunoaşterea devine acum un semn de întrebare şi o sarcina centrale în ştiinţa
naturii umane. Asociaţionismul aşează la baza vieţii psihice procesele de asociaţie a ideilor puse
în lumină încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea în Anglia de David Hume.
Căutând prin analiza psihologică legile potrivit cărora ideile, impresiile noastre se leagă
şi se combină între ele, asociaţionismul depăşeşte simpla descriere a fenomenelor sufleteşti,
înlăturând în acelaşi timp şi ipotezele metafizice. De altfel, cercetarea empirică a faptelor de
conştiinţă este una dintre trăsăturile caracteristice ale psihologiei engleze.

David Hartley (1705-1757) este cunoscut drept fondatorul asociaţionismului modern. El


a fost de asemenea preocupat de motivaţie şi de caracteristicile structurale şi funcţionale ale
sistemului nervos. Cel mai important tratat al său, publicat în 1749, se intitula “Observaţii asupra
omului, structura sa, datoria sa şi aşteptările sale”. Lucrarea a fost inspirată de accentul pus de
Locke pe importanţa senzaţiilor. El a propus un sistem de clasificare al plăcerilor şi durerilor, a
practicat medicina, dar a fost foarte interesat şi de istorie, muzică, filozofie, poezie şi religie.
Hartley a fost printre primii care au clasificat varietăţile de plăcere şi durere. El a identificat
şapte surse de durere şi de plăcere, de la (1) simţurile externe, (2) imaginaţie, (3) părerile altora
despre noi, (4) posedarea mijloacelor de a fi fericit, (5) mila sau empatia pentru trăirile altora
(bucurie sau suferinţa), (6) relaţia noastră cu Divinitatea şi (7) deschiderea noastră morală spre
bine şi frumos sau spre rău şi urât. Hartley credea că cele mai mari plăceri derivă din ultimele
trei categorii. Fiind un om credincios, el nu a pus accentul pe plăcerile asociate primelor patru
categorii, ci a accentuat cultivarea aşa-numitelor plăceri superioare.
Abordarea asocierii de către Hartley a fost influenţată de Isaac Newton şi John Locke.
Astfel, ceea ce ne place sau ceea ce evitam intelectual face obiectul legilor învăţării sau asocierii.
Hartley a sesizat rapid implicaţiile morale sau religioase ale unei asemenea poziţii. Valorile în
sine pot fi înţelese în termenii psihologiei ştiinţifice. Asociaţionismul lui Hartley a fost
complimentat de o neurofiziologie inspirată de fizica newtoniană. Newton afirmase că informaţia
provenită de la simţuri este transmisă creierului prin nişte vibraţii care pornesc din fibrele
nervoase. Hartley şi-a extins ideea afirmând că vibraţiile de la simţuri pot determina vibraţii mai
mici, care persistă pe perioade scurte după contactul cu stimulul iniţial.
8
Jeremy Bentham (1748-1832) a fost foarte puţin interesat de dreptul practic; el era
preocupat de probleme mai abstracte legate de justiţie şi de drept. În consecinţă, şi-a dedicat
viaţa în mare parte problemelor legate de filozofia legii. În 1789, a publicat o lucrare teoretică
intitulată “Introducere în principiile eticii şi legislaţiei”. Mare parte din opera sa a fost publicată
postum de către prietenii săi. O parte din studiile cele mai solide şi influente ale lui Bentham se
concentrau asupra abordării sale utilitariste în ceea ce priveşte recompensa şi pedeapsa. Bentham
a afirmat că abordarea intuitivă a dreptului generează un sistem presărat cu subiectivitate şi
inegalitate. El a adăugat că există baze obiective pentru teoriile politice, sociale şi legale. Aceste
baze obiective sunt adunate la un loc într-un singur principiu al utilitarismului care se numeşte
calculul hedonic. Ideea de bază este că orice acţiune ar trebui să fie judecată în termenii
consecinţelor lor sociale în ceea ce priveşte plăcerea şi durerea. Ar trebui să maximizăm
plăcerea şi să minimalizam durerea şi să căutam cea mai mare plăcere pentru cel mai mare
număr de oameni. Şi pedepsele ar trebui elaborate în termenii principiilor utilitariste. De
exemplu, un conducător care este prins că face o înţelegere cu inamicul în mod ilegal merită o
pedeapsă mai mare decât un alt lider care este prins având o aventură. O persoană înstărită care
este prinsă sustrăgând o suma mare de bani de la o instituţie financiară ar trebui să fie pedepsită
mai mult decât o persoana care fura pentru a-şi hrăni copiii. Deşi există diferite tipuri de pedepse
dure, scopul acestora este, în general, sa-l facă pe individ să sufere pentru fapta sa. Accentul
regăsit în teoria lui Bentham este de a proteja societatea sau chiar de a-l reforma pe infractor.
Avantajele relative ale celor două teorii sunt încă deschise pentru dezbateri, dar Bentham a oferit
o nouă modalitate de a privi pedeapsa şi teoria sa a servit drept corecţie pentru pedepsele severe.
După lucrarea lui Bentham s-a înregistrat o sensibilitate crescândă pentru nevoia de a opri
pedepsele crude şi neobişnuite. A existat de asemenea o sensibilitate crescândă cu privire la
importanţa aplicării unor standarde diferite de pedepse copiilor şi adulţilor. Bentham credea de
asemenea în hedonismul psihologic, ideea că fiinţele umane caută personal să câştige plăcere şi
să evite durerea. Într-adevăr, acesta era principiul psihologic principal din sistemul lui Bentham.
Este un principiu pe care mulţi psihologi aveau sa-l îmbrăţişeze.

James Mill (1773-1836) dezvoltă pe linia gândirii lui Hume şi Hartley, o psihologie
sistematică. El consideră senzaţia ca singurul element primordial şi asociaţia ca singurul
principiu de organizare a vieţii psihice. Metoda sa ia drept model analiza chimică ce urmăreşte
să izoleze elementele chimice din corpurile complexe. Cea mai cunoscută lucrare psihologică a
lui Mill, “Analiza fenomenului mintii umane” (1829) prezintă o abordare mecanică a proceselor
mentale. Credinţele, amintirile şi experienţele – chiar şi scopurile şi preferinţele estetice – îşi au
toate rădăcina în asociere sau în condiţionare. Caracterul şi abilitatea cognitivă sunt rezultatul
unui proces educaţional adecvat. James Mill extinde şi completează gândirea lui Hartley de care
a fost mult influenţat şi devine astfel, cum îl numeşte John Stuart Mill în prefaţa ediţiei operelor
tatălui său, „al doilea părinte al psihologiei asociaţiei”. În acelaşi timp senzorialismul său
aminteşte şi pe cel al lui Condillac, îmbogăţit cu analiză exactă şi precisă.
Senzaţiile şi fenomenul asociaţiei explică, după James Mill, toată complexitatea vieţii
psihice. Astfel el dezvoltă 8 categorii de senzaţii: miros, gust, auz, văz, pipăit, senzaţie de
dezorganizare într-o parte a corpului, senzaţii musculare, senzaţiile canalului alimentar. Mai
târziu psihologia modernă va reduce ultimele trei categorii la două – kinestezice şi viscerale
(şcoala scoţiană nu recunoaşte decât cele cinci simţuri). Când senzaţiile noastre încetează, prin
absenţa cauzei externe producătoare, ceva supravieţuieşte în spiritul nostru, „o copie, o imagine a
senzaţiei, câteodată o reprezentare sau o urmă a senzaţiei. Această copie o numesc idee” (J. Mill
1829).
Asociaţia între senzaţii are loc după o ordine stabilită între obiectele din realitatea
exterioară, o ordine sincronică sau o ordine succesivă. Asociaţia este un fenomen general şi toată
viaţa noastră psihică poate fi considerată ca un şir de imagini sau de sentimente. Asociaţia se
produce fie între senzaţii, fie între idei. Ordinea sincronică a două relaţii simultane este ordinea
9
în spaţiu. Ordinea succesivă, raportul anterior posterior între două fenomene e ordinea în timp.
Cum ideile noastre derivă din senzaţii, e firesc ca ordinea ideilor să derive din cea a senzaţiilor.
Tot asociaţia explică formarea ideilor noastre despre obiectele din realitatea exterioară,
formarea ideilor generale, a noţiunilor de asemănare şi de diferenţă, de antecedent şi consecvent,
ca şi cele de spaţiu, timp, mişcare şi infinit.
Emoţiile şi actele de voinţă sunt supuse şi ele legilor asociaţiei. Emoţiile complexe provin
din emoţii simple pe calea asociaţiei.
Toate senzaţiile noastre sunt agreabile sau dezagreabile, sau indiferente. Plăcerea şi
durerea sunt cele două afecte primitive. Durerea şi plăcerea produc ideea de durere şi plăcere.
Când ideea unui sentiment de plăcere e concepută ca viitoare, fără a fi siguri că va avea loc,
simţim speranţa; când suntem siguri că va avea loc simţim bucuria. Când un sentiment de durere
e conceput ca viitor, fără a fi sigur, simţim teama; când suntem siguri că se va produce, simţim
tristeţea. Plăcerea şi durerea au cauze imediate sau îndepărtate.
Analiza lui James Mill tinde să arate că sentimentele cele mai puternice nu sunt decât
nişte agregate formate prin juxtapunerea sau prin fuziunea unor sentimente simple. Chiar un
sentiment aşa de normal şi de general cum este dragostea părinţilor pentru copiii lor se explică în
ultimă analiză prin procesul de asociaţie.

John Stuart Mill (1806-1873) introduce în Anglia pozitivismul lui Auguste Comte.
Ideile sale originale sunt mai ales în domeniul metodelor ştiinţifice, al logicii inductive şi al eticii
utilitare şi mai puţin în psihologie, dar filozofia sa în genere se sprijină pe o psihologie
asociaţionistă.
Legea asociaţiei reprezenta cea mai generală lege a fenomenelor psihice iar asociaţia este
modul de explicare cel mai general şi instrumentul de cercetare cel mai perfect al psihologiei.
După J.St.Mill legile asociaţiei sunt următoarele:
• ideile fenomenelor asemănătoare tind să se prezinte împreună în spirit;
• când două impresii sau idei au fost percepute simultan sau în succesiune imediată, una
tinde să aducă în conştiinţă pe cealaltă.
Există două feluri de contiguitate: simultaneitatea şi succesiunea imediată. Asociaţiile
simultane predomină la persoanele înzestrate cu o ascuţită sensibilitate organică; senzaţiile
resimţite concomitent cu intensitate se asociază strâns între ele. Această predominare a
asociaţiilor sincronice produce o tendinţă de a concepe lucrurile sub forme concrete, colorate,
pline de detalii şi stimulează imaginaţia. Asociaţiile simultane se întâlnesc des la pictori şi poeţi.
Fenomenul psihic elementar este senzaţia. Opoziţia dintre subiect şi obiect, între spirit şi
materie se produce la opoziţia dintre senzaţia considerată în mod subiectiv şi senzaţia considerată
în mod obiectiv. Corpurile exterioare nu sunt decât posibilităţi permanente de senzaţii. El
considera ca inconştientul nu exista iar conştiinţa este o cunoaştere intuitivă ce constituie fondul
trăsăturilor noastre psihice care nu există decât în conştiinţă şi prin conştiinţă: a avea o noţiune, o
senzaţie, înseamnă a avea conştiinţa unei noţiuni, a unei senzaţii. Nu există activitate psihică fără
conştiinţă, şi singurele fenomene inconştiente au loc la nivelul modificărilor organice ale
sistemului nervos.

10
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

RATIONALISMUL, MECANICISMUL SI NATURALISMUL

Conţinuturi:

2.1. Raţionalismul şi personalităţile ce au contribuit la dezvoltarea psihologiei

2.2. Mecanicism şi cuantificare. Personalităţi marcante şi rolul lor în psihologie

2.3. Naturalismul – extinderea perspectivei naturaliste ca opoziţie la mecanicism şi


cuantificare

Obiective:
1. Prezentarea raţionalismului şi a contribuţiei sale la dezvoltarea psihologiei
2. Prezentarea mecanicismului şi a contribuţiei sale la dezvoltarea psihologiei
3. Prezentarea naturalismului şi a contribuţiei sale la dezvoltarea psihologiei

Precerinţe:
Nu este cazul

Expunere:

RATIONALISMUL, MECANICISMUL SI NATURALISMUL

2.1. Raţionalismul şi personalităţile ce au contribuit la dezvoltarea psihologiei

Filosofia raţionalistă apare ca opoziţie faţă de empirism şi îşi întoarce atenţia către
principiile axiomatice primordiale şi către raţiune, în calitate de călăuze în direcţia cunoaşterii.
Termenul de raţionalism a fost derivat din latinescul „ratio“, care înseamnă a raţiona, a gândi, a
socoti. Filosofia raţionalistă poate fi pusă în opoziţie cu filosofia empiristă, din mai multe puncte
de vedere. În primul rând, filosofia raţionalistă pune accentul pe cunoaşterea apriorică, în timp ce
empirismul întăreşte ideea potrivit căreia cunoaşterea este dobândită din experienţă. În al doilea
rând, în cadrul filozofiei raţionaliste, mintea este considerată ca fiind activă - în sensul capacităţii
ei de a selecta, de a organiza şi de a face deosebiri, în timp ce, în filosofia empiristă, mintea este
privită ca fiind pasivă - asemeni unei „tabula rasa“, a unei tăbliţe de ardezie complet nescrise. În
fine, raţionamentul deductiv este cel pe care se aşează accentul în cadrul raţionalismului, în timp
ce empirismul atribuie importanţă raţionamentului inductiv.Conform empirismului mintea
primeşte informaţie prin intermediul simţurilor. Cunoştinţele despre lume sunt construite treptat,
prin asociaţii bazate pe astfel de influente externe cum ar fi contiguitatea, similitudinea,
contrastul şi consolidarea. După raţionalism, mintea nu este doar un simplu depozit pasiv de
informaţie senzorială. Deducţia porneşte de la o premisă majoră asupra unei clase de evenimente
şi deduce consecinţele pentru un eveniment particular. Inducţia, din contră, implică procesul de
a raţiona, dinspre particularităţi şi detalii, spre generalităţi cât mai universale - ori de la
eşantioane, către populaţii. Concluziile raţionamentului inductiv sunt oferite în limbajul teoriei

11
probabilităţilor, în timp ce tot concluziile se constituie în probe, în cazul raţionamentului
deductiv.
În mod clar, raţionalismul şi empirismul conduc la viziuni opuse asupra fiinţelor umane,
precum şi la filosofii diferite in domeniul ştiinţei. În continuare vom examina gândirea unora
dintre cei mai importanţi raţionalişti ai secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea.

