Tema 2.

Filosofia Greciei și Romei antice

Planul:
1. Particularităţile civilizaţiei în Grecia antică.
2. Filosofii ionici: Thales, Anaximandru, Anaximene, Heraclit.
3. Concepţiile filosofice ale lui Pytagora.
4. Filosofii atomoşti: Leucip, Democrit, Epicur.
5. Revoluția socratică în filosofie.
6. Filosofia lui Platon.
7. Locul și rolul lui Aristotel în istoria filosofiei.
8. Filosofia Romei antice.

Începuturile filosofiei grecești datează cu veacul VI î.Hr.

Poporul Greciei antice este făuritorul nu numai unei istorii fascinante a bătrânului continent, dar şi
creatorul unei civilizaţii şi culturii unice. Creaţiile culturale ale grecilor antici stau la baza culturii europene
şi universale vechi şi moderne.
Filosofia este „ştiinţa teoretică a principiilor şi cauzelor prime”.
Epoca antică este epoca în care religia populară, mitologică trece printr-o criză. Faţă de mitologie şi
cosmogoniile poieţilor, filosofia prezintă un progres: în locul mitului se instituie o cercetare raţională a
naturii. Filosofii din epoca respectivă se ocupă de cercetări ştiinţifice: matematică, fizică, astronomie, ei
voiau să facă ştiinţă. În această perioada ştiinţa nu este separată de filosofie. Reflecţiile filosofilor antici
cuprind idei fundamentale, generale pe care s-a clădit toată gândirea filosofică europeană ulterioară şi care
servesc şi astăzi ca bază întregii reflexii filosofice.
Toate filosofiile antice au fost îndreptate mai întâi universului, dar nu ca scop ci ca mijloc sau cale
pentru a afla principiul sau începutul (arche) al lumii, adică „primul punct de plecare datorită căruia un lucru
este, ia naştere şi poate fi cunoscut”.
Prin principiu vechii filosofi înțelegeau originea și esența comună tuturor lucrurilor existente. Potrivit
lor, toate lucrurile au provenit din unul și același izvor primordial. Principiul nu poate să provină din alt
element pentru că, în acest caz, n-ar mai fi el însușii originar. De aceea l-au conceput ca nenăscut și
nepieritor.
Filosofia antică greacă s-a născut din curiozitate, mirare. Chiar de la începuturi filosofia antică greacă
apare şi se dezvoltă într-un şir de şcoli:
1. Şcoala ioniană ( oraşele Milet şi Efes (Thales, Anaximandru, Anaximene, Heraclit));
2. Şc. Pytagoriană (Pytagora);
3. Eleaţii (oraşul Elea (Parmenide, Zenon, Pytagora);
4. Şc. atomistă (Leucip, Democrit, Epicur);
5. Şc. lui Socrate;
6. Academia lui Platon,
7. Liceul lui Aristotel
În cadrul filosofiei Greciei antice au existat 3 perioade: 1. preclasică; 2. clasică; 3. elinistă sau după o
altă clasificare: 1. presocratică; 2. socratică; 3. postsocratică.

2.1. Ionienii. Filosofia şcolii din Milet

Insula Ionia

Cetatea Miletului a fost leagănul culturii greceşti și era considerat oraș "podoabă" a Ioniei, puternic
centru comercial, piață unde se încrucișau drumurile negustorilor din Europa, Asia și Africa. Miletul era
centrul în care se făceau cunoscute și intrau în contact culturile celor 3 continente. Milesienii au transmis
grecilor nu numai artele şi filosofia, dar şi ştiinţele, astronomia, geometria, poemele homerice, moneda,
comerţul ş.a.
1
 Preocupările filosofilor milesieni au fost răspunsurile la întrebarea asupra principiului din ce este
făcută lumea, care este elementul primordial al lumii, de la care au luat naştere toate lucrurile. Primii filosofi
din Milet au fost – Thales, întemeietorul şcolii din Milet; Anaximandros, Anaximene. Milesienii marchează
naşterea gândirii ştiinţifice şi raţionale, deplasarea de la mit la raţiune. Ei căutau să explice nu numai lumea,
dar şi cum s-a născut ea; să descrie fenomenele şi să descopere originea lor fundamentală, astfel spiritul
omenesc se trezea, depășindu-și somnul mitic.
Filosofia lor se naşte din contemplarea sensorială a lumii şi din dorinţa de a afla o substanţă
primordială, principiul, arche al lumii, adică un Ceva din care se nasc şi în care pier toate lucrurile.
Thales – (624-546 î.Hr.) a fost un om extrem de capabil şi a activat într-o serie de domenii:
astronomie, geometrie, economie, politică etc. Era considerat unul din cei 7 înţelepţi ai Greciei antice. El
spunea următoarele: ”Dintre toate câte există, divinitatea este cea mai veche, căci ea este nenăscută. Cel
mai mare este spațiul, el cuprinde totul. Lucrul cel mai rapid este gândul, căci el aleargă peste tot. Lucrul
cel mai puternic este necesitatea, căci el stăpânește totul”. Conform spuselor lui Herodot, Thales a prezis
eclipsa de soare din 585 î.Hr.
Aristotel susţine că Thales, în ideile sale filosofice, ar fi plecat de la experienţele sale de viaţă. Alţi
interpreţi, dimpotrivă, susţin că învăţătura lui a fost preluată de la alte cultur, de exemplu cea egipteană.
După Thales elementul primordial al lumii este apa. „Totul provine din apă şi se reîntoarce în apă”.
Apa este cauza materială a tuturor lucrurilor, este izvorul tuturor lucrurilor, totul există datorită apei, totul se
transformă în apă, din ea derivă toate câte sunt, este deci origine și cauză a devenirii, rămânând aceeași apă.
Neavând început și nici sfârșit apa este substanța eternă și actuală a lumii. Nu este vorba de apa aceea sau
aceasta, de apa dulce sau de apa sărată, ci de apă ca apă. Ea este necreată și veșnică, ea rămâne aceeași. Apa
are capacitatea de a lua forma vasului, astfel i-au naştere toate lucrurile.
El încearcă să argumenteze că hrana viețuitoarelor este umedă și că însăși căldura se ivește și se
menține din apă, că semințele tuturor lucrurilor au natură umedă.
Thales a găsit un universal care este particular sau un particular căruia i-a dat valoarea universului. Apa
este fundament, punct de plecare și loc de revenire, de la care pleacă toate și la care revin toate.
Tot el afirmă că pământul pluteşte pe apă.
Thales este susţinătorul hilozoismului: susţine ideea că toată lumea obiectelor posedă viaţă, este
însufleţită.
Despre zei – spune că zeii sunt decorativi, nu sunt omniscienți, omniprezenți și nu mai fac nimic.
Atotputernic este principiul (apa), iar știutorul este omul.
Sufletul este nemuritor.

