Tema .

FILOSOFIA ÎN GRECIA ANTICĂ

2. Perioada preclasică. Filosofia cosmologică
Din perioada când apar primele învăţături filosofice greceşti, informaţii s-au păstrat foarte
puţine, numai unele fragmente. Ele se referă la natură, la univers.
Primii filosofi au fost cosmologi, fizicieni, adică au fost preocupaţi de cercetarea naturii, a
cosmosului, a universului în general. Ei căutau răspuns la întrebările : ce este Universul,
de unde a apărut, din ce este constituit, ş.a. (gr. : de fizicus = natură)

a) Filosofia şcolii din Milet

Filosofia greacă (occidentală sau europeană) îşi are originea la sf. sec. VII î.e.n., luând
naştere la Milet. Prima învăţătură filosofică este şcoala din Milet cu reprezentanţii săi:
Thales, Anaximandru şi Anaximene.
_________________________________________________________

Miletul, aşezat pe ţărmul Asiei Mici al Mării Ioniene (astăzi în Turcia).

Ionia, patria lui Homer, este locul de răscruce dintre Orient şi Occident.
Cetatea Miletului a fost leagănul culturii greceşti, ca de altfel şi întreaga Ionie.
Ionienii, în special milesienii, au transmis grecilor nu numai artele şi filosofia, dar
şi ştiinţele, astronomia, geometria, poemele homerice, moneda, comerţul ş. a.
Primii filosofi din Milet au fost influenţaţi nu numai de cultura orientală şi tradiţia homerică,
ci şi de matematica Egiptului şi Babilonului, precum şi de ideile şi informaţiile recepţionate pe căile
comerciale ce străbăteau Ionia.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Pentru prima dată în învăţătura acestei şcoli, în mod conştient, este formulată prima problemă
filosofică şi anume : originea şi esenţa lumii.
Primii gânditori căutau să lămurească originea şi esenţa lumii reeşind din unitatea acesteia,
reprezentată printr-un principiu fundamental sub aspect de substanţă primordială a lumii
(deci din care a apărut totul).

Sustanţa – elementul constant şi neschimbător al lumii.

_____________________________________________________________________________________________________

Filosofia grecească ca atare începe cu un şir de noţiuni şi principii care pot

descrie de sinestătător realitatea. Unul dintre aceste principii este substanţa.
De fapt este prima noţiune filosofică folosită de greci.
Substanţa este considerată un substrat comun al tuturor lucrurilor şi fenomenelor,
care modificându-se aduce la apariţia şi dispariţia lucrurilor. Anume schimbările substanţei aduc la
transformările care au loc în realitate (în natură).
Aristotel – unul dintre marii filosofi greci, scria : „dintre toţi care s-au ocupat mai întâi de
filosofie, cei mai mulţi au fost încredinţaţi că principiile tuturor lucrurilor se află în cauzele materiale, de
unde există toate şi de unde provin mai întâi şi în ce sfârşit îşi găsesc pierirea. În vreme ce substanţa persistă în ciuda
schimbărilor suferite. Aceasta, spun ei, este elementul şi principiul tuturor lucrurilor. De aceea consideră că nimic nu se
naşte din nimic, nici nu piere, de vreme ce o asemenea substanţă rămâne veşnică. Întradevăr, trebuie să existe o anumită
substanţă, fie una singură, fie mai multe decât una singură, din care se nasc celelalte, în vreme ce ea rămâne eternă”.
(citat din cartea „Îndrumar în filosofie”).
4
Noţiunea de substanţă a făcut o revoluţie în filosofie (lat. – substanţia = esenţă). De ce?,
deoarece a devenit categoria fundamentală a cunoaşterii ştiinţifice, a reflectării
teoretice a concretului (abstract şi concret). Pentru prima dată această noţiune este folosită
de către primul filosof grec Thales, născut în Milet.

Thales – (625-545 î.e.n.) – este considerat întemeietorul şcolii din Milet. Cunoştinţele
noastre despre Thales se bazează pe diverse relatări ale altor filosofi,
deoarece nici una din scrierile sale nu a ajuns până la noi. Pe baza acestor relatări el pare să fi fost un om extrem
de capabil şi înzestrat într-o serie întreagă de domenii. Era considerat unul din cei 7 înţelepţi ai Greciei Antice.
Thales a fost astronom şi mare matematician. În astronomie fiind preocupat de cercetarea stelelor şi
aranjarea lor faţă de pământ. A dat denumirea constelaţiei Carului (Ursa mică), spune Eudem, subliniind
importanţa ei pentru navigaţia din timpul nopţii. Conform spuselor lui Herodot, el a prezis eclipsa de Soare din anul
585 î.e.n. (de la 28 mai). A descoperit că Luna este lipsită de lumină proprie şi că reflectă lumina Soarelui.
Tot Thales este acel care a introdus calendarul şi a determinat că anul are 365 de zile (12 luni a câte 30 zile,
plus 5 zile), ca la egipteni. Ar fi adus din Egipt în Grecia bazele geometriei.
Aristotel îl considera drept cel mai important dintre filosofii ionieni.
Cunoştinţele de geometrie i-au permis să asigure navigaţia corăbiilor şi să măsoare înălţimea unor piramide, după
umbrele acestora în anumite perioade ale zilei. A inventat ceasornicul hidraulic.
În istoria matematicii Thales este pomenit ca întemeietor al demonstraţiei geometrice, ca, de
exemplu, următoarele teze: a) diametrul împarte cercul în două părţi egale;
b) în triunghiul isoscel unghiurile de la bază sunt egale ş.a.
Sunt bine cunoscute şi aforismele lui Thales: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, – care este cel mai greu lucru
în viaţa omului şi „A da sfaturi altora”, – cel mai uşor lucru.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
* * * * * (Thales – fiul lui Examinus)

În viziunea lui Thales lumea este o unitate care a apărut dintr-o substanţă primordială, – care
este apa – elementul sau substratul întregii naturi. (apa = este ideea umezelei, tot ce apare în lume este
din umezeală).
El spunea că din apă totul apare şi în apă se descompune. Apa este o substanţă veşnică.
Afirmaţia lui era următoarea : sămânţa ce dă naştere animalelor, inclusiv omului, este lichidă;
seva ce hrăneşte plantele – de asemenea; întregul univers „se hrăneşte” cu ceva ce seamănă
vaporilor de apă, acesta fiind o fiinţă vie.
Concluzia lui Thales este exprimată laconic prin cuvintele „totul provine din apă şi se
reîntoarce în apă”, ceea ce constituie un rezultat al observării empirice, inductive (logice) a
faptelor naturale.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Aristotel scria că „Thales din Milet afirmă, că începutul tuturor lucrurilor este apa. Totul apare din apă
şi totul în apă se descompune”.
Thales caută şi cauza mişcării acestei substanţe, a schimbării lucrurilor şi înclina spre recunoaşterea unei
suflări, a unui suflet mişcător. (suflarea vântului care mişcă apa mării, sufletul magnetului care mişcă fierul, sunt
cauze particulare). Adevărata cauză generală a mişcării şi a scimbărilor în lume sunt zeii care există
peste tot. „Totul e plin de zeu” – spunea Thales.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Considera că pământul are formă de disc şi pluteşte pe apă ca o bucată de lemn (cu ajutorul
acestei teze el explica unele procese fizice, de exm., cutremurul de pământ ).
Dar apa nu este concepută de Thales numai ca fenomen fizic. Gânditorul afirmă ca apa are un
caracter divin, supranatural. La întrebarea : „Ce este divinul ?”
Thales răspunde: „Ceea ce nu are nici început şi nici sfârşit”. El consideră divinitatea drept raţiunea
Universului.
5
Deci, în afară de apă, la Thales mai există divinitatea ca o raţiune universală, care a
constituit lucrurile din acest principiu de bază. După Thales, existenţa lucrurilor depinde de
divinitate, căci ea este forţa motrice.
Cicero menţionează că Thales a spus primul : „Divinitatea este acea raţiune care le-a
plăzmuit pe toate din apă”.
 Importanţa filosofiei lui Thales constă în faptul că el primul a pus întrebarea: „Ce este totul ?
”, încercând să ofere o descriere şi o explicare raţională a lumii.