René Descartes (1596-1650) a fost contemporan cu Hobbes şi Galilei trăind în „marele secol” al
clasicismului francez, secolul lui Racine, Molliere şi Corneille. Fizica sa materialistă, complet
separată de metafizică stârnea interesul fiind discutată peste tot prin saloane. Astfel viziunea
teologică medievală va fi înlocuită cu concepţia ştiinţifică modernă bazată pe libera cercetare
a fenomenelor. Descartes este considerat - în mod tradiţional - a fi un raţionalist, datorită
accentului pe care îl pune asupra raţiunii, drept mijlocul adecvat, pentru a ajunge la cunoaşterea
ştiinţifică. Cu toate acestea, putem remarca, în cele mai însemnate lucrări ale sale, marea
importanţă pe care o acorda ideilor înnăscute, adevărurilor apriorice, ca şi o preferinţă în
favoarea deducţiei. Căutările lui Descartes pentru a găsi un edificiu intelectual, în stare să reziste
asaltului scepticismului, au început prin abordarea metodei scepticismului, ca instrument de
analiză.
Ca şi Bacon, Descartes considera că ar trebui să lăsăm deoparte vechile prejudecăţi, ca şi
părerile general acceptate. Totuşi, el se grăbea să separe imediat ştiinţa de credinţă.
Deşi sistemul lui Descartes trădează o preferinţă pentru deducţia pornită din adevăruri
evidente de la sine, acesta îi păstrează şi experienţei un rol în cadrul procedurii ştiinţifice. Cu
siguranţa, el era destul de conservator în părerile sale legate de experimente, deoarece îşi dădea
seama ca o experienţă ştiinţifică este doar o formă particulara de observaţie, ce poate fi
concepută în mod mediocru şi care poate avea, de aceea, drept rezultat, doar informaţie greşită.
Prin urmare, metoda lui Descartes păstrează un loc şi pentru experienţa obişnuită şi observaţia
simplă, de zi cu zi. Într-adevăr, Descartes avea mai multă încredere în experienţa uzuală, decât în
experimente, şi credea că simpla observare a evenimentelor naturale, urmată de o reflecţie
critica, asigura fundamentarea necesară ştiinţei. Aşadar, rolul experienţei, în metoda lui
Descartes, este de a furniza material pentru reflecţie. Reflecţia, bazată pe informaţia senzorială,
este cea care constituie sursa procedurii ştiinţifice.
Descartes a avut o influenţă continua asupra acelor filosofi, care l-au urmat, în tradiţia
raţionalistă. Referirile la studiile de pionierat ale lui Descartes abundă, în lucrările filosofilor
secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea, interesaţi de problema cunoaşterii şi a noilor
ştiinţe. Succesorul imediat al lui Descartes, Benedict Spinoza, a fost în mod special influenţat de
filosofia acestuia despre ştiinţă. După cum vom vedea, Spinoza a extins metoda lui Descartes,
într-o manieră lipsită de compromisuri, şi a dat forma unei importante baze conceptuale pentru o
ştiinţă a naturii umane.
Descartes deschide epoca modernă a gândirii europene prin materialismul său în ştiinţele
naturii, prin concepţia unei fizici relaţionale cu legi formulate matematic şi afirmarea puterii
gândirii critice şi liberului arbitru, prin încrederea acordată raţiunii umane în calea găii
adevărului. Cartezianismul lui Descartes este un sistem coerent, o doctrină care va lumina
drumul ştiinţei până în zilele noastre.
În psihologie Descartes afirmă un dualism, ontologic: spiritul şi materia sunt două
substanţe distincte, fiecare cu proprietăţi diferite. Caracteristică spiritului este gândirea iar
caracteristică materiei este întinderea. Dualismul susţinut de el ca formă a idealismului elimină
orice intervenţie din partea spiritului în procesele fenomenelor materiale şi organice şi va
deschide drumul unei explicaţii ştiinţifice în fiziologie. Activitatea şi mişcările omului şi
animalelor sunt determinate exclusiv de funcţionarea organelor din corpul lor. Descartes este
creatorul noţiunii de reflex în fiziologie şi psihologie. Este vorba de o ştiinţă care să realizeze o
mai adâncă cunoaştere a naturii nu a textelor şi citatelor ca în renaştere.
Materialismul său mecanicist era schematic, static şi metafizic, ignorând dezvoltarea şi
transformarea fenomenelor. Descartes are viziunea unei matematici universale, a unei ştiinţe a
12
cantităţii şi măsurii care să privească toate fenomenele din natură. Pentru el medicina trebuie să
se sprijine pe fiziologie iar corpul omului şi animalelor este compus din elemente mecanice: ţepi,
ventile, pompe, pârghii, organismul fiind o maşină care funcţionează după legile mecanismelor.
Cu toate ca gândirea carteziană este deductivă, în ştiinţele vieţii, biologie, fiziologie, Descartes
recurge la experimente. Pasionat de anatomie şi fiziologie, Descartes, frecventează sălile de
disecţie, asistă la sacrificarea animalelor de măcelărie la care studiază mai ales inima şi plămânii.
Descartes s-a referit, în mod repetat, la corpul uman - ca la o maşină, iar la părţile corpului,
precum nervii, ventriculele, muşchii şi tendoanele - ca la nişte ţevi, nişte rezervoare, nişte arcuri,
ori nişte rotiţe.
Explicaţia mecanic-hidraulica a fost aplicata tuturor mişcărilor animale ca şi tuturor
mişcărilor involuntare ale omului. Din punctul său de vedere există doar o diferenţă, pur
cantitativă între animale şi statuile mişcătoare. Desigur că animalele, fiind creaţii ale Divinităţii,
erau „maşini“ mai bine concepute, decât cele construite de oameni - iar superioritatea animalelor
faţă de statuile mişcătoare era imediat sesizabila în uşurinţa şi în complexitatea mişcărilor. Şi
totuşi, între maşini şi animale nu existau şi alte diferenţe, de natură calitativă. Descartes
argumenta că glanda pineală era bogat alimentată de un mare număr de nervi ce ar fi format
suportul pe baza căruia aceasta era influenţată de către corp şi, tot pe baza căruia, la rândul său,
ea putea să influenţeze corpul.
Descartes prezintă o fiziologie a râsului provocată de contracţia muşchilor diafragmei,
pieptului şi gâtului şi subliniază faptul că râsul nu însoţeşte bucuriile mari. De asemenea,
evidenţiază faptul că atât copiii cât şi bătrânii sunt mai înclinaţi spre plâns decât oamenii maturi.
El considera că aceştia plâng din afecţiune sau bucurie, căci aceste două pasiuni unite trimit mult
sânge la inima şi de acolo mulţi vapori la ochi. Moştenirea lui Descartes referitoare la
cuantificarea şi mecanizarea proceselor fiziologice şi comportamentale a fost expusă în cadrul
teoriilor sale - provocatoare, dar verificabile - privind mecanica mişcării. El a influenţat astfel,
mult timp după moartea sa, cursul evoluţiei neurologiei şi al fiziologiei. Descartes a susţinut că
muşchii îşi măresc efectiv dimensiunile exclusiv datorită energiilor vitale; în al doilea rând, el a
legat sistemul muscular, cu ventriculele din interiorul creierului, prin intermediul unor fibre, ori
filamente minuscule pe care credea ca le-ar fi observat, ca făcând parte din construcţia nervilor;
în al treilea rând, Descartes a atribuit, atât funcţiile senzoriale, cât şi pe cele motorii, unui singur
şi acelaşi nerv; în al patrulea rând, el a considerat că transmisiile nervoase au loc instantaneu, sau
se desfăşoară, oricum, extrem de rapid; iar, în al cincilea rând, în lucrările sale, poate fi sesizata,
într-o maniera clară, şi o concepţie timpurie, asupra reflexului.

Baruch (Benedict) Spinoza (1632-1677) reflectă ascensiunea burgheziei în Olanda după


victorioasa revoluţie de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Punctul de plecare al lui Spinoza este
gândirea carteziană (Descartes), dualismul celor două substanţe – materia şi spiritul
Spinoza va respinge dualismul cartezian admiţând existenţa unei singure substanţe:
substanţa absolută, adică ceea ce există în sine şi este conceput prin sine (monismul substanţialist
al lui Spinoza). Atributele explică substanţa şi chiar substanţa este determinată de legile naturii.
În filosofia lui Descartes, întâlnim un dualism suflet - corp, cel puţin în ceea ce priveşte
fiinţele umane. O sciziune atât de radicală, între suflet şi corp, lasă loc pentru exprimarea liberei
voinţe, în cazul oamenilor - în timp ce animalele pot fi privite, ca nişte simple automate. O astfel
de distincţie, între lumea umana şi cea animală, contribuia la o polarizare a dezacordului în
chestiunea liberului arbitru, confruntată cu determinismul. Mai există şi o altă sciziune între
tărâmul sacru ce includea un Dumnezeu transcedental şi lumea laică. Ceea ce este, poate, cel mai
evident la Spinoza este o căutare a unităţii - o căutare ce are drept rezultat o negare a legitimităţii
distincţiilor dintre sacru şi laic, minte şi trup, ori liberul arbitru şi determinism.
Respingând baza metafizică a demonologiei Spinoza a prefigurat reformarea pe criterii
umanitare a tratamentului bolnavilor mintali. El a negat faptul că ar exista diavoli şi, prin urmare,
că bolnavii mintali ar fi posedaţi. Spinoza a susţinut că există numai o singură realitate
fundamentală şi acea realitate este însuşi Dumnezeu. Nu există mai multe puteri spirituale,
13
distincte, care să poată controla evenimentele naturale, cum ar fi starea vremii, cutremurele, sau
bolile mintale. Dumnezeu este singura putere spirituala, având un caracter imanent şi inseparabil
de adevăr. Ceea ce este adevărat vine de la Dumnezeu, este cu adevărat Dumnezeu. Atunci când
descoperim un oarecare adevăr natural descoperim, în felul acesta, ceva din substanţa infinita
care este Dumnezeu. După Spinoza, problema nu este între Dumnezeu sau natură; e vorba, mai
curând, de Dumnezeu în natura. Spinoza era convins că opinia generală, cum că Dumnezeu ar fi
detaşat de natura, nu era, în fapt, un produs al gândirii raţionale, ci al imaginaţiei.
Spinoza a contestat, de asemenea, şi concepţia carteziană, a existenţei a două realităţi
separate - mintea şi trupul - şi a faptului că acesta ar interacţiona, în interiorul glandei pineale.
Cum, se întreba el, poate o minte imateriala să acţioneze, în mod cauzal, asupra materiei fizice, şi
cum se poate desfăşura această interacţiune cauzală, în glanda pineala? După Spinoza, mintea şi
trupul nu sunt, în mod radical, independente; ci, mai degrabă, ele constituie două aspecte ale
aceleiaşi realităţi fundamentale. Aşa încât, procesele psihice şi cele neurofiziologice coexistă -
împreună, iar lumea experienţei (lume psihologică) şi lumea comportamentală (lume a
fiziologicului) nu sunt nimic altceva, decât doua expresii ale unui aceluiaşi lucru. O astfel de
poziţie îi atribuie un important rol psihologiei - ca disciplină ştiinţifică. Procesele mentale
constituie o parte a ordinii naturale - iar mintea umană este o parte a naturii, aşadar ea se supune
legilor naturii. Daca mintea umană se supune legilor naturale asta înseamnă că nu există o voinţă
liberă, absolută şi necondiţionată. Există totuşi, un fel de libertate asociată cu cunoaşterea legilor
naturii.
Gândirea psihologică a lui Spinoza, aşa cum este ea expusă în „Etica“, abundă în intuiţie
şi profunzime înţelegerii, meritând de aceea un studiu detaliat. Raţionalismul lui Spinoza devine
evident şi atunci când acesta apelează la metoda geometrică. Ideile sale erau adesea prezentate
sub forma de axiome, de enunţuri numerotate, ori de demonstraţii. Ca si Descartes, el accentua
capacitatea de a înţelege intuitiv anumite adevăruri esenţiale. Spinoza insista, de asemenea,
asupra unei examinări atente a definiţiilor şi asupra unei proceduri, care să înceapă de la ceea ce
este de la sine evident, sau limpede de înţeles.
Monismul radical al lui Spinoza, ca şi atacurile sale asupra teologiei tradiţionale, i-au
servit ca arme unuia dintre cei mai semnificativi succesori ai săi, Gottfried Wilhelm Leibniz.
Deşi cei doi împărtăşeau convingerea în importanţa raţiunii, Leibniz manifesta un dezacord ferm
faţă de afirmaţia lui Spinoza, după care toate lucrurile ar reprezenta, pur si simplu, moduri de
manifestare ale unei aceleiaşi substanţe fundamentale unice. Filosofia raţionalistă a lui Leibniz
respingea, de asemenea, şi determinismul lui Spinoza, ca şi concepţia, potrivit căreia pluralitatea
nu ar fi decât o simplă aparenţă.

Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) a fost contemporan cu John Locke si cu Isaac


Newton. Gottfried Wilhelm Leibniz a fost un geniu, neobişnuit de dotat, al sfârşitului de secol al
XVII-lea şi al începutului de secol al XVIII-lea - care a jucat un rol major în a da forma gândirii
europene în domenii atât de diverse, precum matematica, dreptul, istoria, politica, religia,
filosofia şi psihologia. Leibniz si Newton au fost recunoscuţi ca descoperitori independenţi ai
calculului diferenţial. Leibniz este, de asemenea, amintit ca fiind unul dintre primii inventatori
care au dezvoltat o maşină de calcul. Opera lui Leibniz - ca filosof - poate fi caracterizată drept o
căutare permanentă a unităţii lumii, dar - spre deosebire de Spinoza - perspectiva filozofică a lui
Leibniz acorda un rol mult mai important ideilor pluralităţii şi unităţii in diversitate.
Abordarea lui Leibniz, în înţelegerea psihicului şi a creierului, poate fi înţeleasă, în
contextul accentului plasat asupra conceptului de monadă. Termenul monada (monas) reprezintă
o unitate sau o entitate, în deplină armonie cu universul absolut. Leibnitz considera că universul
fusese creat, având de la început o armonie prestabilita a tuturor părţilor sale individuale.
Analogia prin care poate fi înţeleasă concepţia armoniei prestabilite a lui Leibniz, este aceea a
unor orologii independente, sincronizate. În cadrul sistemului lui Leibnitz nici o monadă nu este
cauzală, în raport cu vreo altă - toate monadele se găsesc, pur şi simplu, într-un acord armonios
una cu alta, în virtutea presupunerii armoniei prestabilite.
14
Leibniz face distincţia între monade conştiente şi inconştiente. Dar contribuţia sa cea mai
importantă pentru psihologie este conceptul de mici percepţii sau percepţii slabe, acţionând
concertat, formează baza percepţiei. Poate că nu auzim zgomotul unui singure picături de apă sau
a câtorva picături în vecinătatea unei cascade, dar milioanele de picături reunite într-un fluviu
care dau naştere unui fluviu în cădere dau naştere unui zgomot puternic. Aceste mici percepţii au
stat la baza unor interpretări ulterioare cu privire la pragurile senzoriale absolute şi diferenţiale
sau la percepţia subliminală.
Christian von Wolf (1679-1754) merită să fie amintit pentru că el este unul dintre primii
care a folosit termenul de psihologie. În 1732 a publicat lucrarea „Psihologia empirică”, apoi, în
1734 „Psihologia raţională”. Psihologia empirică studiază senzaţiile de durere sau de plăcere, pe
când psihologia raţională implică foloea raţiunii în studiul metafizic al sufletului urmărind
descoperirea unor principii sau legi.