Anaximandros – susţine că elementul primordial al lumii este apeironul , o substanţă fără limite
(infinită), fără măsură ori definiţie, veşnică. Apeironul este un element care înconjoară nemărginit totul şi
din care se nasc toate cerurile şi toate lumile: pământul, aerul, focul şi apa. Apeironul „este atât principiu, cât
şi element” care „călăuzeşte toate lucrurile”. Cu toate acestea el nu nega rolul apei, susţinând că lumea vie,
inclusiv omul, provine din apă. Lucrurile sunt în permanentă mişcare şi ceea ce se naşte din infinit se
întoarce,cînd moare, în infinit. Anaximandros consideră că între toate lucrurile există un fel de echilibru
fundamental – contrariile cosmice: cald-rece, uscat-umed.
Anaximene – ca şi Anaximandros susţine, că principiul tuturor lucrurilor este infinitul, dar după el
elemntul primordial al lumii este aerul. Substanţele materiale provin din aer prin intermediul proceselor de
rarefiere şi condensare a aerului. După el „nu D-zeu a creat aerul, ci însăşi D-zeu este creat din aer”. Susţine
că pământul este plat şi atârnă în aer, că stelele „sunt împlântate ca nişte cuie în cristalin”, iar corpurile
cereşti se mişcă în jurul pământului „cum se învârteşte o pălărie în jurul capului nostru”. El explică
producerea cutremurelor referindu-se la alternarea pământului între uscăciune şi umezeală.
Heraclit din Efes – Heraclit consideră, că elementul primordial al lumii este focul, care
transformându-se permanent dă naştere lucrurilor. El concepe lumea ca un foc veşnic ce arde continuu,
uneori parcă este gata să se stingă, însă izbucneşte cu o forţă nouă. „Această lume n-a făurit-o nici vre-o
unul din zei, nici vre-unul din oameni. Ea a fost întotdeauna, este şi va fi un foc etern, care după măsuri se
aprinde şi după măsuri se stinge”.

2
 Heraclit susţine că lumea se dezvoltă prin cicluri. Conform opiniei lui, după 360 de generaţii, iar
fiecare generaţie trăieşte 30 de ani, adică după 10.800 ani solari, are loc o rotaţie nouă, un ciclu nou de
dezvoltare.
După el realitatea este în necontenită refacere, în permanentă mişcare, în veşnică devenire. Este o
greşeală să crezi că există lucruri, forme de existenţă permanente nesupuse schimbărilor. Nici despre un
lucru nu putem spune că „este, există”, deoarece cuvântul „este” exprimă permanenţă, trebuie să spunem
„lucrurile devin”. După el lucrurile sunt într-o perpetuă devenire, realitatea este o curgere veşnică, o noutate
veşnică.. De aici, maxima „Panta rea” – totul curge. „Nu ne putem scufunda de două ori în apele aceluiaşi
râu. Coborâm şi nu coborâm aceleaşi ape curgătoare, suntem şi nu suntem, intrăm în aceleaşi valuri şi nu
intrăm”. De fiecare dată peste noi vine un şuvoi nou. Sau altă maximă „Soarele este nou în fiecare zi”. De
aici el deduce relativitatea a tot ce există. În fond totul se naşte din opoziţie, din contrast, din luptă.
„Războiul este regele tuturor lucrurilor. Pe un ii îi face zei, pe alţii oameni, pe unii sclavi, pe alţii liberi ”. H.
primul vorbeşte despre lupta contrariilor, care duce la mişcare (bine-rău, urât-frumos, viaţă-moarte...) care au
loc simultan în toate procesele şi fenomenele. Existenţa simultană a contrariilor este una din condiţiile
esenţiale ale devenirii. Totul se naşte din opoziţie, din contrast, din luptă „războiul este tatăl tuturor
lucrurilor.” Heraclit este considerat panteist – D-zeu prezent în toate. El susţine că D-zeu este ziua, noaptea,
iarna, vara, războil, pacea, foamea şi saţul. Ideea centrală în gnoseologie este raportul dintre logosul
universal şi raţiunea individuală. El era convins că simţurile ne înşeală.
Heraclit a pus în discuţie problema gnoseologică, A vorbit despre rolul cunoaşterii sensoriale şi
raţionale. Vorbeşte despre adevărul concret. Totul depinde de viziunea omului, de aprecierile lui valorice.
Ex.: „P/u om aurul este ceva foarte preţios, iar măgarul preferă fânul în locul aurului.”
Heraclit despre filosofi și filosofie în calitate de iubire de înțelepciune: “mulţimea cunoştinţelor nu te
învaţă să ai minte”, ”înţelepciunea este un singur lucru: să ai capacitatea de a cunoaşte toate lucrurile prin
mijlocirea tuturor lucrurilor”; ”înţelepciunea înseamnă…. să te conformezi adevărului dând ascultare
naturii lucrurilor”; ”naturii lucrurilor îi place să rămână ascunsă”. Pentru el, filosofia nu înseamnă
dobândirea unor cunoştinţe exhaustive, în ordine enciclopedică, privitoare la lume. Este adevărat, filosoful
”trebuie să se informeze asupra unei sumedenii de lucruri” dar această operaţie intelectuală trebuie realizată
cu scopul de a afla natura ascunsă a lucrurilor, prin cercetarea acelei realităţi care se află pretutindeni şi
nicăieri, realitate ce explică şi întemeiază starea actuală a lumii. Această conformare la adevăr prin
ascultarea naturii (ascunse) a lucrurilor, este sarcina permanentă a filosofului care trebuie să se ostenească în
a arăta de ce lumea este aşa şi nu altfel.
Din răspunsurile propuse putem deduce despre caracterul critic al gândirii grecilor.

Filosofia ionienilor era una naivă, dar era prima încercare de a explica lumea căutându-i cauzele în ea
însăşi.

2. Concepţiile filosofice ale lui Pytagora

Pytagora – s-a născut în orașul Samos din Asia Mică, apoi s-a refugiat în sudul Italiei, unde
înfiinţaseșcoala sa filosofică care, era ca un fel de sectă religioasă, un gen de ordin călugăresc cu cicluri de
iniţiere, reguli şi norme de comportare dintre care se detaşează ca importanţă, ascultarea, tăcerea şi
supunerea. A intra în acest ordin constituia o adevărată performanţă. Documentele rămase vorbesc despre
examinarea prealabilă la care erau supuşi tinerii discipoli. Se spune că aceştia erau cercetaţi după fizionomie,
după firea şi caracterul lor, încercându-se să se stabilească însuşirile intelectuale după expresia şi trăsăturile
feţei, ca şi după ţinuta şi înfăţişarea corpului în întregime.