El stabileşte, pentru prima dată în gândirea greacă, raporturile dintre gândire şi existenţă, dintre
raţiune şi dezvoltare, ajungând la concluzia că raţiunea posedă capacitatea de a cunoaşte liber şi
fără nici un ajutor.
Un alt reprezentant al şcolii din Milet este Anaximandru (610-546 î.e.n.) A fost
discipolul şi succesorul lui Thales. Îmbina calităţi de astrolog, geolog, matematician şi medic.
__________________________________________________________________________
Anaximandru a fost preocupat de cercetări în diferite domenii: geografie, fizică, astronomie, biologie,
meteorologie şi istorie naturală. Rezultatele cercetărilor au fost descrise de autor în lucrarea „Despre
natură”, din care ne-a rămas doar un fragment, dar care, conform tuturor afirmaţiilor existente, era o operă foarte
amplă. Lui Anaximandru i se datorează invenţia ceasornicului solar. A întocmit cel dintâi o hartă geografică a lumii
cu apele şi Pământul, precum şi o sferă (glob), pentru a se orienta noaptea. A admis că stelele se învârtesc în jurul
Stelei Polare. („Înconjurul lumii”, „Despre stele”)
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

A studiat aceeaşi problemă – problema substanţei. Anaximandru presupunea că spaţiul

iniţial a fost umplut cu substanţă.
Dar, spre deosebire de Thales, el considera că substanţa primară nu poate fi apa şi nici un alt
element cunoscut, cum ar fi pământul, aerul, focul, etc., pentru că substanţa primară nu poate avea
nici o formă concretă. (MB) Ea trebuie să fie o materie care nu are forme, nu poate fi
văzută, dar numai gândită.
Anaximandru numeşte această substanţă – apeiron (din gr. = infinit, nedeterminat). Apeironul e o
substanţă fără limite, măsură ori definiţie, este veşnică şi se află în mişcare. Acesta iniţial a
fost fierbinte, cu timpul el s-a răcit şi din el au apărut cerurile şi toate lumile : pământul, aerul,
focul şi apa.
Explică lumea, pe care o numeşte apeiron (infinit), pornind de la separarea contrariilor (cald şi rece,
uscat şi umed). Orice naştere este separare a contrariilor; orice moarte este reunirea lor în infinit.
Astfel, din îmbinările – (uscat-umed) apare pământul, din (uscat-ferbinte) – focul, (umed-rece) –
apa, (umed-ferbinte) – aerul etc.

Pământul el şi-l închpuia ca un cilindru ridicat în centrul lumii, nesprijinit de nimic şi

este nemişcat, iar Soarele se mişcă în jurul Pământului. (idee geocentristă)

Deci, în concepţia abordată, lumea şi apariţia ei este explicată de pe poziţii materialiste. Pentru
Anaximandru zeii nu există.
Anaximandru nu nega rolul apei. La el întâlnim ideea că viaţa a apărut în apă. Cele dintâi
animale s-au născut în apă. După părerea lui, Omul ca o treaptă superioară a lumii vii, ar fi
provenit din lumea peştelui.

Ultimul reprezentant al şcolii din Milet a fost Anaximene (585-525 î.e.n.), discipol al lui
Anaximandru. Nici una dintre lucrările sale nu s-a păstrat. Gândirea sa fiind cunoscută
doar prin scrisorile lui Diogene Laerţius.

Corectează pe Anaximandru. Se întreabă : cum poate să apară lumea din ceea ce nu poate fi
văzut ?
Consideră că la originea lumii, în calitate de substanţă universală, a fost aerul. Aerul este sursa
întregii vieţi. De mişcarea aerului depinde existenţa lumii, dezvoltarea ei.
Aerul posedă anumite calităţi prin care se poate expica mecanismul apariţiei şi
dispariţiei lucrurilor (şi nicidecu apa sau apeironul).
 Aerul este o substanţă primordială care posedă două calităţi :

– rarefierea (dilatarea)
– condensarea

După părerea lui Anaximene, la condensarea aerului apar lucrurile solide, iar la dilatare –
lucrurile lichide şi gazoase.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Din aer apare totul şi tot ce există reprezintă o formă de comprimare a lui. Focul, norii, apa, pământul, pietrele şi
toate celelalte lucruri sunt în sine diverse stări ale aerului. Transformarea are loc datorită faptului că el se află în
veşnică mişcare. Dacă n-ar fi mişcarea, n-ar avea loc nici apariţia şi nici transformarea continuă a lumii.
Prin mişcarea aerului, filosoful explică şi diferite fenomene naturale. De exemplu, vântul este o mişcare a
aerului, care, condensându-se dă naştere norilor, apei. Grindina, zăpada se produc în urma îngeţării apei ce cade
din nori. Fulgerul este o rupere a norilor, însoţită de o lumină strălucitoare. Chiar şi zeii se nasc din aer şi nu invers.
Amaximene afirmă : „Nu Dumnezeu crează aerul, ci aerul îl crează pe Dumnezeu ”. Fiind infinit şi veşnic în mişcare, aerul
este socotit de către Anaximene o divinitate. Pentru Anaximene aerul este izvorul vieţii şi al fenomenelor
psihice.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Pentru acest filosof Pământul este plat ca o masă şi se sprijină pe aer, stelele fiind ca
nişte cuie bătute în sfera cerească care înglobează Pământul, iar corpurile cereşti se
mişcă în jurul pământului „aşa cum se învârteşte o pălărie în jurul capului nostru”.

Astfel, învăţătura şcolii din Milet are următoarele caracteristici :

1) este o îvăţătură filosofică naivă materialistă, deoarece în mod naiv
lămureşte originea şi esenţa lumii dintr-o substanţă materială

2) este o învăţătură filosofică monistă, deoarece se bazează pe un singur

principiu : a) – apa, b) – apeironul, c) – aerul

3) este o învăţătură filosofică hilozoistă, deoarece considerau că substanţa

primordială este însufleţită (toată lumea obiectelo posedă viaţă, e însufleţită)
(din gr. hyle = substanţă, zoe = viaţă)
(Filolaus, Arhitos, Eudoxis) 7
b) Filosofia lui Pytagora (Crotona, Acraganta, Heraclea, Metapont,
Regium, Sibaris, Tarent, Tauromenes)

P y t a g o r a – (cca. 580-500 î.e.n.) – a inaugurat o nouă direcţie în evoluţia

gândirii filosofice. Filosof, matematician, astronom.
A contribuit la apariţia şi dezvoltarea matematicii
Învăţătura lui Pytagora este o încercare de a aplica teoria numereor la realitate. După Pytagora,
principiul unic şi substratul (substanţa) lucrurilor sensibile este Numărul, care desemnează
armonia ce domneşte în relaţiile dintre lucruri.
Conform acestei învăţături Numărul este esenţa şi legea lumii sensibile. Pentru
Pytagora numărul este atât materia, cât şi sensul cosmosului.
_______________________________________________________________________
Filosoful încearcă să lămurească lumea în raport cantitativ, în comparaţie cu reprezentanţii şcolii din
Milet, care lămureau – calitativ.
Absolutizând noţiunea de cantitate şi rupând-o de lucrurile materiale, Pytagora a ajuns la concluzia că raporturile
cantitative sunt esenţa lucrurilor.
________________________________________________________________________________________________________
 La Pytagora toate numerele apar din numărul 1 (unu), 1+1, 2+1 etc. La el Unul este Unitatea.
Susţinea că par şi impar luate împreună produc Unitatea, iar această unitate produce Numărul, care
constituie izvorul tuturor lucrurilor.
După cum ne informează Aristotel, pytagoricienii atribuiau lucrurilor numere precise. De
exemplu :
3 (bărbatul)
- căsătoria era 5, pentru că 5 reprezintă suma lui : 2 (femeia)
- dreptatea era 9, deoarece 3 x 3 = 9 (este o egalitate)
- cifra 7 – era prilejul favorabil
Zece era cel mai desăvârşit număr, era un număr sacru, care era suma primelor patru numere
întregi : 1 + 2 + 3 + 4, – simbolizând desăvârşirea, perfecţiunea. La pythagoricieni acest
număr coincidea cu Universul. (Sistemul solar – din 10 sfere: Mercuriu, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Soarele, Luna,
Pământul, Calea-Lactee, Anti-Pământul)

La Pytagora unu reprezenta un punct, doi – o linie, trei – o suprafaţă (pătratul) şi

patru – un corp geometric (cubul). Figura perfectă de formă geometrică, se considera
cercul, sfera. Absolutizarea numerelor a dus la mistică.
Învăţătura lui Pytagora are un caracter mistic şi religios, în baza faptului că el divinizează numerele, dar
şi lumea.
Spiritul gândirii religioase pitagoreice poate fi ilustrat în mod elocvent prin următoarele exemple : *nu
mâncaţi fasole; *nu vă atingeţi de cocoşii albi; *nu vă uitaţi în oglindă având o lumină alături; *când vă
sculaţi din pat, faceţi aşternutul sul şi ştergeţi urma trupului; *nu lăsaţi rândunelele să stea sub acelaşi
acoperiş cu voi; *nu vă lăsaţi pradă veseliei nestăpânite, etc.
8
Un alt aspect al filosofiei lui Pytagora, este învăţătura despre suflet, bazată pe teoria
„metempsihozei”. Pytagora formulează concepţia despre nemurirea sufletului.
Pytagora credea că sufletul este nemuritor, este etern, veşnic şi el migrează în persoane şi alte
fiinţe vii, după anumite intervale de timp (chiar în animale şi în plante).
De aici se impun anumite concluzii. De exemplu : ucigând şi nimicind fiinţe vii, ne putem
ucide propria noastră speţă şi chiar pe foştii noştri prieteni şi rude.

