b.

Dezvoltarea chimiei în Grecia

În Elada antică, cele mai vechi concepții filozofice despre lume s-au situat pe o poziție materialist-
dialectică. Filozofii greci au elaborat o serie de noțiuni, principii și chiar legi care au străbătut veacurile
până la noi. Dintre acestea amintim:
- Principiul unității conservării materiei
- Noțiuni de atomism
- Noțiunea de element
Filozofia materialistă și o dată cu ea și o serie de previziuni, științifice geniale ale grecilor au apărut
încă din secolul al VI-lea î.e.n, la marii gânditori ai școlii ionice, dintre care cei mai cunoscuți sunt:
Thales din Milet (din provincia Ionia), Anaximandru, Anaximene.
Astfel, Thales – întemeietorul școlii din Milet credea că totul izvorăște din apă și se transformă
în ea. În aceste sens el interpreta multe fapte observate ca de exemplu: plantele nu cresc fără apă,
care este de asemenea indispensabilă și animalelor, apa de mare dacă este expusă la soare formează
un depozit solid (se credea din această cauză că apa se transformă în materie pământească). Prin
evaporare se înțelegea transformarea apei în aer.
Anaximandru considera că principiul lumii este o anumită materie nedeterminată (numită
apeiron) din care au luat naștere toate lucrurile prin ciocnirea a două contrarii caldul și recele.
Anaximene, ultimul reprezentant al școlii din Milet considera că toate lucrurile provin dintr-
un principiu material, aerul ca rezultat al dilatării și condensării acestuia.
Heraclit din Efes, pe care Lenin l-a calificat drept unul dintre întemeietorii dialecticii considera
focul ca bază unică și principiu primordial al tuturor lucrurilor.
În toate aceste forme, uneori naive, de exprimare, exista un fond unic care astăzi se poate
traduce în termeni adecvați, fiind vorba despre principiul unității și conservării materiei.
Pe la mijlocul secolului al V-lea î.e.n, filozofia greacă intră într-o fază de dezvoltare mai
avansată. Un reprezentant al gândirii materialiste din acea vreme, Empedocle considera că la baza
tuturor fenomenelor naturii stau cele patru elemente materiale: focul, aerul, apa și pământul.
Materialiștii greci din secolul l V-lea ai încercat să rezolve și problema structurii materiei, a
caracterului particulei materiale, din care se compun toate lucrurile, a mișcării și a cauzelor ei. Leucip
este considerat inițiatorul atomismului în Grecia, iar elevul său Democrit a preluat toate principalele
elemente ale doctrinei sale. Acesta consideră ca ”atomii sunt diferite corpuri mici, care nu au calități,
iar vidul constituie un loc în care toate aceste corpuri, în cursul întregii eternități, fiind purtate în sus
sau în jos, fie că se împletesc într-un fel între ele, fie că se izbesc și sar la o parte, despărțindu-se ți
împreunându-se din nou în asemenea combinații și produc astfel și toate celelalte corpuri”. Leucip și
Democrit considerau atomii ca limită a divizibilității materiei. Astfel, dacă se divide un corp până la
ultima limită posibilă, trebuie să rămână ceva, căci dacă nu ar rămâne nimic, s-ar ajunge la concluzia
absurdă că din nimic se poate face ceva. Astfel, după părerea atomiștilor, atomii au o întindere și o
anumită greutate și toate proprietățile corpurilor pot și trebuie să fie explicate prin cantitatea,
mărimea, forma și situația reciprocă a atomilor care le compun. Merită să fie subliniată și afirmația lui
Democrit că mișcarea este inseparabil legată de materie – mișcarea atomilor existând veșnic.
Un adept al atomismului a fost strălucitul filozof grec Epicur, acesta a făcut deosebirea între
corpurile fizice și atomii care le formează. Atomii, după Epicur, au diferite forme, acesta avea încă de
pe atunci noțiunea vagă de greutate atomică și volum atomic.
Una dintre cele mai luminate figuri ale antichității romane, Titus Lucretius Carus a fost un
adept al atomismului. Acesta în lucrarea sa De rerum natura apar tendințe ateiste, acesta emite
părerea că știința poate înlocui religia. Acesta exprimă în versuri minunate concepțiile atomiste
împrumutate de la Epicur creația lumii cu ajutorul atomilor în veșnică mișcare.
 Unul dintre cei mai însemnați gânditori ai antichității a fost Aristotel, educatorul și prietenul
celui mai mare cuceritor din antichitate, Alexandru cel mare. Acesta considera că la baza întregii
existențe materiale se găsește materia primară, ea este veșnică, nu se poate naște din nimic și nu se
poate transforma în nimic, cantitatea ei în natură este invariabilă. Ea se caracterizează prin patru
calități fundamentale, percepute de simțurile noastre și anume: uscăciunea, umiditatea, căldura și
răceala. Combinând aceste principii sau calități, două câte două și considerând că ele intră în
compoziția materiei prime, Aristotel deducea cele patru ”elemente fundamentale„ (sau tipuri de
corpuri) enunțate de Empedocle. Astfel, dacă o substanță este rece și uscată, ea se prezintă sub o
formă asemănătoare cu pământul (solid), dacă este rece și umedă se prezintă sub forma apei (lichid),
dacă este rece și umedă se prezintă sub forma apei (lichid), dacă este caldă și umedă, sub forma aerului
(gaz) și dacă este caldă și uscată, sub forma focului. La prima vedere s-ar părea că schema aristotelică
reprezintă o construcție arbitrară a filozofiei naturii, nelegată de experiență sau de practică. Dar,
această concepție aristotelică reprezintă o generalizare firească și logică a faptelor, așa cum apăreau
în fața oamenilor antichității. În adevăr, în antichitate exista convingerea bazată pe experiență că
atribuind apei căldură, ea poate fi transformată în vapori, adică se obține ”aer”. Dând sării umezeală,
se poate obține ”apă” (soluție), sau încălzind cărbunele îl putem transforma în ”foc”. Filozofii antici se
preocupau numai de trăsăturile exterioare ale corpurilor.
Obiectul chimiei în această perioadă a chimiei consta în observarea și studierea calităților
exterioare ale corpurilor, cercetarea mijloacelor de schimbare a acestor calități în scopul satisfacerii
cerințelor meșteșugărești.

