Ce este filosofia?

Ce este filosofia? Iată o întrebare la care filosofii

au încercat să răspundă în diferite feluri și cu diverse
ocazii, ca și cum niciun răspuns nu ar fi fost cu adevărat
mulțumitor. Pesemne că răspunsul cel mai simplu
care se poate da este cel ce pornește de la etimologia
cuvântului „filosofie”, însemnând, în greaca veche,
„iubire de înțelepciune”. Sensul iubirii este aici unul
care subliniază modestia celui care nu se poate con-
sidera înțelept – pentru că, după cum afirma Socrate,
„înțelept este numai Zeul”1 –, ci doar un căutător al
înțelepciunii.
Însă filosofia nu era înțeleasă în Antichitatea greacă
doar ca o învățătură ce se predă sau ca o cunoaștere
care, odată învățată, te transformă în filosof; dimen-
siunea teoretică presupunea o strânsă legătură cu vir-
tutea și cu modul de viață. Filosofia era mai întâi de
toate un mod de viață și abia apoi un mod de reflecție.
În perioada filosofiei grecești, modelul filosofului prin
excelență este Socrate, care se străduia să îi aducă pe
interlocutori la perplexitatea că nu știu ceea ce credeau
că știu; și, de la această neștiință, să-i facă să se intereseze
1
Platon, Apărarea lui Socrate, în Opere, vol. I, trad. Francisca
Băltăceanu et al., studiu introductiv de Ion Banu, Ed. Științifică
și Enciclopedică, București, 1976, 23 a.

9
 FILOSOFIA PE SCURT

de ceea ce sunt ei înșiși și de cum să devină mai buni,

mai cunoscători, mai înțelepți. Prin urmare, după
cum afirmă Pierre Hadot,

A filosofa nu înseamnă, cum pretindeau sofiștii, a do-

bândi o cunoaștere sau o pricepere, o sophia, ci a ne
pune în discuție pe noi înșine, pentru că avem senti-
mentul de a nu fi ceea ce ar trebui să fim2.

Filosofia este totodată o disciplină producătoare

de concepte, care caută o cunoaștere rațională, atât
de eficace în științe. Este un adevăr bine cunoscut că
științele sunt fiicele filosofiei și se aflau la început
incluse în domeniul ei, pentru a se desprinde apoi,
„de îndată ce și-au găsit răspunsuri adecvate”3, do-
bândindu-și autonomia, dar păstrând metoda rațională
de cunoaștere. Ca limbaj conceptual, filosofia are un
anumit grad de dificultate, nefiind întotdeauna ușor
de înțeles.
Dacă științele și-au împărțit domeniile în funcție
de obiectul de studiu, filosofia a rămas o disciplină
care se interesează de teme de generalitate maximă,
teme de care științele nu se pot ocupa fără a-și periclita
rigoarea. Doar filosofia poate vorbi, de exemplu,
despre „nimic”, despre „totalitate”, despre „sensul
vieții”, „fericire”, despre cunoaștere, valori, limbaj și
alte asemenea subiecte dificil de abordat mulțumitor
2
Pierre Hadot, Ce este filosofia antică? , trad. George Bondor
și Claudiu Tipuriță, prefață de Cristian Bădiliță, Polirom, Iași,
1997, p. 58.
3
William James, Introducere în filosofie, trad. V. Ciubotariu,
Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 10.