Ideile principale ale lui sunt: sufletul este nemuritor, el migrează în alte fiinţe vii, după anumite

intervale de timp, ceea ce înseamnă reîncarnarea sufletului. Sufletul trece în alte ființe și plante până ce
revine în om. Aceasta ține de practicile sale pământești. El emite ideea că ”Tot văzduhul este plin de suflete,

3
ce se cheamă diamoni sau eroi, care trimit oamenilor vise, semne de boală și sănătate”. Prin urmare, toate
fiinţele însufleţite sunt înrudite între ele.
El demonstra, că ştia cu exactitate în ce corp a existat sufletul lui cu 207 ani în urmă.
Alături de aceste idei privitoare la suflet, în mediile pitagoreice (printre ucenicii lui Pitagora) a apărut
şi concepţia sufletului-armonie. Astfel, ei susțineau, că sufletul este un fel de armonie, un acord al
tonalităţilor, căci, armonia este un amestec şi o potrivire între contrarii, la fel cum trupul este alcătuit din
contrarii. Dar, ”cu totul altceva este sufletul şi altceva corpul; sufletul este treaz şi atunci când corpul este
amorţit; el vede şi când acesta orb şi trăieşte şi când a murit”.
La fel el emite ideea despre existenţa a trei categorii de fiinţe dotate cu raţiune: zeii, oamenii şi
demonii. Despre sine credea că se aseamănă cu demonii.
După el elementul primordial al lumii sunt cifrele, numerele. Natura numărului nu suferă
„înşelăciune”. Pentru el numărul este atât materia, cât şi sensul cosmosului. Numărul este esenţa tuturor
lucrurilor. Cifrele sunt nişte entităţi spirituale, divine care implică simetrie şi armonie. Totul este o armonie
de finit şi infinit, de soţ şi fără-de-soţ, numărul cu soţ este – infinitul, cel cu soţ – finitul.. Lumea în
integritatea sa este număr şi armonie; numerele sunt modele ale lucrurilor, modele pe care lucrurile le imită,
fără ca ele să fie separate de copia lor,. El descrie cifrele în felul următor: 1 – este un început pozitiv, de gen
masculin; are caracter sacru, cuprinde opoziţia infinitului şi finitului, care este opoziţia fundamentală a
Universului; din amestecul finitului şi infinitului s-au născut toate numerele, care este esnţa tuturor
lucrurilor; 2 – un început negativ de gen feminin; 3 – are un caracter sacru, conţine în sine începutul,
mijlocul şi sfârşitul tuturor lucrurilor; 10 – este considerată perfectă, divină, sfântă, simbolizează
perfecţiunea, desăvârşirea, are o putere deosebită; ea este începutul şi călăuza vieţii divine şi omeneşti.
Cosmosul este finit, ordonat şi armonios, trăsături generate de cifrele, ori cifrele au contribuit la apariţia
lumii. El a studiat manifestarea acestor însuşiri în diferite domenii inclusiv în muzică, fapt ce i-a permis să
susţină ideea despre muzica stelelor.
Despre filosofia lui Pytagora se afirmă că ar fi un pas înainte în comparaţie cu şcoala ionienilor,
deoarece începutul, arhele este de esenţă spirituală.
Pytagorienii şi-au expus concepţiile cu privire la armonia contrariilor, contrariul principal este
constituit din limitat şi nelimitat, de aici îşi au începutul alte contrarii par-impar, unicul-multul, repausul şi
mişcarea.
La fel ei lansează concepţia despre cosmos şi mişcarea planetelor, susţinând că în centrul cosmosului
se află un „focar ceresc” în jurul căruia se mişcă toate planetele. Astfel, pytagorienii pun bazele
heliocentrismului (Teoria Heliocentristă – Copernic în centrul sistemului planetar se află un focar -
Soarele).

4. Filosofii atomoşti: Leucip, Democrit, Epicur

Fondatorul atomismului grec ar fi fost Leucip, care a fondat o şcoală filosofică, avându-l ca elev pe
Democrit. Leucip susţine că existenţa în sine este imuabilă (neschimbătoare, permanent, constantă). După el
lumea este creată din atomi, care sunt nişte particule invizibile, imuabile (neschimbătoare), nelimitate şi care
nu posedă nici o calitate în afară de existenţă. Între atomi există spaţii goale. Atomii se deosebesc între ei.
Atomii mai fini au dat naştere planetelor şi bolţii cereşti, cei mai grei au format pământul, care se află în
centul Universului.
Democrit – discipolul lui Leucip. D. admite vidul, fără de care nu s-ar putea explica mişcarea. După el
tot ce este în lume, de la firul de iarbă la astre, de la stâncă la suflet este compus din atomi care sunt infiniţi
la număr. Ei nu sunt din apă, aer, foc sau pământ. Ei nu diferă unul de altul decât prin formă, ordine şi
poziţie. Atomii sunt veşnici, eterni, invizibili. Ei nu au început să fie, fiindcă din nimic nu vine nimic.
Atomii se mişcă în vid (în spaţiul gol), după legile mecanice, întâlnindu-se se ciocnesc şi formează
combinaţii, din care i-au naştere lucrurile. „Ca rezultat al acestei ciocniri într-un caz apărea apa, în altul
focul, alteori plante, altă dată un Om”. Calea pe care o parcurg atomii este prestabilită şi necesară. El neagă
întâmplarea, iar aceasta duce la negarea libertăţii.
Sufletul tot este alcătuit din atomi, dar atomii sufletului sunt sferici şi de aceea sunt mai mobili. D.
neagă nemurirea sufletului: odată cu moartea sufletului (un agregat de atomi) moare şi sufletul (tot un
4
agregat de atomi). El crede în destin (o forţă majoră, obiectivă) care dirijează cu întreg cosmosul. În limbaj
filosofic destinul capătă numele de necesitate (=ceva ce este şi nu poate să nu fie, este aşa şi nu altfel),
negând întâmplarea În plan social negarea întâmplării echivalează cu negarea libertăţii omului: tot ce i se
întâmplă omului este necesar, adică determinat de destin.
D. face deosebire între „cunoaşterea obscură” obţinută prin simţuri şi „cunoaşterea adevărată”, care
dacă ar fi dobândită, ar consta în cunoaşterea atomilor şi vidului.
În etică D. susţine că valoarea morală supremă este fericirea, care rezidă în buna dispoziţie, linişte,
calm şi veselia sufletului. D. susţine că frumuseţea trupului are ceva animalic, dacă este lipsită de spirit.