Immanuel Kant (1724-1804) ca şi René Descartes ori David Hume a exercitat o


influenţă enormă asupra dezvoltărilor intelectuale ce aveau să-i urmeze. Cu toate că noi îl
includem aici printre raţionalişti, opera sa poate fi caracterizată drept o căutare a unei căi de
mijloc, între extremele reprezentate de empirism şi raţionalism. El a respins empirismul radical
al lui David Hume, realizând faptul că un astfel de empirism nu ne mai lasă cu nimic altceva, în
afara unei succesiuni incoerente de senzaţii. Opera majoră a lui Kant este de natură
epistemologică, dar - ca si in cazul lui Descartes - contribuţiile sale s-au extins asupra multor
domenii de cercetare, incluzând psihologia. Critica raţiunii pure cuprinde răspunsul la această
întrebare. Explicaţia lui Kant este idealistă: axiomele matematicii şi fizicii derivă din formele
raţiunii noastre, care, făcând parte din facultatea noastră de cunoaştere se impun în mod necesar
oricărui material provenit din lumea exterioară. Axiomele ştiinţei sunt, în acelaşi timp, şi
necesare şi subiective, ele fiind legate de constituţia minţii noastre fără ca să putem şti dacă ele
corespund sau nu cu realitatea obiectivă. Teoria kantiană a formelor apriorice ale gândirii e tot
atât de neştiinţifică ca şi teoria ideilor înnăscute emisă cu un secol mai înainte de Descartes. Kant
examinează cele cinci simţuri, între care distinge simţurile sensibile la acţiune mecanică (pipăit,
auz, văz) şi simţuri sensibile la acţiune chimică (gust, miros). Printre cauzele care determină
creşterea sau scăderea intensităţii senzaţiilor Kant enumeră contrastul, noutatea, schimbarea şi
starea de saturaţie a sensibilităţii. Obstacolele sensibilităţii sunt somnul, leşinul, sincopa şi beţia.
Kant distinge între o imaginaţie productivă (creatoare, poetică) şi o imaginaţie
reproductivă (rememorativă), amândouă împrumutând datelor senzoriale materia imaginilor.
Imaginaţia productivă sau poetică presupune intuiţia spaţiului (imagiatio plastica), facultatea de a
asocia intuiţiile în timp (imaginatio associans) şi facultatea de afinitate (affinitas) reunind
reprezentări care au o origine comună. Kant se ocupă şi de vise şi de limbaj, pe care îl consideră
provenind dintr-o facultate de a significa (facultas signatoris) cu ajutorul gesturilor, sunetelor sau
semnelor simbolice.
Emoţiile fundamentale erau reprezentate de plăcere (voluptas) şi durere(taedium). Din ele
derivă spaima, surpriza, mânia, anxietatea şi toate celelalte. Emoţiile pot fi stenice (datorită unui
exces de forţă vitală), sau astenice (prin slăbiciunea forţei vitale). Râsul şi implicit plânsul sunt
manifestările „convulsive” ale plăcerii şi durerii şi „întreţin sănătatea”.
Din punctul de vedere al psihologiei sociale, Kant a privit cu dispreţ spre acel gen de
naţionalism, care discreditează valorile umane. El nutrea convingerea că fiinţele omeneşti ar
trebui să lucreze pentru atingerea unor perspective educative, istorice şi umanitare, ce se ridică
cu mult deasupra prejudecăţilor locale. Kant a fost unul dintre primii, care au avansat a teorie a
dezvoltării morale. El considera că fiinţele umane sunt prinse, în mijlocul tensiunilor dintre
heteronomie şi autonomie. Heteronomia, sau conducerea din exterior, se manifestă prin
bunătatea bazată pe autoritate şi prin reguli sau ameninţări, ori prin recompense şi pedepse.
Autonomia se referă la auto-conducere şi la capacitatea de a acţiona de o manieră morală - nu
doar pentru a face pe placul unei autorităţi, sau pentru ca o astfel de acţiune este sursa unei
recompense - ci datorită unei intense necesităţi morale, intrinseci - într-o situaţie dată. Teoria
15
acţiunii morale a lui Kant este legată, în mod intim, de convingerea sa, în posibilitatea libertăţii
individuale. Kant este considerat drept unul dintre marii filosofi ai tuturor timpurilor, dar el este,
de asemenea, foarte important şi pentru istoria ştiinţei. Împreună cu Descartes şi Laplace, Kant
credea în evoluţia sistemului solar. Este iarăşi clar, că el era convins de evoluţia geologică şi
biologică, cu toate că nu a reuşit să se ocupe de aceste subiecte. A fost, de asemenea, interesat şi
de meteorologie, cutremure şi geografie - şi a avut contribuţii, în fiecare din aceste domenii.

2.2 Mecanicism şi cuantificare. Personalităţi marcante şi rolul lor în psihologie

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost interesaţi de practică şi de teoria măsurării.
Un astfel de interes era motivat de întrebări simple şi practice precum: „Câte zile au trecut?“,
„Cât e de departe?“, „Cât de mult, din acest produs, sa dau, în schimbul celuilat?“, „Câte bucati
de lemn, de ce formă şi de ce mărime, îmi vor trebui, ca să clădesc o casă?“, „Cât de repede?“.
Cum erorile pot fi distructive, pentru bunăstarea economică, pentru cea socială, ori pentru cea
fizică - măsurătorile au avut, dintotdeauna, o mare importanţă.
Progresele înregistrate în acest domeniu al măsurării au influenţat enorm ştiinţa,
tehnologia şi chiar modul în care ne putem percepe pe noi înşine. Spre exemplu, în secolul al
XIX-lea, Herman von Helmholtz, a reuşit să măsoare viteza de transmitere a impulsului nervos.
Fundamentul conceptual, al dezvoltării noilor studii cantitative în psihologie, a fost consolidat,
cel puţin parţial, de amploarea luată de către perspectiva mecanicistă.

Thomas Hobbes(1588-1679) l-a cunoscut pe Bacon în ultimii ani de viaţă, după


prăbuşirea sa politică din 1621. Ideile lor erau apropiate în ceea ce priveşte lupta împotriva
scolasticii şi entuziasmul pentru noua ştiinţă. Francis Bacon susţine însă metoda inductivă, iar
Thomas Hobbes va fi pentru metoda deductivă. Thomas Hobbes argumenta ca subiectul de fond
al filozofiei ar consta, pur şi simplu, din problema corpurilor aflate în mişcare şi considera că
scopul filozofiei ar trebui să fie acela de a folosi comparaţia numerica, pentru a evalua mărimi,
distanţe, mişcări, ori proporţii. Hobbes a fost un materialist minuţios. Tot ceea ce există, trebuie
sa aibă o natura materială chiar şi Dumnezeu. Un Dumnezeu, de factură materială, ar fi putut –
desigur să servească drept o primă şi eficientă cauză, pentru a explica şi restul realităţii materiale.
În opera sa Leviathan (Londra, 1651) va dezvolta tezele fundamentale ale filozofiei sale. Hobbes
întemeiază construcţia raţională a societăţii pe puterea absolută a monarhiei. Această putere este
construită raţional prin nevoia de a obliga pe oameni să respecte pactul social. Starea naturală a
oamenilor nu este viaţa în societate, în realitate fiecare om luptă contra tuturor şi omul e crud cu
semenii săi ca şi fiarele sălbatice. Hobbes recunoaşte doar instinctul de conservare. În legătură cu
celelalte ştiinţe, Hobbes divide filozofia naturală în două clase: filozofia primă (matematica,
cosmografia, mecanica) şi cea de-a doua clasă ce se ocupă cu consecinţele calităţilor comune
corpurilor naturale: optica, muzica, meteorologia, botanica şi zoologică. Ştiinţa ce se ocupă cu
observarea pasiunilor omului este etica.
Gândirea lui Hobbes are contingenţe cu psihologia în trei probleme importante:
a) procesul cunoaşterii;
b) problema limbajului;
c) psihologia emoţiilor.
În ceea ce priveşte mecanismul psihic şi procesul cunoaşterii el pleacă de la ideea că
orice cunoaştere provine din senzaţie, punând bazele senzualismului dezvoltat mai târziu de John
Locke.
Hobbes considera drept cauză a senzaţiei corpul exterior sau obiectul care impresionează
organul de simţ, această impresie propagându-se prin intermediul nervilor. Această mişcare nu o
considera ca fiind proces psihic ci proiectarea în afară a sensibilităţii noastre, lucrurile neavând
decât mişcare. Caracterul subiectiv atribuit senzaţiei dă un aspect idealist psihologiei sale în tot
mecanicismul său.

16
Problema limbajului la Hobbes se rezumă la faptul că în univers există doar lucruri
individuale şi doar numele lor sunt universale. Limbajul este astfel doar un mijloc de notare sau
înregistrare a gândirii deoarece gândirea nu se poate formula, nu se poate stabiliza decât atunci
când îmbracă haina cuvintelor.
Hobbes este primul gânditor care afirmă unitatea dintre limbaj şi gândire. Comunicarea
implică nu doar schimbul de idei între oameni ci şi cel de intenţii, planuri, comenzi. Limbajul
fiind un mod de a influenţa pe alţii şi de a-i determina să execute anumite activităţi.
Hobbes explică pasiunile ca provenind din instinctul de conservare, fiind determinate de
două feluri de mişcări: una vitală (circulaţia sângelui, pulsul, respiraţia) şi cealaltă voluntară (în
care imaginaţia are un rol hotărâtor). El este cel dintâi filozof englez care caută o explicaţie
relaţională, ştiinţifică pentru fenomenele psihice, omul fiind supus aceloraşi legi ca şi natura. În
viziunea lui omul e un corp alcătuit din părţi al căror mecanism se aplică şi fenomenelor psihice.

Jan Swammerdam (1673-1680), medic olandez, realizează una dintre primele verificări
ale teoriei lui Descartes asupra mişcării. Swammerdam a conceput un set de strălucite
demonstraţii care s-au dovedit stânjenitoare pentru ideile lui Descartes după care muşchii s-ar
umfla datorită unui influx de energii vitale dinspre creier. În clasica sa lucrare „Cartea naturii“
(1758) Swammerdam demonstrează că un muşchi şi nervul sau ataşat desprinse din piciorul unei
broaşte vor continua să se contracte chiar şi atunci când vor fi separate de corp. Fie şi numai ea
singură această demonstraţie elimină ventriculele dinăuntrul creierului în calitate de generatoare
de „energii vitale“. Swammerdam a mai demonstrat, de asemenea, ca muşchiul continuă să se
contracte chiar şi după ce erau realizate mici incizii care separau unele dintre fibre. Cea mai
evidentă dovadă împotriva ideii că energiile vitale ar fi cele care umflă muşchiul, apare dintr-o
demonstraţie ceva mai complicată. Un piston ce avea ataşat un fir din alamă având un cârlig în
formă de buclă la capăt a fost pregătit în aşa fel încât să poată fi introdus, în partea de jos a
cilindrului. Un alt fir din argint prevăzut, de asemenea, cu un cârlig în formă de inel a fost trecut
prin bucla firului de alamă. Muşchiul unei broaşte împreună cu nervul ataşat a fost aşezat în
cilindru, iar nervul a fost trecut prin inelul firului de argint. Celălalt capăt al acestui fir din argint
a fost trecut de-a lungul marginii pistonului şi extras prin fundul cilindrului. O picătură de apă a
fost turnată în pipetă, iar firul de argint a fost tras pentru a activa nervul şi muşchiul. Dacă
muşchiul ar fi crescut în mărime, aşa cum prezicea teoria lui Descartes, atunci picătura de apă ar
fi trebuit să fie împinsă în sus. Cu toate acestea, picătura nu a urcat; chiar a coborât puţin. Aceste
rezultate au infirmat teoria lui Descartes referitoare la contracţia muşchilor şi energiile vitale.
Swammerdam se găsea cu mult înaintea timpului său, atât din punct de vedere
conceptual, cât şi metodologic. Opera sa a demonstrat, în mod clar, importanţa experimentelor
bine concepute, şi a pregătit drumul pentru un număr, în continuă creştere, de studii asupra
măsurării şi mecanicii evenimentelor fiziologice şi comportamentale.

Neils Stensen(1638-1686), în ciuda respectului pentru metoda filozofică a lui Descartes,


s-a considerat totuşi obligat să demonstreze greşelile marelui filosof. Descartes afirmase că
glanda pineală s-ar balansa dintr-o parte într-alta, în acest fel energiile vitale fiind dirijate înspre
diferitele părţi ale creierului. Stensen argumenta însă, că ar fi imposibil ca glanda pineală să se
încline într-o parte şi alta şi faptul că aceasta nu ar fi fost alimentată de un număr mare de nervi.
Prin urmare, glanda pineală nu este implicată în îndeplinirea unor funcţii cognitive complexe.
Stensen a propus elaborarea unui nou program de studii anatomice ce presupunea o
terminologie mai puţin extravagant, o catalogare mai atentă şi mai detaliată, a parţilor anatomice,
precum şi un grad mai înalt de conservatorism în atribuirea funcţiilor - structurilor anatomice.
Chiar dacă Stensen era familiarizat cu metoda geometrică şi cu raţionalismul lui Descartes şi
Spinoza el a propus o ştiinţă mai empirică la cărei scop era căutarea unor structuri şi a unor
cauze eficiente.

17
Julien Offray De La Mettrié(1709-1751) medic şi filozof francez, a fost unul dintre cei
mai importanţi şi profunzi filosofi materialişti ai secolului al XVIII-lea. Cartea sa „Omul - o
maşina“ includea fiinţa umană în programul mecanicist ce îşi avea originile din opera lui
Descartes. La Mettrié argumenta că lucrurile considerate de noi drept mentale, sunt în totalitate
dependente de corp. Înrolat în cadrul Armatei Franceze observase pe parcursul unei perioade în
care a suferit de pe urma unei boli, cum claritatea gândirii sale corespundea temperaturii
corpului. El a atras atenţia asupra corespondenţei dintre leziunile creierului şi capacităţile
mentale. În opinia lui, este cu mult mai probabil să fim sănătoşi mintal atunci când suntem
sănătoşi din punct de vedere fizic; profilul mental suferind ca urmare a slăbiciunii fizice. La fel
ca Vartanian (1967), La Mettrié vedea creierul în termenii „modelului unei ‘maşini de gândit’, în
care percepţiile alimentau idei sub forma unor simboluri codate şi care erau la rândul lor, stocate,
clasificate, comparate şi combinate de către aparatul cerebral în scopul generării tuturor
varietăţilor de gânduri“ (pag. 381).
La Mettrié nu a reuşit să găsească o diferenţiere calitativă între oameni şi animale. El
credea ca dobândirea limbajului ne defineşte drept oameni, nefiind însă pe deplin convins, de
unicitatea noastră. Dacă maimuţele ar putea fi învăţate să vorbească ar fi identice cu omul
primitiv“ (pag. 146).
La Mettrié a fost un determinist meticulos. Judecătorii care acordau sentinţe oamenilor ar
trebui înlocuiţi de către doctori inteligenţi care să caute conexiuni cauzale şi moduri de a
vindeca. Societatea ar trebui protejată, de cei bolnavi sau prost integraţi, dar pedeapsa ca
răzbunare nu îşi are sensul. La Mettrié considera că fericirea şi sănătatea ar trebui să constituie
ţelurile supreme ale medicinii şi filozofiei. Noţiuni învechite precum păcatul, răul, viciul sau
virtutea trebuiau înlocuite de concepte ştiinţifice. La Mettrié a reprezentat a fost o figură
marcantă în genealogia intelectuală a behaveorism-ului, reflexologiei, ciberneticii şi abordărilor
comportamentului uman. Opera sa reprezintă extinderea logică, a modelului „animal-maşină“, al
lui Descartes făcând tranziţia către o perspectivă cantitativ-mecanică a vieţii.

Pierre Jean Georges Cabanis (1757-1808) a evidenţiat strânsele conexiuni dintre


procesele psihologice şi modificările organice sau ale mediului înconjurător. În opinia lui,
psihologia trebuie înţeleasă într-un context naturalist, procesele psihologice precum memoria,
inteligenţa, ori senzaţiile fiind produse ale activităţii neurologice. Cercetările filozofice ale lui La
Mettrié şi ale lui Cabanis au crescut interesul faţă de explorarea sistemului nervos în scopul
înţelegerii proceselor psihice.