10
 CE ESTE FILOSOFIA?

din perspectiva unei științe particulare. Oricât de ne-

potrivite ar părea întrebările filosofiei, ea este, după
cum afirma Wilhelm Dilthey, „împlântată în structura
umană”4.
Filosofia se naște din mirare, afirma Aristotel. În-
trebările ei, care seamănă uneori cu întrebările copiilor,
sunt neașteptate și ne trezesc din obișnuințele cotidiene.
Ea „privește lucrurile apropiate ca fiind străine, iar
pe cele străine ca fiind apropiate”5, după cum spune
William James. Având o putere de interogare nelimitată,
filosofia problematizează și aruncă în perplexitate,
conducând, în cele din urmă, la întrebarea privitoare
la om și la sensul lui în această lume. Cel ce filosofează
este de fiecare dată prins el însuși în această aventură
a gândirii care nu se poate desfășura fără a-l pune în
chestiune. În fond, mai mult decât în orice altă disci-
plină, în filosofie întrebarea hamletiană e la ea acasă:
a fi sau a nu fi…

4
Wilhelm Dilthey, Esența filozofiei (Colecția φ), trad. Radu
Gabriel Pârvu, Humanitas, București, 2002, p. 85.
5
William James, Introducere în filosofie, p. 9.

11
 PRESOCRATICII

Introducere

F ilosofia occidentală începe cu presocraticii (sec.

VII–V î.Hr.) – filosofi care au trăit înainte de Socrate
sau i-au fost contemporani. Presocraticii au locuit în
principal în coloniile grecești situate în afara Greciei
de astăzi: fie la est de Grecia, dincolo de Marea Egee,
pe țărmul de vest al Asiei Mici (în Ionia, astăzi în
Turcia), fie la vest de Grecia, în Sicilia și sudul Italiei
de astăzi. Gânditori universali și totodată oameni de
știință, acești primi filosofi se ocupau cu matematica,
fizica, astronomia, meteorologia și alte științe ce făceau,
în acea vreme, parte din trunchiul filosofiei. Este pe-
rioada care începe cu secolul al VII-lea î.Hr., când s-a
produs trecerea de la mythos la logos, de la mit la
rațiune, modificând pentru totdeauna drumul gândirii
umane. Diferit de religie, noul tip de gândire care se
naște acum în Grecia Antică are un caracter geometric
și afirmă o ordine cosmică ce poate fi interogată prin
puterea rațiunii1.
1
Sunt cele trei trăsături ale gândirii grecești evidențiate în
Jean-Pierre Vernant, Originile gîndirii greceşti, trad. Florica Bechet
și Dan Stanciu, postfață de Zoe Petre, Symposion, București,
1995, p. 9.

13
 FILOSOFIA PE SCURT

Întoarcerea către rațiune este, așadar, definitorie

și ei i se adaugă alte câteva trăsături ce caracterizează
filosofia antică. Apare acum, de exemplu, tema Unului
și Multiplului, vizibilă în întrebarea asupra principiului
(arché): Care este principiul tuturor lucrurilor? Care
este substratul rațional non-evanescent, netrecător,
unic și neschimbător, principiu ce ar reprezenta
originea și substanța eternă a tuturor acestor lucruri
perisabile, logos-ul lumii? Au apărut astfel întrebările
asupra conceptului de adevăr și reflecția asupra naturii
omului și eticii: sufletul, virtutea, binele, fericirea. Im-
portant, în această interogare originară, este faptul
că ea nu s-a adresat, ca până atunci, religiei, ci rațiunii.
Iar răspunsurile filosofilor, chiar dacă, de cele mai
multe ori, nu eliminau religia, au fost în primul rând
raționale, adică filosofice și științifice deopotrivă.

Milesienii
Thales din Milet (c. 624–546 î.Hr.), considerat
primul filosof din tradiția filosofiei occidentale, a
afirmat că „obârșia tuturor lucrurilor este apa”, o idee
obținută „în urma observațiilor empirice”2. El a propus,
așadar, un element material, fizic (de unde și numele
de filosofi fizicalişti sau naturalişti), deși a adăugat și
că „lumea este însuflețită și plină de zei”3. Ceea ce
surprinde aici este radicalitatea gândirii care încearcă
2
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, ed. Ion Banu
și Adelina Piatkowski, trad. George Murnu et al., Editura Științifică
și Enciclopedică, București, 1979, Thales, A 13.
3
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, Thales, A 27.

