Liliana Trofin

ISTORIA CREŞTINISMULUI
LA NORDUL DUNĂRII DE JOS
(secolele I-XIV)
﴾CURS UNIVERSITAR ﴿
Şos. Panduri, 90-92, Bucureşti – 050663; Telefon/Fax: 410.23.84
e-mail: editura_unibuc@yahoo.com
Internet: www.editura.unibuc.ro

Tiparul s-a executat sub cda 1962/2008

La Tipografia Editurii Universităţii din Bucureşti

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TROFIN, LILIANA
Istoria creştinismului la nordul Dunării de Jos:
secolele I-XIV / Liliana Trofin. – Bucureşti: Editura
Universităţii din Bucureşti, 2008
Bibliogr.
ISBN 978-973-737-439-4
28(498.8)

Tehnoredactare computerizată: Constanţa Titu

 Cuprins

Abrevieri .........................................................
..........................................................................
7........................................................................

CAPITOLUL I - VIAŢA RELIGIOASĂ A LOCUITORILOR

DE LA NORDUL DUNĂRII DE JOS ÎNAINTE DE
PROCLAMAREA EDICTULUI DE LA MILAN .................
.................................................................................
11
I.1. Geneza creştinismului – Privire generală
..............................................................
..............................................................
11
I. 2. De la “ religio” la “superstitio” .............
..............................................................
39
I.3.
..............................................................
Creştinismul daco-roman în perioada
preconstantiniană - o realitate istorică .
..............................................................
52
I.4.
 ..............................................................
Mărturii ale persecuţiilor anticrestine la
Dunarea de Jos .....................................
CAPITOLUL II - CREŞTINISMUL ŞI ETNOGENEZA
ROMÂNILOR ............................................................
.................................................................................
67
CAPITOLUL III – NOŢIUNI DE ARHEOLOGIE
CREŞTINĂ ŞI ARTĂ BISERICEASCĂ LA NORDUL
DUNĂRII DE JOS: DE LA ORIGINI ŞI PÂNĂ ÎN
SECOLUL AL XIV-LEA ...............................................
.................................................................................
103
III.1.
Obiecte liturgice şi de cult ....................
104
III.2.
Bazilici ..................................................
110
III.3.
Necropole şi complexe funerare ...........
126
III.4.
Monumente din piatră şi alte obiecte cu
sau fără însemne creştine .....................
138

Capitolul IV – STRUCTURI SACERDOTALE LA

DUNĂREA DE JOS (SECOLELE III - XIV) ...................
..........................................................................
145
Bibliografie selectivă ...................................
..........................................................................
167
Planşe .............................................................
..........................................................................
179
 Abrevieri

ALG Apologeţi de limbă greacă, ediţie îngrijită

de T. Bodogae, O. Căciulă, D. Fecioru,
Bucureşti, 1997
AM Actele Martirice, ediţie îngrijită de I.
Rămureanu, Bucureşti, 1997
AMN Acta Musei Napocensis, Muzeul de Istorie
a Transilvaniei, Cluj-Napoca
AMP Acta Musei Porolissensis, Muzeul Judeţean
de Istorie şi Artă, Zalău
Apulum Apulum. Acta Musei Apulensis, Muzeul
Naţional al Unirii, Alba Iulia
Arh Mold Arheologia Moldovei, Institutul de
Arheologie, Iaşi
AUCDC Analele Universităţii Creştine „Dimitrie
Cantemir”, Seria Istorie, Bucureşti
Banatica Banatica, Muzeul Judeţean de Istorie
Caraş-Severin, Reşiţa
BCMI Buletinul Comisiunii Monumentelor
Istorice, Bucureşti
BOR Biserica Ortodoxă Română. Buletinul
oficial al Patriarhiei Române, Bucureşti
CCM, I, II Credinţă şi cultură în Moldova, I. Trecut
religios şi devenire creştină, Iaşi, 1995; II.
Credinţă ortodoxă şi unitate bisericească,
 Iaşi, 1995; III. Cultură creştină şi simţire
românească, Iaşi, 1995
Cronica Cronica cercetărilor arheologice
DACL F. Cabrol, H. Leclercq, Dictionnaire
d’archélogie chrétienne et de liturgie,
Paris, vol. I/1, 1904
DAGR Dictionnaire des antiquités grecques et
romaines d’après les textes et les
monuments, sous la direction de MM. G.
Daremberg et Edm. Saglio avec plus de
6000 figures d’après l’antique dessinées
par P. Sellier, tome I, Paris, 1877
DECA Dictionnaire encyclopédique du
christianisme ancien, sous la direction de
A. Di Berardino, adaptation française sous
la direction de F. Vial, I. A-I, II. J-Z, Les
Éditions du Cerf, Imprimé en Belgique,
1990
DIR Documente privind istoria României,
Bucureşti
DRH Documenta Romaniae Historica, Bucureşti
FHDR Fontes Historiae Daco-Romanae,
Bucureşti, I, 1964; II, 1970
IBU, I, II I. Rămureanu, M. Şesan, T. Bodogae,
Istoria bisericii universale, ed. a III-a, I,
Bucureşti, 1987; II, 1993
IGLR Em. Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine
din secolele IV-XIII descoperite în
România, Bucureşti, 1976
Mat. şi cercet. Materiale şi cercetări arheologice,
arh. Bucureşti, Oradea, Craiova
PG J.-P. Migne, Patrologiae Graecae, Paris
PL J.-P. Migne, Patrologiae Latinae, Paris
Pontica Pontica (Pontice), Muzeul de Istorie
(Pontice) Naţională şi Arheologie, Constanţa
PSB Părinţii şi scriitorii bisericeşti
SAA Studia antiqua et archaeologica,
Universitatea „Al. I. Cuza”, Facultatea de
Istorie, Seminarul de istorie veche şi
arheologie, Iaşi
SCIV(A) Studii şi cercetări de istorie veche (şi
arheologie), Institutul de Arheologie
„Vasile Pârvan”, Bucureşti
SMIM Studii şi materiale de istorie medie,
Bucureşti
SPA, I Scrierile Părinţilor Apostolici, ediţie D.
Fecioru, Bucureşti, 1995
ST Studii Teologice, Bucureşti
Symp.Tr Symposia Thracologica, Institutul Român
de Tracologie, Bucureşti
Thraco-Dacica Thraco-Dacica, Institutul Român de
Tracologie, Bucureşti
 Capitolul I

