POPULATIA

, AUTOHTONĂ ÎN DACIA POSTROMANĂ

PÂNĂ LA SLAVI*
- O scurtă privire istorică -

D. Protase

G r<1ţie descoperirilor arh e o logice, n u mi sn-. ati c e , pal e oc rqt in e şi chi:1r

unor d ate e p igra fi c e (pen t m secoiul I V) ori apro fund:'i rii unor i n r-ormaţii din
autori rom:m o-l1 1z:m tini, s i ttJ aţia din Daci:1 p o s tau re l ian �i p:m:\ la slavi (a.27S­
sec.\ ' l ) e ste as t:izi mult mai bine cunoscut:\, decât era în urm:\ cu patru-cinci
decenii. Pe baza fondului d o cu m e n ta r existent, se p o ate alc:'itui acum un tablou,
cu luminile şi umbrele inerente, al s i tu aţiei p opubţiei autohtone, care, În
ca;t/uc/11!, con!omirea şi .�imbio::::_a cu triburile i m igrat e (s armaţi, goţi, gepizi şi al ţii) , a
re uşit nu n umai s:l. supravieţuiascl., dar să constituie baza şi fcm-.entul
pro c e s e l o r istorice din fo s t e l e teritorii romane de la nordul Dunări i .
Documentaţia ac tuaLi. , cu prec'iclere cea arheologici, p e r m i te să
constat:l.m cert c ă Î n Dacia ex-roman:l :n·em de - a face c u o populaţie autohton:i
;um;ema.1·ă, prezentă în tot spaţiul fos tei provincii. Ea şi-a menţinut în bună parte
fel u l ei de viaţ1i anterio r, vechile sale t ra d iţii roman e şi a contribuit sub stanţial la
formarea civil izatiei "ele mixtură" existentă În fosta D acie romană, În vre m e a
'
p rimelor valu ri ,tie triburilor migratoare. În lumina documentelor de care
dispunem acum, se adeverqte mereu c'i p opulaţia daco-romami era maj oritară
şi a\·e;t un hahi!IIJ sp iri tu al aparte, imprimat de autohtonie, de civil izaţia roman;l
şi de creş tinism, elemente determinante, de care m igrato rii erau lipsiţi. Doar
gep izii au d evenit crqti n i În varianta arian:'\.
Dad aruncim o privire asupra stărilor de l ucruri d i n cele 1 1 fo s t e o raşe
romane, o b s e rv;]m Înainte d e to ate că nu este nic i m<i.car u nul, În c are să nu
existe vestigii diverse doveditoare ale continuităţii de viaţă m ate ri a hi şi s p i ri tu a lă
a unei populaţii l o c ale, relativ modeste. Nu e ste vorba d e co n tinui tatea !Jie(ii
lfrba11e cu atributele ci definitorii, c i de COillinlfilatea de âa(ă Îlt ora/, în forme intrate
pe f;'igaşul i n evita b i l şi progresiv al ruralizării. Notăm În să că În fos tel e oraşe din
s u du l Daciei (Dm/Je/u, Dier11a, Rumu!a), p ri n revenirea stc'lpânirii romane la stânga
Dunc'irii, v i aţa u rb a m1 a fos t rcluat;i, chi;1r d;1d ea nu s-a ridicat la nivelul celei
care, neîntrerup t, s-a de s făş u rat la sudul t1uviului. !\ ns a mb l u l d o cumentaţiei

* Prezenn1 l text este o parte uşor modificată a disertaţiei prezentntc de autor, în 2G noiembrie
1 999 - l a dcce m a re a ti tlului de Doctor I-/onan·.r Ca11.ru al Universi tăţii de Ves t din Timişoara.