Pytagora spunea că ştie în ce corp a existat sufletul lui cu 207 ani în urmă,
menţionând că el a căpătat sufletul lui Euphordos (figură legendară antică)

Pytagora afirma că există trei categorii de fiinţe dotate cu raţiune : zeii, oamenii şi demonii.
Despre sine spunea că se aseamănă cu demonii.
Conform învăţăturii lui Pytagora, cunoaşterea adevărată a lumii se datoreşte dragostei de
înţelepciune. (phylosophos)

Ideea progresistă a învăţăturii lui Pytagora este ideea legităţii lucrurilor din lume care poate fi
reprezentată prin intermediul calculului matematic.
Astfel, Pytagora, spre deosebire de filosofii din Milet, înaintează în calitate de principiu al
lumii unul abstract care poate fi numai gândit. Principiul lumii la Pytagora este numărul şi
raporturile numerice. (adică raportul dintre numere)
_________________________________________________________
* * * * *
Următoarea problemă care a fost abordată de filosofii Greciei antice este problema
mişcării.
Oamenii observau că tot ce există este în mişcare, este în devenire. Dar a observa mişcarea încă nu
înseamnă a cunoaşte care este natura şi care este mecanismul ei.
 În Grecia antică au existat două puncte de vedere asupra mişcării, asupra schimbării şi
devenirii.

1) Primul este punctul de vedere dinamic, susţinut de Heraclit, care spunea că natura
este în mişcare, în schimbare, veşnică transformare.
2) Al doilea este punctul de vedere static, susţinut de şcoala din Eleea, care spunea că realitatea
adevărată nu este mişcare, ea nu se schimbă.

În filosofie este foarte important noţiunea de mişcare, pentru că anume ea ne permite

să înţelegem de ce realitatea este tot timpul alta, de ce există cicluri în schimbare,
lucrurile apar şi dispar.
Primul care a gândit această problemă a fost Heraclit.

c) Heraclit din Efes ( Școala ionică )

H e r a c l i t – (cca. 540 – 480/470 î.e.n.) –

personalitate de o profundă gândire
filosofică. S-a născut în oraşul Efes din Asia Mică (azi Turcia), într-o familie de
aristocraţi. Provenea din neamul lui Androcle şi din al Kodrizilor (regi ai Aticii). Titlul de basileus (rege) l-a cedat fratelui său,
pentru a se consacra filosofiei. Opera lui „Despre natură”, din care s-au păstrat doar fragmente (circa 130), era cunoscută în
antichitate prin profunzimea gândirii şi obscuritatea (neclaritatea) expunerii (de aici şi porecla lui Heraclit – „obscurul”,
neînţelesul). (De exm. spunea: natura iubeşte să se ascundă. De ce?) Se spune că Socrate, citind lucrările lui, ar fi spus: „Ce-
am înţeles e colosal, iar ceea ce n-am înţeles cred că e tot aşa”. Câteva fragmente heraclitice: „Mulţimea cunoştinţelor nu te
învaţă să ai minte”; „înţelepciunea înseamnă... să te conformez adevărului, dând ascultare naturii lucrurilor”;
„naturii lucrurilor îi place să rămână ascunsă”. (ca elev la avut pe Kratil)
9
Diogene Laerţios ne relatează că Heraclit era extrem de arogant (sfidător, purtare obraznică) şi dispreţuitor şi că în cele
din urmă a ajuns un mizantrop*, care locuia prin munţi, hrănindu-se cu plante şi ierburi. (*mizantropie =
neăncredere în oameni, a urî societatea oamenilor, a se izola de lume).
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
* * * * * * *
Heraclit a elaborat o învăţătură filosofică despre natură monistă şi hilozoistă.

El susţinea că lumea n-a fost creată, ci a existat dintotdeauna.

Temele lui principale au fost fluxul, focul şi unitatea cosmică.

Ca şi filosofii din Milet, Heraclit socotea că toate fenomenele, obiectele naturii au apărut dintr-
o substanţă primară. Dar această substanţă primordială nu este nici apa, nici aerul, nici
apeironul – ci focul, care desemnează mişcarea. Din foc a provenit lumea în
ansamblu, toate lucrurile şi char sufletele.
Însă focul lui Heraclit nu este o substanţă obişnuită, focul nu-i substanţă, el este mişcare. În
viziunea sa, lumea şi tot ce există în lume, se află într-o veşnică (eternă) mişcare, schimbare şi
transformare. Devenirea este permanentă = maxima : „panta rey” („totul curge”) : ziua – devine
noapte, ceea ce este viu – moare, etc. – (Totul se schimbă, totul se scurge, nimic nu stă pe loc).
Heraclit spunea că Cosmosul este întotdeauna în schimbare, el nu este unul şi acelaşi. Acest Cosmos
nu l-a creat nici un zeu şi nici un om. Universul este un foc veşnic care pe măsură se aprinde
şi pe măsură se stinge. Anume în rezultatul acestei arderi, apar şi dispar lucrurile.
„Cosmosul – spunea el, – unul şi acelaşi pentru tot ce există, nu l-a creat
nici un zeu, şi nici un om. El a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic viu,
aprinzându-se şi stingându-se conform unor anumite legi”.

Astfel, Heraclit fondează o filosofie a mobilismului etern, este filosoful devenirii, al

schimbării neîncetate a tuturor lucrurilor.
 Am menţionat, că focul este o eternă mişcare. Dar mişcarea, ca esenţă a lumii, nu se petrece
haotic – spune Heraclit – ci este ordonată şi armonioasă, care ascultă de o lege
universală, numită Logos sau raţiune universală. Deci, după Heraclit, lumea este
guvernată de Logos.
Şi anume această lege, Logos nu este înţeleasă de majoritatea oamenilor.
Logosul este tot aşa de veşnic ca şi lumea necreată şi indestructibilă
„Deşi acest logos există etern, – scrie Heraclit, – oamenii nu-l înţeleg,
nici înainte de a auzi despre el, nici după ce au auzit.
Dar totul se petrece după acest logos şi ei asemenea ignoranţilor nu se
pot conduce de el în acţiunile sale”.
Logos = cuvânt, idee, raţiune, ordine

După Heraclit, există două tipuri de logos :

a) logosul obiectiv (universal) – care ne descrie starea de lucruri ce există în natură,