14
 P R E S O C R AT I C I I

să explice rațional diversitatea naturii printr-un singur

element cu valoare de principiu, prezent în toate lu-
crurile și origine a lor. În opinia lui, Pământul era un
disc care plutea pe apă, iar sufletele oamenilor și ani-
malelor erau alcătuite din vapori4. Thales a fost și ma-
tematician, astronom (a prevăzut eclipsa de soare din
28 mai 585 î.Hr.), și meteorolog (a anticipat o recoltă
bogată de măsline și a cumpărat toate presele de ulei,
adunând „foarte mulți bani”, pentru a demonstra că,
pentru filosofi, e ușor să se îmbogățească5, dar că „nu
acesta este țelul urmărit de ei”6.
Anaximandru din Milet (c. 611–546 î.Hr.), elevul
lui Thales, a afirmat că principiul tuturor lucrurilor
este nelimitatul, infinitul, indefinitul (apeiron) – un
fel de principiu divin capabil să asigure schimbările
materiale, dar și să fie cauză eficientă, în afara materiei7.

Apeiron-ul este divinul. El este nemuritor și nepieritor8.

…începutul lucrurilor este apeiron-ul… De acolo de
unde se produce nașterea lucrurilor, tot de acolo le
vine și pieirea, potrivit cu necesitatea, căci ele trebuie
să dea socoteală unele altora, pentru nedreptatea făcută,
potrivit cu rânduiala timpului9.

4
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, Thales, A 12.
5
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, Thales, A 26.
6
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, Thales, A 10.
7
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, Anaximandru,
A 1, A 9.
8
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, Anaximandru,
A 15.
9
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, Anaximandru,
B 1.

15
 FILOSOFIA PE SCURT

Dacă natura apeiron-ului este „veșnică și nu îmbă-

trânește”10, scopul lui este ca „procesul de naștere să
nu înceteze deloc”11.
Anaximene din Clazomenai (585–528 î.Hr.), discipol
al lui Anaximandru, a considerat că „aerul este originea
tuturor lucrurilor; că din el se produc toate și în el se
absorb”12.

Precum sufletul nostru, zice el, care este aer, ne stăpânește

pe noi, tot astfel și întregul Univers este cuprins de
suflare și de aer13.

Aerul este „anterior apei”14, este infinit, ca la Ana-

ximandru, „dar nu indefinit, cum a afirmat acesta, ci
definit”15. Aerul este „nelimitat ca mărime, însă definit
în ceea ce privește calitățile sale specifice”16. Decon-
certant este că acest element natural este considerat
de Anaximene drept principiu chiar al nașterii zeilor:

…aerul, care este apeiron, stă la obârșia lucrurilor, din

care se nasc toate cele ce există, cele care au existat și
10
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, Anaximandru,
A 11.
11
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, Anaximandru,
A 14.
12
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, Anaximene, B 2.
13
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, Anaximene, B 2.
14
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, Anaximene,
A 4.
15
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, Anaximene,
A 5.
16
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, Anaximene,
A 6.

16
 P R E S O C R AT I C I I

vor exista, și zeii și lucrurile divine, iar celelalte își iau

începutul din acestea17.

Să conchidem că, chiar atunci când alege un element

material drept principiu, Anaximene nu exclude ele-
mentul conceptual (apeiron), ba chiar subordonează
pe mythos lui logos, adică lumea zeilor, lumii rațiunii.

Pitagoreicii
Pitagora din Samos (c. 570–500 î.Hr.) a întemeiat
comunități filosofice asemănătoare unor secte religioase
ori unor societăți secrete, în care doctrinele maestrului
erau păstrate și transmise în urma unor ani de tăcere.
Pe baza ideii de egalitate în prietenie, discipolii puneau
totul în comun. Învățăturile pitagoreice cuprind idei
de matematică, muzică, filosofie, la care se adaugă și
precepte alimentare și etice, dintre care unele par
aleatorii:

Să te abați din largul drumurilor [mari] și să umbli pe

cărări înguste.
Nu vorbi despre subiecte pythagoreice fără lumină.
Nu te lăsa cuprins de o veselie nestăpânită.
Să nu porți inel.
La drum să nu spargi lemne18.