67

www.cimec.ro
 D. PROTASE

actuale arată tară nici un dubiu că via_ţa urbană propritqjsă în Dacia a încetat să
existe după retragerea armatei şi administraţiei romane la sudul Dunării pe
timpul Împăratului Aurelian. Dar În fostele oraşe continuă să trăiască în condiţii
modeste o populaţie romană provincială, latinofonă, care în secolul IV a primit
creştinismul. In cursul celor două-trei secole care au urmat după retragerea
aureliană, populaţia a pierdut treptat şi definitiv modul de viaţă şi confortul
urban, chiar dacă ea continua să locuiască printre ruinele edificiilor grandioase şi
ale instituţiilor de altădată. Ea nu a suferit influenţa civilizaţiei goţilor şi trăia în
forme de viaţă romană ruralizată, fără a produce opere de artă, tară a practica
meşteşugurile de înaltă specializare şi rară a recurge la mijloacele şi metodele
tehnice perfecţionate ale epocii anterioare. Funcţionau doar mici ateliere
artizanale pentru satisfacerea nevoilor locale (şi uneori pentru export de
� eramică şi mărgele În vechiul " barbaricum"), rară pretenţii de lux şi rafinament.
In afara centrelor urbane din Dacia sudică, reîncorporată În Imperiul roman de
răsărit, nicăeri nu se Înregistrează ridicarea de noi construcţii din piatră sau
cărămidă legată cu mortar. Fostele oraşe se caracterizează printr-o decadenţă
rapidă şi continuă, grandoarea urbanistică de odinioară cedând pasul ruralizării
generalizate. Î ncepând din a doua jumătate a secolului VI, nu se mai întâlnesc în
general dovezi sigure ale unei populaţii pe vatra vechilor oraşe romane. Notăm
că migratorii au evitat să se aşeze În vechile perimetre urbane. În secolul VII,
când triburile slave s-au aşezat definitiv pe teritoriile fostei provincii romane,
oraşele de altădată erau de mult părăsite şi numele lor dat uitării. Centrul de
gravitate al vieţii social-economice în Dacia se deplasează şi rămâne În mediul
rural, bogat în resurse de trai, mai potrivit cu ocupaţiile şi noile nevoi de
organizare şi apărare ale populaţiei. Acolo, daca-romanii, populaţia romanică,
vor perpetua hidronimia majoră (Maris, Samus, Alutus, Tibiscus etc.) şi vor
reprezenta o permanenţă demografică şi culturală, baza proceselor istorice.
După un hiatus de un mileniu, oraşele vor reapărea pe teritoriul vechii Dacii
romane la începutul epoCii feudale, pe alte baze şi cu structurile lor specifice,
dar rară nici un raport de continuitate cu urbanismul roman.
În şi lângă fostele castre de trupe auxiliare, În peste 20 de locuri, s-au
descoperit urme de locuire ale populaţiei autohtone din sec. IV-VI . Ele constau
în ceramică de factură dacică sau romană târzie, opaiţe, fibule, inele (uneori cu
inscripţie), monede de bronz şi argint (izolate sau acumulate În tezaure), obiecte
diverse, piese paleocreştine, morminte şi altele. Vestigiile autohtone În castre şi
în aşezările lor civile constituie dovezi neîndoielnice ale prezenţei populaţiei
civile, care a rămas şi s-a regrupat în jurul fostelor tabere romane, al căror rol
militar-defensiv a încetat definitiv, odată cu plecarea autorităţilor romane. Î n caz
de pericol, însă, ele puteau servi şi ca loc de apărare pentru localnici.
1\şezările săteşti tradiţionale, cunoscute acum, databile de-a lungul
întregii perioade abordate aici, pot fi estimate la peste 400 şi ele se grupează în
două categorii distincte. Unele îşi continuă existenţa pe acelaşi loc din vremea