în realitate, care este independentă de noi şi anume
această stare de lucruri trebuie cunoscută, ea este adevărată;
b) logosul subiectiv (singular) – este descris de raţiunea umană, de intelectul sufletului.
Acesta poate să aibă cunoştinţe adevărate sau cunoştinţe false.
Fiecare din noi trebuie să tindă pentru a avea o corespondenţă între
cunoştinţele subiective şi logosul obiectiv.
Viaţa naturii constituie un neîntrerupt proces de mişcare. După Heraclit, mişcarea îşi
are izvorul în părţile contradictorii ale Universului. El spunea că izvorul mişcării este
lupta contrariilor. Orice lucru reprezintă în sine o unitate de părţi contrarii. „Ca unul şi acelaşi
lucru, coexistă în noi : viaţa şi moartea, veghea şi somnul, tinereţea şi bătrâneţea” –
spune Heraclit.
Orice lucru şi orice însuşire trece în contrariul lor. În fiecare lucru avem de a face cu două părţi
opuse : un da şi un nu (frigul – devine cald; caldul – frig; umedul – uscat, uscatul – umed,
iarnă-vară, zi-noapte, bine-rău, întreg şi neîntreg, existenţă şi non-existenţă, etc.).
Fiecare dintre contrarii trăieşte datorită existenţei contrariului său. Întrucât totul, schimbându-se
neîntrerupt, se înnoieşte, nu poţi intra de două ori în acelaşi râu curgător : a doua oară va curge
altă apă – spunea Heraclit.
Cratil spunea că „în apa unui râu nu poţi intra nici odată”
Părţile opuse ale lucrurilor (corpurilor) se află în două stări, – considera Heraclit :
1) prima este starea de armonie – care explică de ce lucrurile au existenţă
temporară, de ce are loc mişcarea ciclică.
Fără armonie, spune Heraclit, „splendidul cosmos ar fi o grămadă
de gunoi împrăştiată peste tot”.
2) a doua este starea de luptă – sau starea de dominaţie a unei părţi asupra altei părţi,
starea de distrugere şi nimicire a lucrurilor, starea de transformare a unui lucru în alt lucru.
Părţile se găsesc în etrenă luptă, deci şi în eternă transformare.
Anume lupta în sistemul lui Heraclit devine baza transformării, devenirii.
Războiul, – scrie Heraclit, – este tatăl (părintele), regele a tot ce există.
El sublinia că, dacă ar înceta conflictul, lumea ar înceta să existe.
Heraclit sublinia posibilitatea înrudirii contrariilor în diferite moduri. Privită dintr-un
punct de vedere, o cărare poate fi considerată un urcuş, din alt punct de vedere – un coborâş.
Apa sărată poate fi un rău pentru omenire, dar este bună pentru peşti.
________________________________________________________________
Mai mult ca atât, perechile de contrarii pot forma unităţi şi pluralităţi şi se pot uni cu alte perechi şi de alte
unităţi complexe. Uneori, el vorbeşte de totalitatea unificată, cum ar fi Dumnezeu, imanent (permanent) în toate lucrurile.
Heraclit susţinea că Dumnezeu este ziua şi noaptea, iarna şi vara, războiul şi pacea, foamea şi saţul. Cu alte
cuvinte, la Heraclit întâlnim primele idei panteiste* din istoria filosofiei.
[*Panteism – (din grec. Pan = „tot” şi theos = „zeu”). Potrivit acestei concepţii, Dumnezeu
e dizolvat în natură.]
 ______________________________________________________________________________

Heraclit spunea că sufletele sunt şi ele foc, că căldura din noi este focul, scânteia. Heraclit era
convins că somnul, trezia şi moartea sunt legate de gradul de înflăcărare a sufletului.

Heraclit a pus în discuţie şi problema gnosiologiei (teoria cunoaşterii). A vorbit despre rolul
cunoaşterii senzoriale şi cel al cunoaşterii raţionale.
În problema cunoaşterii, la bază Heraclit punea senzaţiile (simţurile). Însă el era
convins că simţurile sunt imperfecte, deseori ne înşală.
Cunoaşterea adevărată depinde numai de raţiune, a cărei formă superioară este
înţelepciunea. Numai gândirea aduce la înţelepciune. Char dacă ceva ar fi rămas ascuns luminii
percepute prin simţuri, acest ceva n-ar fi putut să se ascundă de lumina raţiunii.
( „cunoştinţa despre multe nu te învaţă înţelepciune” – spunea Heraclit. Înţelepciunea constă în a
cunoaşte natura şi a proceda conform legităţilor ei. )
11
Adevărul concret depinde de viziunea omului, de aprecierile lui valorice. Calitatea,
însuşirile obiectelor sunt relative. El aduce aşa exemple :
„Aurul pentru om e scump, e de mare preţ, însă măgarii preferă fânul şi nu aurul”. „Apa de mare este foarte curată şi
în acelaşi timp – foarte poluată. Ea este folositoare pentru peşti, iar pentu oameni este dăunătoare”. „Cea mai frumoasă
maimuţă este dezgustătoare în comparaţie cu genul uman”.

Heraclit este primul care pune problemele dialecticii, el a fost un dialectician.

____________________________________________________________________
Dialectica – este ştiinţa despre mişcare, dezvoltare şi legile acesteia :
a) legea luptei contrariilor
b) legea trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative
c) legea negării negaţiilor
------------------------------------------------------------------------------------------------------

Logosul (legea), adică dialectica, după spusele lui Heraclit, trebuie folosită în calitate de
metodologie la cercetarea naturii şi comportare.
El menţiona : „Noi acţionăm şi gândim potrivit participării noastre la intelectul divin
(logos). De aceea trebuie să ne conducem numaidecât de Logosul (intelectul) universal.

Heraclit a intrat în istoria filosofiei prin aceea că a pus bazele dialecticii.

Filosofia lui Heraclit a fost formulată de Hegel în următoarele teze :

1. fiinţa şi neantul (nonfiinţa) sunt totuna (ori fiinţa nu este mai mult decât
nefiinţa);
2. adevărul constă în unitatea fiinţei şi nefiinţei. Opusele sunt legate în Unul
(Unitatea contrariilor);
3. adevăratul este devenirea. Concluzia se face din cuvintele lui Heraclit
„Panta rey” (Totul se schimbă, totul se scurge, nimic nu stă pe loc). Numai Unul
este ceea ce rămâne, şi din aceasta apare totul prin transformare;
4. din părţi opuse se naşte Unul, dar nu din orişice opuse, ci numai din cele
care sunt identice;
5. există logosul obiectiv (universal) şi logosul subiectiv (singular). Problema
este de a ajunge sau de a atinge o corespondenţă între aceste logosuri.

d) Şcoala din Eleea

 Şcoala din Eleea –
fondată de Xenofan; a primit numele de la oraşul Eleea
(colonie greacă în sudul Italiei, azi Velia), unde şi-a avut sediul.
A activat în sec. VI-V î.e.n. Reprezentanţii principali au fost : Xenofan
(570-478), Parmenide (circa 540-450) şi Zenon (490-430). (Melissos din Samos)

Învăţătura eleaţilor reprezintă un pas nou în dezvoltarea filosofiei Greciei Antice.

La ionieni substanţa e fizică, la pytagoreici – matematică, iar la eleaţi e de acum filosofică,
deoarece această substanţă reprezintă existenţa.
Se poate spune că formarea filosofiei antice ia sfârşit în şcoala eleaţilor, deoarece anume
acolo protofilosofia devine filosofie.
12
Aportul de bază al filosofiei eleate la dezvoltarea gândirii umane constă în formularea noţiunii de
Fiinţă (existenţă).
Învăţătura şcolii din Eleea este opusă învăţăturii lui Heraclit. Spre deosebire de Heraclit, această
învăţătură caută să determine tocmai ceea ce este constant, nemişcător (static) şi neschimbător.
Eleaţii susţineau că de fapt mişcare nu există. Mişcare există doar în neant ( sau în
nefiinţă ).
Ei înaintează două noţiuni (concepte) abstracte :
a) de fiinţă (existenţă)
b) de neant (nefiinţă)
Conform acestei învăţături substanţa primordială a lumii poate fi determinată doar dacă e
lipsită de orice calităţi, şi nu se păstrează decât unitatea abstractă, logică a lumii, în formă de
Fiinţă pură. Nu există decât existenţa unică, infinită şi neschimbătoare.

X e n o f a n – (570-478 î.e.n.) – (născut la Colofon, în Ionia). Expune viziunile sale

într-o formă poetică. A dus o viaţă pribeagă, rătăcind prin oraşele Greciei. Spre sfârşitul
vieţii s-a stabilit în sudul Italiei, în oraşul Eleea. Era o fire poetică, glumeaţă.
_____________________________________________________________________________

Este primul filosof al şcoalii din Eleea. Cugetarea lui se evidenţiază prin eliberarea de reprezentări mito-
religioase. Explică că de fapt credinţa politeistă, adică religia care presupune existenţa a mai multor zei, nu este
adevărată, şi a luat în derâdere închipuirile grecilor despre multitudinea de zei. Considera că nu zeii au creat oamenii,
ci dimpotrivă oamenii au creat zeii. El spunea că oamenii şi-au creat zeii după chipul şi asemănarea lor, că
dacă boii şi caii ar avea mâini, caii şi-ar desena chipuri de zei asemenea cailor, boii asemenea boilor. A promovat
ideea despre unitatea divinităţii, adică existenţa a unui singur Dumnezeu în lume.
Din atotputernicia lui Dumnezeu Xenofan deduce unitatea, din perfecţiunea lui deduce forma lui
sferică. Dacă Dumnezeu are formă atunci, atunci el este materie, pe care Xenofan o identifică cu pământul.
Ideea originală a lui Xenofan este că Pământul are formă sferică.
Divinitatea, în înţelegerea lui Xenofan, nu are chip uman, şi are caracteristici deosebite. El există în afara
timpului, adică nu are început şi nu are sfârşit este deosebit de lumea lucrurilor, pentru că acestea au existenţă
relativă, adică apar şi dispar. Dumnezei nu este în mişcare şi nu este în schimbare. El nu este dat în organele
senzoriale. Dumnezeu poate fi înţeles doar cu ajutorul raţiunii.
Astfel, Xenofan pune temelia unei religii monoteiste.