Un progres important în cartografierea sistemului nervos a survenit odată cu descoperirea


traiectelor senzoriale şi motorii din măduva spinării. Intr-o serie de experimente independente,
Charles Bell (1774 - 1842) în Anglia şi Francois Magendié (1783 - 1855) în Franta,
demonstrează faptul că rădăcinile ventrale, sau anterioare, ale măduvei spinării joacă un rol
important în contracţia musculară. Chiar dacă Bell a fost primul care a făcut descoperirea - fapt
confirmat şi de către Magendié - experimentul iniţial al lui Bell stabilise doar funcţiile motorii
ale extremităţilor ventrale. În urma experimentelor lui Magendié s-au stabilit cu certitudine atât
funcţiile senzoriale ale extremităţilor nervilor dorsali, sau posteriori, cât şi funcţiile motorii ale
extremităţilor nervilor ventrali, sau anteriori. Chiar dacă asupra priorităţii, s-au născut
controverse amare, descoperirea de importanţă majoră pentru domeniul fiziologiei, a rămas
cunoscută sub numele de „Legea Bell - Magendié“.

Charles Bell (1774-1842) urmează cursurile şcolare la Edinburgh şi studiază anatomia


alături de fratele sau care era chirurg. Cea mai cunoscuta carte a sa este „Ideea unei noi anatomii
a creierului“, publicată în anul 1811. Bell este recunoscut pentru talentul său în domeniul
anatomiei şi mai ales, pentru descoperirea nervului toracic (ce îi poartă numele) precum şi

18
datorită cercetărilor sale asupra paraliziei faciale, numită „paralizia lui Bell“, ce rezultă în urma
lezionării celui de-al şaptelea nerv cranian.
Funcţiile senzoriale şi motorii, ale sistemului nervos fuseseră descoperite încă din vremea
lui Aristotel, dar prima lucrare experimentală în acest sens îi aparţine lui Bell. Într-o scrisoare
adresată fratelui său, Bell descrie două experimente:
„Experimentul 1: Am deschis coloana vertebrală şi am înţepat şi lezat filamentele
posterioare ale nervului fapt ce nu a generat nici o mişcare a muşchilor. Am atins apoi segmentul
anterior şi imediat membrele au avut o convulsie.
Experimentul 2: Am distrus de data aceasta partea posterioară a măduvei spinării,
înţepând-o cu vârful unui ac şi nu a urmat nici o mişcare convulsivă. Am lezat apoi regiunea
anterioară şi animalul s-a zvârcolit“.

François Magendié(1783-1858) este considerat drept unul dintre marii pionieri ai


fiziologiei experimentale. Fondează publicaţia „Jurnal de fiziologie experimentală“ şi pledează
în mod insistent pentru studiile empirice ce puneau accentul pe fapte derivate din experimente
bine controlate. De numele lui se leagă introducerea în practica medicală a unor alcaloizi
precum: stricnina, morfina, brucina, codeina, chinina, ori veratrina.
Magendié, mai puţin stânjenit în lucrările sale de susţinătorii drepturilor animalelor decât
Bell în Anglia a putut să realizeze experimente de vivisecţie ce au dus la evidenţierea rădăcinilor
motorii şi senzoriale ale măduvei spinării. A dezvoltat tehnici de separare a rădăcinilor anterioare
fără ca rădăcinile posterioare acestea să fie afectate. Utilizând câteva specii diferite de animale,
el a reuşit să separe în mod sistematic rădăcinile anterioare şi cele posterioare, pe rând sau în
acelaşi timp. Rezultatele au arătat în mod clar faptul că lezarea rădăcinilor anterioare împiedică
mişcarea, în timp ce lezarea celor posterioare limitează sensibilitatea. Separarea ambelor tipuri
de rădăcini are drept rezultat pierderea totală, atât a senzaţiei, cât şi a mişcării.
Descoperirea distincţiei dintre funcţiile senzoriale şi motorii ale rădăcinilor nervilor
măduvei spinării a contribuit la apariţia ideii conform căreia şi alte canale nervoase ar putea fi
specializate la un nivel înalt. O expunere timpurie referitoare la energia specifică a nervilor a fost
susţinută în anul 1818 de către Charles Bell, dar doctrina energiilor specifice implicând o
radicală separare calitativă a diferitelor simţuri a fost elaborată de fiziologul german Johannes
Müller.

Johannes Müller (1751-1801), sub influenţa cercetărilor lui Bell, elaborează teoria
energiilor specifice. În lucrarea sa „Manual de fiziologie a omului“ spunea că pentru fiecare
dintre cele cinci simţuri există o „energie nervoasă specifică“, astfel încât nervul impune
calitatea senzaţiei şi proceselor mentale. În opinia sa, un nerv este capabil să transmită numai un
singur tip de senzaţie. Astfel, indiferent de modul în care este stimulat nervul, el va transmite
doar calitatea sa de senzaţie specifică. De exemplu, apăsarea exercitată asupra ochiului se va
concretiza într-o senzaţie vizuală cum ar fi un joc de culori, în timp ce, apăsarea asupra urechii,
ori suflatul în timpan vor avea drept efect o senzaţie auditivă cum ar fi un ţiuit. În concluzie, un
nerv nu poate fi înlocuit de altul.
Teoria energiilor specifice avea şi o implicaţie de natură filozofică deoarece presupunea
condiţionarea cunoaşterii de către organele de simţ. Acest argument a fost un pas important în
tranziţia de la vitalism spre mecanicism deoarece reuşea să pună în legătură mintea cu
mecanismele corpului.
Teoria lui Müller a reprezentat una dintre cele mai populare doctrine fiziologice ale
începutului de secol XIX fiind punct de plecare pentru multe teorii fiziologice şi psihologice
ulterioare. Una dintre aceste teorii susţine existenţa unei energii nervoase specifice ce ar
corespunde diferitelor calităţi fiziologice. Thomas Young şi Hermann von Helmholtz au sugerat
că ar fi existat trei tipuri diferite de fibre de nervoase în funcţie de cele trei culori primare.
Helmholtz susţinea existenţa a mii de energii specifice de natură auditivă corespunzând fiecare
câte unui ton discriminabil. Cercetări ulterioare au extins modelul energiilor specifice asupra
19
altor modalităţi senzoriale rezultând convingerea că fiecare calitate elementară a simţurilor era
asociată unor fibre nervoase specifice. S-a propus chiar o izolare radicală a simţurilor unul faţă
de celălalt. În opinia lui Helmholtz calităţile senzoriale erau într-atât de eterogene, încât nu ar fi
existat nici un fel de tranziţii semnificative de la una la alta.
Johannes Müller susţinea că transmiterea impulsului nervos se făcea prea repede, fiind
imposibil de cuantificat. Hermann von Helmholtz, studentul lui Muller, iniţiază un experiment de
laborator ce avea să desfiinţeze această concepţie. Metoda era destul de simplă şi avea la bază
miograful, instrument inventat de Helmholtz, ce înregistra sub forma unei diagrame grafice, atât
momentul acţiunii stimulului, cât şi pe cel al răspunsului la stimul. Cu ajutorul miografului s-a
măsurat perioada de timp dintre momentul stimulării şi momentul contracţiei musculare ca
răspuns la stimulare. Helmholtz a aplicat stimulul atât dintr-un punct situat la mare distanţă de
muşchi, cât şi dintr-un punct aflat în apropierea acestuia. Rezultatele s-au dovedit a fi
surprinzătoare, deoarece până la acea dată se presupunea că viteza transmiterii impulsului nervos
ar fi apropiată de viteza luminii. În realitate, viteza de transmitere a impulsului nervos varia între
50 şi 100 de metri pe secundă, nefiind nici măcar aproape ca valoare de viteza de transmitere a
sunetului.
Experimentul lui Helmholtz a demonstrat că un proces fiziologic important poate fi
înregistrat şi cuantificat prin metode ştiinţifice, fapt ce a sporit încrederea în metodele cantitative
ştiinţifice. Următorul pas consta în aplicarea acestor metode cantitative în mod sistematic în
cadrul celorlalte ştiinţe ale vieţii.

Ceea ce a fost uneori etichetat drept mitul original, nu este nicăieri mai bine ilustrat, ca în
cadrul teoriei probabilităţilor prin intermediul statisticii. Care este, însă, originea statisticii?
Termenul de „statistică” derivă din cuvântul de origine latină „status” care se traduce prin „stat”.
Faptele politice, rapoartele numerice incluzând date asupra populaţiei, recensămintele au fost
dintotdeauna asociate cu termenul de statistică însă căutarea originilor acestei metode presupune
o întoarcere în timp.
Izvoarele statisticii ar putea fi atribuite întâilor pionieri ai aruncării cu zarurile Aceste
jocuri datează din vremuri îndepărtate, iar cei care s-au aplecat asupra legilor şansei au realizat
un important pas, în direcţia dezvoltării statisticii moderne. De exemplu, se ştie faptul că prin
aruncarea a două zaruri este cu mult mai puţin probabil să apară numărul 12 - decât, spre
exemplu, numărul 8. Motivul este simplu - există un singur mod, în care se poate forma numărul
12: cele două zaruri trebuie să cadă, astfel încât, fiecare să indice cifra 6. Dar numărul 8 se poate
forma, în cele mai diferite moduri: 4 şi 4, 3 şi 5, ori 2 şi 6. Galileo a fost unul dintre cei dintâi
care au calculat probabilităţi în jocurile care implicau zaruri.
Ideile originale relativ la forma acestei curbe de distribuţie au fost expuse în anul 1733 de
către matematicianul francez Abraham De Moivre (1667 - 1754). Celelalte nume, asociate
dezvoltării teoriei curbei de distribuţie, au fost cel ale lui Pierre Simon de Laplace (1749 - 1827)
şi al lui Karl Friedrich Gauss (1777 - 1855). Curba îşi primeşte, astfel, numele tipic de curba
gaussiană, sau - uneori - curba normală.

Francis Galton (1822-1911) s-a născut în Anglia, lângă Birmingham şi şi-a construit o
carieră de o productivitate absolut remarcabilă. Bibliografia sa cuprinde publicaţii de
popularizare, dar şi publicaţii de specialitate, peste trei sute de titluri, ce acoperă o variată sferă
de subiecte.
Datorită călătoriilor sale Galton a dezvoltat un pătrunzător interes pentru cercetarea
vremii, devenind unul dintre pionierii meteorologiei. El a schiţat unele dintre primele hărţi
sinoptice şi a descoperit importanţa gradienţilor de înaltă şi joasă presiune în predicţia
meteorologică. A fost interesat în mare măsură de instrumentaţia ştiinţifică inventând diverse
astfel de instrumente. Galton a fost, de asemenea, un pionier al ştiinţei utilizării amprentelor

20
drept mijloc de identificare. Cu toate acestea, el este cel mai bine cunoscut, pentru dezvoltarea
noilor tehnici statistice care şi-au găsit o largă aplicare în cadrul psihologiei.
Contribuţiile adese de Galton teoriei şi practicii măsurării au influenţat cercetarea
experimentală a problemelor investigate de către psihologi prin dezvoltarea şi utilizarea unor
concepte statistice, cum ar fi valoarea medie sau procentul.
Ideile originale ale lui Galton referitoare la conceptele de regresie şi corelaţie au apărut
ca urmare a interesului său pentru problema eredităţii. El a folosit diagrame de împrăştiere,
pentru a caracteriza relaţia, dintre înălţimea părinţilor şi înălţimea copilului lor, la vârsta adultă.
în primele sale lucrări, Galton a fost interesat de corelaţiile ce se puteau stabili între trăsăturile
fizice (înălţime, greutate, circumferinţa capului) şi a introdus termenul de valoare medie a unei
distribuţii, o măsură importantă contemporană a tendinţei centrale. El a apelat la funcţiile de
repartiţie, intoducând termenul de funcţie de distribuţie, deşi conceptul nu era nou.
Psihologia a fost puternic influenţată de apariţia noilor tehnici de măsurare şi
metodelor de analiză. Francis Galton a fost recunoscut ca pionier în studiul diferenţelor
interindividuale. Înaintea publicării cărţii „Originea speciilor“ de către Darwin, diferenţele dintre
indivizi erau atribuite unor diferenţe de voinţă. Galton considera că diferenţele dintre oameni,
sunt foarte mari şi în mare parte sunt înnăscute. El a demonstrat că muzicienii provin mai ales
din familii de muzicieni, judecătorii din familii de judecători, poeţii din familii de poeţi,
comandanţii militari din familii de comandanţi şi aşa mai departe. În opinia lui Galton,
diferenţele de memorie, de abilitate matematică, muzicală, ori literară etc. sunt aspecte care se
pretează investigaţiilor ştiinţifice, dschizând calea investigaţiei psihologice.
Utilizarea pe scară tot mai largă a statisticii sociale a reprezentat în secolul al XIX-lea o
importantă evoluţie spre constituirea unei ştiinţe psihologice. Evenimente care mai înainte,
fuseseră considerate drept simple capricii, sau privite ca acte de voinţă ori ca acţiuni ale lui
Dumnezeu, puteau fi de acum interpretate într-un context naturalist.

2.3. Naturalismul – extinderea perspectivei naturaliste ca opoziţie la mecanism şi


cuantificare

Naturalismul, privit ca o doctrină filozofică, afirma că procedurile şi legile ştiinţifice sunt


aplicabile tuturor fenomenelor şi presupunea că toate evenimentele care se produc în lume au o
istorie, posibil de înţeles în termenii unor forţe identificabile. O caracteristică definitorie a
perioadei moderne este contrastul dintre abordarea naturalistă şi teoriile mai vechi în care
predominau interpretările supranaturale. Viziunea evoluţionistă şi cea naturalistă asupra
afecţiunilor mintale a jucat un rol crucial în fundamentarea psihologiei ca ştiinţă. Dintre aceste
teorii, cea mai importantă a fost teoria evoluţiei organice.
Comte de Buffon a fost unul dintre primii savanţi interesaţi de istoria dezvoltării
indivizilor. Buffon a scris despre dezvoltarea intrauterină, copilărie, pubertate şi vârstă înaintată
şi a furnizat date despre creştere, vorbind despre importanţa unei alimentaţii sănătoase în
perioada infantilă. El era de părere că ar exista o relaţie între perioada de timp necesară unui
organism ca să se dezvolte şi durata de viaţă a acelui organism.

Erasmus Darwin (1731 - 1802), doctor şi biolog englez, bunicul lui Charles Darwin, a
avut contribuţii importante la teoria evoluţiei organice. El considera că procesele naturale au
evoluat din momentul creaţiei fără vreo intervenţie divină. Darwin credea că existenţa plantelor
a precedat-o pe cea a animalelor şi că toate animalele au evoluat din acelaşi material organic de
bază. El respingea ideea conform căreia ar fi existat origini diferite pentru fiecare specie.
Mecanismul evoluţiei, după Erasmus Darwin, constă în moştenirea caracteristicilor dobândite.
Astfel, o caracteristică dobândită ce s-ar dezvolta dintr-o necesitate (de exemplu, o blană lungă
ar apărea în urma nevoii de căldură într-un climat rece) ar fi transmisă urmaşilor. Viziunea lui
Darwin referitoare la mecanismul evoluţiei a fost o sursă majoră de controverse, dar şi o

21
concepţie care va prevala de-a lungul unei lungi perioade de timp atingându-şi apogeul prin
opera lui Jean - Baptiste Pierre Antoine de Monet Lamarck.
Biologul francez Jean - Baptiste Lamarck (1744 - 1829) este cunoscut pentru o teorie
timpurie a evoluţiei organice fiind unul dintre pionierii paleontologiei nevertebratelor. Lamarck
considera că speciile sunt de fapt construcţii umane bazate pe nevoia umană de scheme
clasificatorii convenabile; plantele sau animalele din natură fiind pur şi simplu etape ale unui
proces în desfăşurare. Fiecare individ poate fi diferit de strămoşii săi, iar urmaşii lui pot dobândi
alte caracteristici diferite în scopul adaptării la mediu.
Un aspect controversat al teoriei lui Lamarck a fost mecanismul evoluţiei propus de el.
Lamarck credea că schimbările survenite în mediu aveau un impact profund asupra nevoilor
organismelor vii. Odată ce o necesitate este creată, anumite mecanisme adaptative sunt puse în
funcţiune. Caracteristicile noi, astfel dobândite, sunt transmise pe linie genetică urmaşilor.