68
www.cimec.ro
 Populaţia autohtonă în Dacia po.rtromană până fa .rlavi

stăpânirii romane până în sec. IV /V, iar altele se constituie în sec. IV-VI pe
locuri noi. Toate aşezările autohtone (daca-romane/romanice) sunt nefortificate.
În aşezările din prima categorie, care reprezintă mai mult de jumătate
din totalul estimat mai sus, formele habitatului sunt ca şi în epoca precedentă.
S-a schimbat doar aspectul culturii materiale şi spirituale (ceramic, unele obiecte
de uz curent sau gospodăresc, unelte de muncă, J? iese de podoabă, obiecte de
cult etc.), în funcţie de noile condiţii ale epocii. In aceste aşezări se întâlnesc
case de lemn şi bordeie de obicei cu o singură încăpere, prevăzute În interior cu
vatră, cotlon sau cuptor de foc din piatră sau lut, instalaţii destinate încălzirii şi
pregătirii hranei. Locuinţe construite din piatră sau cărămidă arsă nu sunt
atestate. Uneori, lângă locuinţe s-au descoperit şi cuptoare de copt, făcute din
lut, cu calotă înaltă. Cuptoarele de piatră perifru Încălzit şi pregătirea hranei se
întâlnesc însă mai rar, ele devenind frecvente abia în sec. VI-VII . La fel ca În
epoca precedentă, gropile de provizii, variate ca formă şi dimensiuni, se
dovedesc a fi nelipsite În aşezările autohtone. Perpetuarea masivă a culturii
materiale de factură sau pregnantă tradiţie romană (ceramică, unelte de muncă,
fibule, diferite obiecte de uz casnic, piese de podoabă corporală sau
vestimentară etc.), care se întâlnesc laolaltă cu produsele noii perioade,
constituie un fenomen obişnuit. Nu rareori, dar în proporţie mică, se găsesc, în
contextul persistenţei elementelor culturale romane târzii şi produse ceramice
de cea mai autentică factură dacică (ceşti tipice, capace, oale fără toartă),
p ăstrate şi transmise prin epoca romană sau venite din teritoriile dacilor liberi.
In linii generale, acest tip de aşezări îşi Încheie existenţa spre sfârşitul sec. IV,
probabil din cauza mişcărilor etnice produse de apariţia hur,ilor şi stabilirea
acestora în câmpia dintre Dunăre şi Tisa. Există însă şi numeroase aşezări care
se prelungesc pe acelaşi loc până În sec. V, fără perturbări sesizabile.
Cealaltă categorie de aşezări ia fiinţă după romani, la s fârşitul sec. III şi
mai cu seamă În sec. IV-VI, pe loc nou, în puncte nelocuite în timpul
Provinciei, şi continuă neîntrerupt până în sec.VI-VII, uneori chiar mai tâ,rziu.
Atribuirea lor autohtonilor nu comportă dubii, pentru că se baz.ează pe
menţinerea în uz a unor elemente de cultură materială de puternică tradiţie sau
factură romană târzie, pe lipsa produselor specifice migratorilor şi pe alte
elemente de inventar sau trăsături semnificative. Asemenea aşezări, totdeauna ·
nefortificate, nu diferă, ca sistem de habitat, de suratele lor din prima categorie,
decât prin materialul arheologic, caracteristic epocii şi prin multe particularităţi
generate de contextul etno-cultural şi politic, cu mult mai diversificat. Aici se
încadrează aşezări de tipul celor de la Bratei, Mediaş, Sopor, Ţaga, Iernut,
Sighişoara, Laslea, Hărrnan, Noşlac - ca să cităm doar unele cazuri din
Transilvania. Fireşte că asemenea aşezări sunt foarte frecvente şi în Oltenia ori
chiar în Banat.
Cu privire la cimitirele şi riturile funerare aparţinătoare autohtonilor,
dispunem acum de foarte puţine date, În comparaţie cu aşezările. Cauza rezidă

69
www.cimec.ro
 D. PROT:\SE

În insuticienţa cercct;irilor şi di ficultatea mult mai mare de identi tlcare pe teren a