Parmenide – (născut în Eleea). Se zice că a elaborat pentru oraş nişte legi excelente.
A fost membrul cel mai de seamă al şcolii eleaţilor. Şi-a expus gândurile
(cc. 540-450 î.e.n.) în versuri, sub forma unei revelaţii provenite dintr-o sursă divină.
Fragmente din poemul lui „Despre natură” (circa 150 rânduri) se păstrează în scrierile
lui Simplicius. Poemul are un prolog şi două teme principale: „Calea adevărului”
şi „Calea aparenţei sau a opiniei”. Comentatorii susţin părerea că poemul lui Parmenide
(tradus şi explicat de J.Beaufret, în 1954) este extrem de greu de tradus şi char de înţeles.
___________________________________________________________________________
 Parmenide elaborează o învăţătură alcătuită din două părţi :

(aletheia)
1). calea adevărului bazată pe raţiune, care dă omului cunoştinţe adevărate;
2). calea opiniei bazată pe simţuri, care dă omului cunoştinţe iluzorii despre lume
(părerii, aparenţei, doxa)

Parmenide socotea că senzaţiile nu pot da cunoştinţe adevărate, fiindcă ele au de afacere numai cu
fenomenele care sunt în eternă mişcare, schimbare, sunt curgătoare şi nepermanente. Ceea ce este
permanent, etern, identic, poate fi sesizat numai de gândire.
13
Teza centrală a acestei învăţături este identitatea dintre gândire şi existenţă (fiinţă).
Această idee este exprimată în felul următor : „E totuna a gândi şi a fi”.

Parmenide formulează teoria despre existenţă, că existenţa este aceea ce se cunoaşte cu

raţiunea.
Lumea după Parmenide este o sferă materială în care nu există gol şi deci mişcarea este
imposibilă, fiindcă spaţiul universului este umplut complet.
Orice gândire este gândire despre existent, ceea ce nu există ori inexistenţa nicidecum nu poate fi
gândită.
Parmenide susţine teza că existenţa este unitară şi statică. În favoarea acestei teze aduce
argumente logice.
Aceste argumente sunt :
1) Despre un lucru se susţine că există dacă el este gândit. Dacă este gândit – este
definit. Dacă este gândit şi definit atunci există.
Concluzia : Existenţa există şi este identică cu plinul deoarece totdeauna există ceva.

2) Non-existenţa (golul) nu are însuşiri. Dacă nu are însuşiri nu poate fi gândit, dacă nu poate
fi gândit – nu este definit. Dacă nu este gândit şi definit – nu există.
Concluzia : non-existenţa nu există. *static = fix, nemişcat

Dacă am admite că existenţa se schimbă, atunci ar trebui să se schimbe şi contrariul său – non-
existenţa, dar non-existenţa nu există, deci existenţa este statică.
_______________________________________________

Parmenide în locul noţiunii de Dumnezeu introduce noţiunea de Fiinţă, care este o

categorie filosofică şi nu una religioasă.

După Parmenide Fiinţa nu este dată în organele senzoriale, ea nu poate fi văzută, auzită,
pipăită. Dar Fiinţa poate fi înţeleasă cu ajutorul raţiunii. Parmenide spune că fiinţa şi
gândirea sunt identice, – aforismul său: „unul şi acelaşi este obiectul gândirii şi gândirea”.

Altă facultate a Fiinţei este existenţa. Parmenide spunea : „fiinţa există, iar neantul (nefiinţa)
nu”. Neantul nu există deoarece nu poate fi înţeles. Neantul nu poate fi obiect al gândirii
umane.

Fiinţa (existenţa) este Unicul (unitarul) şi primul, căci Multiplul şi Golul nu există.

Deci, ceea ce există este existenţa unică, continuă şi neschimbătoare.

Existenţa – există iar non-existenţa (golul) – nu există.

 După Parmenide, Fiinţa are următoarele caracteristici : ea nu este în mişcare şi în schimbare
şi nu este multiplă, ea este unitară, eternă şi nu are început şi sfârşit. Fiinţa poate fi cunoscută, iar
neantul – nu. Pentru Parmenide, fiinţa este identică
substanţei (în poemul „Despre natură”).

Negarea mişcării îl face pe Parmenide creator al metafizicii.

Astfel, învăţătura lui Parmenide a Fiinţei se opune învăţăturii devenirii lui Heraclit.
14
Z e n o n – (490-430) –
(născut în Eleea); a fost cel mai strălucit elev al lui
Parmenide, a fost învăţător talentat şi bun orator. După cum se ştie de la Platon,
Zenon ar fi scris o singură lucrare în scopul de a apăra ideile lui Parmenide şi de a combate filosofia lui Heraclit şi a
atomiştilor. După unele informaţii, Zenon ar fi primul filosof grec ce şi-a plătit convingerile prin suferinţe fizice şi
moarte, deoarece, bănuit de tiranul Nearchos că ar fi fost implicat într-un complot, pentru a nu divulga nimic, el şi-a
muşcat limba, scuipând-o în faţa tiranului, apoi a fost schinjuit şi ucis. Zenon a fost mult apreciat de marele filosof
atenian – Aristotel, care l-a numit „născocitorul dialecticii”. Diogene Laerţius spunea că Zenon a fost bărbat
de seamă şi în filosofie, şi în politică. Paradox = enunţ contradictotiu şi totodată determinabil (demonstrabil).
____________________________________________________
Zenon s-a manifestat printr-o argumentare paradoxală a ideei de unitate a lumii. Învăţătura sa este în
formă de dialog, de aceea el este considerat „născocitorul” dialecticii.
Învăţătura lui Zenon este îndreptată împotriva ideei multiplităţii lumii şi ideei mişcării lumii. El se
foloseşte în argumentarea sa de *aporii, dintre care cele mai cunoscute sunt : (exerciţii de gândire logică la baza
cărora stă absurditatea, adică imposibilitatea de a fi soluţionate)

*Aporie = (gr.: situaţie extrem de grea, complicată) =

- dihotomia în filos. gr. – ceea ce nu poate fi argumentat
- săgeata în mod logic; o problemă greu de rezolvat, adică ceva
- Achiles şi broasca ţestoasă fără soluţionare; dificultate în care se află gândirea.

Menţionăm faptul, că aporiile lui Zenon sunt opuse învăţăturii lui Heraclit despre mişcare şi devenire.
Heraclit spune că totul este în mişcare, iar Parmenide şi Zenon că mişcarea nu există în Fiinţă, în Unitar; că există
numai în Multiplu. Dacă pentru Heraclit există atât multiplul cât şi unitarul, adică Fiinţa şi neantul, pentru eleaţi există
adevărat numai Fiinţa, neantul nu există adevărat. Aceasta este părerea, opinia mulţimii.
Se spune că Zenon a înaintat patruzeci de argumente împotriva mişcării, împotriva multiplului. Azi sunt
cunoscute numai nouă.
Aporia dihotomiei – se referă la mişcarea a unui corp în spaţiu, pe care nu-l putem
lămuri în mod logic. Prin această aporie Zenon spune că în
Fiinţă nu există multiplicitate, adică Fiinţa nu se divizează
A!--!---!-----!-----------!-----------------------!B
Dacă segmentul se împarte în două, apoi fiecare jumătate iar în două ş.a.m.d. până la infinit. Operaţia nu poate fi
sfârşită niciodată. Concluzia este, că unitarul (ori Fiinţa) nu poate fi divizată, de altfel se primeşte contradicţie.
Contradicţia : de la un spaţiu finit nu se poate trece la un spaţiu infinit.
Aporia săgeţii – nu se poate demonstra că săgeata în timpul zborului în spaţiu se
mişcă. Dacă în timpul zborului, săgeata ocupă aceeaşi lungime ca şi în cazul când se află în
repaus pe pământ, atunci nu putem spune că ea se află în proces de mişcare.
Argumentul despre săgeata zburătoare aduce la contradicţie : se demonstrează că ea este în repaos. În fiecare
moment de timp, săgeata ocupă numai un spaţiu egal cu ea şi nu poate depăşi aceste hotare. Şi dacă obiectul care
zboară ocupă un spaţiu egal cu sine însuşi în fiecare moment de timp, atunci ea este în repaos, adică nu se mişcă. Ceea ce
este contradictoriu şi neadevărat.
Achiles şi broasca ţestoasă – este cea mai celebră aporie a lui Zenon, menită să
indice că mişcarea e imposibilă. Se spune că Achiles, cel iute de picior, nu va
ajunge niciodată o broască ţestoasă. Să presupunen o alergare pe o distanţă de o 100 de metri, în care broaştei ţestoase i se
dă un avans de 50 de metri faţă de Achiles.
Dacă Achiles se porneşte din punctul A, iar broasca ţestoasă din punctul B, Achiles trebuie să ajungă mai întâi la
locul, de unde a pornit broasca, în punctul B. În acest timp broasca ţestoasă se va deplasa şi va fi în punctul B1, iar până
când Achiles ajunge acolo, ea a înaintat în B2 şi aşa mai departe . Distanţa dintre ei se va micşora la infinit pe parcursul
deplasării lor, dar nu va dispărea niciodată. Achiles se va apropia tot timpul de broască, fără să o ajungă vre-o dată.
 A------------------------------------------B-------B1------B2 ş.a.m.d.