VIAŢA RELIGIOASĂ A LOCUITORILOR DE LA

NORDUL DUNĂRII DE JOS ÎNAINTE DE
PROCLAMAREA EDICTULUI DE LA MILAN

I.1. Geneza creştinismului – privire generală

Contextul istoric şi spiritual care a stat la baza receptării creştinismului în 
Imperiul   roman   ne   oferă  imaginea   unui   “amalgam   haotic   de   culte   locale  şi  
regionale”1  şi a unui formalism religios incapabil să  satisfacă  nevoia de sacru a 
indivizilor.   Această  situaţie   se   datorează,   în   parte,   existenţei   unor   credinţe 
extrem   de   variate,   pantheonului   populat   de   diverse   zeităţi   locale  şi 
“transnaţionale”,   ritualismului   exagerat,   “aspectului   eminamente  social   al  
sacerdoţiului”2 ş.a.m.d. Toate aceste elemente dau impresia unei stări de aparentă
decadenţă a vechilor culte păgâne3.
Cercetările arată însă că păgânismul primelor secole ale erei creştine n­a 
fost lipsit de o anumită vigoare, deoarece a evoluat treptat către un concept nou 
de pietate şi a postulat ideea unei providenţe care depăşea graniţele etnice. Dar 
să vedem cine a contribuit la naşterea acestei  noii religiozităţi  păgâne.
  În   cadrul   edificiului   socio­cultural   al   epocii,   decăderea   cultelor 
tradiţionale   a   condus   la   demoralizarea   individului  şi   la   ruperea   acestuia   de 
originile   sale.   De   această  situaţie   au   profitat   în   egală  măsură,   atât   cultele 
orientale cu mistere, cât şi noua religie.
Primele   ofereau   avantajul   trăirii   unor   senzaţii  şi   emoţii   puternice   prin 
intermediul liturghiilor proprii. Ele deveneau, astfel, o alternativă comodă aflată
la  îndemâna  tuturor  celor   plictisiţi   de   formalismul  caracteristic  cultelor  zeilor 
strămoşeşti. Pentru factorul politic imperial, cultele orientale constituiau însă o 
mare   provocare.   Fidelitatea   romanilor   faţă  de   zeii   tradiţionali   ridica   în   plan 
politic  şi   juridic   numeroase   probleme.   Totuşi,   în   pofida   alergiei   funciare   la 
externa   superstitio,   civitas   Romana  şi­a   confirmat   încă  o   dată  capacitatea   de 
1
A. H. M. Jones, The decline of the Ancient World, London and New York, 1978, p. 23;
cf. N. Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, Bucureşti, 1997, p.90 şi
nota 40 de la p. 109.
2
N. Zugravu, op. cit., p. 90.
3
Tertulian, Apologeticum, XV, în PSB, 3, 1981, pp. 61–62; Eusebiu din Caesareea,
Viaţa lui Constantin cel Mare, IV, 13, în PSB, 14, 1991, pp. 228–233 (Despre Sfântul
Mormânt).
asimilare a elementelor străine prin consultarea  Cărţilor Sibiline4 sau apelând la 
ritualul evocatio5.
Ce­i drept, nu toţi zeii orientali au beneficiat de acelaşi tratament, însă toţi 
vor   sfârşi   prin   a   fi   integraţi   în  Romanitas,   deoarece   crizele   provocate   de 
expansiunea militară  romană  au deschis acestor divinităţi drumurile integrării 
în   spiritualitatea   romană.   Puşi   în   faţa   unei   realităţi   de   necontestat,   oamenii 
politici au fost nevoiţi să  ajungă  la o formulă  de  compromis –  romanizarea.  Pe 
termen   mediu,   această  opţiune   s­a   dovedit   a   fi   însăşi   cheia   revigorării 
păgânismului în ansamblu6. 
Cum s­a ajuns în  această  situaţie? Firesc. Evoluţia istorică  a condus  la 
această redimensionare a vieţii religioase după transformarea Romei din civitas 
în  Urbs  şi,   mai   apoi,   în  Orbis.   S­au   creat   condiţii   propice   multiplicării 
comunităţilor misterice  din  momentul  în  care cetăţenii romani nu mai aveau 
aceleaşi   rădăcini   etnice,   nu   mai   erau   legaţi   prin   relaţii   de   sânge,   nu   mai 
participau   la   treburile   cetăţii  şi  după  ce   regimul   imperial   a   avut   grijă  să­i 
dezlege   treptat   de   obligaţiile   lor   politice.   Declinul   autorităţilor   instituţionale, 
instabilitatea   politică,   nemulţumirile   sociale,   criza   morală  şi   decăderea 
moravurilor nu au făcut decât să grăbeasca acest proces7. Dar să vedem în cele 
ce   urmează  cum   comentează  Pascal   Quignard   declinul   moral   al   locuitorilor 
Cetăţii Eterne. Într­unul din eseurile sale, el spune nici mai mult nici mai puţin 
despre  romani  că“  erau  obsedaţi de fascinaţie, de  invidia,  de  deochi, de  soartă, de  
iettatura. Ei trăgeau totul la sorţi: cupele la banchete, împreunările sexuale, zilele faste,  
războaiele. Trăiau înconjuraţi de interdicţii, de rituri, de prevestiri, de visuri, de semne.  
Zeii, morţii, rudele, clienţii, liberţii, sclavii, străinii şi vrăjmaşii ­ toţi erau invidioşi pe  

4
The Sibylline oracles, translated from the Greek into english blank verse by Milton S.
Terry, 1899, pp. 4-6, 256-257 (http://www.sacred-texts.com/cla/sib/index.htm).
5
Anexarea divinităţilor popoarelor învinse pantheonului roman.
6
M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, II, Chişinău, 1992, p. 286.; R.
Turcan, Cultele orientale în lumea romană, trad. rom. de Mihai Popescu, Bucureşti,
1998, pp. 22-42; V. Lungu, Creştinismul în Scythia Minor în contextul vest-pontic,
Sibiu, 2000; M. Gramatopol, Civilizaţia elenistică, ediţia a II-a, Braşov, 2000, pp. 184-
202; Liliana Trofin, Romanitate şi creştinism la Dunărea de jos în secolele IV-VIII,
Bucureşti, 2005, p. 29; Tertulian, Apologeticum XXV, 2-3, în PSB, 3, 1981, p. 79; PL, I,
Paris, 1878, col. 482; vezi şi ceremonia lectisternium de înduplecare a zeilor în timpul
căreia magistraţii consultau Cărţile Sibiline. Pentru detalii G. Dumezil, Mit şi epopee,
III, trad. rom. de Francisca Băltăceanu, Gabriela Creţia şi Dan Sluşanschi, Bucureşti,
1993, p. 840; Ph. Borgeaud, Mother of the Gods. From Cybele to the Virgin Mary,
translated by Lysa Hochroth, published 2004 Johns Hopkins University Press,
Baltimore and London, pp. 57-60.
7
Liliana Trofin, op. cit., pp. 23-29.
ceea ce doreau, mâncau, întreprindeau…”8. Altfel spus, promiscuitatea, frica, deruta 
şi lipsa valorilor autentice dominau societatea romană. 
Chiar   dacă  afirmaţiile   autorului  credem  că  sunt,  pe  alocuri,  exagerate, 
exista o situaţie de criză, fără  îndoială. Nu greşim dacă  spunem că, în acest 
context,   religiozitatea   orientală  a   câştigat   din   ce   în   ce   mai   mulţi   adepţi. 
Sacerdoţii   Cybellei,   acompaniaţi   de   cei   ai   lui   Isis  şi   Mithra   au   profitat   de 
conjunctura favorabilă şi au atacat poziţiile deţinute de zeii tradiţionali în cadrul 
pantheonului roman printr­o propagandă inteligent făcută9. Rezultatele au fost 
peste aşteptări10. Însă, în paranteză fie spus, nici reputaţia acestora nu era fără
pată, iar pe deasupra esenţa doctrinelor nu reuşea să ofere credincioşilor foarte 
exigenti revelaţii definitive în privinţa aflării Adevărului suprem. Aşa că  nu­i 
de mirare că  “vagabondajul cultual sau spiritual” al unora dintre neofiţii cultelor 
orientale se sfârşea nu o dată prin convertirea lor la creştinism11. Nu mai punem 
la socoteală  marea grijă  a tradiţionaliştilor legată  de aducerea unui suflu nou, 
viu  şi   cosmopolit   în   “  cetatea   lui   Romulus”,   care   nu   făcea   decât   să  altereze 
puritatea spiritului roman. Vinovate de această situaţie, în opinia elitei culte, nu 
erau numai cultele orientale ci  şi creştinismul din următoarele considerente: se 
bucurau   de   simpatie,   mai   ales,   în   rândul   sclavilor,   exploatau   în   mod   cinic 
credulitatea   feminină,   iar   falsele   lor   învăţături   despre   mântuire   stârneau 
“entuziasmul   nătăfleţilor”12.   În   cele   ce   urmează  dorim   să  vedem   care   erau 
fundamentele   doctrinare   ale   acestor   asociaţii   misterice,   atât   cât   pot   fi   ele 
reconstituite pe baza izvoarelor scrise şi arheologice.
Învăluite   într­o   aureolă  de   mister,   teo­cosmogoniile   orientale   ofereau 
individului o altă perspectivă asupra vieţii şi a morţii, la umbra unei soterologii 