17
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea 1, Anaximene,
A 7.
18
Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea a 2-a, ed. Ion
Banu și Adelina Piatkowski, trad. Mihai Nasta et al., Editura Ști-
ințifică și Enciclopedică, București, 1979, Pitagora, B 78.

17
 FILOSOFIA PE SCURT

Din punct de vedere filosofic, Pitagora a considerat

că principiul tuturor lucrurilor este numărul19, iar
unu se situează deasupra celorlalte numere, constituind
principiul lor. A afirmat că numerele impare sunt
finite și absolute, în vreme ce numerele pare sunt in-
finite și imperfecte. Prin urmare, răul era considerat
a ține de infinit, în timp ce binele de finit20. Credea în
transmigrația sufletelor în diferite trupuri, chiar de
animale, și susținea că știe în care trupuri s-ar fi reîn-
carnat el însuși de-a lungul timpului.
Printre urmașii lui Pitagora se numără: Filolaus
(470–380 î.Hr.), Alcmeon din Croton și Archytas (428–
347 î.Hr.).

Heraclit din Efes

Heraclit din Efes (535–475 î.Hr.) a fost un gânditor
paradoxal, care a susținut că nu există ființă, ci doar
devenire. Pentru el, focul este principiul tuturor lu-
crurilor, de aceea lumea se află într-o continuă schim-
bare, dispărând periodic într-un incendiu universal
pentru a se reface apoi, tot prin foc. „Înzestrat cu in-
teligență, fiind cauza care gospodărește totul în lume”21,
acest foc judecător al lumii este uneori identificat cu
logosul.
19
Filosofia greacă până la Platon I, 2, vol. I, partea a 2-a, Pitagora,
B 23.
20
Filosofia greacă până la Platon I, 2, vol. I, partea a 2-a, Pitagora,
B 27.
Filosofia greacă până la Platon I, 2, vol. I, partea a 2-a, Heraclit,
21

B 63–64.

18
 P R E S O C R AT I C I I

Devenirea universală este asigurată de coexistența

contrariilor: fiecare lucru își are contrariul său, „toate
se nasc din opoziția contrariilor”22, într-o lume în care
„Războiul e părintele tuturor, regele tuturor”23. Pri-
vilegierea devenirii în defavoarea ființei a fost exprimată
metaforic astfel: „Nu ne putem scufunda de două ori
în același râu”24 (am putea comenta că nici râul nu
mai este același, nici noi).
Întrucât totul e o luptă de contrarii, se pune între-
barea: ce oprește ca unul dintre contrarii să nu iasă
victorios și să nu-l anihileze pe celălalt pentru tot-
deauna, încheind astfel războiul? Răspunsul lui Heraclit
a fost unul ale cărui ecouri vor ajunge până în gândirea
creștină: logosul. Logosul, rațiunea universală, guver-
nează totul și înțelepciunea înseamnă a-l recunoaște,
ceea ce accentuează importanța gândirii în detrimentul
senzațiilor. Ca unitate a contrariilor, logosul heraclitic
menține devenirea ca devenire. Acest mod de a gândi
îl dezvăluie pe Heraclit drept primul gânditor dialectic
al filosofiei occidentale.

Școala eleată
Școala eleată este localizată în sudul Italiei și în
Sicilia. Xenofan din Colofon, Elea (c. 570–475 î.Hr.)
22
Filosofia greacă până la Platon I, 2, vol. I, partea a 2-a, Heraclit,
A 1.
23
Filosofia greacă până la Platon I, 2, vol. I, partea a 2-a, Heraclit,
B 53.
24
Filosofia greacă până la Platon I, 2, vol. I, partea a 2-a, Heraclit,
B 91.