Astfel, sesizând just caractrul contradictoriu al mişcării, dar neînţelegând unitatea momentelor ei
contrare, Zenon a ajuns la concluzie că mişcarea este de neconceput şi, deci, imposibilă în general. Ea nu
există, este o iluzie, pe care ne-o dă nouă simţurile.
15
Foarte important pentru învăţătura şcolii din Eleea este ideea divizării gândirii în :

a) gândire raţională – care ne dă nouă cunoştinţe adevărate şi non-contradictorii

b) gândire bazată pe simţuri – care este contradictorie şi iluzorie.

Aşadar, datorită învăţăturii lui Heraclit şi a şcolii din Eleea, în evoluţia gândirii filosofice s-
a creat o situaţie contradictorie, când unii gânditori (Heraclit) considerau că lumea se află într-o veşnică
schimbare, transformare şi în ea nimic nu este stabil, şi alţii (şcoala din Eleea) –
considerau că lumea este stabilă, statică, fără nimic schimbător în ea.
Această situaţie şi-a găsit soluţia în învăţătura atomistă a lui Leucip şi Democrit.

e) Filosofia atomistă a lui Leucip şi Democrit

Filosofii greci Leucip şi Democrit au abordat atât problema mişcării cât şi problema
structurii lumii, adică din ce sunt alcătuite lucrurile din această lume.

Leucip –
(circa 500-440 î.e.n.), originar (ca şi Thales) din Milet, emigrează în
Eleea unde-l cunoaşte pe Zenon, devenindu-i discipol. După anul 450
pleacă în Abdera (Tracia) unde deschide o şcoală filosofică, avându-l în scurt timp ca elev pe Democrit. A scris
lucrările: „Marea ordine universală”(Megas diakosmos) şi „Despre raţiune” (Peri Nous). (A fost
contemporan cu Anaxagora şi Empedocle)
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
După cum scrie Diogene Laerţius, fondatorul atomismuli grec ar fi fost Leucip. Aristotel nu făcea nici o deosebire
între afirmaţiile lui Leucip şi ale lui Democrit, tratându-i împreună. Mai mult ca atât, Epicur, un discipol al lui Democrit,
crede că nici n-a existat un filosof cu numele Leucip. La moment se consideră că Leucip a existat şi că el este
fondatorul atomismului şi al materialismului mecanicist. (de la Leucip s-a păstrat un singur text).
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Leucip admite atât multiplicitatea, cât şi mişcarea. (VC,60) În viziunea sa, substanţa primordială
a lumii este calitativ neschimbătoare, însă ea nu este unică ci multiplă, deoarece toate
lucrurile din lume sunt alcătuite din atomi.
Atomii – (din gr. atomos = „a” – negaţie, „tomos” – divizare) – sunt particule materiale
indivizibile, invizibile, şi indistructibile (veşnice) care se află într-o veşnică mişcare.

Leucip a introdus în circuitul ştiinţific trei noţiuni noi :

1) vidul absolut (golul, non-existenţa)
2) atomii ce se mişcă în acest vid (în gol)
3) necesitatea mecanică

Atomii, la Leucip, sunt particule indivizibile, imuabile (neschimbător, constant), într-un

număr nelimitat, nu posedă nici o calitate în afară de existenţă. După cum în lucrurile formate din
atomi există spaţii goale, la fel şi în Univers lumile sunt înfăşurate în spaţii goale ce se extind la
infinit.
 La baza naşterii lucrurilor, Leucip pune principiul asemănării prin unire şi separare. Atomii
mai fini au dat naştere planetelor şi bolţii cereşti, iar cei mai grei au format pământul, ce se
află în centrul universului.

Ideile lui Leucip au fost dezvoltate de discipolul său – Democrit.

(Lucrarea principală este „Diakosmos”) 16
D e m o c r i t – (460-370 î.e.n.) – s-a născut în oraşul Abdera (Tracia), la nordul
Greciei. Despre el se spune că ar fi călătorit mult în Orient (Egipt, India,
Babilon), unde a însuşit multe cunoştinţe noi, şi că ar fi fost elev al unui mag persan. Fiind de origine nobilă a moştenit
o avere mare, pe care a cheltuit-o toată în călătoriile sale. După legile oraşului natal, pentru irosirea averii
părinţilor, trebuia lipsit de dreptul de a fi înmormântat la baştină. Însă, în timpul judecăţii, Democrit, în loc
să se apere, le-a citit abderenilor o lucrare de a sa şi aceştea l-au iertat, fiind încântaţi de înţelepciunea
concetăţeanului lor. Din opera vastă a lui Democrit au ajuns până la noi doar câteva fragmente. După toate relatările ar fi
fost un autor foarte productiv (50-70 de tratate). A scris despre filosofie, etică, fizică, astronomie, logică,
matematică, muzică, limbă şi literatură, precum şi despre unele domenii ale tehnicii. K. Marx menţiona că
Democrit a fost prima minte enciclopedică printre greci. Aristotel spunea că „cugeta despre toate”.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Eleaţii negau existenţa vidului, adică a neantului şi caracterul multiplu şi transformător al
lumii. -----------------------------------------------------------------------
Democrit, analizizând gândirea şcolii din Eleea, spunea că fiinţa şi neantul, aşa cum
sunt găsite de eleaţi, sunt abstracte şi neînţelese.
El afirmă că în lumea materială alături de existenţă trbuie să existe şi inexistenţa în
formă de gol.
Astfel, Democrit considera că lumea este alcătuită din Existenţă, Fiinţă (Primul) şi
non–Existenţă (golul, neantul, vidul, nefiinţa).
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În lumea materială trebuie să existe atât fiinţa cât şi neantul. Ambele sunt începuturi necesare pentru existenţa lumii.
Fiinţa este indivizibilă, există veşnic. În acest caz, în lumea materială, ar trebui să existe şi o particulă indivizibilă
care este veşnică. Această particulă a fost denumită de Democrit atom.
(atomii materiei, amerii – atomii spaţiului, krononii – atomii timpului. (Kanke,32))
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
La rândul ei, Existenţa nu este unitară, ci multiplă şi este alcătuită din atomi care se mişcă
în spaţiul gol, în vid. (comparaţie cu şcoala din Eleea)