Un alt filosof-atomist care va activa aproape peste un secol după Democrit este Epicur. La Atena
fondează şcoala lui proprie care activează până la moartea sa.
După el lumea este constituită din atomi. Însă există o deosebire dintre atomii lui Democrit şi cei ai lui
Epicur.
La Epicur atomii sunt prea mici pentru a fi văzuţi. Pe lângă forma, ordinea şi poziţia atomilor lui
Democrit, atomii lui Epicur mai au şi greutate. Datorită greutăţii „ei cad ca ploaia de sus în jos”. Însă cu
toate că căderea lor este paralelă, trebuie de admis, că o dată cel puţin câţiva atomi au putut să se abată de
această mişcare ca printr-o declinare să se întâlnească cu alţi atomi şi să înceapă procesul de combinare
care explică devenirea lumii.
Doctrina filosofică a lui Epicur este constituită din logică, fizică şi morală.
Logica lui era simplă. Totul este cunoscut prin simţuri şi dacă avem idei generale despre lucruri acestea
sunt rămăşiţe ale impresiilor noastre anterioare. Nu este adevărat, în gândirea noastră, decât ceea ce se poate
fonda şi verifica printr-o percepţie. Adică în domeniul teoriei cunoaşteerii pune accentul pe organele de simţ
ale omului.
Este o logică senzualistă, simplistă. Separarea celor ce sunt fondate cu ajutorul simţurilor de ceea ce
este iluzoriu servesc ca introducere în doctrina sa etică şi asigură un mijloc pentru a scăpa de frica zeilor, sau
de tot ce poate să neliniştească, depăşind clipa prezentă pentru a ajunge la linişte – ataraxie – stare de linişte
sufletească absolută.
Fizica sa este şi ea în serviciul eticii. O considerare a naturii trebuie să înlăture pentru oameni frica de
zei şi superstiţii. Fizica lui urmează teza atomistă, materialistă a lui Democrit.
Etica lui are un caracter empirist. Plăcerea şi durerea sunt mobilele acţiunii nu numai pentru oameni ci
şi pentru animale. Fericire nu constă numai în fixarea unei plăceri stabile. Trebuie să alungăm tot ce ne
provoacă nelinişte, suferinţă. Omul trebuie să elimine suferinţele trecutului, ale amintirii, neliniştei
viitorului. El trebuie să trăiască cu prezentul Toate acestea el le poate face pe cale raţională, el dispune de
raţiune.
Fericirea raţională nu constă în plăceri vulgare sau în plăcerile momentului, ci într-o fericire
superioară, raţională, calmă, ataraxie.
„Când spunem că plăcerea este scopul unei vieţi fericite, nu trebuie să vorbim despre acele feluri de
plăceri care se găsesc în plăcerile dragostei sau în lux, în excesul meselor copioase. Această plăcere care
este centrul fericirii noastre nu constă în altceva decât în a avea spiritul lipsit de orice agitaţie şi corpul
lipsit de durere”.
Pentru Epicur etica are rolul activ şi puterea de a arăta teoretic calea fericirii raţionale. Trebuie să
căpătăm o independenţă totală faţă de lume Viaţa trebuie să fie simplă.
Sarcina filosofiei este de a-i ajuta pe oameni să fie fericiţi, care înseamnă seninătatea sufletului, pacea
lui. Neliniştea de moarte şi de zei trebuie eliminată. Teama de zei şi de moarte ne împiedică să fim fericiţi.
Moartea nu trebuie de temut dacă totul este compus din atomi, chiar şi sufletul (atomi mai fini, mai
luminoşi). Atâta vreme cât existăm noi nu există moarte, când vine moartea nu existăm noi. Atunci când ai
murit nu mai simţi nimic. De ce să te nelinişteşti atunci când eşti în viaţă, în loc să te bucuri de ea.
- Trebuie eliminată frica de zei – zeii nu se amestecă în treburile lumeşti.
- Trebuie eliminate şi amintirile trecutului, atunci când ele sunt dureroase. Toate acestea sunt condiţii
negative ale vieţii fericite.
- Trebuie urmate legile statului, pentru a nu suferi rigorile ei.
- De stat departe de viaţa publică, care nu aduce decât tulburări.
5
 - Contemplarea filosofică, înţelegerea naturii şi a omului aduce fericirea pozitivă.
Cu toate acestea doctrina epicureică este una egoistă, deoarece pune accent numai pe liniştea
individuală.
Doctrina lui Epicur a fost condamnată de către creştinism din motivul atacării contra zeilor şi egoismul
unei satisfacţii strict individuale.