monnin telor şi cimitirelor. Totuşi, astăzi ştim că în cimitirele o raşelor romane
Ap11!11m, J.\.apoov, PomiiHIIJJI, PotaiJia, RMmla Înmorm:mt:irilc con tinu;l, în num;lr
mai mic p:mă În sec. IV, inclusiv. :\[ormintele sunt exclusiY de inhumaţie . .\poi,
În cimitirele rurale, cum sunt, de exemplu, cele de la Sopor, I ernut ş i Obreja
(fransilnnia) continu;l s ă fie folosire ş i după Aurelian, până în preajma anilor
300 şi ch iar În prima j umătate a sec. rv. G mpuri de morminte sau morminte
izolate, de inhumaţie şi incineraţie, s - au descoperit în mai multe locuri şi ele
datează la s fârş i tul sec. III şi în sec. IV (Baciu - Cluj, Sf. Gheorghe,
T:trnăvioara) , precum ş i în sec. V-VI (Sopor) . O menţiune specială merit;"i
marele cimitir de incineraţie de la Bratei, lâng;l "'kdiaş (368 de morminte), care
datează de la Începutul sec. IV până În primele decenii ale sec. V.
D e relevat este faptul că riturile şi p racticile fun erare, inhumante şi
incin erante, s e menţin din epoca romană p:m,l la s fârşitul sec. IV sau începutul
celui următor (Bratei) şi, În continuare, la inhumaţie. Obs ervăm că incineraţia
continuă să fie practicată în vechiul mediu rural, sub fo rma mormintelor cu
urnă şi a mormintelor cu groapa ars;\ ori n ears;l (fără urnă) . Inhumaţia s e
menţine în continuare pe scară mult mai mare, sub formele romane anterioare,
ea tiind potenţată şi de relig1a creştină, care se generalizeaz<l. În fos tele cimitire
urbane predomină inhumaţia, iar în mediul rustic continwl ş i incineraţia p:mă la
s ftrşitul sec. IV şi Începutul veacului următor. Excepţie face Dacia sudid
(Oltenia) , un de, Începând din a doua jumătate a sec. III, nu s e mai cunosc
morminte d e incineraţie, ci numai de inhumaţie. Rămâne d e văzut, dacă această
constatare de moment nu se datorează lacunei cercetărilor. Cea mai drzie
incineraţie rural·ă, cu morminte în grop i arse ritual, este atestată la Bratei ş i
numai acolo, cel puţin deocamdat;l . După aceea, constat;lm inhumaţia
generalizată, determinată desigur de creştinism. Ca inven tar funerar, notăm
prezenţa diferitelor obiecte: brăţări, coliere, mărgele, ace de păr, piepteni, fibule
de bronz şi de fier, catarame, ceramid, opaiţe, recipiente d e sticlă, cuţite,
fusaiole de lut ars, monede de bronz ş i argint. La Bratei - lucm straniu- s-au
găsi t chiar fiare de plug, seceri, bucşe de la roata de car, coase, cleşte.
În fos tele vile mstice (lemut, R.lhău, Chinteni) s -au descoperit de
asemenea ''estig1i auto h tone din sec. I V, aparţinătoare populaţiei care a lucrat l a
aceste ferme şi care a rămas pe loc la retragerea aureliană, când stăpânii lor au
plecat cu autorit;lţile romane de la sudul Dunării.
După retragerea armatei şi administraţiei romane - În p rima fază, sub
Gallienus, din nord-estul Transilvaniei ş i ap oi, pe timpul lui Aurelian, din restul
teritoriilor Provinciei - în Dacia au pătruns treptat comunităţi de carpi şi daci
liberi limitro fi, n eromanizaţi . Urmele lor (aşezări, cimitire sau morminte izolate,
ceramid şi obiecte caracteristice) se cunosc acum În vreo 1 0- 1 5 locuri din
spaţiul ex-roman. Avem în vedere În s pecial descoperirile din Tran silvania, cum
sunt cele de la Bezid, Reci, Cristian, Sebeş, l'v[ediaş, Ogra, Şopteriu . După unii