Atomii au următoarele caracteristici : sunt indivizibili şi invariabili, adică nu se schimbă

niciodată. Ei nu se pot încălzi şi nu se pot răci, nu pot deveni umezi sau uscaţi, nu au
culoare. În general, atomii sunt lipsiţi de orice calităţi.
Atomii nu apar şi nu se distrug, ei sunt eterni şi se află în continuă mişcare Atomii se
deosebesc unul de altul prin forme (pătraţi, zgrunţ., sferici, etc.), mărime, greutate, după ordinea
legăturii lor şi după poziţia pe care o ocupă în legătura dată.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Democrit susţinea că atomii care se mişcă în vid sunt infiniţi ca număr, având mărimi şi forme
variate, sunt diferiţi cantitativ şi greutate, dar calitativ sunt omogeni*.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Astfel, toate lucrurile din lume sunt alcătuite din atomi. Ei formează fundamentul lucrurilor. „… Tot
ce există în lume, de la firul de iarbă la astre, de la stâncă la suflet, ar fi fost alcătuit din elemente
ireductibile*, necompuse şi deci de nedescompus – atomii”.
(*ireductibil = de neîmpăcat)
Aşa cum cuvintele sunt create din litere, la fel şi lucrurile sunt create din atomi.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Apariţia şi dispariţia lucrurilor se datorează agregării (unirii) şi dezagregării atomilor.
Principiul lui Democrit se numeşte principiul mecanicismului determinat, deoarece,
după părerea lui, tot ce există apare şi dispare prin mişcarea atomilor, prin mecanica lor.
 În mişcare atomii, atingându-se unul de altul, sunt supuşi presiunii, loviturilor, în rezultatul cărora
atomii se unesc şi se dezunesc, ce aduce la apariţia şi dispariţia lucrurilor.
(MB,44) (atomii se mişcă în diferite direcţii) (*omogen = egal, identic, la fel)
17
Democrit menţiona că lucrurile există obiectiv, pe când însuşirile lor, calităţile, există doar
subiectiv. Spunea : sunetul, culoarea, gustul (amarul, dulcele, săratul), mirosul nu există în realitate.
Acestea depind de senzaţiile umane, de felul nostru de a percepe mişcarea atomilor.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Democrit vorbeşte despre devenirea (facerea) lumii. El consideră că atomii sunt într-o eternă mişcare. Mişcarea este un
atribut necesar al atomilor, o funcţie a lor, însuşirea principală. Tot ce există apare din mişcarea atomilor. Iniţial
atomii, spune el, se mişcă haotic în vid, fiecare de sine stătător, dar în anumite cazuri ei se unesc şi apare
mişcarea de rotaţie (vârtej), sub acţiunea căreia se atrag cantităţi mari de atomi. Unirea lor este omogenă. Atomii
grei se unesc în centru iar cei uşori la extremităţi. Masa aceasta primeşte o mişcare regulată. Orice unire de atomi
poate deveni începutul unei lumi. Aşa se formează planetele, stelele, lumile în general.
După părerea lui Democrit Universul este infinit, deoarece n-a fost creat de nimeni. În el există o mulţime infinită de lumi
care, spre deosebire de univers, sunt limitate, deoarece au un început şi un sfârşit, acestea apar şi dispar. Dispar în rezultatul
ciocnirii acestei lumi, şi atunci atomii se separă, începând din nou mişcarea lor haotică.
Astfel apare mulţimea infinită de lumi „care se nasc şi care mor”, ce nu sunt create de zei, dar apar şi
dispar pe cale firească, în mod necesar.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Conform învăţăturii lui Democrit, sunt alcătuite din atomi nu numai lucrurile materiale, dar şi
fenomenele nemateriale, de exemplu – sufletul. El susţinea că atomii sufletului (precum şi a focului)
sunt fini, sferici, străvezii şi mai mobili, împrăştiaţi în tot corpul uman.
La Democrit sufletul şi raţiunea sunt identice. Corpul omenesc este pus în mişcare de către
suflet ori raţiune. Sufletul (raţiunea) este motorul mişcării deoarece el este compus din atomi, ca şi
corpul, numai că aceştea sunt mai mici ca mărime şi se află în continuă mişcare.
După Democrit, sufletul nu este veşnic, ci muritor, el piere odată cu corpul. Moartea sufletului
nu e decât o dezintegrare a atomilor din care este alcătuit.
-------------------------------------------------
În domeniul gnosiologiei, Democrit evidenţiază două tipuri de cunoaştere : senzorială (obscură)
şi raţională (adevărată)
Aceste tipuri (căi) de cunoaştere se deosebesc între ele radical. Cunoaşterea senzorială nu dă
cunoştinţe complete, clare, ci incomplete şi limitate. Numai raţiunea este aptă să cunoască
adevărul.
-------------------------------------------------
În domeniul eticii Democrit pleda pentru educaţie şi instruire. El afirma că omul trebuie să
se afle într-o stare calmă, în armonie cu natura
Democrit menţiona că valoarea morală supremă este fericirea, care rezultă în buna dispoziţie,
liniştea, calmul şi veselia sufletului. Frumuseţea corpului are ceva animalic dacă este lipsită de spirit,
ne învaţă Democrit.
El avea o atitudine negativă faţă de familie, considrând că bărbaţii nu trebuie să vină în
contact cu femeile, dar dacă cineva se va căsători, apoi să-şi aleagă o soţie simplă, mică
şi tăcută.
-----------------------------------

Datorită ideilor promovate Democrit este considerat întemeietorul materialismului.

_____________________________________________________________________________________________
Platon a vrut să-i ardă cărţile lui Democrit. L-au oprit doi pitagoriceni. Democrit a depăşit 90 de ani, a orbit, dar nu a renunţat la
filozofie. Cicero spunea : ”nemaiputând să deosebească albul de negru, el deosebea binele de rău”.
______________________________________________________________________________________________________________
În pofida faptului că multe din concepţiile lui Democrit pot fi criticate, totuşi atomismul a jucat un rol deosebit
de important în dezvoltarea filosofiei greceşti şi a exercitat o influenţă amplă în secolele următoare. Teoria modernă a atomului,
deşi se deosebeşte în multe privinţe de atomismul grecesc, dar recunoaşte că provine din el.
În Epoca Modernă mulţi au criticat filosofia antică, numai Democrit nu a fost criticat.
Şcoala sofiştilor 18
 Perioada preclasică în dezvoltarea gândirii filosofice greceşti se încheie cu învăţătura sofiştilor
(gr. sophistes = înţelept, iscusit ) . Ideile sofiştilor au dominat gândirea filosofică şi ştiinţifică greacă mai
mult de un secol.
Învăţătura lor desemnează o reorientare a gândirii de la problemele filosofice ale lumii
înconjurătoare, la problemele filosofice ale omului (antropocentrism).

Învăţătura sofiştilor abordează problema cunoaşterii. Ei au elaborat o învăţătură despre cunoaştere,

conform căreia asemenea cunoştinţe ca adevăr şi eroare, bine şi rău, drept şi
nedrept nu au o valoare obiectivă absolută, ci subiectivă şi relativă.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În filosofie, după o perioadă înfloritoare în gândire, reprezentată de către şcoala din Milet, eleaţi, Heraclit, Democrit, vine
o perioadă de regres. Apare o sistemă eclectică* de gândire legată cu necesităţile de a utiliza principiile, ideile avute de acum în
alte sfere ale cunoaşterii. Interesele ştiinţifice se trec din sfera naturii, din cosmologie – în societate. Aşa era interesul social -
mai întâi psihologie, jurisprudenţă, politică ş.a., iar interesele metafizice în principiu decad. Sofiştii trebuie să-i
înveţe pe doritori logică : să poată argumenta, disputa, combate argumentele. (40 mii de locuitori ai Atenei; 10 mii –
implicaţi în politică)
Aceasta este o perioadă de iluminare a unor cercuri mai largi de oameni, care cere de a scoate ideile filosofice
din interiorul şcolilor în societate şi de a le răspândi.
Apariţia sofisticii a fost generată de marile schimbări sociale produse prin trecerea de la Statul-cetate la Statul imperial,
bazat pe regimul democratic de guvernare a lui Pericle (sec. V î.e.n.). Pentru Grecia această perioadă este deosebită prin
dezvoltarea oraşelor şi a democraţiei.
Democraţia greacă era în creştere şi necesita noi politicieni, retori, iar o creştere pe scara social-politică depindea de
cunoştinţe, posibilitatea de a convinge cetăţenii oraşului în timpul adunărilor publice. Anume această misiune şi-au luat-o
asupra sa sofiştii. Ei credeau că prin arta oratorică oricine putea învăţa virtutea politică spre a dobândi succesul individual în
cetate. În oraşele Grecie Antice au apărut mai mulţi filosofi, care propuneau să înveţe doritorii pentru bani.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------
În principiu sofist înseamnă învăţător de înţelepciune. Fiind intelectuali „luminişti” ai
epocii ei posedau cunoştinţe excelente în artă şi ştiinţele vremii (retorică, muzică, logică,
geometrie, bazele politicii, psihologie, armonia, meteorologie, fizică).
Sofiştii sunt consideraţi primii învăţători de filosofie. Ei nu erau organizaţi în şcoli, ci
activau independent. Comun în concepţiile lor era renunţarea la religie, explicarea raţională a
fenomenelor naturii, relativismul etic şi social.
Sofiştii propagau convingerea proprie, conform căreea pentru a participa activ şi cu succes
la viaţa politică a statului nu sunt suficiente cunoştinţele filosofice, ştiinţifice sau tehnice,
este necesar să posedezi capacitatea de a convinge – retorica.
Aceştea învăţau tineretul, dar numai pentru bani. Din acest motiv erau criticaţi. Socrate şi Platon i-
au dispreţuit pe sofişti, numindu-i „negustori de înţelepciune”. După cum apreciază Aristotel,
sofiştii au devenit învăţători ai „pseudo-înţelepciunii”.