8
P. Quignard, Sexul şi spaima, traducere de Nicolae Iliescu, Prefaţă de Dinu
Flămând, Bucureşti, 2000, p. 46.
9
Fr. Dunand, Le culte d’Isis dans le bassin oriental de la Méditerranée, III, published
1973 E.J. Brill, Leiden, pp. 137-219; Giulia Sfameni Gasparro, Soteriology and mystic
aspects in the cult of Cybele and Attis, Leiden, E.J. Brill, 1985, pp. 1-12, 20-22.
10
Vezi poziţia deţinută de Mithra / Sol Invictus în cadrul ideologiei imperiale în
perioada Dominatului – Fr. Cumont, The Mysteries of Mithra, translated by Thomas J.
McCormack, publishesd 1956 Courier Dover Publications, pp. 86-89.
11
Este cazul “magului” Ciprian, devenit ulterior episcop al Cartaginei. Făgăduit din
copilărie cultului lui Apollo Pythianul, consacrat apoi lui Mithra, după care este iniţiat
în misterele Demetrei şi ale Corei, Herei din Argos şi Artemidei Tαυροπόλος, . Face un
sejur în Frigia, Egipt şi Caldeea unde învaţă secretele divinaţiei, astrologiei şi obţine
revelaţia oferită de mistere în general. Un alt convertit celebru la creştinism este
Iustin Martirul care frecventează pe rând un stoic, un peripatetician şi un pitagoreic,
iar în final descoperă misterul revelaţiei creştine graţie unui bătrân întelept. De o
experienţă asemănătoare au parte Tatianus şi Clement Alexandrinul. Pentru detalii
vezi R. Turcan, op. cit., pp. 380-381.
12
Tacitus, Anale, XIV, 44, 5; Ovidiu, Pontice, I, 1, 37 şi urm.; Seneca, Viaţa fericită,
26, 8; Iuvenal, Satire, II, 62 şi VI, 534; cf.R. Turcan, op. cit, pp. 24-25.
ce promitea protecţia totală “ a sufletului în corp şi în afara lui ”13 şi victoria finală
asupra forţelor răului14. 
În general, scenariul iniţierii consta în “omologarea rituală” a destinului 
myst­ului cu cel al zeului. Altfel spus, renaşterea în mistere era, într­un anume 
sens,   o   zeificare   a   umanului.   Mijloacele   necesare   realizării   acestui   act   al 
“interiorizării”   divinităţii   erau   diverse.   Enumerăm   doar   cateva:   ingestia   sau 
asimilarea   zeului   prin   consumul   unor   alimente   rituale,   suferinţa,   iluminarea, 
extazul etc15.
Speculând   fără  rezerve   nevoia   de   absolut   a   fiinţei   umane  şi   atracţia 
colectivităţilor faţă  de pseudoştiinţele  şi practicile oculte (magia  şi astrologia), 
ultimile   apărute   pe   fondul   scăderii   autorităţii   oraculare16,   aceste   culte   au 
promovat   ideea   imortalităţii   sufletului  şi   călătoria   lui   prin   corpurile   cereşti, 
alături   de   rigorile   cumpătării  şi   ale   abstinenţei,   regularitatea   cotidiană  şi 
săptămânală  a   liturghiilor,   misionarismul,   disciplina   vestimentară, 
prozelitismul   religios,   pelerinajele   la   marile   sanctuarele,   formulele   noi   de 
devoţiune şi tabu­urile alimentare, iar, în final, au desfiinţat barierele ancestrale 
dintre sacerdoţiu şi credincioşi17.
Cu excepţia lui Mithra18, zeii misterelor au cunoscut mutilarea, suferinţa 
şi moartea. Toţi aveau, însă, ceva în comun. Au învins hotarele morţii. Aşadar, 
aceste divinităţi ofereau muritorilor speranţa învierii. Dar, marea lor calitate a 
acestor   zei   era   alta.   Erau   în   acelaşi   timp   personali  şi   universali.   Atenţi   în 
persoană  la   angoasele   indivizilor,   gata   să  le   împlinească  aspiraţiile,   ei 
răspundeau   mult   mai   bine   aşteptărilor   credincioşilor   decât   zeii   panteonului 
clasic: nemuritori şi reci, preafericiţi, distanţi şi indiferenţi faţă de tot ceea ce era 
omenesc şi trecător19.

13
N. Zugravu, op. cit., p. 100.
14
Ibidem; M. Gramatopol, op. cit., p. 188.
15
I. P. Culianu, Experienţe ale extazului. Extaz, ascensiune şi povestire vizionară din
elenism până în Evul Mediu, ediţia a II-a, traducere de Dan Petrescu, Prefaţă de
Mircea Eliade, Postfaţă de Eduard Iricinschi, Iaşi, 2004, pp. 98-99.
16
http://www.earlychristianwritings.com/text/hippolytus4.html.
17
R. Turcan, op. cit., p. 37. I.P. Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, traducere de
Gabriela şi Andrei Oişteanu, prefaţă şi note de Andrei Oişteanu, cuvînt înainte de
Lawrence E. Sullivan -Iaşi : Polirom, 2002, pp.265-271; A.T. Fear, Cybele and Christ,
in Cybele, Attis and related cults, Essay in memoriam of M.J. Vermaseren, edited by
Eugene N. Lane, published 1996, E.J. Brill, pp. 37-40; Fr. Dunand, Religion populaire
en Égypte romane (Les terres cuites isiaques du Musée du Caire. Avec un
frontispices, 128 planches et une carte), Leiden, E.J. Brill, 1979, pp. 118-119.
18
M. Eliade, op.cit., p. 318. Vezi şi http://www.gnosis.org/library/grs-
mead/grsm_mythra.htm.
19
R. Turcan, op. cit., p. 37.
 Ne vom apleca cu analiza, în cele ce urmează,  asupra cultului consacrat 
lui Mithra20. Alegerea noastră are la bază marea popularitate de care s­a bucurat 
acest   cult   în   rândul   populaţiei.   În   plus,   concurenţa   făcută  creştinismului   l­a 
transformat în cel mai redutabil duşman al Bisericii. 
Se ştie că Mithra şi Anâhita (Imaculata în limba iraniană) au fost singurii 
zei mazdeeni care aveau ridicat un templu în Imperiul  Roman. În Lidia acest 
cuplu a devenit Sabazios – Anaitis. Ritualul sacru se desfăşura în peşteră, iar 
miştii  erau deghizaţi în animale. Charles Autran îl compară  pe zeul iranian cu 
Şiva. Acesta din urmă avea trei ochi, patru feţe şi ca simbol, linga. În cultul lui 
Şiva, identificat cu Timpul, un rol important îl juca  şarpele, iar statuia zeului 
avea   în   jurul   gâtului   încolăcită  o   reptilă.   Deasupra   ochiului   din   centru   este 
redată o semilună. Zeul este repezentat cu coc în cap şi în ipostază de toboşar şi 
dansator. Taurul Nandi era un atribut al lui Şiva. În spaţiul grecesc are o replică
în persoana lui Zeus Triopas din Argos. Slujitorii acestei divinităţi erau preoţi 
dansatori: cureţii şi coribanţii21.
Zodiacul mithraic şi calendarul începeau din luna aprilie, lună aflată sub 
zodia berbecului. În mod curios, la Chartres anul civil începea până în anul 1567 
în luna aprilie. Tot aici s­a descoperit celebra statuie a Fecioarei Negre. O tradiţie 
veche atribuie druizilor o statuie a Mamei sacre, pe care misionarii apostolului 
Petru ar fi găsit­o în această zonă. Ritualul se făcea într­o peşteră, în interiorul 
căreia a fost amplasat un puţ cu apă. Peştera era denumită “Închisoarea Sfântului  
Savinen” sau a “Sfântului Potentien”. Specialiştii n­au găsit o explicaţie plauzibilă
referitoare la prezenţa cultului Marii Făcătoare la Chartres. Se pare că zodiacul 
de la Chartres prezintă influenţe mithraice ale lui Zeus Dolichenus22.
Piraţii învinşi de Pompei au devenit primii iniţiatori ai romanilor23. Cea 
mai veche rugăciune adresată  lui Mithra provine din timpul dinastiei Flavilor 
(69­96   d.H). Potrivit tradiţiei,  zeul  s­a nascut dintr­o stâncă, iar acest lucru  îl 
apropie de simbolistica  pietrei  din creştinism. În limba greacă  termenul  akmon 
înseamnă  piatră  de  nicovală, nicovală. La popoarele  indo­europene  açman  se 
traduce prin “serveşte la ascuţit piatra”, “boltă cerească”. Istoria mazdeismului ni­l 
prezintă  pe Mithra în  diferite  ipostaze.  Iniţial, îl  vedem  în  postura  de  zeu  al 