70
www.cimec.ro
 Populaţia autohtonă i'n Dacia po.rtromană p!mă la .rlatri

cercetători, chiar la Sopor şi Obreja, ar fi posibil un adaos etnic carpic

postroman, ceea ce teoretic nu este imposibil, dar În realitate nu se confirmă cu
certitudinea necesară. În general, trebuie subliniat că prezenţa unor comunităţi
de daci liberi şi carpi În Transilvania postromană - unde nu au exercitat o
dominaţie politică, ci au constituit pur şi simplu un adaos de populaţie - este
anterioară aşezării goţilor cu cel puţin 80 de ani, fapt care comportă o deosebită
semnificaţie istorică. Dacii liberi imigraţi În teritoriul ex-provincial roman, Încă
neromanizaţi şi necreştini, au compensat în parte pierderile demografice cauzate
după retragerea aureliană. Î n decurs de trei secole, până la venirea slavilor, ei se
vor romaniza şi creştina, încadrându-se şi contopindu-se în masa populaţiei
romanice, latinofone şi creştine.
Circulaţia monetară, ca reflex al vieţii economice, se leagă nu de
migratori, ci, la fel ca În alte provincii romane, de populaţia autohtonă, ca
principal factor producător de bunuri materiale şi spirituale. De fapt, singură
populaţia daco-romană era obişnuită cu schimbările bazate pe sistemul monetar.
De la Decius şi până în perioada constantiniană, circulaţia monetară este de-a
dreptul anemică, din cauza crizei economice generale şi a Încetării stăpânirii
romane la nordul Dunării. Î ncepând, însă, cu Constantin cel Mare şi pe timpul
fiilor săi se înregistrează o veritabilă înflorire, pentru ca după invazia hunilor
circulaţia monetară să scadă până la limitele hiatului.
Se ştie că locurile de descoperire a monedelor de bronz şi argint se află
pe Întreg teritoriul roman de odinioară: în oraşe, castre, aşezări, cimitire,
pretutindeni. De regulă, ele nu apar în asociere cu piese de aur, iar în multe
cazuri seria lor continuă din sec. III până la invazia hunilor şi chiar mai târziu.
Monedele de bronz şi argint - niciodată de aur - s-au găsit izolat sau alcătuind
tezaure În acele locuri sau micro-zone, unde este dovedită arheologic prezenţa
autohtonilor. Notabilă apare constatarea, mereu repetată, că în complexele
goţilor din fosta Dacie romană lipsesc constant monedele. Faptul este deplin
explicabil, pentru că goţii (şefii şi aristocraţia tribală) preferau monedele şi
obiectele de aur, cu valoare intrinsecă mare.
După prăbuşirea puterii hunilor În Europa centrală şi de sud-est, iar
apoi pe timpul lui Iustinian se produce iarăşi o intensificare a circulaţiei
monetare. Fenomenul se leagă În primul rând de populaţia autohtonă, deoarece
monedele de bronz (foarte rar şi cele de aur, găsite izolat) din sec. V-VI se
descoperă în jurul fostelor oraşe şi aşezări ex-romane: Apulum, Napoca, Potaissa,
Micia, Cristeşti, Sânpaul, Cetea, ca să cităm doar unele cazuri din Transilvania.
Totuşi, după huni, economia a căpătat în ansamblul ei un pronunţat caracter de
economie naturală, pe care mai înainte îl avusese în măsură mult mai mică.
Monedele de aur luau În general drumul tezaurizării pentru valoarea lor
intrinsecă ridicată şi nu serveau În realitate ca mijloc de schimb pe piaţa internă,
rolul lor relevându-se mai mult În tranzacţiile externe.

71
www.cimec.ro
 D. PROTASE

Pentru viaţa economică importanţă prezintă şi cuptoarele de redus

minereu, de tipul celor cunoscute la Bezid şi Doboşeni (în Transilvania),
Şoşdea, Fizeş, Berzovia, Ocna de Fier, Măureni (în Banat) . De altfel, în Banat
asemenea cuptoare s-au descoperit cu zecile şi se pare că prin vânzarea
producţiei mari de fier se explică şi cantitatea neobişnuit de mare a monedelor
de bronz romane din sec. IV, descoperite izolat sau tezaurizate, de pe teritoriul
Banatului. Nu trebuie pierdut din vedere că, În general, revirimentul circulaţiei
monetare în spa�ul de la nordul Dunării se leagă de revenirea stăpânirii romane
la nordul fluviului, sub Constantin cel Mare şi Iustinian, fapt care a avut
multiple consecinţe benefice asupra vieţii popula�ei daca-romane/romanice.
Referitor la creştinismul daca-roman, dispunem acum de o
documentaţie mai bogată şi de studii incomparabil mai numeroase şi mai
aprofundate, decât cu vreo două-trei decenii în urmă. Repertoriul actual al
antichităţilor creştine daca-romane constă din următoarele categorii de piese:
geme, opaiţe de ceramică sau de metal, inele, aplici (toate cu simboluri creştine),
două prescurnicere, un donarium cu inscripţie din sec. IV (Biertan), cruci şi
chrismoane sau inscrip�i zgâriate pe ceramică, cruciuliţe de metal, vechi
monumente romane " creştinate " în sec. IV, un probabil locaş de cult amenajat
într-un fost templu al zeului Beii (Poro!iSJum) şi basilica creştină (sec. VI) de la
Sucidava. Vestigiile creştine se întâlnesc peste tot în fostul teritoriu roman de la
stânga Dunării (în vreo 25-30 de locuri) şi ele se leagă nemijlocit de popula�a
autohtonă, pentru că se găsesc numai În complexe arheologice daca-romane.
Go�i nu pot fi luaţi în considerare, sub acest raport, pentru că, !Ît Transilvania,
nu li se poate atribui nici un obiect creştin, în sec. IV Deci, ei nu erau creştini.
Primii migratori cu elemente creştine În cultura lor materială din Dacia ex­
romană sunt gepizii, dar şi aceştia abia spre sfârşitul secolului V şi în prima
jumătate a veacului următor.
Creştinismul daco-roman din sec. IV-VI, ale cărui modeste Începuturi
se regăsesc în sec. 11-111, are - după cum bine se ştie - un pronunţat caracter
latin. Acesta este ilustrat şi de noţiunile religioase de bază, toate de origine
latină, transmise până astăzi în limba română: cruce (mtx), creştin (christianus),
dumnezeu (domim1s + deus), înger (ange!lfJ), biserică (basilica) , sfânt (sanctus) şi
multe altele. Vestigiile paloecreştine, ca şi alte documente, arată orientarea
generală a populaţiei spre nordul Italiei, în sec. IV şi la Începutul sec. V, înainte
de aşezarea hunilor în şesul dintre Dunăre şi Tisa. Acest eveniment şi noua
situa�e creată barează legăturile cu romanitatea occidentală, iar autohtonii,
latinofoni şi creştini, gravitează mai mult spre Bizanţ, sub raport economic şi
cultural-religios.
Important de relevat este că religia creştină a prins rădăcini mai Întâi în
fostele centre urbane (sec. IV), iar satele daca-romane au primit creştinismul -
la fel ca în alte părţi ale lumii romane - puţin mai târziu, În sec. IV-V, fapt
indicat, între altele, şi de etimologia pagus > paganus > rom. păgân. Repartizarea