Şcolile anterioare considerau că ştiinţa nu are nimic comun cu banii. Cercetarea sau
ştiinţa poate avea doar un scop – cunoaşterea adevărului. Acest scop era considrat nobil
şi nu se plăteşte. Acolo unde apare interesul material nu mai poate fi vorba de adevăr.
Una din problemele principale ale sofiştilor a fost problema adevărului. Pentru sofişti nu
există un adevăr general, absolut, comun tuturora. Fiecare poate avea opinia sa, adică adevărul
este înlocuit cu noţiunea de opinie.
Ei susţineau că orice opinie poate fi considerată adevărată sau invers – falsă. Orişice poziţie
slabă poate fi transformată într-o poziţie puternică. Nu pentru a cunoaşte adevărul, ci
pentru a câştiga. Sofiştii de fapt au luptat împotriva adevărului ştiinţific.
(sofism = raţionament fals)
19
Reprezentanţi au fost : Protagoras, Gorgias, Hippias din Elis (465-390), Prodikos din Keos (465-
399), Antifon (480-411) (erau de partea democraţiei sclavagiste, şi caracteristic pentru ei este înţelegerea materialistă a
naturii) şi Critias, Hippodamus, Thrasymachus (495-400) (făceau parte din lagărul aristocratic înclinau spre
idealismul filosofic).
 Cei mai cunoscuţi (importanţi) sofişti au fost : Protagoras şi Gorgias

Protagoras – (născut în Abdera, cc. 486 – cc. 410 î.e.n.). A fost personalitate de
primă mărime, cel dintâi şi cel mai vestit sofist. L-a cunoscut pe Pericle şi pe Socrate.
Conform unor mărturii, a fost discipolul lui Democrit. A călătorit în multe ţări. A predat în Sicilia şi în Atena. Venind
la Atena, a produs o agitaţie intelectuală extraordinară. El era aşa de vestit, încât atenienii ieşeau înainte şi-l aclamau.
Din cauza lucrării „Despre zei”, care le-a părut unora o lucrare ateistă, a fost acuzat şi condamnat la moarte, iar cartea a
fost arsă în piaţa publică din Atena. A scăpat prin fugă, dar moartea totuşi şi-a găsit-o în drum spre Sicilia (el s-a
înecat). Protagoras a fost vestit prin arta de a „folosi corect cuvintele”. A împărţit denumirile în masculine, feminine şi de
căsnicie, iar vorbirea – în patru tipuri: rugăminte, întrebare, răspuns şi demonstrare. A scris un tratat „Asupra
Fiinţei”, pe linia lui Heraclit.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Protagoras s-a aflat sub influenţa ideilor lui Heraclit (CL). El a fondat un punct de vedere
sceptic faţă de posibilitatea omului de a cunoaşte lumea înconjurătoare. Pentru aceasta a folosit
teza heraclitică „panta rey” (totul curge, totul se schimbă).
El susţinea că nu există un adevăr absolut, există doar opinii. Sursa întregii cunoaşteri se află în
senzaţii.
Oamenii foarte diferit percep lumea înconjurătoare, în dependenţă de starea atât a
obiectului, cât şi a subiectului cunoaşterii în fiecare moment concret.

Subiectul cunoaşterii este în schimbare şi deci percepţiile noastre nu sunt constante. Deci lucrurile
nu sunt pentru toţi la fel. De aceea adevărul, spune el, este acela pe care îl percepe fiecare
(pentru mine afară este frig, dar pentru altul – cald; mie mâncarea îmi place, altuia – nu,
etc.).
Obiectul cunoaşterii, de asemenea, este în schimbare pentru că lumea materială este în veşnică
schimbare (florile dimineaţa sunt frumoase, iar seara – nu).
-------------------------------------------------------------------------------
Anume pe baza acestor poziţii, Protagoras crează o logică specială, care se numeşte pro
şi contra. Cu ajutorul ei, el învaţă a argumenta poziţii diferite pentru a câştiga un
proces anumit.
El predica realizarea de discursuri bine construite, fără a căuta să le bazeze pe
adevăr, ceea ce l-a pus în conflict cu Socrate.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------

În tratatul „Asupra Fiinţei” Protagoras spune : „Toate cunoştinţele noastre vin de la senzaţii;
iar senzaţia variază de la individ la individ. Deci omul este măsura tuturor lucrurilor – a celor ce
sunt, pentru că sunt şi a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt”. ”Aşa cum îmi apare mie lumea, aşa este pentru
mine, aşa cum îţi apare ţie lumea aşa este pentru tine”.

Celebrul aforism – „Omul este măsura tuturor lucrurilor” – constituie teza principală a învăţăturii
lui Protagoras (de om depinde existenţa şi neexistenţa).

Prin această frază filosoful doreşte să ne comunice convingerea sa că procesul cunoaşterii este un
act subiectiv şi de aceea nu poate prezenta un adevăr absolut, obiectiv, valabil
pentru toţi oamenii.
20
În domeniul vieţii morale Protagoras susţinea că fiecare individ are dreptul să se
conducă de propriile talente (înclinări) şi sentimente, numai ca ele să aducă spre bine şi
frumuseţe : „Virtutea este bunul cel mai frumos şi binele nu constă în orice plăcere, ci în
satisfacţia pe care o produce îndeplinirea virtuţii, a ceea ce este frumos”.

Protagoras avea respect faţă de ştiinţă care aduce folos atât teoriei, cât şi practicii: „Practica
trebuie să se orienteze după teorie, iar teorie trebuie să fie un ajutor al practicii”.
 G o r g i a s – (circa 483 – circa 393 î.e.n.), originar din Leontine, în Sicilia, elev
(480-380) a lui Empedocle. Este al doilea sofist mare. Vine în Atena la 427 ca ambasador unde şi-a
făcut prieteni importanţi şi bogaţi. Însă a locuit mai mult în oraşul Larisa din Thessalia, unde a trăt până la
moarte. A scris tratatul „Despre natură şi nefiinţă” Operele lui au ajuns până la noi în expunerea lui Platon
şi a altor autori.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Gorgias reprezintă o altă orientare ideologică a sofiştilor – pe cea negativistă şi

conservatoare.
Gorgias considera şi demonstra că de fapt nu există adevăr în general. El şi-a fondat sistema sa
filosofică pe unele idei a învăţăturii eleaţilor (în primul rând a lui Parmenide), care spunea că „Fiinţa există,
iar neantul nu există”. Gorgias preface această teză în următorul enunţ : „Nu există nici Fiinţa, nu
există nici neantul”. Adică nu există nimic.

În opera „Despre aceea ce nu există, sau despre natură” Gorgias afirmă :

1) nimic nu există în realitatea obiectivă

2) dacă există ceva, atunci el nu poate fi cunoscut, e de neînţeles omului
3) dacă poate fi cunoscut, el nu poate fi exprimat, comunucat altuia

Demonstrează aceasta în felul următor :

a) Neantul nu există, deoarece ar exista ceea ce nu poate exista. Deci este ceva
contradictoriu ca să existe şi să nu existe în unul şi acelaşi timp.
b) Fiinţa (existenţa) de asemenea nu există, deoarece dacă ar exista, ea trebuie
să fie ori eternă, ori temporară (are început şi sfârşit). Din nou am ajuns
la contradicţie.

Aşadar, conform învăţăturii sofiştilor, adevărul este reprezentat de cunoştinţe individuale şi

depind de simţurile (senzaţiile) fiecărui om în parte.
Astfel, ideea progresistă a acestei învăţături este ideea că temelia (baza) tuturor cunoştinţelor sunt
simţurile.
Aceasta este o învăţătură relativistă şi subiectivistă despre cunoaştere.
(relativism = teorie care neagă posibilitatea cunoaşerii realităţii obiective)

Asemenea meditaţii au stat la temelia curentului filosofic, numit agnosticism, adepţii căruia
neagă posibilitatea cunoaşterii lumii