20
Suma numerică a formulei ABRASAX şi a numelui zeului Mithra este 365 în ambele
cazuri. Această cifră face aluzie la eonii creaţiei şi la pleroma gnostică. Vezi DACL, I,
col. 131-132.
21
Ch. Autran, Mithra, Zoroastru şi tradiţia ariană a creştinismului, trad. rom. de T. Reu
şi R. Adam, Oradea, 1995, pp. 21- 30.
22
Ibidem, pp. 66 – 71.
23
E. Sanzi, Tra professioni di fide, accuse delazioni “rivelazioni” e “soffiate” degli
autori antichi sui culti orientali sui misteri indicibili, pp. 14-15
(www.chaosekosmos.it/pdf/2001_04.pdf).
contractelor, apoi devine zeu al războiului  şi paznic al morţilor  şi, în cele din 
urmă, este asociat luminii solare. El este zeul cu o mie de urechi  şi zece mii de 
ochi, adică este atotştiutor şi atotvăzător ca orice suveran divin. Urcă la cer  şi 
devine intermediar între oameni şi zei24.
În   cultul   lui   Mithra,  peştera  cosmică  juca   un   rol   esenţial,   deoarece   era 
stâns legată de sacrificiul taurului, prima fiinţă creată de Ormuzd. Acest animal 
sacru a fost prins de către Mithra conform tradiţiei pe o pajişte de munte. Acesta 
l­a dus într­o peşteră  şi l­a sacrificat din porunca lui Sol. Din leşul taurului au 
luat   naştere   grâul  şi   plantele   folositoare   vieţii   omului.   Vedem   astfel  şi   o 
componentă agrară în cultul lui Mithra. Cunoaştem faptul că în ritualurile sacre 
mithraice erau oferite miştilor spice de grâu, miere, vin şi pâini înseminate cu o 
cruce.   Analogiile   cu   liturghia   creştină  sunt   evidente25.   Reacţia   apologeţilor 
creştini faţă  de folosirea în cadrul cultului mithraic a pâinii  şi a vinului nu s­a 
lăsat   aşteptată,   aceştia   catalogând   prezenţa   lor   drept   o   imitatie   diabolică  a 
euharistiei creştine. 
Marcarea   cu   fierul   roşu   pe   frunte   aminteşte   de   acel   rit  signatio  care 
completa   sacramentul   baptismal.   Banchetul   ritual   ce   imită  modelul   divin, 
neadmiterea femeii în cadrul sacerdoţiului, absenţa riturilor orgiastice, întreita 
ipostază  a lui Mithra, sărbătorirea naşterii zeului în aceeaşi zi (25 decembrie), 
botezul,   tema   potopului,   simbolul   corăbiei  şi   existenţa   unor   credinţe 
asemănătoare   cu   privire   la   sfârşitul   lumii,   Judecata   universală  şi   învierea 
morţilor   sunt   elemente   care   apropie   într­o   oarecare   măsură  mithraismul   de 
creştinism, în pofida faptului că doctrinele lor diferă în mod radical26.
24
Ch. Autran, op. cit, pp.73, 75-76. Despre legătura simbolică dintre piatră şi trupul
lui Iisus vezi la Ambrozie al Milanului, Scrisori, în PSB, 53, 1994, p. 206 (Scrisoarea
LIII,9); Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Tryfon, LXX, în AGL, 1997, p. 230 (misterele
lui Mithra apar ca o imitaţie a profeţiei lui Daniel, II, 34:… că s-a tăiat o piatră, fără
mâini, dintr-un munte mare); Josua, XXIV; 27 (piatra e văzută ca symbol al legăturii
poporului evreu cu Yahwe). Amintim în acest context şi pietrele tencuite, simbol al
Legii, care serveşte ca pedagog până la întrupare, dar şi al evreilor care trec Iordanul
şi primesc botezul – Chiril al Alexandriei, Glafire la cărţile lui Moise, în PSB, 39, 1992,
p. 452; Evrei, X, 1; Zaharia, IX, 16.
25
Ch. Autran, op. cit., pp. 77-79; L. Duchesne, Histoire ancienne de l'eglise, III, Vème
édition revue, Paris, 1911, pp. 540, 542; N. Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii
liturghii, cap. IV-VIII, în N. Cabasila, Scrieri, trad. rom. de E. Branişte, T. Bodogae,
Bucureşti, 1989, pp. 33-38.
26
Tertulian, De prescriptione haereticorum, XL, 1-2, în PSB, 3, 1981, p. 167; M.
Martigny, Dictionnaire des antiquités chrétiennes, Paris, 1877, p. 224; Iustin Martirul,
Apologia întâi, 66, în AGL, 1997, p. 95 (acesta combate utilizarea pâinii şi a apei); M.
Eliade, op. cit., pp. 319-320; DACL, I, col. 84, fig. 26 (vezi doi peştişori afrontaţi care
mănâncă pâini însemnate cu o cruce; sunt 7 pâini marcate cu cruce); M. Clauss, The
roman cult of Mithras. The god and his mysteries, translated by Richard Gordon,
 Acest cult a fost sprijinit mai ales din motive de ordin politic de diverşi 
împăraţi romani. În opoziţie cu cu alte mistere, conducătorii ierarhiei (patres) ai 
mithraismului   erau   recrutaţi   dintre   italici  şi   dintre   populaţiile   provinciilor 
romane. Însă, victoria de la Pons Milvius a lui Constantin cel Mare a însemnat 
începutul   sfârşitului   atât   pentru   mithraism,   cât  şi   pentru   restul   cultelor   cu 
mistere. Reînvie temporar în timpul domniei lui Iulian Apostatul, dar după anul 
364 acest cult este tolerat în cadrul Imperiului până în anul 382, când împăratul 
Graţian a emis un edict prin care retrage sprijinul oficial acordat mithraismului. 
Interzis şi persecutat asemeni altor doctrine cu mistere, acest cult care a reuşit să
îmbine   sincretismul   greco­   roman   cu   moştenirea   iraniană,   dispare   la   o   dată
istorică pe care nu o cunoaştem27. 
  Pentru   specialiştii   în   domeniu,   mult   mai   interesantă  este 
contemporaneitatea religiozităţii care a succedat – o pe cea elenistică cu geneza 
şi progresul creştinismului. Noutatea mesajului28, atitudinea faţă de moarte29 şi 
asimilarea patrimoniului spiritual păgân30 au înclinat în cele din urmă balanţa în 
favoarea religiei creştine. Apologeţii  şi­au făcut  şi ei datoria, contribuind prin 
scrierile lor la schimbarea percepţiei păgânilor culţi faţă de creştinism care era 
perceput ca find “religia celor simpliciores şi al celor minus habentes“31. Nu putem să
mergem mai departe cu expunerea faptelor fără să amintim contribuţia majoră a 
lui   Origen   în   trecerea   de   la   filosofia   platonică  la   cea   creştină.   Remarcăm   în 
special motivaţia sa doctrinară cu privire la persoana Mântuitorului apărută pe 
fondul   neînţelegerii   manifestată  de   contemporanii   săi   păgâni   faţă  de   actul 
întrupării în istorie a divinităţii şi a unirii celor două firi în persoana Logos­ului 
divin32.  Intervenţia   factorului   politic   a   fost   însă  benefică,   deoarece   a   permis 

contributor Richard Lindsay Gordon, published 2000 Routledges, p. 102.