19
 FILOSOFIA PE SCURT

lupta împotriva zeilor antropomorfi (prezenți la

Homer, Hesiod) și afirma că

Dacă boii și caii și leii ar avea mâini, sau dacă – cu

mâinile – ar ști să deseneze și să plăsmuiască precum
oamenii, caii și-ar desena chipuri de zei asemenea cailor,
boii asemenea boilor, și le-ar face trupuri așa cum
fiecare din ei își are trupul25.

Cu toate că acest fragment a fost folosit în propa-

ganda ateistă din perioada comunistă, critica lui Xe-
nofan la adresa politeismului grec nu se oprea la viciile
și dimensiunile „prea omenești” ale zeilor greci, ci
afirma existența unui zeu unic, superior oamenilor,
atotcunoscător, atotputernic și etern:

Unul e Zeul, între zei și oameni cel mai mare, nici la

chip, nici la minte asemenea muritorilor.
Întreg vede, întreg gândește, întreg aude.
Ci fără trudă, cu tăria gândului, zguduie totul.
Veșnic rămâne în același loc, fără să se miște cu nimic,
și nici nu i se cade să se mute când ici, când colo26…

Prin acest Unu al lui Xenofan, sunt împăcate atât

exigența de a cuprinde diversitatea lumii naturale,
cât și inteligibilitatea pitagoreică27.
Parmenide din Elea (c. 540–470), discipol al lui Xe-
nofan și fondator al ontologiei, afirma că doar ființa
25
Presocraticii. Fragmentele eleaților, trad. D. M. Pipidi, Teora,
București, 1998, Xenofan, B 15.
26
Presocraticii. Fragmentele eleaților, Xenofan, B 23–26.
27
Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, vol. 1, trad. Dan-Cristian
Cârciumaru, Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 24.

20
 P R E S O C R AT I C I I

este unică și doar ea există, în timp ce neființa nu

există. Imobilă și imuabilă, ființa este sinonimă cu
gândirea, „căci e tot una a gândi și a fi”28.
Descrierea ființei de către Parmenide are trăsături
care vor influența scrierile teologice ale Părinților Bi-
sericii atunci când vor scrie despre atributele lui Dum-
nezeu:

…nenăscută fiind, aceasta e și nepieritoare, întreagă,

neclintită și fără capăt: nici nu era, nici nu va fi, de
vreme ce e acum laolaltă, una și neîntreruptă. Ce obârșie
i-ai putea găsi? Ce fel și de unde ar fi putut crește? Căci
n-am să te las să spui nici să gândești că <s-a putut ivi>
din neființă: nu se poate, într-adevăr, spune nici gândi
că ceea ce nu este <este>. Și-apoi ce nevoie ar fi putut-o
face – ivită din nimic – să se nască mai târziu ori mai
devreme? Așa că trebuie neapărat <să credem> că este
întru totul ori că nu este29.

Consecvent ideii sale, Parmenide a susținut că ex-

periența senzorială precum și devenirea și mișcarea
sunt iluzii, în timp ce doar cunoașterea intelectuală
este adevărată. Dacă ne amintim că pentru Heraclit
din Efes doar devenirea era adevărată, Parmenide se
situează la polul opus. De aceea, cei doi au fost con-
siderați gânditori antagonici, unul, gânditorul ființei,
celălalt, al devenirii.
Pentru a apăra ideea lui Parmenide că mișcarea
este iluzie, discipolul său, Zenon din Elea (495–425
î.Hr.), a prezentat o serie de paradoxuri, dintre care
28
Presocraticii. Fragmentele eleaților, Parmenide, B 5.
29
Presocraticii. Fragmentele eleaților, Parmenide, B 8.