c. Alchimia alexandrină
Printre orașele care s-u ridicat în perioada elenistică un rol important îl joacă Alexandria. Dezvoltarea
legăturilor comerciale pe uscat și pe mare în vastul imperiu al lui Alexandru cel Mare, a favorizat
contactul între culturile diferitelor popoare antice. Alchimia egipteană, astrologia babiloniană,
filozofia chineză, indiană și greco-romană s-au contopit dând naștere unei culturi noi, cultura
alexandrină. În cele 400.000 de manuscrise care se găseau la un moment dat în biblioteca din
Alexandria, erau cuprinse toate cuceririle științei, practicii meșteșugărești, ale filozofiei și artei lumii
antice.
Bazată pe cuceririle practicii meșteșugărești ale lumii antice și pe tradițiile ”vechii alchimii”,
chimia, în această perioadă a pășit într-o nouă fază, ”alchimia alexandrină”. Vopsitoria, tăbăcitul
pieilor, prepararea cosmeticelor, țesutul, confecționarea obiectelor de sticlă cunosc o mare
dezvoltare.
Despre unele practici și rețete chimice ne vorbesc în amănunt două renumite papirusuri,
descoperite probabil în același mormânt în vecinătatea orașului Teba: papirusul de Leyden și papirusul
Stockholm. Primul conține circa 100 de rețete, un loc important îl ocupă descrierea metalelor, iar cel
de-al doilea peste 150 de rețete legate de coloranți și vopsit. În acestea papirusuri, apar de asemenea
date interesante privind arta falsificării metalelor prețioase (care cerea cunoștințe legate de
efectuarea operațiilor chimice), a pietrelor prețioase, a parfumurilor. Dat fiind că multe dintre aceste
manuscrise au fost distruse o dată cu întregul oraș, au rămas prea puține date veridice și sigure despre
perioada alchimiei alexandrine.
În general, concepțiile învățaților vremii se bazau pe miturile ”artei sacre” egiptene, pe unele
cunoștințe despre alchimia chineză și pe ideile aristotelice cu privire la transmutație. Scopul principal
al celor care practicau ”arta chimiei” se mărginea, în esență tot la obținerea aurului. Stilul puținelor
manuscrise rămase din acea epocă este ermetic, impregnat cu simbolistică mistico-mitologică și, în
general, cu totul confuz. Din acest punct de vedere nu se observă niciun progres în comparație cu
scrierile de la vechii preoți egipteni.
Zosimos din Panopolis a fost un autor care s-a bucurat de foarte multă autoritate printre alchimiștii
din timpul său. Acesta a scris 28 de cărți care tratează alchimia, din care nu au rămas decât unele
resturi. Epoca de la sfârșitul sec. IV și începutul sec. V a fost perioada cea mai înfloritoare a alchimiei,
la alexandrini. Operele lui Syneios, cunoscutul epitrop al lui Ptolemeu, sau ale lui Olympiodor, conțin
o mulțime de cunoștințe despre alchimie și magie. Academia din Alexandria a primit o grea lovitură în
secolul al IV-lea e.n. când fanaticii religioși au distrus câteva clădiri ale acesteia și au ars biblioteca.
După aceste eveniment mulți savanți s-au mutat din Alexandria la Djun-di-Sharpur (la sud de Iran),
unde în secolul al IV-lea e.n. s-a creat o academie de științe. Ambele academii au existat până în 639-
640, când au fost distruse definitiv de cuceritorii Iranului și Egiptului, arabii.