27
M. Eliade, op. cit., pp. 318, 320; Ch. Autran, op. cit., p. 89; Teodoret din Cyr, Istoria
bisericească, III, 6, 1, în PSB, 44, 1995, p. 135; I. Rămureanu, Religia solară a
împăratului Iulian Apostatul, în ST, seria a II-a, XXXIX, 6, noiembrie – decembrie,
1987, pp. 47-49, 52-53.
28
Ioan, IV, 22-24; Isaia, LI, 1-4; LV, 3-5, Ieremia, XXXI, 31-33, 40.
29
Tertulian, De anima, L, în PL, II, Paris, 1878, col. 781; idem, De resurrectione carnis,
I, în PL, II, Paris, 1878, col. 841; idem, De carne Christi, VI, în PL, II, Paris, 1878, col.
809 etc.
30
M. Eliade, op .cit., III, p. 44-68; C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane,
Bucureşti, 1995, pp. 106-111.
31
D-Gh. Pătraşcu, Protrepticele lui Platon şi ale lui Clement Alexandrinul, în Teologia,
anul X, nr. 4, 2006, p.192
(www.uav.ro/teologie/files_/publicatii/teologia/teologia_4_2006.pdf).
32
N. Breda, Întruparea cuvântului în concepţia lui Origen, în Teologia, anul X, nr. 4,
2006, pp. 23-24. (www.uav.ro/teologie/files_/publicatii/teologia/teologia_4_2006.pdf).
transformarea acesteia dintr­o religie tolerată, asemeni altor culte din Imperiu, 
într­o religie de stat33. Dar, înainte de acest moment, adepţii lui Hristos au plătit 
tributul sângelui, au ţinut piept ereziilor şi au trebuit să găsească răspunsuri la 
întrebările puse de către evrei şi păgâni.
Biserica  nu i­a tratat zeii  ca pe nişte “abstracţiuni eterice”,  negându–le 
existenţa.   Dimpotrivă.   A   pus   accent   pe   latura   lor   malefică,   infernală  şi   pe 
asimilarea   acestora   cu   demonii.   În   acest   sens,   teologii   creştini   au   căutat   să
sublinieze ideea că vechile ritualuri şi credinţe păgâne reprezentau, în speţă, un 
obstacol major în calea cunoaşterii adevăratului Dumnezeu. Ca atare, întreaga 
tradiţie au interpretat – o prin prisma monoteismului. Renegarea zeilor avea, de 
acum înainte, un fundament solid scripturistic34. 
Legislaţia   antipăgână  a   avut   efecte   limitate,   deşi   a   asigurat   victoria 
creştinismului, spiritualitatea păgână era destul de puternică, iar credinţa noilor 
convertiţi,   slabă.   Era   nevoie   să  se   producă  un   mare   eveniment   socio­politic 
pentru   ca   o   vină  să­i   macine   pe   unii   romani   deoarece  şi­au   părăsit   zeii. 
Întâmplător sau nu lucrurile au luat o turnură nefastă, iar dezastrul s­a produs. 
Este vorba de cucerirea Romei de către vizigoţii lui Alaric. Augustin care a trăit 
acele vremuri tulburi a simţit puternica presiune a tradiţiei, cu cohortele de zei 
personali  şi   casnici,   precum  şi   răspunderea   aruncată  de   păgâni   pentru   cele 
întâmplate35 pe seama creştinilor. 
Pentru   a  înţelege   demonologia   păgână,   credem   că  este   necesară
evidenţierea mecanismului care a condus la blamarea si diabolizarea în timp a 
“structurilor sacre ale medierii specifice religiilor politeiste antice” (daimonii  )36, prin 
prisma teologiei iudeo­creştine. Acest lucru este extrem de important, deoarece 
literatura de factură crestină a moştenit “principalii topoi ai literaturii apocaliptice  
iudaice şi în acest context, angeologia şi daemonologia “37. Aşa se face că, încercînd să
valorizeze   în   sens   hermeneutic   teologiile   antice,   autorul  Cărţii  lui   Enoh, 
sugerează  cauzele   care   în  opinia  sa  stau   la  geneza  forţelor  malefice  în  lume: 
33
I.M. Popescu, Istoria şi sociologia religiilor. Creştinismul, Bucureşti, 1996, p. 60.
34
P. Brown, Întemeierea creştinismului occidental. Triumf şi diversitate. 200 – 1000
d.Cr., traducere de Hans Neumann, Iaşi, 2002, p. 38.
35
Gh. Vlăduţescu, Teologie şi metafizică în cultura evului mediu, Bucureşti, 2003, p.
30.
36
B. Neagotă, Demonologia iudeo-creştină. Mecanisme hermeneutice şi reguli de
generare /Judeo-Christian Demonology. Hermeneutic Principles and Engendering
Rules, în Revista de studii istorico-religioase, nr.1, 2004, p.110. Revista a aparut sub
egida Universităţii “Babeş Bolyai”, Facultatea de Litere, Catedra de Limbi clasice
(http//orma.50webs.com/nr1_an1/13.pdf).
37
Ibidem.
cetele   lui   Azazel,   paredrele   îngerilor   veghetori   (asimilate   sirenelor),   uriaşii 
născuţi din hierogamia fiilor lui Dumnezeu (beney Elohim) cu pământencele  şi 
care populează atmosfera etc38. În general, se poate afirma că toţi monştrii biblici 
sunt “epifanii” ale răului (balaurul, şarpele, Leviatan, Behemot sau Rahab)39. 
Spre   deosebire   de   gândirea   eseniană  care­l   face   pe   Dumnezeu   direct 
responsabil de prezenţa răului în lume, Pseudo­Clement considera că acesta nu­
şi are originea într­o revoltă a îngerilor împotriva Creatotului, ci într­o înclinaţie 
înnăscută a lui Satan spre lumea tenebrelor40. În Cartea lui Iov îl vedem pe Satan 
că  asistă, în chip surprinzător, la sfatul divin, însă  nu face nimic fără  voia lui 
Dumnezeu  şi   acţionează  în   nişte   limite   impuse.   Altfel   spus,   el   apare   ca   un 
duşman neîmpăcat al omului  şi într­o ipostază de dependenţă şi subordonare 
faţă  de  Dumnezeu.  Mai tarziu,  Noul Testament,  îl  identifică  pe Satan ca fiind 
stăpânul   acestei   lumi   împotriva   căruia   creştinii   trebuiau   să  lupte   neabătut. 
Plecând de la acest considerent, Biserica a vazut în politeismul păgân o formă de 
adoraţie adusă forţelor malefice. 
În   altă  ordine   de   idei,   exorcismul,   martiriul,   actele   filantropice  şi 
nesupunerea   civică  din   timpul   persecuţiilor   au   reprezentat   în   ochii   societăţii 
politeiste modalităţile cele mai vizibile de manifestare ale învăţăturii creştine. În 
special,   exorcismul,   care   era   o   practică  bine   înrădăcinată  în   răspîndirea 
credinţei a atras atenţia păgînilor. Acest fapt nu a rămas fără urmări în cadrul 
mentalului   colectiv.   Biserica   a   câştigat   astfel   o   “notorietate   disproporţionată  cu  
ponderea relativ mică a creştinilor din imperiu ”41, În plus, ştim că forţa ei socială în 

38
Ibidem, pp. 110-111. În opinia lui B. Neagotă, o primă consecinţă a demonologiei
atmosferice este de natură soteriologică. Sufletele defuncţilor pentru a ajunge la
porţile cerului trebuiau să depăsească capcanele puse de fiinţele malefice care
bântuiau văzduhul. Această concepţie iudeo – creştină se regăseşte atât în tradiţia
răsăriteană referitoare la vămile văzduhului, cât şi în cea gnostică valentiniană
despre cosmocratorii planetari. “Reconcilierea celor două soterologii are loc în
doctrina judecăţii sufletului, în care cei doi îngeri joacă rolul avocatului şi
procurorului…” (p. 114). I.P. Culianu crede că aşa-zisa demonizare a cosmosului
poate fi explicată prin substituirea eschatologiei htoniene cu cea celestă, “prin
extinderea purgatoriului aerian la ceruri şi prin influenţa doctrinelor orfico-pitagoreice
şi a motivelor pre-dualiste”- I.P. Culianu, Experienţe ale extazului, ed. cit.., pp. 63 şi
95.
39
Gabriel Marincaş, Diavolul şi practica exorcizării ecleziastice, în Studia Theologica,
IV, 3/2006, pp. 286-385
(http://teologie.uoradea.ro/publicaţii.html). Vezi şi M. Eliade, Sacrul şi profanul,
Bucureşti, 2005, p. 43 (www.scribd.com/doc/27692/mircea-eliade-sacru-si-profan -
411k).
40
G. Marincaş, op. cit.,p. 113.
41
P. Brown, op. cit., p. 42.
primele   secole   era   dată  de   structura   piramidală  a   ierarhiei42,   de   asistenţa 
acordată  păturilor   defavorizate   ale   populaţiei43  şi   de   pătrunderea   mesajului 
promovat de ea în zonele nesupuse urbanizării dominate de politeism44. 
Pentru   primii   creştini,   deschiderea   faţă  păgâni   a   fost   facilitată  de 
propovăduirea  şi   practica   lui   Iisus   faţă  de   străini.45.   Convertirea   sutaşului 
Corneliu46, botezarea famenului etiopian47, întemeierea Bisericii din Antiohia48şi 
sinodul apostolilor ţinut la Ierusalim, în cadrul căruia s–a stabilitt că cei care au 
primit   botezul   din   rândul   păgânilor   nu   trebuiau   să  se   supună  Legii  vechi49 
deschideau creştinilor drumul spre Roma50. 
Creştinismul  şi–a   “pierdut”   rădăcinile   iudaice   după  ce   reformatorii 
farisei, care conduceau destinul religios al Israelului după dărâmarea Templului 
din   Ierusalim,   au   repudiat   “secta”   ce   vedea   în   fiul   Mariei   pe   Mesia,   însă,   a 
dobândit o dimensiune universală, prin activitatea exceptională a lui Pavel51. 
În epistolele pauliene întâlnim concepte ca ″răscumpărare”, ″îndreptare”, 
″libertate”,  ″conştiinţă”  şi altele, care aveau să se impună  în gândirea creştină
şi, mai apoi, în limbajul teologic al Bisericii52. Se mai întrevăd şi unele încercări 
de   structurare   ale   credinţei   prin   dogmă,   idee   străină  iudaismului   oficial53, 
refuzul   de   a   păzi   poruncile  Torei54,   respingerea   iudeilor55  şi   chemarea 
neamurilor56. Om aflat la hotarele a două  culturi diferite – greacă  şi iudaică  –, 
Pavel s­a opus ideii diferenţierii creştinilor în funcţie de originea lor păgână ori 