Charles Darwin (1809-1882) a adus argumente biologice solide avansând un model de


mecanism al evoluţiei acceptat de către comunitatea ştiinţifică. Din tinereţe a manifestat interes
pentru ştiinţele naturii şi preferinţa pentru a organiza şi a colecţiona. Cunoştiintele sale despre
păsări, despre viaţa plantelor şi despre fauna marină erau de asemenea vaste. Interesul lui pentru
antropologie reiese din notiţele luate cu ocazia călătoriilor şi reflectă o combinaţie între interesul
de natură ştiinţifică, şi cel de natură umanitară. Abordarea evoluţionistă începea să capete formă
în gândurile consemnate de către Darwin, pe măsură ce el acumula noi experienţe legate de
populaţiile unor insule ciudate, sau de viaţa plantelor şi a animalelor. Abordarea evoluţionistă a
vieţii se baza pe interpretarea unei vaste experienţe de teren, însoţită de o cantitate apreciabilă de
date geologice, botanice, zoologice, sau antropologice. În fiecare moment rolul mediului ambiant
în a modela formele de viaţă îşi croia drum în gândirea lui Darwin.
Cum funcţionase evoluţia? Care fusese mecanismul ei? În jurnalul său de călătorie nota
cu răbdare toate observaţiile încercând să traseze parcursul evolutiv pe baza celor observate. În
Insulele Galapagos Darwin întâlneşte unul dintre cele mai adecvate laboratoare naturale ale lumii
pentru studiul asupra modificării speciilor. La întoarcerea în Anglia, Darwin a început analiza şi
clasificarea numeroaselor colecţii de plante şi de animale, pe care le adusese cu el din călătorie.
A expus rezultatele obţinute în cadrul multor articole ştiinţifice şi cărţi. Primele sale lucrări
publicate, cu mult înaintea faimoasei sale lucrări „Originea speciilor“ s-au bucurat de succes şi
apreciere în cercurile ştiinţifice şi i-au adus o reputaţie de eminent om de ştiinţă al zilelor sale.
In 1858, Alfred Russel Wallace (1823 - 1913), biolog englez, i-a trimis lui Darwin un
manuscris aşteptând comentariile acestuia înainte de a-l trimite unui editor. Manuscrisul clarifica
aspectele teoriei evoluţiei prin intermediul selecţiei naturale. Ideile erau în mare parte aceleaşi cu
cele ale lui Darwin deoarece Wallace, ca şi Darwin, se inspirase din eseul lui Malthus despre
populaţie. Aspectele esenţiale ale teoriei sunt următoarele: toate populaţiile diferitelor specii tind
să producă mai mulţi indivizi decât pot supravieţui; în interiorul oricărei populaţii de indivizi are
loc o luptă pentru supravieţuire, dar există varietăţi care au şansa de a fi mai bine adaptate pentru
supravieţuire decât altele; indivizii mai bine adaptaţi vor transmite urmaşilor avantajele
genetice, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru indivizii mai puţin dotaţi pentru supravieţuire. În
acest mod, se realizează o selecţie naturală, atât pentru supravieţuire, cât şi pentru extincţie.
Au existat numeroase dovezi în sprijinul acestei teorii şi s-a presupus că într-un timp
suficient de lung, astfel de modificări ar putea conduce la formarea de noi specii. Unele aspecte
ale teoriei au fost puse sub semnul întrebării, cum ar fi presupunerea că orice schimbare nu ar
putea avea loc decât în mod gradual. Principiile generale de bază ale teoriei au constituit o parte
integrantă a biologiei de când a fost publicată lucrarea „Originea speciilor“.
Lucrările lui Darwin au încurajat dezvoltarea psihologiei comparate. La scurt timp
după apariţia „Originii speciilor” a crescut considerabil interesul pentru studiul asemănările
dintre animale şi fiinţele umane. Subiectul a devenit foarte popular, constituind subiectul a
numeroase articole apărute în publicaţii de specialitate, dar şi în publicaţii culturale sau de
divertisment. Articolele investigau o gamă largă de subiecte uneori de-a dreptul hilare de genul:
22
capacităţile mentale ale elefantului (Hornday, 1883); inteligenţa furnicilor (Romanes, 1881);
rolul reginei la furnici şi la albine (Wheeler, 1906); formarea deprinderilor la broasca ţestoasă
(Yerkes, 1900); copiii şi maimuţele (Buckman, 1895); ori moralitatea la animale (Leuba, 1928).
Mare parte a articolelor apărute în acea vreme aveau caracter pur anecdotic fiind mai mult
relatări subiective venite din partea posesorilor sau iubitorilor de animale. Pe lângă aceste
„povestioare” au apărut şi articole serioase scrise de specialişti devotaţi studiului psihologiei
comparate. Dintre aceşti specialişti se evidenţiază George John Romanes (1848 - 1894), un
biolog englez care s-a inspirat din lucrarea „Originea speciilor“, a lui Darwin. Eforturile lui
Romanes s-au îndreptat către posibilitatea întemeierii unei psihologii comparate, dar a fost
criticat pentru că şi el se folosea de relatări individuale referitoare la faptele remarcabile ale unor
animale. Romanes era perfect conştient de necesitatea stabilirii unor principii generale riguros
definite, din păcate nu a reuşit să impună acest lucru lucrărilor sale care au fost acuzate de exces
de anecdotic, antropomorfism cu o notă de senzaţional.
Teoria lui Darwin a avut un impact major asupra psihologiei dezvoltării. Ca urmare a
publicării lucrării „Originea speciilor“ apare o mişcare consacrată studiului copilului ai cărei
promotori susţineau teoria evoluţionistă.
Studiul dezvoltării copilului, asemeni noii psihologii comparate, a stârnit, cum era de
aşteptat, interesul public, copilul devenind „obiect de studiu” de importanţă majoră. Accentul pus
de către Darwin pe supravieţuire şi adaptare sau pe forţa modelatoare a mediului ambiant, a jucat
un rol important în definirea principiilor psihologiei copilului. După Darwin, frontierele
psihologiei s-au extins. Studiul detaliat al proceselor senzoriale a fost completat de o psihologie
mai practică, interesată de educaţie, de locul de muncă, de casă şi de acele instituţii şi împrejurări
ce pot influenţa adaptarea.

Herbert Spencer (1820-1903) a fost unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai
evoluţionismului, teoria sa având la bază principiile lamarckiene. Cu toate acestea, teoria sa a
avut parte de un restrâns interes public - în parte, din cauza faptului că a fost considerată prea
speculativă. Odată cu publicarea cărţii lui Darwin „Originea speciilor” în 1859, evoluţia devenea
fundamentul, principiul unificator pe baza căruia Spencer a căutat să edifice filozofia, psihologia
şi ştiinţele naturale. El a abordat în lucrările sale subiecte de psihologie, sociologie, biologie sau
etică punând întotdeauna accentul pe progresul de la simplu către complex. La fel ca şi la
Darwin, teme ca adaptarea, supravieţuirea celui mai potrivit sau continuitatea se regăseau
permanent în scrierile lui Spencer.
Perspectiva naturalistă extinsă asupra unor arii de subiecte cum ar fi originea vieţii sau
natura şi originea problemelor emoţionale a dus la crearea unui climat intelectual favorabil
dezvoltării psihologiei. Psihologia a luat naştere ca discilplină formală într-o epocă de reformă
umanitară urmând direcţia stabilită de teoriile revoluţionare ale lui Darwin, în contextul
intelectual rezultat din răspândirea naturalismului.

23
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

PSIHOFIZICA-NOUA PSIHOLOGIE EXPERIMENTALA

Conţinuturi:
3.1. Psihofizica şi relaţia între subiectiv şi obiectiv

3.2. Reprezentanţi marcanţi ai psihofizicii şi studiile ştiinţifice ce au revoluţionat


psihologia

Obiective:
1. Prezentarea momentului crucial al apariţiei psihofizicii
2. Prezentarea contribuţiei întemeietorilor psihofizicii la apariţia noii psihologii
experimentale

Precerinţe:
Nu este cazul

Expunere:

3.1. Psihofizica şi relaţia între subiectiv şi obiectiv

Termenul de psihofizică se referă la studiul relaţiei care se stabileşte între proprietăţile fizice
ale stimulilor şi efectul psihologic al acestora în plan subiectiv intern. Începuturile psihologiei au
fost caracterizate de speculaţii şi incertitudini în vederea naturii relaţiei dintre obiectele din lume
şi percepţia umană a acestora. Psihofizica implică studiul proprietăţilor fizice ale stimulilor şi
efectul acestora în plan subiectiv intern. De exemplu, o serie de unde sonore poate fi măsurată
prin vibraţii şi frecvenţe. Termenul de hertz este folosit ca şi termen internaţional ce este egal cu
un ciclu pe secundă. Cu ajutorul unui echipament adecvat, se poate prezenta o serie cu
caracteristicile sale fizice. Una dintre cele mai importante descoperiri este că există anumite
valori la ambele extremităţi care nu se pot înregistra în experienţa subiectivă. În privinţa
undelor sonore, o persoană tânără poate recepta între aproximativ 20 Hz şi 20000 Hz. Cu alte
cuvinte, există praguri ale tonoalităţilor înalte şi joase. Măsurarea acestor praguri ne aduce o
deschidere mică a lumii subiective interne. O parte a cercetătilor timpurii din domeniul
psihofizicii se îndreptau spre cercetarea pragurilor înalte şi joase a tuturor modalităţilor
senzoriale. Astfel de praguri au fost definite din punct de vedere operaţional ca intensităţi
minime sau maxime înregistrate de un stimul care este detectat în 50% din cazuri.
Un alt tip de prag a fost cel diferenţial adică, intensitatea minimă diferenţială a stimulului
care este detectat în 50% din cazuri. De exemplu, un obiect poate stimula suprafaţa pielii
subiectului cu doar două puncte ale unui aparat numit esteziometru. Subiectul, în anumite
condiţii, poate să detecteze prezenţa unei singure senzaţii, chiar dacă ambele puncte ale
aparatului acţionează asupra pielii. Cel care realizează experimentul trebuie să obţină cele două
praguri (distanţa la care sunt detectate ambele puncte, nu doar unul). S-a observat că există zone
relativ insensibile (spatele, coapsa) unde cele doua praguri pot atinge chiar mai bine de 40 mm.
La cealaltă extremă, limita poate fi de doar 1 mm într-o zonă sensibilă (vârful limbii sau al
degetelor).
O contribuţie importantă în psihologie a fost adusă în momentul în care s-a realizat o
fuziune a metodelor care ajutau înţelegerea anumitor procese psihice. Limitele experimentelor
posibile într-o singură dimensiune au putut fi stabilite pentru fiecare din simţuri prin aplicarea
legilor pragurilor absolute. Psihofizica timpurie a reprezentat o provocare pentru realismul naiv
24
pentru că a demonstrat existenţa unor valori măsurabile ale stimulilor care se aflau la nivelul
pragului inferior sau superior al conştiinţei. Cum fost ilustrat cu ajutorul estesiometrului, există şi
valori ale stimulilor care nu se pot măsura fără ajutorul simţurilor. De fapt unele valori ale
stimulilor trebuie să fie foarte ridicate pentru a putea fi înregistrate. Studiile în domeniul
psihofizicii au descoperit relaţii legice existente între proprietăţile fizice ale stimulilor şi efectul
acestora în plan subiectiv intern. Descoperirea acestor relaţii a dus la aflarea unei modalităţi de
înţelegere a proceselor psihice. O ştiinţă a minţii a devenit mai mult decât un vis. Descoperirea
acestei legături între proprietăţile fizice ale stimulilor şi efectul lor în plan mintal intern a
provocat chiar şi teoria extremistă a solipştilor. Astfel de descoperiri au arătat că experienţele
noastre sunt legate de lumea fizică în mod legic şi că este necesară stabilirea diferenţelor
interindividuale. Începuturile formale şi sistematice ale psihofizicii se găsesc în lucrările
psihologului german Ernst Heinrich Weber (1795-1878) şi ale fizicianului-filozof Gustav T.
Fechner (1801-1878).

3.2. Reprezentanţi marcanţi ai psihofizicii şi studiile ştiinţifice ce au revoluţionat


psihologia

Ernst Heinrich Weber(1795-1878) şi-a desfăşurat cercetările în domeniile anatomiei,


psihologiei, fizicii şi biologiei. Împreună cu fratele său a descoperit inhibarea inimii ca urmarea a
stimulării zonei periferice a nervului. În 1826 Weber şi-a concentrat eforturile în studiile asupra
simţurilor pielii şi a muşchilor. Lucrarea sa de pionierat în acest domeniu s-a finalizat cu o
lucrare considerată clasică în psihologia experimentală, lucrare ce poartă titlul Simţul tactil .
Weber a utilizat tehnica celor două praguri pentru a evidenţia sensibilitatea cutanată.
Sensibilitatea variază în funcţie de partea corpului care este supusă stimulării. În cadrul
experimentelor desfăşurate, Weber a observat că noi suntem mai puţin sensibili dacă cele două
puncte ale aparatului sunt aplicate longitudinal decât dacă sunt puse perpendicular. A descoperit
că sensibilitatea este crescută în anumite zone ale corpului uman cum ar fi partea interioară a
buzei sau pielea din imediata apropiere. Weber a arătat că cele două puncte ale aparatului se
depărtează când sunt mutate pe suprafaţa zonelor relativ insensibile. În contrast cu aceasta,
subiectul poate să simtă o contracţie a celor două puncte dacă aceste sunt mutate pe deasupra
zonelor sensibile. Experimentul divergenţei celor doua puncte este cunoscut sub numele de
Iluzia lui Weber.
Weber a descoperit faptul că sensibilitatea scade când cele două puncte sunt aplicate
simultan şi creşte când sunt aplicate succesiv. În mod similar, perceperea diferenţei de greutate a
obiectelor este mai clară dacă obiectele sunt prezentate succesiv. La fel se întâmplă şi în cazul
perceperii diferenţelor de temperatură.
Cercetările lui Weber asupra pragurilor au demonstrat că experienţa subiectivă a
individului nu corespunde caracteristicilor stimulilor prezentaţi într-un anumit experiment.
În urma diverselor experimente cu diferite valori ale stimulilor, Weber a observat relaţia
legică dintre greutatea standard şi cea comparată. Valoarea ce trebuie adăugată pentru a produce
o diferenţa sesizabilă este o funcţie a stimulării deja existente. Deci, un subiect poate remarca
diferenţa dintre un borcan cu greutate standard de 50 g şi unul cu greutate comparată de 51g.
Apoi, i se cere subiectului să ridice un borcan care are o greutate de 100 g. Care este greutatea
necesară a borcanului pentru ca subiectul să detecteze diferenţa? Borcanul pentru comparaţie va
trebui să aibă o greutate de 102 g. Din nou, diferenţa abia sesizabilă este este o funcţie a cantităţii
stimulării deja existente. Weber a scris prima formulă prin intermediul căreia se face legătura
între lumea fizică şi cea psihologică:
∆S
──= K
S

Unde: S= cantitatea de stimul deja existentă


25
∆ S= cantitatea de stimul ce trebuie adăugată pentru a provoca o
diferenţă sesizabilă
K= constantă

Weber a pătruns într-o lume considerată de alţii ca fiind imposibilă. Evenimentele


psihologice pot fi studiate în relaţie cu valorile măsurabile ale stimulilor, procesele psihice
putând fi cuantificate, fapt pe care Immanuel Kant îl declarase imposibil de realizat.
Cercetările lui Weber au reprezentat puncte de plecare pentru alte studii efectuate în
legătură cu modalităţile senzoriale. Lucrările lui au fost o sursă de inspiraţie pentru dezvoltarea
unor noi metode mai riguroase folosite în studiul pragurilor senzoriale.