5. Revoluția socratică în filosofie

Socrate – s-a născut la Atena în familia unui sculptor şi a unei moaşe. Nu dădea mare atenţie înfăţişării
lui exterioare şi nu se interesa de bunurile pământeşti. El era loial, sincer şi amabil, stăpânit de puternice
sentimente morale şi religioase, plin de spirit şi umor, totdeauna cu răspunsul gata, atunci când era nevoie.
Cu toate acestea a fost acuzat că „săvârşete nedreptăţi şi strică pe tineri, nesocoteşte pe zeii în care crede
poporul şi că se închină la alte zeităţi noi.”
Socrate nu a lăsat nimic scris, toate cunoştinţele ce le avem despre Socrate provin din dialogurile lui
Platon, care era profund influenţat de el, şi care i-a dezvoltat ideile. El a fost un maestru al artei folosirii
dialogului filosofic, el instruia cu ajutorul dialogului.
S. mută centrul de gravitate al cercetărilor filosofice din lumea externă în cea internă, de la cosmos la
om, mai de preţ decât natura, pentru el este omul. Despre S. se spune „că a coborât filosofia din ceruri pe
pământ”. Celebra maximă a lui Thales „Cunoaşte-te pe tine însuţi” devenise şi maxima lui Socrate. El era
interesat de problemele umane şi etice.
S. este interesat de esenţa omului, pe care o vede în sufletul acestuia, (nu neagă importanţa trupului,
dar pentru el omul se aseamănă cu alte lucruri şi numai sufletul îl face pe om să fie om).
El căuta să convingă fiecare om, că trebuie să privească în adâncul fiinţei sale, să caute virtutea şi
înţelepciunea, să se cerceteze pe sine, să afle ce ştie şi ce nu ştie, ce poate şi ce nu poate, precum şi ce trebuie
să facă. Sursa adevăratei ştiinţe este cunoaşterea de sine, iar necunoaşterea este izvorul tuturor relelor şi
viciilor.
O altă este problema virtuţii. La el virtutea este identică cu binele. A fi virtuos înseamnă a şti, căci
virtutea este ştiinţă. El susţine că: ” nimeni nu este rău de bună voie, nimeni nu face rău cu intenţie, ci numai
că nu se cunoaşte pe sine şi nu ştie ce vrea. Căci a şti ce vrei, înseamnă a cunoaşte binele şi a căuta să-l
realizezi. Realizarea binelui duce la fericirea personală. Ignoranţa este mama răului şi a păcatului”. S. este un
optimist şi raţionalist, deoarece era convins că toţi oamenii sunt prin natură educabili.
Principala metodă filosofică a lui S. este maeutica – (din limba greacă – arta de a moşi),arta de a pune
întrebări astfel, încât să poţi obţine de la persoana respectivă răspunsuri juste. Maeutica – este punerea la
îndoială a credinţelor pentru a stabili adevărurile. Maeutica este o abilitate deosebită de a întreţine un dialog
şi de a pune întrebări aşa încât să-l facă pe interlocutor să ajungă la nişte adevăruri pe care le posedă, dar nu
le conştientizează.
Metoda socratică ne învaţă două lucruri importante: Cum să ne eliberăm de falsul şi inautenticul din
noi înşine (ironia) şi cum să recunoaştem adevărul pentru a intra în posesia lui (inducţia şi definiţia). S. era
convins că adevărul se află ascuns în sufletul fiecăruia, dar majoritatea oamenilor nu ştiu să-l descopere. El
crede că trezirea, scoaterea la iveală a adevărului este doar o problemă de dibăcie.
Socrate nu a lăsat nimic scris, Tot ce cunoaștem despre acesta, cunoaștem din scrierile lui Platon și
Xenofon. Socrate considera că „Orice idee fixată scris moare”,
S. a trăit aşa cum a învăţat. Viaţa lui a fost una cu doctrina morală. Fiind condamnat la moarte, refuză
evadarea organizată de prietenii săi. El care toată viaţa învăţase pe discipolii săi să se supună legilor, cum
putea da la bătrâneţe exemplul rău şi nesupunere faţă de ele, fără să se facă de ruşine? El a preferat să bea
paharul cu cucută, dând astfel omenirii o pildă minunată de cetăţean care respectă legile ţării sale şi ştie să
moară cu seninătate, fiindcă toată viaţa îşi făcuse numai datoria.

6. Filosofia lui Platon

6
 Platon – discipolul lui Socrate şi profesorul lui Aristotel. S-a născut la Atena. O mare parte a filosofiei
lui este dezvoltarea doctrinei morale şi a temelor socratice. În linii generale scrierile lui P. pot fi împărţite în
3 grupe mari:
1. Prima – constă în dialogurile timpurii consacrate definirii unor aşa virtuţi şi calităţi ca: curajul
şi evlavia, dreptate, curaj şi milă etc.
2. Republica – cuprinde dezvoltarea unor importante doctrine platonice ca: teoria Formelor,
teoria cunoaşterii, explicarea sufletului omenesc şi a destinului acestuia.
3. – tratează probleme de diferită natură: probleme de logică şi o metodă a dialecticii, care indică
elucidarea relaţiilor dintre Idei şi Forme.
Teza esenţială a filosofiei lui P. constă în afirmarea realităţii unei lumi a ideilor care conţine esenţele,
modelele tuturor lucrurilor. Ideile nu au existenţă corporală, sunt veşnice, neschimbătoare în afara timpului
şi spaţiului. Ideile sunt tiparul lucrurile percepute cu ajutorul simţurilor. Lucrurile sunt nişte „umbre” ale
Ideilor. Ideile pot fi cunoscute prin intermediul intelectului.
1. Sus în tăriile cerului este lumea ideilor divine, imuabile, ce fiinţează independent de lucruri,
fiind primordiale ontologic în raport cu lucrurile. Lumea ideilor este deosebită de lumea lucrurilor.
2. În jurul nostru este lumea lucrurilor sensorial-perceptibile, în devenire, trecătoare. Lucrurile
sunt nişte copii a ideilor, sunt secundare şi inferioare lor.
3. Undeva jos, în adâncuri este situat nimicul sau materia în potenţie, substratul lucrurilor
sensoriale. Din anumite cauze ideile cad din lumea lor în Nimic, se întimează, se pătează, se încarcă de
materie şi vin în lumea lucrurilor, acestea fiind unitatea indisolubilă dintre idee şi materie; o specie de lucruri
coparticipă la exprimarea unei idei pe care n-o epuizează nicicând. Când lucrurile dispar, ideea ce a fost
întruchipată în ele se înalţă în lumea ideilor, iar substratul material cade în Nimic.
Platon afirmă că lucrurile co-participă la idei, ne-epuizându-le esenţa. Dincolo de lumea ideilor se
află Ideea Binelui Absolut – generatorul şi motorul a tot ce există. Lumea ideilor şi Nimicul pot fi cunoscute
cu ajutorul raţiunii, iar lumea lucrurilor este cunoscută prin simţuri şi este o cunoaştere imperfectă,
incompletă, iluzorie, cunoaşterea umbrelor (lucrul este umbra ideii).
În alegoria/mitul „Peşterii”, Pl. arată că peştera este lumea sensibilă, lumea noastră obişnuită,
prizonierii suntem noi. Lipsiţi de „lumina soarelui” nu cunoaştem decât aspectul superficial al lucrurilor,
aparenţele. Sensul lucrurilor constă în ideile, în esenţa lor. Prizonierul smuls din peşteră şi scos la lumina
soarelui, cunoaşterea lucrurilor adevărate, nu mai vrea să se întoarcă. El ştie că realitatea adevărată nu este
acea a umbrelor, dar acea care se descoperă cu ajutorul inteligenţei.
La cunoaşterea Ideilor ajungem prin câteva etape:
1. opinia. Erosul(=- sufletul) nu este întotdeauna gata pentru efortul cunoaşterii. Sufletul trebuie
pregătit, adus într-o stare extatică asemănătoare stării îndrăgostitului, să simţi cum îţi cresc aripi
pentru a te înălţa spre lumea ideilor – scopul adevăratei cunoaşteri.
2. Amintirea. Platon crede în nemurirea şi peregrinarea sufletului. Sufletul fiind nemuritor, ca şi
ideile pure, se află în lumea ideilor şi cunoaşte adevărul până la capăt. Ideile pure se văd fără rezerve, ca în
palmă. Când sufletul se întrupează (trupul este închisoarea sufletului) uită de cele văzute în lumea ideilor
Acest procedeu este numit de către Platon reamintire, este ca şi cum ne-am reaminti de sensul lucrurilor pe
care le-am cunoscut anterior, în altă viaţă sau „într-o călătorie cu zeii”. Reamintirea nu este memoria
obişnuită, este amintirea, intuiţia lumii inteligibile, a sensurilor esenţiale a lucrurilor.
3. Cunoştinţa logică, discursivă, prin noţiuni – etapa superioară. Pentru a percepe esenţele
lucrurilor, trebuie să trecem dincolo de noţiuni (deducţia, inducţia, analiza, sinteza), care are ca rezultat
obţinerea cunoştinţelor noi.
Omul cunoaşte Ideile datorită faptului că sufletul lui le-ar fi cunoscut cândva într-o existenţă anterioară
(sufletul este veşnic, până la intrarea în corpul omului el a călătorit în lumea Ideilor). Cunoaşterea intuitivă
este o „reamintire” a sensului lucrurilor. După Pl. metoda cunoaşterii Ideilor era cea dialectică – de la
noţiunile generale la cele particulare. Cunoaşterea raţională, dialectică formează ştiinţa adevărată.
Filosofii ajung la contemplarea esenţei lucrurilor şi a Ideii de Bine numai în măsura în care sufletul lor
se poate descătuşa de corp, care este piedică pentru suflet. Corpul menţine sufletul în lumea simţurilor, a
aparenţelor, îi limitează elanul către ştiinţă. Viaţa adevărată a filosofului constă în purificarea sufletului de
toate elementele străine aduse în corp.
7
 Despre suflet – După Pl. sufletul este nemuritor. El este simplu, iar corpul compus şi supus pieirii.
Sufletul a existat întotdeauna,. Sufletul întră în corp şi i-a parte la devenirea lucrurilor în lumea sensibilă, dar
niciodată nu se confundă cu corpul de care este legat. Corpul este marea piedică a sufletului. Sufletul este
închis în corp ca „stridia în scoica sa”.
Pl. distinge diferite regiuni ale sufletului, căruia îi corespund diferite virtuţi.
1. raţională – posedă înţelepciune
2. volitivă, afectivă (instinctele) - posedă curaj
3. sensoriale (cele inferioare), dorinţele legate de corp – posedă temperanţă.
Platon vorbeşte despre crearea unui Stat ideal. El aseamănă societatea cu un organism uman şi
trăsăturile psihologice ale individului se regăsesc în anumite grupuri sociale care reacţionează în diferite
situaţii de viaţă tot aşa cum reacţionează individul. După el Statul ideal în care fiecare pătură socială îşi
ocupă locul său în societate:
1. magistrii, regi, conducătorii – vor fi filosofi;
2. războinicii, ostaşii;
3. meseriaşii, meşteşugarii, agricultorii.
Organizarea Statului corespunde celor 3 regiuni ale sufletului:
1. magistraţii, regii - posedă sufletul raţional, care se află în cap – înţelepciunea.
2. războinicii,ostaşii - posedă sufletul volitiv, situat la nivelul diafragmei – curajul, el este gata
să lupte, să cucerească, să se angajeze pentru o cauză sau alta.
3. meseriaşii, meşteşugarii, agricultorii – posedă sufletul sensorial, la nivelul pântecului –
temperanţa, este sălaşul dorinţei.
Aceste 3 nivele formează o ierarhie, analogică locuitorilor cetăţii. Când fiecare din aceste virtuţi se
plasează acolo unde îi este locul atunci în Stat domneşte dreptatea, armonia.
Statul platonic este un stat ideal, nerealizabil. În conducerea statului trebuie să ne conducem de religie
şi legi.
Despre morală – după Pl. se înşeală cel ce crede că un succes obţinut prin mijloace nedemne poate
duce la rezultate bune. Alegând minciuna şi viclenia, sufletul alege boala. La fel e şi în Stat – statul se
îmbolnăveşte când politica lasă loc corupţiei, chiar dacă este folosită într-un scop bun.
Forma ideală de guvernare, după el, este monarhia în frunte cu un monarh înţelept, filosof în frunte.
Această idee a încercat să o traducă în viaţă.