42
Originile creştinismului, introducere de Pierre Geoltrain, traducere de Gabriela
Ciubuc, Iaşi, 2002, p. 348.
43
P. Brown, op. cit., pp. 41- 42.
44
ASS aprilie II, 8, 968, în FHDR, II, 1970, pp. 715–719; Liliana Trofin, op. cit., p. 130.
45
Marcu VII, 24–30; Luca X, 30–37; Ioan XII, 20 – 23.
46
Fapte X, 1- 8, XI, 8; Al. Suciu, Filosofia şi istoria religiilor, Bucureşti, 2003, p. 223.
47
Fapte, VIII, 20 – 39.
48
Fapte XI, 19, 26; XIII, 14–52; I Corinteni XVI, 22; Originile creştinismului, pp. 280–
288.
49
Fapte XV, 1–11; Galatieni II, 16-21; Originile creştinismului, pp. 231–233.
50
I Petru V, 1–14; Fapte XXVIII, 16–31; I.M. Popescu, Istoria şi sociologia religiilor.
Creştinismul, Bucureşti, 1996, p. 44.
51
I Corinteni XII, 3; Evrei X, 23–35: A. Niculcea, Hristologiile eretice, Bucureşti, 2002,
pp. 16–22; I.M. Popescu, op. cit., pp. 42–43; Flavius Iosephus, Istoria războiului
iudeilor împotriva romanilor VII, 1–3, prefaţă de Răzvan Theodorescu, traducere de
Gheneli Wolf şi Ion Acsan, cuvânt asupra ediţiei şi note explicative de Ion Acsan,
Bucureşti, 2002, pp. 495 – 497; AL. Suciu, op. cit., pp. 219– 222.
52
Originile creştinismului, p. 303.
53
Ibidem.
54
Ibidem.
55
Ibidem, pp. 260–261; AL. Suciu, op. cit., p. 166; Romani II, 25–29; IX, 25–33.
56
Romani IX, 24.
iudaică57, spre deosebire de Petru, care a rămas, un timp, prizonierul tradiţiei în 
care s–a născut58.
Plecând de la aceste considerente, se poate afirma că în “ordine religioasă,  
fenomen   de   ruptură,   creştinismul   integra   în   structurile   sale   iudaismul.   Vechiul  
Testament şi Noul Testament nu sunt în simplă alăturare, ci în presupunere, într­un  
fel, reciprocă. Evangheliile par încoronare teleologică  a vechilor cărţi ale Torei, ca la  
rândul lor, acestea să fie temei sau punct de plecare. Individualitatea pregnantă a ideii  
creştine   nu   anulează  (nici   chiar   nu   estompează)   continuitatea   istorică  şi   deci  
solidaritatea doctrinară. Prin analogie, în ordine profană, creştinismul trebuia să­şi  
asume întreaga istorie culturală  sau, oricum, marea tradiţie greco­romană, ceea ce se  
întâmplă începând cu Apostolul Pavel, încă”59.
Distorsionarea mesajului creştin de către eretici a determinat Biserica să
adopte o atitudine fermă împotriva conceptelor, practicilor şi ideilor vehiculate 
de către aceştia. Pericolul era foarte mare, deoarece pretenţiile diferitelor curente 
eterodoxe mergeau până la desfiinţarea Revelaţiei divine. Ne vom opri doar la 
două  exemple:   Heracleon60  şi   Marcion.  Primul,   discipol   al   lui   Valentin61,   a 
realizat   un   comentariu   pe   marginea  Evangheliei  lui   Ioan   plecând   de   la   mitul 
gnostic. Demiurgul, adevăratul Dumnezeu al creaţiei, a fost asimilat, în viziunea 
lui Heracleon, lui Yahwe al evreilor, un zeu despotic prin excelenţă, care a impus 
oamenilor o lege înrobitoare, în timp ce Dumnezeul transcendent era Dumnezeul 
binelui, Tatăl lui Iisus Hristos62. 
Marcion63 a fost şi mai radical. După excluderea sa din rândul clerului din 
Roma64 şi–a întemeiat o biserică proprie care refuza orice fundament iudaic. Mai 
bine   zis, a eliminat din  Evanghelia  după  Luca  şi  din  epistolele  pauliene  toate 
referinţele   la  Vechiul   Testament.  Mesajul   său   a   fost   recepţionat,   mai   ales,   de 
mediul păgân, care nu înţelegea subtilităţile Bibliei iudaice şi nu era interesat de 
interpretările mitului gnostic65.