Gustave Theodor Fechner (1801-1878) a fost interesat atât de domeniul filozofiei, cât şi
de cel ştiinţific. El a propus două modalităţi opuse de înţelegere a universului. Pe de o parte a
considerat fundamentele universului, incluzând fenomenele materiale, sub forma de materie
inertă, viziune materialistă pe care a numit-o perspectivă nocturnă. Pe de altă parte, a observat că
se poate porni şi de la premisa că materia organică are o componentă psihică, viziune numită şi
perspectivă diurnă. Fechner spera să găsească dovezi ale perspectivei diurne în experimentele
din domeniul psihofizicii.
În 1860, Fechner publică lucrarea „Elemente de psihofizică”, lucrare considerată de
importanţă majoră pentru psihologie, iar în 1876, publică „Vorschule der Aesthetic” în care
tratează abordarea experimentală a judecăţilor estetice. Aceste două lucrări au contribuit la
formarea psihologiei ca ştiinţă, iar metodele dezvoltate de Fechner au devenit metode
fundamentale ale psihologiei.
În urma cercetărilor, Fechner a descoperit că există o relaţie cuantică între stimuli şi
senzaţii ajungând la concluzia că orice creştere conştientizată a intensităţii stimulului în plan
psihic este determinată de nivelul stimulării din plan fizic. Concluzia este acceaşi cu cea la care
ajunsese şi Weber.
Formula lui Weber l-a inspirat pe Fechner în a concepe o nouă formulă pentru măsurarea
senzaţiilor. Prin integrarea formulei lui Weber, Fechner a generat o nouă formulă:

S= k logs + C

Unde: E= senzaţia
S= magnitudinea stimulului
k, c = constante

Formula exprimă faptul că intensitatea unei senzaţii mintale este o constantă logaritmică
în raport cu stimulul, dacă o serie mentală creşte în progresie aritmetică, seria stimulului creşte în
progresie geometrică. Această formulă este cunoscută sub denumirea de Legea lui Fechner.
Testarea legilor lui Weber şi Fechner în laboratoarele de psihologie ale vremii a dus la
construirea gradaţiilor senzoriale, cum ar fi cea a decibelilor pentru a se înregistra valorile
tonalităţilor auditive.
Metodele construite de Fechner au devenit parte integrantă a metodologiei psihologiei
experimentale. Importanţa metodelor psihofizice vine din aplicabilitatea lor la o varietate de
probleme.
Metoda limitelor a fost utilizată, pentru început, de Delezenne în testele intervalelor de
unde sonore şi de către Weber în cercetările asupra greutăţilor, atingerii, vederii. Constă în
prezentarea unui stimul standard alături de un stimul comparat de valoare mai mică sau mai mare
faţă de cel standard aplicat atât în serii ascendente cât şi descendente. Această metodă se
foloseşte şi în cazul pragurilor absolute unde valori unice ale stimulului sunt prezentate în serii
ascendente şi descendente. De exemplu, unde sonore de 17, 18, 19, 20, 21 Hz pot fi prezentate în
serie ascendentă şi subiectul trebuie să spună care este momentul când a descoperit prima undă.
26
În serie descendentă, care începe deasupra pragului (25,24, 23, 22 Hz), sarcina subiectului este să
spună care este momentul când unda nu mai este auzită.
Metoda constanţei stimulilor cunoscută şi drept metoda cazurilor corecte sau incorecte.
Stimulii de comparaţie sunt împerecheaţi cu un stimul standard în mod aleatoriu, iar sarcina
subiectului este să raporteze dacă stimulul de comparaţie este mai puternic, egal sau mai slab
decât cel standard sau dacă este detectat sau nu. Pentru pragurile absolute, valorile stimulului la
limita superioară sau inferioară sunt prezentate în mod aleatoriu. Subiectul trebuie să spună doar
dacă stimulul este detectat sau nu. Metoda constanţei stimulilor evită anumite erori care sunt
asociate cu metoda pragurilor. De exemplu, erorile de obişnuinţă apar cel mai frecvent la seriile
gradate. Asemenea erori sunt eliminate când valorile comparate sunt amestecate.
Metoda erorii medii cunoscută şi sub denumirea de metoda ajustării, permite subiectului să
manipuleze activ un stimul de comparaţie până ce se potriveşte stimulului standard. Prin
ajustarea, diferenţa între stimulul de comparaţie şi cel standard poate fi măsurată.

Rudolph Hermann Lotze (1817-1873) a fost autorul „Medizinische Psychologie oder


Physiologie der Seele” publicată în 1852, prima lucrare de psihologie fiziologică. Lotze a fost
interesat de diverse domenii ale psihologiei, dar nu a avut o abordare sistematică. Lucrarea
„Schiţe de Psihologie” publicată în 1881, dezvăluie preocupările lui pentru subiecte cum ar fi
memoria, procesele inconştiente, psihopatologie sau procesele senzoriale. Lotze a rămas în
istoria psihologiei ca autorul teoriei perceperii spaţiului, teorie ce a revoluţionat gândirea
ştiinţifică în domeniul psihologiei. Dezvoltând concepţia kantiană care susţinea că mintea poate
să discearnă relaţiile spaţiale într-o modalitatea a priori, Lotze a spus că percepţia spaţială se
dezvoltă şi în funcţie de experienţa subiectivă. Un stimul non spaţial specific cum ar fi o anume
intensitate a luminii poate crea un „semn local” sau un punct stimulat în ochi. Un obiect extern
poate avea diferite culori, suprafeţe şi proiecţii, fiecare din ele determinând o anume intensitate a
strălucirii sau acel „semn local” prezent la nivelul retinei. Cu timpul, aceste diferenţe se stabilesc
în aşa fel încât semnul local de pe retină pentru un anumit obiect este diferenţiat faţă de semnul
local pentru alt obiect. Aceste discriminări ale obiectelor devin puncte de reper pentru perceperea
adâncimii.
Lotze a insistat şi asupra rolului muşchilor în perceperea adâncimii. Semnele locale
pentru o mână întinsă sunt altele faţă de acelea pentru o mână neîntinsă. El a observat că cei care
se nasc orbi îşi formează imaginea spaţiului prin atingere dar avea îndoieli în legătură cu faptul
că spaţiul perceput prin atingere de un nevăzător este acelaşi cu cel real. Această premisă de
discontinuitate radicală între informaţiile date de doi analizatori diferiţi a fost combătută mai
târziu de alţi oameni de ştiinţă.

Hermann Von Helmholtz(1821-1894) a fost unul dintre cei mai importanţi oameni de
ştiinţă şi inventatori ai secolului al XIX-lea având contribuţii importante în fizică, psihologie, şi
fiziologie.
Helmholtz a respins ideea că forţele vitale ale energiei misterioase influenţează procesele
fizice sau psihice. El considera că toate modificările survenite în organism pot fi explicate prin
intermediul legilor fizice. Demonstrează că o simplă contracţie a muşchilor poate genera o
creştere subtilă a temperaturii, energia totală pe o anumită perioadă de timp fiind legată de modul
în care organismul metabolizează mâncarea. Helmholtz considera că legea conservării energiei
se aplică organismelor vii la fel ca şi fenomenelor fizice şi nu există aşa zise energii necunoscute
care să activeze organismul uman. Psihologia, în viziunea lui Helmholtz avea bază în fiziologie
care, la rândul ei era fundamentată în fizică şi chimie.
Percepţia vizuală. Cea mai importantă lucrare a lui Helmholtz, Ghidul de optică fiziologică
reuneşte interesele sale pentru fizică, fiziologie şi psihologie. Se foloseşte de fizică şi fiziologie
pentru a descrie caracteristicile fizice ale luminii, lentilele cristaline, corneea, refracţia ochiului,

27
mecanismele de acomodare şi retina. Din punct de vedere psihologic tratează subiecte precum
iluziile, percepţia adâncimii şi vederea colorată.
Lucrarea abordează şi domeniul opticii, Helmholtz fiind inventatorul oftalmoscopului,
instrument ce făcea posibilă examinarea retinei. În cadrul teoriei oftalmoscopului, Helmholtz
descrie fenomenul prin care lumina care ajunge la retină este atât absorbită cât şi reflectată. Cu
ajutorul instrumentului inventat de el s-au văzut pentru prima dată imagini şi detalii anatomice
ale retinei.
Abordarea empirică a lui Helmholtz în studiul percepţiei a fost prezentată într-un articol
publicat în 1894 numit „Originea şi interpretarea corectă a impresiei simţurilor noastre”. Un
copil aude în mod repetat sunete asociate cu nume ale obiectelor din mediul înconjurător. În
urma acestor repetări se stabilesc legături puternice între sunete (cuvinte) şi obiecte făcând
posibile descrieri din ce în ce mai fine. Helmholtz spunea că, în timp devenim capabili să
desluşim cele mai subtile şi cele mai variate gânduri sau sentimente. Helmholtz a insistat asupra
conceptului de „deducţie inconştientă” în percepţie. În opinia lui astfel de concepte se
construiesc prin intermediul acţiunii repetate de stimulare. Teoria lui Helmholtz este valabilă şi
astăzi cu variate aplicaţii în cadrul testelor psihologice.
Vederea cromatică. Una dintre primele teorii naturaliste asupra culorilor a fost elaborată
de Aristotel în opinia căruia toate culorile rezultă dintr-un amestec de lumină şi întuneric.
Teoriile moderne asupra culorilor au fost dezvoltate de către Isaac Newton (1642/1727) ale cărui
lucrări de optică descriu proprietăţile luminii. Newton a evidenţiat fenomenul de dispersie a unui
fascicol de lumină la trecerea acestuia printr-o prismă. Totodată el a demonstrat că lumina albă
apare când culorile dispersate se recombină prin lentila convergentă. Demonstraţia lui Newton a
contrazis teoriile vremii care susţineau că lumina albă era pură şi nu avea nici o culoare. În timp
s-au descoperit lungimile de undă asociate diferitelor culori. Oameni de ştiinţă s-au întrebat care
este mecanismul ce stă la baza apariţiei culorilor. Răspunsul a venit din partea psihologului
Thomas Young (1773/1829) care a spus că toate culorile se produc prin variate combinaţii de
roşu, verde şi albastru (violet). El demonstrat existenţa a trei tipuri de structuri retiniene, fiecare
dintre ele fiind sensibilă la una dintre culorile primare. Culorile primare care intră în compoziţia
surselor de lumină sunt diferite de cele care intră în compoziţia pigmentului. Pentru pigment se
iau culorile roşu, galben şi albastru. În prima jumătate a secolului al XIX - lea, Helmholtz
realizase deja experimente asupra combinărilor de culori. El a fost în mod special interesat de
descoperirea numărului minim de culori primare din care se pot obţine toate culorile spectrului.
Pentru început el a contrazis teoria celor trei culori primare, optând pentru cinci: roşu, galben,
verde, albastru şi violet. Ulterior, Helmholtz acceptă teoria tricromatică a lui Young, teoria fiind
cunoscută sub numele de teoria Young-Helmholtz.
Acustica şi auzul. În lucrarea sa „Asupra senzaţiei undelor sonore” Helmholtz expune
teoria sa asupra auzului în încercarea de a identifica structurile fiziologice specializate în
perceperea înălţimii undelor sonore. El a presupus că fibrele din membrana urechii interne
vibrează la frecvenţe specifice în acord cu sursele externe, iar nervii specializaţi sunt activaţi de
fiecare înălţime diferită. Helmholtz a avansat şi teorii care vizau timbrul sau calitatea sunetului.
El spunea că o înălţime specifică, să zicem Do, sună diferit pe instrumente diferite datorită
armoniei sau a sunetelor secundare produse de caracteristicile structurale ale instrumentului.

Wilhelm Maximilian Wundt (1832-1920) este considerat „părintele” psihologiei


experimentale moderne. În anul 1879 înfiinţează la Universitatea din Leipzig primul laborator de
psihologie experimentală. La nivel conceptual şi metodologic disciplină fusese fundamentată de
către Weber, Fechner şi Helmholtz, lipsea însă o persoană cu viziune şi cunoştinţe în domeniu
care să străbată drumul sinuos al legalizării şi instituirii acestei noi discipline ca ştiinţă. Wundt a
avut viziunea, talentul, aptitudinile organizatorice şi entuziasmul necesare pentru a transforma
psihologia de până atunci într-o ştiinţă unanim acceptată şi recunoscută.