7. Locul și rolul lui Aristotel în istoria filosofiei

Aristotel – este fiul medicului curţii macedonene.

Împreună cu Platon formează momentul cel mai înalt al filosofiei greceşti. Scrierile aristotelice
constituie o adevărată enciclopedie a cunoașterii antice, ordonată în funcție de principii metafizice riguroase
și având o logică internă solidă.
Viața lui Aristotel
De timpuriu rămâne orfan. La 18 ani vine la Atena, unde timp de 20 ani frecventează Academia
Platonică.
Mai târziu regele Filip II al Macedoniei îl va numi educatorul fiului său Alexandru.
Aristotel a fost nu numai un filosof, ci și un om de știință cu formație enciclopedică care, pe lângă
tratatele de filosofie, etică și artă, a scris și despre probleme punctuale de biologie (Despre mișcarea
viețuitoarelor, Despre reproducerea viețuitoarelor, Despre lungimea și scurtimea vieții etc.), de psihologie
(Despre somn, Despre vise, Despre memorie etc.), de fizică (Fizica, Despre cer, Despre generare și corupere
etc.) sau de geologie (Despre meteorologie).
Statutul privilegiat pe care Aristotel îl are încă din cultura antică derivă din faptul că el a adunat
laolaltă toate cunoștințele științifice și filosofice anterioare sub o concepție proprie, unitară, clădită pe
principii metafizice. De aceea, mulți cercetători au argumentat că odată cu el a apărut și ideea unei gândiri
sistematice în filosofie, care să adune sub o singură viziune întreaga realitate pe baza unui gând unic care
servește drept fir călăuzitor și principiu de cercetare metodică.