21
 FILOSOFIA PE SCURT

cele mai cunoscute sunt paradoxul săgeții în zbor și

paradoxul lui Ahile și al broaștei țestoase. Paradoxul
săgeții afirmă că momentele zborului săgeții sunt
imobile, deci că ea este de fapt în nemișcare, însă
doar gândirea poate vedea nemișcarea, în timp ce
simțurile se înșală. Paradoxul lui Ahile și al broaștei
țestoase susține că dacă broasca pleacă prima, Ahile
„cel iute de picior” nu o poate ajunge pentru că se
va afla mereu în punctul în care ea s-a aflat deja și
aceasta la infinit. Mișcarea este deci problematică:
„…ceea ce se mișcă nu se mișcă nici în locul unde e,
nici în acela unde nu e”30. Prin urmare, dacă rațiunea
are dreptate, mișcarea e o iluzie și nu există decât
ființa, nu devenirea.

Pluraliștii
Empedocle din Agrigent (c. 492–432 î.Hr.) a afirmat
că totul este creat din patru elemente primordiale –
apa, pământul, focul și aerul – și că ele sunt mișcate
de forțele iubirii și urii31, două forțe opuse, „veșnice
și imuabile în crugul vremii”32. Pentru Empedocle,
este impropriu a vorbi despre naștere și moarte acolo
unde avem, de fapt, numai compunere și descom-
punere în elementele primordiale:

Presocraticii. Fragmentele eleaților, Zenon, B 4.

30

Filosofia greacă până la Platon I, 2, vol. I, partea a 2-a, Empe-

31

docle, A 28.
32
Filosofia greacă până la Platon I, 2, vol. I, partea a 2-a, Empe-
docle, B 21.

22
 P R E S O C R AT I C I I

…așa după cum nimic nu se naște din neființă, tot astfel

nimic nu se distruge în neființă33.
Căci ce-i născut prin unirea elementelor toate și piere
După ce crește, iar se desface prin dezbinare.
Schimbul acesta continuu n-are sfârșit niciodată34.

Anaxagora din Clazomenai (c. 500–425 î.Hr.) a con-

siderat că există un număr infinit de elemente pri-
mordiale (homoiomerii), calitativ diferite, a căror
combinație diversă creează obiectele concrete35 sub
acțiunea unui principiu pe care l-a numit „intelect”
(nous).

Nous este infinit, suveran și nu este amestecat cu niciun

alt lucru, ci este, numai el, izolat în sine. […] El (Nous)
este cel mai subtil și mai pur dintre toate lucrurile, are
cunoștință despre toate și e plin de forță36.

În pofida excelenței sale, nous-ul lui Anaxagora nu

era acea cauză fundamentală și unică pe care o căuta
Socrate, care se arată dezamăgit la un moment dat, în
urma lecturii scrierilor lui Anaxagoras, după ce află
că acesta numără printre cauze și elementele însele37.
33
Filosofia greacă până la Platon I, 2, vol. I, partea a 2-a, Empe-
docle, B 12.
34
Filosofia greacă până la Platon I, 2, vol. I, partea a 2-a, Empe-
docle, B 21.
35
Filosofia greacă până la Platon I, 2, vol. I, partea a 2-a, Anaxagora,
B 1.
36
Filosofia greacă până la Platon I, 2, vol. I, partea a 2-a, Anaxagora,
B 12.
37
Platon, Phaidon, în Opere, vol. IV, trad. Petru Creția și Gabriel
Liiceanu, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983, 98 b–c.

23
 Atomiștii
Filosofii atomiști au afirmat că principiul tuturor
lucrurilor sunt atomii (a-tomos înseamnă în limba
greacă veche „particulă indivizibilă”). Leucip (sec. al
V-lea î.Hr.), fost discipol al lui Zenon, a fost părintele
atomismului, o teorie transmisă și dezvoltată de De-
mocrit, elevul său. El considera că aceste elemente ce
nu se mai pot diviza reprezintă principiile realității;
ele „pătrund în vid și se îmbină unele cu altele”38,
sunt „infinite atât în număr, cât și în configurație”39
și „se deosebesc prin configurație, mărime, poziție și
ordine”40. Procesul ciocnirii lor, care ar duce la formarea
lucrurilor compuse prin agregare (synkrisis), presupune
și o necesitate rațională:
Niciun lucru nu se petrece la întâmplare, ci toate
se nasc ca efect al unei cauze raționale și sub im-
periul unei necesități41.