28
Două dintre cele mai importante cărţi ale sale se intitulează Contribuţie la o teorie a
percepţiei senzitive (1868) şi Studii asupra Psihologiei umane şi animale (1863). Apoi au urmat
volumele seriei clasice: Principii de psihologie fiziologică.
În 1879, Wundt a reuşise să pună bazele laboratorului de psihologie de la Leipzig. O
mare parte din echipamentul iniţial a fost procurat chiar de el însuşi. Până în decembrie 1879, se
realizaseră deja primele experimente şi într-un timp foarte scurt Wundt şi câţiva studenţi ai săi
deveniseră subiecţii acestor cercetări.
In 1881 Wundt a publicat primul număr al revistei Studii de psihologie. Imediat numele
i-a fost schimbat în Studii de filozofie pentru a nu se crea confuzie între aceasta şi o altă revistă
de parapsihologie care de asemenea purta numele de la Studii de psihologie. Revista lui Wundt
constituia suport pentru lucrările de cercetare desfăşurate în laboratorul de la Leipzig.
Şi-a dedicat ultimii ani din viaţă studiului psihologiei socioculturale, fiind autorul a zece
volume cuprinzând dezbateri pe teme de antropologie, psiholingvistică, psihologia
criminalisticii, psihologia religiei, personalitate şi psihologia socială.
În cartea sa Principii de psihologie fiziologică Wundt abordează problema evoluţiei
funcţiilor psihice. El considera că limitele inferioare ale funcţiilor psihice sunt evidenţiate prin
intermediul mişcărilor voluntare, demonstrând că mişcările voluntare, spre deosebire de reflexe
şi funcţii vegetative sunt variate pentru a se adapta diferitelor condiţiilor şi sunt conectate la
simţurile deja dezvoltate (Wundt 1910/1969, pag 28). În opinia lui originea proceselor psihice
este de fapt aceeaşi cu originea vieţii în sine.
O altă caracteristică a viziunii lui Wundt asupra filozofiei şi psihologiei este spectrul larg
al acesteia. Viziunea lărgită a lui Wundt în privinţa psihologiei a fost demonstrată de varietatea
de metode folosite în cercetările experimentale. Este adevărat că o importantă parte din studiile
de laborator pentru care este cunoscut, se bazează pe metoda introspecţiei; dar Wundt a fost
deschis în a recunoaşte şi a folosi şi alte metode, printre care se numără şi metoda observaţiei De
asemenea, el a recunoscut metodele istorice utilizate în arheologie şi geologie. În munca sa de
laborator, Wundt a pus mare accent pe măsurători precise şi pe validitatea rezultatelor.
Numele pe care Wundt l-a preferat pentru întreg sistemul era cel de voluntarism. El
specifică că voluntarismul nu este acelaşi lucru cu liberul arbitru. Wundt a clarificat acest lucru
în Etică (1892/1901) spunând: „pentru a putea fi liber, o acţiune trebuie să fie voluntară”. Nu
trebuie considerat însă că toate acţiunile noastre sunt libere, voinţa nu reprezintă o condiţie
suficientă pentru libertate. Psihologia voluntaristă pune accent pe cauzalitatea psihologică.
Wundt nu a exclus influenţa anumitor materiale subliminale sau existenţa unor cauze biologice
care influenţează luarea deciziilor. Într-un anume sens Wundt dă întâietate experienţei şi acelor
forţe care influenţează procesul decizional. În opinia lui, psihologia studiază acele experienţe şi
comportamente implicate în procesul de adaptare la mediu.
Cercetările desfăşurate de Wundt în laborator au fost limitate în funcţie de capacitatea
echipamentului existent la momentul respectiv. Scopurile laboratorului erau destul de modeste,
dar cercetarea ştiinţifică nu puteau fi compromisă.
Wundt a descoperit că stimularea simultană a nervilor adiacenţi are efecte mixte asupra
activităţii de reacţie. Aceasta poate avea efecte de excitaţie sau inhibiţie. Wundt a definit senzaţia
ca element al conştiinţei. În plus faţă de senzaţii există percepţii şi idei. El a notat că termenul
general percepţie se referă la combinările dintre impresia exterioară de simţuri (un obiect de o
anumită culoare şi formă poate fi numit măr). O idee, se referă în general la combinări care pot
veni din memorie sau din asocieri anterioare. Wundt a problematizat veridicitatea distincţiei între
idee şi percepţie. Asocierile şi apercepţiile sunt exemplifiate de distincţia între memoria
voluntară şi memoria involuntară. Wundt (1912/1973) spunea că în memoria involuntară,
cuvintele sunt „legate unele de altele prin simpla asociere. În conştiinţa copilului ele nu formează
un tot unitar”. Asocierile se realizează ca urmare a răspunsul imediat la anumiţi stimuli din
mediul înconjurător. O simplă serie de cuvinte cum ar fi şcoală, casă, grădină, a construi, pietre,
pământ, tare, moale, lung, a vedea, recoltă, ploaie, a se mişca, durere ilustrează exemple de
asocieri.
29
Teoria tridimensională a emoţiei. În plus faţă de problema conceptelor cognitive cum
ar fi senzaţia, percepţia, ideile, asocierile, apercepţiile, Wundt a fost interesat şi de emoţii.
considera că emoţiile nu trebuie neglijate în cercetarea ştiinţifică deoarece ele sunt implicate şi în
alte procese psihice cum ar fi memoria, imaginaţia, percepţia şi gândirea. Emoţiile sunt cuprinse
în cadrul proceselor psihice mai complexe, cum ar fi apercepţia. Cu ajutorul metodei
introspecţiei, Wundt a identificat 3 dimensiuni fundamentale ale emoţiilor: plăcere şi durere,
relaxare şi încordare, excitare şi linişte. Anumite senzaţii sunt rezultate ale unor emoţii specifice.
Rareori se întâmplă ca emoţiile să fie izolate, ele se combină şi formează un tot unitar. Deci, o
anumit senzaţie poate fi plăcută sau energizantă sau plăcută şi relaxantă. Sunt posibile diferite
combinări. Aşa numitele emoţii de bucurie sau speranţă reprezintă emoţii plăcute având un
anume conţinut cognitiv. Frica sau mânia pot reprezenta emoţii de încordare, neplăcute care au,
de asemenea, un anumit conţinut cognitiv.
Sub îndrumarea lui Wundt laboratorul a cunoscut o dezvoltare deosebită devenind model
pentru alte universităţi din lume.

30
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

STRUCTURALISMUL ŞI FUNCTIONALISMUL

Conţinuturi:

4.1. Structuralismul-Edward B. Tichener

4.2. Funcţionalismul şi rolul său în psihologie

Obiective:
1. Prezentarea structuralismului şi a contribuţiei sale în psihologie
2. Prezentarea funcţionalismului şi a contribuţiei sale în psihologie

Precerinţe:
Nu este cazul

Expunere:

4.1. Structuralismul

Edward Bradford Tichner (1867-1927) discipol al lui Wundt, a adus psihologia


experimentală ştiinţifică în Statele Unite. Prin urmare, există similitudini între psihologia lui
Wundt şi cea a lui Titchner, dar există şi anumite diferenţe.
După formarea laboratorului de psihologie experimentală la Leipzig, a existat o creştere
considerabilă a interesului pentru această nouă disciplină. În câţiva ani, existau deja noi cursuri,
laboratoare, şi programe doctorale atât în Europa cât şi în Statele Unite ale Americii.
Titchner şi-a denumit sistemul său teoretic structuralism. Asemănător altor sisteme,
structuralismul a îmbrăţişat o metodologie specifică, a elaborat definiţii şi a propus soluţii.
Titchner a evidenţiat legături între ştiinţele exacte şi psihologie. Dorinţa sa era de a conferi statul
de ştiinţă psihologiei pe modelul celorlalte ştiinţe.
Ştiinţa, conform părerii lui Titchner, are la bază experienţa. Fără experienţă nu există
cunoaştere. Ştiinţa caută permanent răspunsuri la trei întrebări: ce, cum şi când? Prima problemă
a psihologiei a fost să identifice elementele fundamentale ale experienţei, la fel cum prima
sarcină a ştiinţelor exacte a fost identificarea elementele bazale. Cea de-a doua sarcină este să
descrie modalităţile prin care se combină acele elemente.
Metodologia psihologică în viziunea lui Titichner, nu ar trebui să fie diferită faţă de
metodele utilizate de celelalte ştiinţe. Toate cercetările încep cu observarea fenomenelor
considerate obiect de studiu pentru o anumită ştiinţă. Pentru ca o observaţie să fie ştiinţifică, este
important ca aceasta să poată fi izolată, variată şi repetată. De exemplu, stimularea unui anumit
bloc receptor situat pe limbă cu o anumită substanţă, poate produce un răspuns specific. Poate că
subiectul declară că a simţit un gust dulce. Să presupunem că receptorul poate fi izolat, substanţa
poate fi variată şi răspunsul poate fi izolat iar stimulul poate fi repetat. Observaţia, în acest caz,
este o variantă a introspecţiei, dar în viziunea lui Titchner, nu trebuie ca aceasta să fie văzută ca
fiind total diferită de introspecţie.
De vreme ce metoda lui Titchner se limita la introspecţie, s-ar putea crede faptul că
psihologia în viziunea lui, avea un spectru limitat. Introspecţia a fost acuzată că arată în mod
superficial elementele minţii individuale şi că suntem prinşi într-un anume solipsism. Titchner
31
cunoştea această problemă şi a încercat să diversifice metodele folosite în studiul fenomenelor
psihice.
Titchner considera că psihologii trebuie să realizeze numeroase analogii. Deşi noi avem
acces direct doar la experienţa noastră, un anume tip de comportament (expresia de frică) la altă
persoană se poate interpreta în baza propriei noastre experienţe cu acel comportament. Viziunea
sa asupra spectrului psihologiei, era atunci mult mai largă decât ce ar putea deriva dintr-o
definiţie a sa a psihologiei ca experienţă umană dependentă de experienţele individului. În timp
ce sistemul lui Titchner evolua, el a devenit conştient de importanţa studiului diferitelor tipuri de
conştiinţe.
Titchner considera procesele mentale drept „ferestre” ale minţii. În primul rând, Titchner
a dorit să identifice elementele care stăteau la baza fiecărui simţ în parte. Deşi studiul simţurilor
a ocupat un loc central în sistemul lui Titchner, el şi-a îndreptat atenţia înspre alte două procese:
imaginile şi trăirile afective. Senzaţiile au fost privite ca elemente ale percepţiei, în vreme ce
imaginile ai fost privite ca elemente ale ideilor, amintirilor şi gândurilor. Afectele au fost tratate
ca procese elementare ale emoţiilor.
Pe lângă clasificarea şi identificarea elementelor constitutive simple, Titchner, considera
că e necesar ca psihologul să descopere atributele proceselor elementare. De exemplu, el
remarcase că toate senzaţiile au cel puţin patru atribute: calitate, intensitate, claritate, durată.
Calitatea este cea mai importantă proprietate a senzaţiilor- salitatea, dulceaţa, roşeaţa, etc.
Intensitatea se referă în mod simplu la faptul că senzaţia există cu o anume cantitate şi putere.
Claritatea se referă la gradul de distingere sau transparenţă a unei senzaţii. Durata se referă
desigur la un atribut temporal.Titchner de asemenea a considerat că acestor patru atribute li se
pot asocia şi imagini.
Sistemul lui Titchner punea accentul pe importanţa experimentelor de laborator şi pe o
metodologie riguroasă. Cursurile aveau întotdeauna o bază practică. În mod normal, el făcea o
demonstraţie de laborator aducând întotdeauna elemente de noutate. Le făcea studenţilor o scurtă
prezentare a experimentului şi le spunea care erau materialele necesare pentru acesta. În
continuare descria procedura pe care aveau să o utilizeze.
Titchner a fost interesat de problema atenţiei. A făcut distincţia între atenţia voluntară şi
involuntară. A numit atenţia involuntară primară şi pe cea voluntară secundară. Ambele
reprezintă tipuri de conştiinţa în stadii diferite de dezvoltare.
Atenţia primară conform lui Titchner (1915) este „o atenţie pe care o oferim
necondiţionat şi nu o putem opri” (pag 268). Este declanşată de stimuli puternici, noi, spontani
deci atributul intensităţii este suficient pentru a o activa.
Atenţia secundară presupune concentrarea asupra unui obiect care nu ar atrage atenţia în
mod normal. Astfel el considera ca „atenţia secundară este atenţia în condiţii dificile, în faţa
concurenţilor, atenţie fără distragere” (pag 272). Deci, atenţia secundară se asociază cu un grad
mult mai mare de dezvoltare. Copilul este capabil de atenţie involuntară în mod curent, dar nu şi
de cea voluntară.
Titchner considera că înainte de cercetarea lui Hermann Ebbinghaus, studiul
experimental asupra asocierilor a fost confundat datorită unor interpretări eronate date anterior.
În viziunea lui Titchner, doar simpla analiză a asocierilor fără a înţelege întreg procesul este
nerelevantă. De asemenea el a argumentat că şi cunoştinţa noastră în acest domeniu este limitată
până la momentul în care va fi posibilă cercetarea fiziologiei asocierilor.
Cea mai discutată teorie asupra naturii emoţiilor în vremea lui Titchner era una
paradoxală promovată de William James (1884) şi susţinută de Carl Lange (1884). Sub
denumirea de teoria James-Lange a emoţiei, era vorba despre dependenţa emoţiei de sistemul
vasomotor. Conform acestei teorii noi simţim emoţii cum ar fi frica, mânia, dragostea datorită
unor fenomene ce se petrec în organismul nostru (contracţii musculare, adrenalină, puls crescut,
etc. care se interpun între un proces mintal şi altul. Folosind un exemplu dat şi de James, vedem
un urs, fugim şi ne e frică. Experimentarea emoţiei este produsul fugii şi a multiplelor

32
evenimente care o acompaniază. Spunem despre această teorie că este paradoxală deoarece
contrazice ideea logică cum că vedem ursul, ne e frică şi abia după aceasta fugim.
Titchner considera că în anumite cazuri, instinctele sunt în mod automat legate de afecte,
poziţie pe care James a acceptat-o. Asemenea afecte apar în condiţii de mediu care se pot asocia
şi cu stări organice. Afectele se pot asocia şi cu amintiri sau imagini. Deci, conform lui Titchner,
producerea emoţiei poate avea mai multe cauze. Titchner (1915) spunea că sentimentul
„reprezintă ultimul nivel al dezvoltării mintale din punct de vedere afectiv, la fel cum gândirea
reprezintă nivelul cel mai înalt de dezvoltare ale zonei senzaţiilor şi imaginaţiei” (pag 499). Un
sentiment este mult mai complex decât o emoţie; include discriminare, o dimensiune critică,
premise diferite, etc. De exemplu, dacă patriotismul se numeşte sentiment, include emoţii dar şi
tensiuni. Care este relaţia dintre loialitate faţă de stat, naţiune şi umanitate? Ce reprezintă un
simbol? Deci, sentimentul implică emoţii dar este o manifestare mai complicată a dimensiunii
afective.
Titchner a identificat trei procese psihice elementare: senzaţia, imaginaţia şi
afectivitatea. Afectivitatea era iniţial privită ca fiind compusă din emoţii. Pe măsură ce teoria lui
Titchner se dezvoltă, relaţia dintre afect şi emoţie devine din ce în ce mai problematică. În
ultimii ani Titchner s-a depărtat de conceptul elementelor şi gândea în termeni de experienţă şi
dimensiune. Imaginile, senzaţiile, emoţiile nu sunt ultimele dimensiuni ale experienţei ci doar
elemente abstracte care se pot găsi doar prin disecţie sau discriminare.
Deşi sistemul său original nu rezistat, atitudinea sa ştiinţifică riguroasă a fost remarcată
de psihologi. Este de asemenea foarte interesant faptul că în ultimii ani Titchner începuse să
înţeleagă independenţa psihologiei de fiziologie. Aceasta se poate să fi determinat şi alţi
psihologi să aibă încredere în noua disciplină, psihologia.

4.2. Funcţionalismul şi rolul său în psihologie


Funcţionaliştii erau interesaţi atât de ştiinţă fundamentală cat şi de aplicaţiile acesteia în
viaţa reală. Funcţionalismul a luat naştere într-un context pluralist-pragmatic şi radical-empirist
de unde a rezultat o atitudine mai deschisă şi mai flexibilă în relaţia cu obiectul de studiu. A
prezentat mai multe probleme interesante ce afectau viata de zi cu zi a oamenilor: problemele
creşterii copiilor, educaţia, îmbătrânirea, mediul de lucru şi tulburările emoţionale.
Funcţionalismul nu a persistat ca o şcoala sau un sistem organizat de gândire, ci prin valorile şi
viziunile sale care au fost preluate de către şcolile ulterioare. Exista numeroase critici legitime
aduse funcţionalismului. Una dintre cele mai comune critici este aceea ca pare vag. Într-adevăr,
studentul obişnuit poate să citească despre funcţionalism şi apoi să întâlnească dificultăţi în a
exprima despre ce este vorba în aceasta şcoala. Problema ar putea fi aceea ca studentul se afla
prea aproape de funcţionalism ca să poată fi capabil să îl privească în ansamblu. Într-un sens
real, o mare parte din psihologia care s-a evidenţiat în secolul XX poate fi privita ca fiind
funcţionalistă.
O alta critica adusă funcţionalismului este aceea că este selectiv şi deseori inconsistent
sau chiar incoerent. Este adevărat ca funcţionalismul nu se realizează în cadrul unui sistem de
gândire îngust şi rigid. Libertatea care rezulta şi ambiguităţile inevitabile pot constitui surse ale
unor frustrări. Exemplele sunt abundente, dar am putea evidenţia ideea principala întorcându-ne
la abordarea funcţionalistă a libertăţii şi determinismului. Mulţi psihologi au luat poziţii limpezi
şi lipsite de ambiguitate faţă de această problemă. James credea cu putere intr-o forma limitata a
liberului arbitru, dar s-a gândit ca se cuvine că oamenii de ştiinţă să necesite operaţia legitimităţii
în ariile de investigare.
Funcţionalismul a fost de asemenea criticat pentru ignorarea unor probleme de baza şi
axarea exclusiv pe aplicaţii. Este adevărat că funcţionaliştii erau interesaţi de aplicaţii dar
valorificau de asemenea şi studiile de baza. Ceea ce ei respingeau era o psihologie bazata
exclusiv pe teorie. Accentul era pus de ei pe descoperirea unor fapte (ştiinţa de baza) si pe
înţelegerea a diferenţei pe care faptele o realizează (ştiinţa aplicata). Unii psihologi au lucrat în
33
tradiţia ştiinţei de baza în timp ce alţii erau liberi sa experimenteze problemele vieţii de zi cu zi.
în urma realizărilor lui William James, G. Stanley Hall, şi funcţionaliştilor din Chicago şi
Columbia, a existat o explozie virtuala a interesului pentru psihologia aplicata.
Cea mai importanta persoana din trecutul istoric al funcţionalismului este psihologul şi filozoful
american William James.