8
 Totodată, spre deosebire de majoritatea filosofilor de până atunci, care aveau scrieri preponderent
speculative, ce-și aveau izvorul în raportarea gândirii la ea însăși, Aristotel se dedică cercetării empirice,
ghidată la fiecare pas de concepția sa metafizică a cauzelor și principiilor. În fiecare viețuitoare pe care o
găsește, în fiecare constituție politică și în fiecare faptă omenească el caută un principiu, o regulă de bază sau
o cauză prin care să fie explicată toată multiplicitatea fenomenelor observabile.
În acest demers, el a fost favorizat și de influența politică pe care o avea.
La vârsta de 50 ani întemeiază la Atena o şcoală, numită Lyceul, în grădinile templului lui Appolo.
Numele de şcoală peripatetică vine de la faptul că învăţăturile se dădeau în timpul plimbărilor pe aleile
templului. Aristotel aici preda 2 feluri de cursuri: unul pentru toată lumea şi altul rezervat iniţiaţilor.
Ca maestru într-ale filosofiei și în calitate de educator al lui Alexandru cel Mare, el primea exemplare
de plante și animale din toată lumea civilizată, primea informații despre constituțiile tuturor statelor grecești
și străine, precum și informații privind obiceiurile și cutumele morale ale popoarelor cucerite de greci.
Un astfel de avantaj s-a întors însă cu repeziciune împotriva lui Aristotel, odată cu moartea lui
Alexandru cel Mare, atunci când el și operele sale au fost vânate. Fiind acuzat de necredinţă în zei, Aristotel
fuge din Atena să nu dea ocazia atenienilor să mai păcătuiască a doua oară contra filosofiei, aşa cum au
făcut-o când l-au condamnat la moarte pe Socrate.
Acesta este motivul pentru care toate scrierile sale publicate au pierit, păstrându-se doar acelea care au
reușit să fie ascunse în colțuri îndepărtate ale imperiului macedonean de către studenții săi. Așadar, toate
operele care ni s-au păstrat de la Aristotel sunt ceea ce azi am numi „notițe de curs”. Sunt adnotări personale
concise sau, în cel mai bun caz, notițe de uz didactic în cadrul propriei școli filosofice (Lyceum), care,
probabil, nu au fost scrise cu intenția explicită de a fi publicate. Cu alte cuvinte, ceea ce citim astăzi sub
numele de „Aristotel” sunt ceea ce am putea numi „jurnale de idei” ale filosofului sau „suporturi de curs”
scrise pentru a fi dezvoltate și explicitate pe cale orală.
Din această cauză, toate textele din Corpus aristotelicum au un caracter laconic, o densitate de idei
foarte mare și un aspect preponderent tehnic. Ele nu au fost scrise pentru a fi citite de publicul larg, ci erau
scrieri care circulau în interiorul Lyceum-ului, printre studenții deja inițiați într-ale filosofiei.
Cu toate că ni s-au păstrat foarte multe texte semnate cu numele „Aristotel”, mai bine de o treime
dintre acestea sunt considerate de lingviștii moderni a fi neautentice sau cel puțin îndoielnice. Cel mai
probabil ele au fost scrise de elevi de-ai lui Aristotel sau de filosofi mai târzii ce urmează linia de gândire
aristotelică. Nu mai puțin de șaisprezece scrieri sunt într-o astfel de situație.
Influenţa lui Aristotel asupra dezvoltării filosofiei şi ştiinţei este nemăsurabilă. Nu în zadar până în
sec.XVIII a fost numit „filosoful”.
Aristotel vede realitatea în lucruri existente de fapt, individuale. Susţine existenţa obiectivă a naturii, a
lumii lucrurilor, a obiectelor care au un substrat material şi sunt în continuă mişcare. El este un realist.
Înţelegerea lui a lucrurilor este naturalistă, ştiinţifică.
Aristotel este fondatorul logicii formale şi a elaborat metoda silogistică care studiază numai condiţiile
formale ale adevărului. El consideră Logica un fel de instrument general pentru studiu şi pentru dobândirea
cunoştinţelor din diverse domenii.
Aristotel precizează că filosofia nu s-a născut dintr-o nevoie oarecare a oamenilor, precum geometri
din necesitatea măsurării pământului, ci numai din pura plăcere de a şti, a cunoaşte.
Metafizica lui Aristotel constă în studiul cauzelor prime, cele mai generale ale substanţei individuale.
Pentru el nu există idei ca la Platon. A. caută care sunt cauzele prime ale devenirii a substanţei. El a introdus
o sumă de concepte ca: materia, forma, puterea şi actul.
Ştiinţa explică cauzele acestei deveniri, iar metafizica – cauzele ei prime, începând cu D-zeu, care este
numit de A. „primul motor”, care mişcă totul şi care gândeşte în el toate lucrurile, toată devenirea lor.
Există un mişcător etern, ce le mişcă pe toate, care până la urmă a fost identificat cu D-zeu.(Această idee a
fost preluată de scolastica medievală.) D-zeu este mişcătorul nemişcat,. este veşnic, imaterial, neschimbător,
perfect. El este binele suprem către care mişcă totul.
A. afirmă că „prima filosofie” este ştiinţa despre principiile, începuturile prime ale existenţei. Şi acest
început, după el, este divinitatea, D-zeu. Deci prima filozofie este ştiinţa despre D-zeu. (în greacă „teologie”)
şi filosofia este tot aceeaşi ca şi teologia. Această idee a fost preluată de către scolasticii medieval sec.XII-
XIII care i-au dat lui A. numele de învăţător.
9
 Orice lucru luat în sine are 2 aspecte: formă şi materie.
Materia este secundară, pasivă; este substratul nedeterminat al lucrurilor.
Forma este elementul primar, activ determinat;principiul ce face un lucru să fie ceea ce este el.
Forma nu are existenţă de sine stătător. Materia şi forma sunt inseparabile, dar fiecare cu rolul său.
Exemplu: masa de lemn – materia – lemnul; forma –structura care organizează lemnul ca masă.
În doctrina cauzelor – A. descrie natura realităţii precum şi cum au loc pe lume transformările
ordonate. Concepţia cauzelor ne explică de ce şi cum un lucru este aşa cum este.
Aristotel vorbeşte despre 4 cauze:
1. c.materială – materialul care compune lucrul;
2. c.formală – tiparul sau legea care îi determină dezvoltarea;
3. c.eficientă – agentul sau iniţiatorul procesului;
4. c.finală – scopul sau rezultatul.
Exemplul păpădiei: c.materială – seminţa; c. formală –tiparul de dezvoltare specific păpădiei;
c.eficientă –planta-mamă; c.finală – starea de desăvârşire a păpădiei.
În lucrarea sa „Despre suflet” A. defineşte „sufletul” ca o „entelechei” (act) al corpului. Omul este un
animal, dar un animal raţional. Sufletul are regiuni deosebite: interioară – cea vegetală (comună plantelor şi
animalelor), senzorială – rezervată animalelor; raţională – omului.
A. nu recunoaşte veşnicia sufletului. Afirmă, că dacă o fiinţă vie moare, este distrus şi sufletul,
deoarece el nu poate fi separat de corp.
Spiritul uman se naşte ca o tabula rasa în care se exprimă experienţa câştigată. Acest intelect este
pasiv. Dar există şi un intelect activ – care este nemuritor, veşnic şi este partea pe care o avem comună cu
zeii.
În cunoaştere pune accent pe percepţii şi senzaţii, de la general la particular. El este convins de
capacitatea raţiunii de a cunoaşte. Cunoaşterea are loc de la senzorial la raţional. El determină esenţa
cunoaşterii ştiinţifice care este posibilă numai prin intervenţia unor operaţii mentale – şi anime
argumentarea. Adevărul ştiinţei depinde de corectitudinea operaţiilor mentale. Forma perfectă a
argumentării este raţionamentul deductiv, în care adevărul concluziei se bazează pe adevărul premizelor.
Morala la A. face parte din politică, adică din ştiinţă, care se ocupă de trăirea oamenilor împreună.
Etica lui se ocupă de realităţi concrete.
Scopul eticii lui este fericirea individuală şi socială, care se obţine prin activităţi făcute raţional.