Democrit (c. 460–370 î.Hr.), discipolul său, a susținut

un atomism materialist, cu două principii fundamen-
tale: plinul (existența, atomii) și golul (non-existența,
38
Filosofia greacă până la Platon, vol. II, partea 1, ed. Ion Banu
și Adelina Piatkowski, trad. Ion Banu et al., Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1984, Leucip, A 1.
39
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Leucip,
A 9.
40
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Leucip,
A 14.
41
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Leucip,
B 2.

24
 P R E S O C R AT I C I I

vidul). S-ar putea spune că ființa parmenidiană este

spartă într-o mulțime de atomi – entități „infinite ca
număr”42, „indivizibile din cauza solidității lor”43, se-
parate între ele de vid: „cu adevărat, există doar atomii
și vidul”44. Vidul are rol cauzator pentru dispersia și
gruparea atomilor, asemenea unui mediu propice
mișcării lor care „există din eternitate”45. În concepția
lui Democrit, atomii au caracteristici primare, obiective
(spațialitate, inerție, densitate și duritate) și caracteristici
secundare (culoare, miros, gust etc.). Percepția are
loc prin intermediul unor emanații minuscule ale lu-
crurilor, pe care le numește simulacre (eidola); „anumite
simulacre […] se apropie de oameni […] unele sunt
binefăcătoare, altele răufăcătoare”46. Chiar și sufletul
este creat din atomi de foc, puși în mișcare de aceste
simulacre.
S-au păstrat de la Democrit și scurte sentințe etice,
care vorbesc despre înțelepciune și despre un mod
de viață ce urmărește liniștea sufletească, aceasta fiind
de altfel, în opinia lui, scopul vieții omului. Unele tra-
tează despre rău și nedreptate:
42
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Democrit,
A 57.
43
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Democrit,
A 56.
44
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Democrit,
B 117.
45
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Democrit,
A 56.
46
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Democrit,
B 166.

25
 FILOSOFIA PE SCURT

Cel ce săvârșește o nedreptate este mai nenorocit decât

cel pe care-l lovește nenorocirea47.
Este mai de folos să-ți dojenești propriile greșeli, decât
să le critici pe ale altora48.
Invidiosul își face sieși tot atâta rău cât și unui dușman49.

Alte fragmente vorbesc despre unicitatea și auten-

ticitatea prieteniei:

Prietenia unui singur om care te înțelege este mai pre-

țioasă decât cea a tuturor celorlalți care nu te înțeleg50.
Acela lângă care prietenii încercați nu rămân multă
vreme înseamnă că este un om nesuferit51.
Cel care nu iubește pe nimeni am impresia că nu este
iubit de nimeni52.

Modul de viață al filosofului trebuie să evite excesul

și nesăbuința: „A trăi prost, în chip stupid, fără tem-
peranță și pietate, […] nu înseamnă a trăi rău, ci o moarte
care nu se mai sfârşeşte”53.
47
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Democrit,
B 45.
48
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Democrit,
B 65.
49
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Democrit,
B 88.
50
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Democrit,
B 98.
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Democrit,
51

B 100.
52
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Democrit,
B 103.
53
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Democrit,
B 160.

26
 P R E S O C R AT I C I I

În privința omului, Democrit oferă o definiție

care pare un eșec, dar care poate constitui un punct
de pornire pentru meditație: „omul este ceea ce
știm cu toții”54. Democrit și-a câștigat poreclele de
„Înțelepciunea” și „Surâzătorul”, din pricina zâm-
betului pe care îl avea atunci când întâlnea „gău-
noșenia intelectuală a oamenilor”55.