William James (1842-1910) a pornit de la sensibilitatea sa faţă de oameni şi problemele


lor. Ceea ce a rezultat a fost o filozofie validă doar în aparenţă, o filozofie unică prin deschiderea
faţă de schimbare şi prin dorinţa de a experimenta noi metode. Aceasta era o filozofie bine
integrată în specificul gândirii americane nefiind nici pesimistă, nici optimistă ci în mare măsură
practică.
James a definit psihologia ca ştiinţa vieţii psihice. Aşadar, pentru James, psihologia era
studiul proceselor mentale, dar asemenea procese introduc psihologul în dimensiuni behaviorale,
psihologice şi culturale. James credea că o mare parte a vieţii omeneşti este inteligibilă doar în
termeni de analiză a obiceiurilor care au fost dobândite prin învăţare şi educaţie. A pus accentul
pe baza fiziologica a obiceiurilor prin evidenţierea faptului ca stimularea pare să urmeze calea
rezistenţei minime a ţesutului viu. Majoritatea dintre noi trăiesc urmărind tipare în domeniul
vestimentaţiei, al modalităţilor de salut, scopul de a obţine şi a desfăşura o slujbă. James susţinea
că psihologii abandonează metoda empirica atunci când încearcă să disece viaţa psihică în simple
senzaţii. Motivul acestei controverse este acela că în experienţa noastră normală nu avem
senzaţii simple. Altă caracteristica a fluxului gândirii este aceea că gândurile se află într-o
continuă schimbare. Era convins că starea noastră mentală se află întotdeauna în desfăşurare prin
urmare o stare actuală nu este identică cu precedenta. A treia caracteristică a gândirii umane este
aceea că transmite un înţeles, cu alte cuvinte este cognitiva. Termenul “cognitiv” derivă din
latinescul “cognoscere”, care înseamnă a cunoaşte sau a lua la cunoştiinţă. Conform lui James,
selectivitatea, discriminarea, alegerea şi interesele schimbătoare sunt în starea lor naturala. James
credea ca selectivitatea este bazata pe natura şi caracteristicile stimulului, estetica şi valorile
personale.
Pentru James, termenul “sine” reprezinta totalitatea lucrurilor care ne apartin: prieteni,
copii, casa, haine, animale de casa, reputatie, memorie, perceptie, şi o structura fizica. A
identificat trei constituenti ai eului: eul material, eul social, şi eul spiritual.
James considera că existau anumite tensiuni şi rivalităţi de observat în rândul eu-rilor de
asemenea existau tensiuni şi în radul eu-rilor potenţiale sau al eu-rilor ideale. James a demonstrat
ca respectul fata de sine este o funcţie a raportului dintre succesul şi dorinţele noastre după cum
urmează:
Succes
Respectul fata de sine=_________
Pretenţii

James a evidenţiat faptul că cele mai mari dificultăţi sunt depăşite prin ajustarea
aşteptărilor la un nivel mai scăzut. Ne simţim uneori uşuraţi atunci când spunem că nu trebuie să
fim cei mai buni într-o anumită activitate sau atunci când realizăm că putem pur şi simplu să
renunţăm la o anumită activitate. James a atras atenţia spre diferite aşteptări asociate cu diferite
euri. Eul material îşi poate găsi mulţumirea în bogăţie, eul social o poate găsi în recunoaştere, iar
eul spiritual îşi poate găsi recunoaşterea în puritatea sau superioritate morală.
James a urmărit de asemenea şi caracterul schimbător al instinctelor. Spre exemplu,
instinctul de a urmări scade după o perioadă scurtă, dar critică de timp. El credea că principiul
schimbării este important în viaţa animalelor şi a oamenilor. Un instinct este util doar pentru a
scurta perioada. James vedea instinctele ca fiind foarte importante în dezvoltarea timpurie şi mai
puţin importante în dezvoltarea târzie. Considera instinctive comportamentele precum suptul,
muscatul, strânsul, plânsul, imitatul şi anumite temeri.

34
Având în vedere studiul memoriei, James a început prin a evidenţia distincţia între
memoria primară şi memoria secundară. Memoria primară, conform lui James, este memoria
trecutului imediat, sau memoria evenimentelor care au trecut de curând în conştiinţa. Considera
că există o strânsă legătură între memoria primară şi imaginile întipărite în memorie după contact
– un subiect de interes considerabil în cercetarea perceptivă. Memoria secundară, pentru James,
era memoria corespunzătoare. A definit-o ca fiind cunoaşterea evenimentelor anterioare care nu
fac parte curentă din gândire sau atenţie. James susţinea că exersarea memoriei presupune două
lucruri: în primul rând, reţinerea unui obiect, şi în al doilea rând, demonstrarea reţinerii prin
amintire, reproducere sau evocare.
Sub conducerea lui James, graniţele metodologice şi conceptuale ale psihologiei s-au extins
foarte mult.

Hugo Munsterberg (1863–1916) s-a remarcat prin studiul problemelor legate de


psihologia judiciară, criminalistică, psihologie economică şi organizaţională. Cartea lui
Munsterberg “In boxa martorilor” (1908) este clasică în psihologia criminalistică. Aceasta
explorează probleme legate de subiecte precum mărturiile, metode de interogare, sugestibilitatea
martorilor în tribunal şi detectarea minciunii. În privinţa ultimului subiect, Munsterberg era
conştient de relaţia dintre stimularea fiziologică şi procesele emoţionale. El credea ca procesele
asociate cu spunerea unei minciuni pot fi detectate prin măsurători fiziologice precum respiraţia
şi presiunea arterială. Munsterberg credea de asemenea că va sosi şi ziua în care experţii
psihologi vor fi chemaţi să depună mărturie, precum chimiştii, fizicienii şi alţi experţi. De
asemenea, el a anticipat posibilitatea că va exista un laborator psihologic care să funcţioneze
doar pe probleme juridice.
Lucrarea lui Munsterberg “Psihoterapia” (1909) cuprinde o discuţie despre cauzele
tulburărilor emoţionale, împreună cu o varietate de strategii de tratament şi cazuri date. În
strategiile de tratament, Munsterberg era împotriva unei abordări strict sistematice fiind de părere
că terapeutul trebuie să asocieze tratamentul la nevoile şi abilităţile speciale ale pacientului. Deşi
hipnoza a jucat un rol important în abordarea sa, era de acord şi cu alte tehnici.

Stanley Hall (1844-1924) a explorat fiecare zonă şi relaţie umană: genetica, copilăria,
adolescenţa, familia, educaţia, şi fenomenul religios. Hall nu a urmat un sistem strict psihologic
cu definiţii clare şi reţete metodologice rigide. Lucrările sale publicate şi programul experimental
pe care l-a susţinut aveau o calitate tematică deosebită. Discutând despre laboratorul
experimental al lui Hall s-a constatat că principalele subiecte investigate erau: vederea
binoculară, percepţia timpului, coordonarea acţiunilor dintre cele două jumătăţi ale corpului şi
relaţia dintre atenţia psihologică şi mişcarea musculară.
Viziunea lui Hall pentru psihologia experimentală a copilului a fost prezentată într-o
revistă cunoscută printr-un articol intitulat “Un institut al copiilor” (vezi Hall, 1910). În articol,
se susţineau campanii pentru instituţiile care realizau studii extinse despre copii. Cercetările lui
Hall despre copii au acoperit numeroase subiecte. El a depus un efort masiv şi susţinut pentru a
înţelege mintea şi comportamentul copilului.

James McKeen Cattell (1860-1944) este una dintre cele mai colorate şi controversate
figuri din istoria psihologiei. Şi-a croit drumul spre celebritate în această disciplină pe o rută
neobişnuită. Programul său de cercetare a eşuat, şi comparativ cu alţii, a publicat un număr
relativ mic de lucrări. Şi-a câştigat locul în istorie în primul rând prin abilităţile editoriale şi
administrative care aveau importante consecinţe benefice pentru psihologie şi ştiinţa. Pe
deasupra, prin eforturile sale editoriale, munca experimentală şi editorială a psihologilor a fost
adusă în centrul atenţiei oamenilor de ştiinţă şi publicului.
Programele de cercetare ale lui Cattell la Universităţile Columbia şi Pennsylvania se
concentrau mai ales pe dezvoltarea “testelor mentale”, termen pe care le-a conceput în 1890. în
vremea lui Cattell existau mari speranţe ca abilităţile mentale să poată fi măsurate şi astfel
35
asemenea măsurări ar putea avea consecinţe benefice pentru şcoli şi pentru industrie. Cattell,
urmându-l pe Galton, a măsurat asemenea variabile ca: timpul de reacţie, timpuri de reacţie
complexe, acuitatea vizuala, acuitatea auditivă, forţa de apucare, şi altele asemănătoare.
Mai târziu, Binet , folosind un set diferit de probe, a putut elabora teste cu eficienţă predictivă.
Deşi programul de cercetare al lui Cattell a eşuat, el a stabilit şi a dezvoltat laboratoare la
Universitatea Pennsylvania şi Columbia. De asemenea, la Columbia a ajutat la promovarea unuia
dintre cele mai active programe de doctorat în psihologie.
În 1894, Cattell şi-a început cariera ca editor, a fost o cariera care s-a întins pe durata a
jumătate de secol. Publicaţia “Ştiinţa” era privită în mod tipic ca fiind una dintre cele mai
importante periodice care furnizau informaţii despre cercetările oamenilor de ştiinţă din multe
domenii, inclusiv fizică, chimie, biologie, geologie şi psihologie.

Robert Sessions Woodworth (1869-1962) este privit în mod normal ca un funcţionalist. El a


preferat să se considere un psiholog experimentalist care caută să înţeleagă relaţiile efect-cauză
dintre experienţă şi comportament. Contribuţiile publicate ale lui Woodworth aduse psihologiei
au fost stabilite la 200 de lucrări şi 10 cărţi. Deşi a adus contribuţii substanţiale în multe domenii,
trei dintre acestea sunt de remarcat.
Conceptul de motivaţie la Woodworth s-a extins şi în tărâmul inconştientului astfel că el
l-a anticipat pe Freud în ideea că visele sunt rezultatul dorinţelor perseverente ( teoria sa se baza
de fundamente mai largi decât cele ale lui Freud). Aşadar, dorinţa din spatele unui vis, conform
lui Woodworth, nu trebuie să fie sexuala; mai degrabă trebuie să fie bazată pe o nevoie umana
puternică precum nevoia de a obţine ceva, de recunoaşterea, de securitate, s.a.m.d. Woodworth
şi-a denumit abordarea ca “psihologie dinamica”. Termenul “dinamic” se referă la importanţa
înţelegerii cauzelor comportamentului. Woodworth a presupus că aceste cauze nu sunt
întotdeauna reductibile la o simpla formula stimul-răspuns (S- R). El sublinia posibilitatea de a
înlocui cauzalitatea S-R cu relaţia: stimul – organism – răspuns(S – O – R).
O a treia contribuţie pe care Woodworth a adus-o psihologiei a fost realizată prin
intermediul cărţilor sale. Lucrarea sa introductiva intitulata “Psihologia”, publicata iniţial în
1921, a fost foarte folositoare pentru început, dar lucrarea sa care a avut cea mai mare influenţă
asupra psihologiei academice a fost “Psihologia experimentală” publicat pentru prima oara în
1938. Timp de mai bine de două decenii aceasta a servit drept o sursă standard de referinţă
pentru studenţii care se pregăteau pentru absolvirea universităţii şi nu numai.
În mod discutabil, cea mai semnificativă cercetare psihologica, în funcţie de impactul
durabil pe care l-a avut asupra instituţiilor publice, este măsurarea inteligenţei. Încercări
nereuşite în realizarea testelor cu scopul măsurării inteligenţei au fost făcute înaintea lui Alfred
Binet de către Galton şi Cattell. La scurt timp după 1901, psihologul experimental francez,
Alfred Binet, şi-a făcut publică intenţia de a descoperi o modalitate de a măsura inteligenţa prin
intermediul unor teste speciale. După numeroase eşecuri, Binet şi colaboratorul său, Theodore
Simon, au construit o scală care este general privită ca fiind primul test de inteligenţă reuşit.
Alfred Binet (1857-1911), nu este asociat cu nici un sistem psihologic dominant, dar în
biografia sa scrisă de Wolf (1973), aceasta a afirmat că “el era de fapt total cucerit de
terminologia şi perspective funcţionalistă, de preocupări în legătură cu natura conştiinţei, şi de
nevoia studiilor comparative şi evolutive” (p. 4). Ca psiholog experimental, Binet avea interese
în foarte multe domenii. Pe lângă studiul inteligenţei, a realizat numeroase studii pe teme
precum: hipnoza, atenţia, creativitatea, grafologia şi mărturia martorilor oculari. După multe
încercări şi greşeli, Binet a încercat o abordare a măsurării inteligenţei care s-a departajat de cele
anterioare ale lui Galton şi Cattell. Conform lui Wolf (1973), Binet a realizat ca ar fi posibil să
descopere diferenţe mai mult în cadrul proceselor superioare decât în cadrul celor elementare.
Aşadar, în loc să studieze timpul simplu de reacţie, Binet a început să verifice memoria
numerelor, abilitatea de a rezolva probleme conceptuale sau spaţiale, şi testele proiective cu
desene. Binet a adunat de asemenea date normative despre tipuri de probleme pe care copii
reprezentativi pentru anumite vârste ar putea să le rezolve. Într-un final rezultatul a fost pe
36
măsura aşteptărilor: primul test utilizabil de inteligenta, publicat în 1905 şi revizuit în 1908, apoi
din nou în 1911. Scalele Binet – Simon, deşi la început ignorate sau chiar ridiculizate în Franţa,
au fost rapid traduse în alte limbi şi au fost privite ca o realizare majora.
Apoi, după reuşita victorioasă pe continentul european Lewis Terman (1877 – 1956) a
obţinut dreptul de a publica prima versiune americană a testului Binet – Simon pentru suma
totala de un dolar. Terman a tradus testul, a făcut adaptări şi l-a standardizat pe un grup mare de
copii americani. Prima adaptare a testului lui Binet-Simon a de către Terman a fost publicată în
1916 şi a fost numită Scala de Inteligenţă Stanford – Binet. Numele dat testului s-a bazat parţial
pe legătura lui Terman cu Universitatea Stanford. Ediţii ulterioare ale testului Stanford – Binet
au fost publicate în 1937 şi 1960. Alternative ale testului Stanford – Binet au apărut rapid şi
aveau deseori trăsături sau convenienţe speciale. Spre exemplu, în primul război mondial, un test
bazat pe hârtie şi creion destinat unei testări de grup şi cunoscut sub numele de Army Alpha a
fost realizat de către Robert M. Yerkes şi asociaţii săi ca modalitate de a acoperi sume mari ale
serviciului Personal.
Deşi funcţionalismul a ajutat la crearea unui climat favorabil dezvoltării psihologiei
aplicate, este o eroare să se facă o legătură foarte puternică între dezvoltarea intereselor
aplicabilităţii cu o anume şcoală psihologică. Odată cu pasul făcut de psihologie în secolul XX
vom asista la avântul luat de aceasta atât în cercetarea experimentala, în domeniul psihoterapiei
dar şi a psihologiei organizaţionale.

37