57
Originile creştinismului, pp. 305–306.
58
Galateni II, 11 – 14; Fapte X, 11–16; XI, 5–18.
59
Gh. Vlăduţescu, op. cit., p. 27.
60
http://www.earlychristianwritings.com/info/heracleon-wace.html.
61
A. Niculcea, op. cit., p.68 – 74; Gh. Vlăduţescu, op. cit., p. 52; vezi şi
http://www.earlychristianwritings.com/valentinus.html.
62
Originile creştinismului, p.357.
63
http://www.earlychristianwritings.com/marcion.html.
64
În anul 144.
65
A. Niculcea. op. cit., pp. 74 – 80; I.M. Popescu, op. cit., p. 48; Originile
creştinismului, p.357. Vezi şi H. Detering, Is Lucian’s “On the death of Peregrinus” a
satire on Marcion?, translated from the German by Frans-Joris Fabri / Rowan Berkely,
Berlin, 2004, p. 3
(www.radikalkritik.de/islucians.pdf).
 Din perspectivă filosofică, prin intermediul celor două principii contrare 
puteau fi explicate naşterea şi moartea, prezenţa răului în lume şi multe altele. 
“Metafizicile” dualiste deşi se construiau în afara sferei  ontologicului erau, în 
fond,   modelări  şi   “reconstrucţii   ale   lumii  şi   omului”   în   plan   mitic  şi   aveau 
“intenţionalitate   antropologică”,   fiind,   în   opinia   lui   Gh.   Vladuţescu,   mai   mult 
“teologii sau/şi teosofii ale răului  şi soteriologii. Cei doi “Dumnezei” ai lui Marcion  
gnosticul…, unul simbolizând legea  şi dreptatea, celălalt, dragostea  şi bunătatea, în  
ecluziune numai întrucât reprezentau theos dikaios, timpul veterotestamentar, pe când  
thos dikaios, pe acela neotestamentar se vor fi prins într­o teomahie necruţătoare”66.
În general, toate dezbaterile din jurul Scripturii s–au produs în momentul 
în   care   creştinismul   a   pătruns  şi   în   mediile   intelectuale67.   Dumnezeul 
transcendent, rupt de lume, pe care diverse curente îl promovau era mai mult un 
Dumnezeu al filosofilor greci, decât un Dumnezeu al lui Avraam, Isaac şi Iacob, 
tatăl lui Iisus Hristos. În altă ordine de idei, se poate spune că, relaţia noii religii 
cu   filosofia   antică  a   depăşit   “stadiul   unui   dialog   amânat,  cum   a   debutat   ea   în  
Areopag pe vremea Sfântului Pavel”68. Numai că, odată infiltrată în mediile culte, 
gnoza, prin puterea ei de seducţie asupra minţilor elevate, s–a dovedit a fi mai 
periculoasă  decât persecuţiile însăşi. Un lucru era cert pentru teologii creştini. 
Eonul salvator al gnosticilor nu aducea deloc cu Fiul lui Dumnezeu69. Iar replica 
acestora nu a întârziat să apară. 
Fără a intra în detalii, din pleiada de scriitori creştini care au evidenţiat 
pericolul ereziilor, îl amintim doar pe Tertulian. Acesta a negat pretinsa filiaţie 
apostolică  a   învaţăturilor   ereticilor  şi   a   condamnat   mutilările   făcute 
Scripturilor. În fond, nu există umbră fără corp şi nici copie înainte de original, 
remarca   sarcastic   scriitorul   cartaginez,   vrând   să  sublinieze   prin   aceasta 
anterioritatea   Revelaţiei   în   raport   cu   erezia 70.   Apologia   lui   Tertulian   trebuie 
66
Gh. Vlăduţescu, op. cit., p. 52.
67
A. Niculcea. op. cit., p. 8. Sfântul Ioan afirmă că scopul iniţial al omului este acela
de a-L cunoaşte prin intermediul raţiunii pe Creatorul său. Logos-ul evanghelistului
este “inteligenţa ordonatoare din univers sau gândul creator”. Fiinţele umane sunt
creatoare prin excelenţă de gânduri care conţin într-o exprimare metaforică
“informaţiile necesare transformării energiei din câmpul fundamental în substanţă şi
fiinţă”. Vezi Ioan, 17, 3; D. Megheşan, Sensul vieţii creştine
(http://teologie.uoradea.ro/publicaţii.html).
68
A. Niculcea. op. cit., p. 13.
69
Ibidem, p. 14.
70
Originile creştinismului, p. 372; Liliana Trofin, op. cit., p. 41; Tertulian, Despre
prescripţia contra ereticilor, în PSB, 3, 1981, p. 181. Clement Alexandrinul afirma că
“Domnul n-a descoperit multora cele care nu erau destinate celor mulţi, ci la puţini
pe care îi ştia că li se cuvine, care puteau să le primească şi să-şi formeze sufletul
după ele; acelea sunt tainice, ca şi Dumnezeu; ele se încredinţează cuvântului, nu
literei, nu scrisului. Dacă cineva ar spune că « nimic nu e ascuns, care să nu se
vădească, nici acoperit, care să nu se descopere», acela să audă de la noi aceasta:
înţeleasă însă ca o “aparare de tip juridic  şi mai puţin ca reconstrucţie şi, deci, de  
instruire   doctrinară”71.   Dorind   ca   noua   religie   să  nu   mai   fie   considerată  “o  
excepţie   negativă”,   el   nu   cerea   decât   respectarea   normelor  şi   legilor  şi   nu 
abdicarea de la ele. 
Angajaţi în lupta de apărare şi de recunoaştere a Bisericii, primii scriitori 
creştini s­au îndreptat de timpuriu spre platonism deoarece vedeau creştinismul 
ca pe un corolar al unei istorii teleologice. De pildă, Sfântul Iustin Martirul  şi 
Filosoful era de părere că Platon, care se pare, cunoştea învăţăturile lui Moise, 
vorbind   despre   Fiul   lui   Dumnezeu   în  Timaios,   potrivit   principiilor   naturale 
credea  că “El a fost imprimat în forma literei X în univers”72. Gh. Vlăduţescu spune 
că nu contează dacă marele filosof antic l­a citit sau nu pe Moise sau  dacă Iustin 
Martirul a falsificat “teologizând istoria”73. Important, însă, este faptul că autorul 
creştin a folosit ideile lui Platon pentru că  ele îi serveau numai ca “mijloc  de  
demonstraţie   de   însemnătate   fundamentală  pentru   ceea   ce   s­ar   putea   numi   filosofia  
istoriei creştinismului”74. 
Asemeni lui Iustin Martirul este şi Clement Alexandrinul care prin geniul 
său   reuşeşte   să  transfere   valorile   filosofiei   greceşti   în   cultura   sa   “nouă” 
creştină, fără să­şi  renege însă mediul cultural în care s­a format75. Remarcă şi 
el   intuiţia de care  a dat dovadă  Platon  atunci  când a vorbit  despre  prezenţa 
divinului în toţi oamenii, precum şi a modului în care Dumnezeu se poate revela 
acestora prin iluminarea minţii  şi a raţiunii.  Altfel  spus, avem de­a face cu o 
cunoaştere naturală a lui Dumnezeu76. 
Clement se deosebeşte foarte mult de Irineu  şi Tertulian care vedeau în 
filosofie izvorul tuturor ereziilor77. Rămân celebre spusele scriitorului cartaginez 
cu   privire   la   deosebirea   fudamentală  dintre   adevărul   revelaţei   creştine  şi 
principiile filosofiei păgâne:“ Ce legătură există între Atena şi Ierusalim? Ce fel de  
acord poate să existe între Academie  şi Bisericã? Între eretici şi creştini? Noi primim  
învăţătura noastră de la poarta lui Solomon, şi acesta ne­a învãţat că este necesar să­l  
cãutãm pe Domnul cu simplitatea inimii. Departe de noi orice încercare de a face un  

prin cuvintele acestea Domnul a arătat mai dinainte că ceea ce este ascuns se va
vădi celui care aude în chip ascuns, iar ceea ce este acoperit se va descoperi aşa
cum se descoperă adevărul celui care primeşte în chip acoperit cele predate; şi ceea
ce ascuns celor mulţi, aceea se va vădi la puţini ”. Vezi Clement Alexandrinul,
Stromata I, 13, 2–4, în PSB, nr. 5, 1982, pp. 17–18 (http://misiune-ortodoxa.ro).
71
Gh. Vlăduţescu, op. cit., p.29.
72
Ibidem, p. 24.
73
Ibidem.
74
Ibidem, p. 25.
75
D-Gh. Pătraşcu, op. cit. p. 192.
76
Ibidem, p. 197.
77
Ibidem, .p. 198.
creştinism   contaminat   de   stoicism,   de   Platonism   sau   dialectică!   Nu   mai   vrem   să
deschidem nici o discuţie stranie după  ce l­am cunoscut pe Iisus Cristos, nici o altă
căutare, acum când ne bucurăm de Evanghelie. Cu credinţa noastră, nu mai voim să
îmbrăţişãm alte credinţe”78. 
În   viziunea   lui   Clement   Alexandrinul   credinţa   (pistis)   este   însă  strâns 
legată  de doctrina cunoaşterii  (gnosis). Deosebirea  dintre creştinul Clement  şi 
Platon este aceea că  primul pentru a cunoaşte Adevărul Suprem pleacă  de la 
Dumnezeu, în timp ce marele filosof grec de la cunoaşerea omului şi a destinului 
său79. Pentru scriitorul alexandrin “cunoaşterea  ştiinţifică  poate să  rezulte numai  
dacă  raţiunea   posedă  pistis­ul,   adică  ferma   convingere,   al   existenţei   unui   adevăr,  
pistis­ul   poate   să  fie   considerat   mai   mult   decât   episteme,   adică  ştiinţa   bazată  pe  
supoziţii raţionale”80. Mai mult decât atât, pentru el nu există o “credinţă pură” 
fără istorie, iar credinţa deşi nu este cultură, nu poate exista în afara unui cadru 
cultural din simplu motiv că “trebuie să se concretizeze din punct de vedere istoric”81.
În   peisajul   multiconfesional   din   cadrul   Imperiului,   o   figură  aparte   o 
făceau   creştinii   milenarişti,   care   fascinaţi   de   învăţătura   ereticilor   ebioniţi82 
referitoare la existenţa unei viitoare împărăţii terestre mesianice, interpretau  în 
mod   abuziv   textul   lui   Ioan83.   La   creşterea   popularităţii   acestora   a   contribuit 
substanţial  şi poziţia ostilă  afişată de factorul politic roman la adresa Bisericii. 
Aşa că nu­i de mirare că reacţia multor creştini a fost aceea de a îmbraţisa fară
prea mult discernământ spiritual ideile apocaliptice şi eshatologice care animau 
viaţa comunităţii în acel timp84. Este de ajuns să amintim atmosfera dominată de 
astfel   de   preocupări   eshatologice   din   cadrul   Bisericii   creştine   din   Tesalonic. 
Excesele   unor   credincioşi   care   vizau   abandonarea   activităţilor   cotidiene   în 
favoarea   aşteptării   zilei   Domnului   l­au   determinat   pe   apostolul   Pavel   să  ia 
atitudine: “Fraţilor, vă  poruncim  în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să  vă
feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit­o  
de la noi. Căci voi înşivă ştiţi cum trebuie să vă asemanaţi nouă, că noi n­am umblat  
fără rânduială între voi. Nici n­am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă şi cu  
78
Tertulian, De praescripţione..., 7; cf. D-Gh. Pătraşcu, op. cit., p. 199,
nota 39.
79
D-Gh. Pătraşcu, op. cit., pp. 199-200.
80
Ibidem, p. 199.
81
Ibidem, p. 193.
82
http://www.earlychristianwritings.com/gospelebionites.html.
83
Apoc., 20, 1- 6.
84
Vezi identificarea unor împaraţi romani cu Antihrist de către unii scriitori creştini pe
baza cifrei din Apocalipsă. Este cazul lui Nero, primul mare persecutor al Bisericii.
Pentru detalii M. Ţepelea, Istoria milenarismului în Biserica primelor veacuri, în
Studia Theologica IV, 3/2006
( http://teologie.uoradea.ro/publicaţii.html).
trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că
n­avem putere, ci ca să ne dăm pe noi înşine pildă vouă, spre a ne urma. Căci şi când  
ne aflam la voi, v­am dat porunca acesata: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să
nu   mănânce. Pentru   că  auzim   că  unii  de  la  voi  umblă  fără  rânduială, nelucrând  
nimic,   ci   iscodind.   Dar   unora   ca   aceştia   le   poruncim  şi­i   rugăm   în   Domnul   Iisus  
Hristos, ca să muncească în linişte şi să­şi mănânce pâinea lor… ”85.
Persecuţiile86  n–au   distrus   Biserica,   ci   au   întărit–o.   Se  ştie   că  mistica 
martiriului a exercitat o anumită  atracţie asupra păgânilor, deoarece ea proba 
tăria credinţei creştinilor în situaţii limită. Unii dintre aceştia făceau chiar pasul 
decisiv   convertindu–se   la   creştinism.   Totuşi,   dispreţul   celor   rămaşi   fideli 
tradiţiei strămoşeşti faţă de suferinţele şi prigoana la care erau supuşi adepţii 
lui   Hristos   era   copleşitor87.   Aşa   că  nu–i   de   mirare   că  unii   dintre   cei   supuşi 
supliciului îi ameninţau pe păgâni cu judecata lui Dumnezeu88. Însă, nu e mai 
puţin adevărat, faptul că, pe lângă numărul mare de martiri exista un număr şi 
mai mare de creştini care fugeau din calea persecuţiilor. Întâlnim şi o categorie 
aparte: lapsii. Reprimirea lor în sânul Bisericii a dat naştere unor discuţii aprinse, 
de multe ori contradictorii, între teologi89.