Sofiștii
Sofiștii au fost gânditori care au pus accentul pe
educație și pe forța de convingere, indiferent de
corectitudinea argumentării. Pretindeau că pot
învăța orice, erau relativiști și cereau bani de la cei
pe care îi învățau, motiv pentru Platon să nu-i con-
sidere filosofi veritabili, ci doar niște șarlatani. Re-
lativismul lor este vizibil în gândirea juridică:
antagonism între legea naturală (physei) și postulat
(nomo); în gândirea morală, prin opinia că valorile
morale nu sunt naturale, ci convenții relative la
timp și loc; în religie, prin ideea că nu se poate
decide dacă zeii există sau nu; și, nu în ultimul
rând, în teoria cunoașterii56.

54
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Democrit,
B 165.
55
Filosofia greacă până la Platon II, 1, vol. II, partea 1, Democrit,
A 2.
56
Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, trad. Monica-Maria
Aldea, Enciclopedia RAO, București, 2004, p. 35.

27
 FILOSOFIA PE SCURT

Protagoras (c. 480–410 î.Hr.), supranumit „Rațio-

namentul”57, a susținut un relativism al cunoașterii,
subliniind existența unor opinii contrare, ambele
demne de luat în considerare, și afirmând că toate
sunt relative la om:

Cu privire la fiecare lucru există două argumente opuse

unul altuia58.
Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor care există,
în ce fel există, a celor care nu există în ce fel nu există59.

În legătură cu zeii, Protagoras a avut o atitudine

considerată ateistă, fapt care se pare că a dus la arderea
cărților lui de către atenieni și alungarea din cetate:

Despre zei nu poți ști nici că sunt, nici că nu sunt. Căci

multe mă împiedică să știu: și obscuritatea problemei,
și scurtimea vieții omenești60.

Gorgias (c. 485–380 î.Hr.) este celebru prin trilema

sa, apogeu al îndoielii sofiste și al excluderii oricărui
criteriu de adevăr. Trilema lui Gorgias prezintă trei
teze, despre existență, cunoaștere și comunicare.
Sunt
57
Filosofia greacă până la Platon, vol. II, partea a 2-a, ed. Ion
Banu și Adelina Piatkowski, trad. Mihai Nasta et al., Editura Ști-
ințifică și Enciclopedică, București, 1984, Protagoras, A 3.
58
Filosofia greacă până la Platon II, 2, vol. II, partea a 2-a, Pro-
tagoras, B 6 a.
59
Filosofia greacă până la Platon II, 2, vol. II, partea a 2-a, Pro-
tagoras, B 1.
60
Filosofia greacă până la Platon II, 2, vol. II, partea a 2-a, Pro-
tagoras, B 4.

28
 P R E S O C R AT I C I I

…trei sentențe de bază care se înlănțuie: una, care este

totodată și prima teză, anume despre faptul că nimic
nu există; a doua, teza conform căreia dacă totuși [ceva]
există, nu poate fi reprezentat de om; a treia teză e cea
conform căreia, dacă [acel ceva] ar fi reprezentat, nu
poate fi comunicat și nici explicat altora61.

În ciuda faptului că li s-au adus nenumărate critici

încă de către contemporanii lor, sofiștii și-au avut im-
portanța lor în filosofie. De la orientarea către filosofia
naturii, ei fac trecerea la interesul față de om, care de-
vine centrul preocupărilor lor filosofice. Gândirea
însăși se transformă într-o temă filosofică, accentuând
importanța limbajului. Nu în ultimul rând, prin critica
la adresa valorilor morale tradiționale, ei fac trecerea
spre cele fundamentate rațional62. Cu sofiștii se încheie
perioada presocratică. Ei deschid calea către etapa
următoare, a filosofiei clasice grecești, guvernată de
nume ca Socrate, Platon și Aristotel.

61
Filosofia greacă până la Platon II, 2, vol. II, partea a 2-a, Gorgias,
B 3.
62
Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 35.

29