8. Filosofia Romei antice

Filosofia Romei antice este o filosofie epigonă , deoarece a îmbinat şi a prelucrat în linii generale
filosofia greacă şi ideile culturale ale popoarelor cucerite de Imperiul Roman.
Începând cu sec.II î.Hr. capătă răspândire largă 3 orientări principale ale gândirii filosofice romane:.
Astfel, atomismul epicurian a fost preluat de către Lucreţiu Carrus; stoicismul de – Seneca, Epictet, Marcus
Aurelius; scepticismul – Sextus Empiricus.
Totodată în sec. III î.Hr. Plotin întemeiază o nouă orientare filosofică – neoplatonismul, care a susţinut
că D-zeu creează lumea printr-o serie de emanaţii succesive (provenire, izvorâre).
În perioada indicată o deosebită răspândire capătă ideile mistice, sporesc dispoziţiile religioase,
înfloresc cultele mitologice ale diferitor popoare şi toate aceste fenomene îşi găsesc expresia în filosofie.
Titus Lucreţiu Carrus – filosof materialist roman, adept al epicureismului şi atomismului. L.C.
continuă şi dezvoltă teoria atomistă a lui Epicur. Concepţia sa filosofică şi-a expus-o în poemul „Despre
natura lucrurilor”. Lucrarea este alcătuită din 6 cărţi. 1 şi a 2 tratează teoria atomistă; a 3-a e consacrată
problemei moralităţii sufletului; a 4-a despre senzaţii şi gândire; a 5-a despre originea şi evoluţia lumii; a 6-a
despre diverse fenomene ale naturii.
Teoria atomistă – Toate lucrurile sunt alcătuite din părticele mici invizibile, materiale, inpenetrabile,
necreaţi nepieritori, imuabili numite atomi. Naşterea şi pierirea lucrurilor se explică prin asocierea şi
separarea atomilor. Atomii cad în vid sub impulsul greutăţii lor. Devierea lor de la verticală este posibilă şi
nu este provocată de vre-o cauză din afara atomului.
Problema moralităţii sufletului - de la dezvoltarea spontană a atomilor Lucreţiu deduce şi posibilitatea
libertăţii morale ale omului, sufletul omului fiind şi el compus din atomi.
10
 Despre originea şi evoluţia lumii – el se străduia să-i vindece pe oameni de frica zeilor şi a morţii prin
descrierea liniilor mari ale evoluţiei naturii, omului şi a culturii sale. Contemplarea naturii şi a morţii duce la
linişte, iar liniştea dă valorificare calmă vieţii.
Despre moarte – el zice următoarele:
● De ce să te temi de moarte, dacă viaţa a fost darnică cu tine şi plină de bucurii? Pleacă ca un oaspe
sătul de viaţă.
● Dar dacă viaţa îţi este o silă, de ce să-i adaogi vreme care se v-a scurge în zadar?.

● Tot lucrul-nnoit e prin altul./Tot ce vine piere cum piere tot ce a fost.

● Moartea este odihna mai lină ca somnul cel dulce.

● Moartea este singura veşnică-n lume.

L.C. a susţinut principiul dezvoltării progresiste a societăţii, considerând că motorul acesteia ar fi
„nevoia”.

Un alt reprezentant şi al filosofiei romane a fost Seneca. A fost reprezentantul stoicismului roman,
poet, om de stat şi educatorul împăratului Nero. Lucrările lui de bază sunt „Scrisori către Lucilius”, „Studiile
despre natură”, „Despre binefacere” ş.a.
Sarcina filosofiei o vede în a-l ajuta pe om să atingă idealul moral şi fericire..
El susţine că societatea împărţită în bogaţi şi săraci nu poate fi schimbată, de acea omul trebuie să se
împace cu starea existentă a lucrurilor.
Totul în lume este supus destinului, care guvernează cosmosul şi omul., constituie armonia lor.
Încercarea de a te împotrivi destinului, înseamnă să te împotriveşti armoniei cosmosului. Destinul capătă
statut de necesitate absolută, care nu lasă loc libertăţii.
„Destinele sunt stăpânele noastre şi durata vieţii noastre este curmată chiar din prima oră de după
naşterea noastră. Cauzele dau naştere efectelor lor; o înlănţuire perpetuă determină evenimentele
particulare, ca şi pe cele generale. Dacă trebuie să acceptăm totul cu curaj, este pentru că lucrurile nu sunt
cum ne închipuim noi, simple întâmplări, ci sunt rezultate. De mult au fost hotărâte toate durerile şi
bucuriile noastre.”
Deşi Seneca recunoaşte libertatea subiectului, dar libertatea lăuntrică – omul poate fi lipsit de voinţă,
dar nu şi de moarte; corpul este sclav, iar sufletul liber.
Despre bogăţie materială – nu trebuie să acumulăm bogăţii materiale, fiindcă forţele cheltuite la
acumulare4a lor trebuie înzecite la păstrarea lor; nici un bun nu bucură pe stăpânul lui dacă sufletul acestuia
nu este pregătit dinainte pentru pierderea lui; nici o pierdere nu este mai uşoară decât a unui lucru, pe care
odată pierdut nu-l mai poţi dori.
Despre comportament – Nu urca prea sus pe scara socială, că prea de sus vei cădea; Fiecare trebuie să
se comporte cu acel ce se află pe o treaptă mai jos ca el, tot aşa, după cum fiecare om doreşte să se poarte cu
el acei care se află cu o treaptă mai sus decât dânsul.
Propovăduia răbdarea, suferinţa şi smerenia pentru învingerea deşertăciunilor lumeşti.
Toate aceste idei ale lui Seneca au avut o influenţă puternică asupra scriitorilor creştini şi a celor din
sec.XVI-XVII.

Bubliografie:
• I.Humă, Introducere în filozofie. Iaşi, 1992.
• N.Bagdasar, B.Bogdan, Narly, Antologie filosofică (filosofi străini). Chiş., 1995.
• E.Puhă, Introducere în filosofie, Iaşi., 1993.
• Filozofie. Manual pentru licee. București: Ed.Didactică şi Pedagogică, 1991.
S.Roşca, Din istoria gândirii filosofice. Chişinău, 19a98.

11