85
II Tesalonicieni, 3, 6-12.
86
Se poate afirma că acestea n-au determinat o reacţie violentă din partea
creştinilor. Rezistenţa lor consta mai mult în mărturisirea publică a credinţei, în
martiriu, refugierea în catacombe şi în Barbaricum. Etichetarea Imperiului ca
persecutor ţine mai mult de violenţa de natura verbală, tradusă prin proorociri şi nu
prin uneltiri şi comploturi împotriva statului şi a ocupantului tronului imperial. Deşi
creştinii erau consideraţi de către păgâni drept cetăţeni model ai statului, fidelitatea
lor nu mergea până la divinizarea puterii politice. Pentru mai multe detalii vezi la A.
Gabor, Biserică şi Stat în primele patru secole (Curs anul I Master), pp. 6-7
(http://www.esnips.com/doc/4a92ae32-7934-47b0-8bf8-1cad0156dafb/Pr.-Prof.-Dr.-
Gabor-Adrian---curs-master-an-1).
87
Distrugerea trupurilor prin ardere aparţinând creştinilor avea ca scop împiedidarea
învierii acestora în concepţia păgânilor. Un exemplu în acest sens îl constituie
martiriul creştinilor din Lyon. Iată ce spune Actul Martiric al acestora: “Aşadar,
trupurile martirilor au fost batjocorite în tot chipul şi lăsate în aer liber şase zile şi,
după aceea, fiind arse şi prefăcute în cenusă, aceasta a fost aruncată de nelegiuiţi în
fluviul Ron, care curge prin apropiere, ca să nu mai rămână nici un rest din ele pe
pământ. Ei au făcut aceasta, socotind că ar putea învinge pe Dumnezeu şi că martirii
vor fi lipsiţi de o nouă naştere, pentru ca, ziceau ei, <să nu mai aibă speranţa învierii,
datorită căreia erau convinşi că introduc la noi o credinţă străină şi nouă,
dispreţuiesc chinurile şi sunt şi gata să meargă la moarte cu bucurie; să vedem dacă
vor învia şi dacă Dumnezeul lor poate să-i scape din mâinile noastre>”- Martirii de la
Lyon, 62-63, în AM, 1997, p. 78; Dana Anghel, Rituri şi ritualuri funerare la Dunărea
de Jos în secolele IV-X, Bucureşti, 2007, p. 16 (teză de doctorat).
88
Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas (+ martie 203), în AM, 1997, p. 127.
89
I.M. Popescu, op. cit., p. 56; Martiriul Sfântului Pioniu preotul şi a celor împreună cu
el ﴾+ 12 martie 250), XII, în AM, 1997, p. 149; P. Brown, op. cit., p. 34; Originile
creştinismului, p. 342.
 Căderea unui episcop în apostazie echivala cu o lovitură  mortală  dată
coeziunii   existente   în   cadrul   comunităţii   creştine.   Dar,   cei   care   răbdau   cu 
eroism  durerea fizică  şi depăşeau chinul  provocat de grija pentru  cei dragi, 
consolidau   autoritatea   morală  a   scaunului   episcopal.   Ca   simboluri   ale 
autorităţii, episcopii erau  ţintele preferate ale atacurilor guvernatorilor locali. 
Să  luăm, de pildă, în discuţie, persecuţia împăratului Valerian din anul 258, 
căreia   îi   cade   victimă  episcopul   Ciprian   al   Cartaginei.   Dornic   să  intre   în 
posesia   averilor   bisericeşti,   o   adevărată  ispită  şi   pentru   fiscul   imperial, 
împăratul   a   promulgat   un   edict   de   persecuţie   împotriva   creştinilor.   Detalii 
despre conţinutul acestui act ni le oferă însuşi Ciprian într–una din epistolele 
sale: “Valerian într­un edict către senat a dat ordin ca episcopii, preoţii şi diaconii să
fie executaţi imediat iar senatorii, persoanele distinse şi cavalerii romani, să fie privaţi  
de   demnitatea  şi  bunurile  lor  şi  dacă, în   ciuda  acestora  continuă  să  se   numească
creştini,   să  fie   pedepsiţi   cu   moartea,   iar   matroanele   romane   să  fie   despuiate   de  
bunurile lor şi trimise în exil ”90. 
Erau vizate de edict şi Scripturile şi arhivele creştine. Considerate mijloace 
ale propagandei  noii “Legi”, cărţile de căpătâi ale creştinilor erau scoase din 
lăcaşele de cult şi arse, deoarece işi revendicau originile într–o “sursă mai înaltă
decât   însuşi   împăratul”91.   În   plus,  “  puteau  fi   consultate   oriunde  şi   erau   potrivite  
pentru orice situaţie”92. Pradă flăcărilor au căzut şi multe din actele martirilor. Ele 
erau   copii   dobândite   de   creştini   după  procesele   verbale   de   judecată.   Aceste 
documente   de   primă  mână  sunt   pentru   posteritate   dovezi   irefutabile   ale 
abuzurilor   la   care   au   fost   supuşi   adepţii   Bisericii   creştine.   Din   această
perspectivă,   distrugerea   sistematică  a   arhivelor   ordonată  de   împăratul 
Diocleţian, echivala cu o ştergere a urmelor vinovăţiei autorităţilor romane93.
Izgonirea   zeilor   din   temple  şi   din   sufletele   adepţilor   acestora   a   atins 
apogeul   în   urma   convertirii   lui   Constantin   cel   Mare.   Urmaşii   săi   la   cârma 
imperiului   au   continuat   acţiunea   de   favorizare   a   creştinismului.   Ieşirea   din 
catacombe a Bisericii, graţie acţiunii factorului politic, a grăbit declinul vechilor 
culte. Politeismului “ i se îngăduia să existe doar pentru că era perceput ca un înveliş
gol, secat de puteri supranaturale şi marcat de starea de degradare tot mai accentuată a  
templelor sale, odinioară glorioase”94.Un timp, agonia zeilor a coexistat cu triumful 
crucii, după care s–a aşternut vălul uitării peste ceremoniile consacrate acestora. 

90
Actele Proconsulare ale Sfântului Ciprian (+ 14 septembrie 258), în AM, 1997, p.
173. Vezi şi p. 16 (Intoducere generală).
91
P. Brown, op. cit., p. 35.
92
Ibidem.
93
Cf. AM, 1997, pp. 7 – 12 (vezi Introducere generală).
94
P. Brown, op. cit., p. 45.
Se năştea o altă lume, pe ruinele celei vechi. În cadrul noii ordini sociale, religiei 
păgânilor îi era rezervat statutul de superstitio.