n
www.cimec.ro
 Populaţia autohtonă Îll Dacia po.rtromană până La ..-Lati

inhumaţiei şi incineraţiei în fostele oraşe romane şi În aşezările săteşti

tradiţionale sprijină de asemenea latura cronologică a fenomenului.
De subliniat este apoi că creştinismul a contribuit la răspândirea în
continuare a limbii latine, la desăvârşirea, consolidarea şi extinderea romanităţii
în arcul carpatic, ca şi În celelalte ţinuturi dacice de la nordul Dunării.
Din cele arătate foarte sumar aici rezultă cu prisosinţă că În tot spaţiul
fostei Dacii romane, În perioada de după Aurelian până la slavi (a. 275-sec. VII)
baza demografică a constituit- o populaţia autohtonă (daco-romană/romanică),
latinofonă şi creştină. Totul arată că migratorii au format doar nişte enclave
etnice dominante, În mijlocul populaţiei locale, superioare numeric şi cultural,
producătoare a bunurilor necesare vieţii cotidiene. Populaţia băştinaşă a
Întreţinut mereu relaţii strânse cu romanitatea de la sudul Dunării, spre care era
îndreptată cu pondere maximă viaţa ei economică şi cultural-politică. Cercetarea
arheologică din România a făcut progrese remarcabile în ultimele decenii şi
aproape a triplat fondul documentar cert, referitor la prezenţa masivă a
populaţiei autohtone, la felul ei de viaţă, la raporturile ei cu triburile alogene
imigrate. Cele peste 500 de locuri cu descoperiri diverse (a. 275-sec. VI)
aparţinătoare autohtonilor scot puternic În evidenţă că romanitatea locală era
deplin consolidată, extinsă şi viguroasă la sfârşitul sec. VI şi începutul veacului
următor, când în fostul spaţiu roman din stânga Dunării au avut loc primele
contacte cu triburile slave şi a urmat apoi simbioza cu noii veniţi, simbioză din
care vor ieşi Învingători oamenii pământului, prin asimilarea triburilor slave.
Ceea ce a potenţat puterea de rezistenţă a populaţiei autohtone şi forţa ei de
asimilare a elementelor imigrate În spaţiul ex-provincial roman au fost
superioritatea numerică şi culturală, coeziunea între romanitate şi creştinismul în
limba latină. Dacă aceşti factori, sprijiniţi pe romanitatea sud-dunăreană, nu ar fi
existat, continuitatea romanităţii la nordul fluviului şi din Carpaţi ar fi fost serios
periclitată de valurile migratoare. Cât priveşte teoria imigraţionistă sau
roesleriană despre originea balcanică a poporului român, inventată şi propagată
din motive politice, nu poate fi luată în considerare, deoarece mereu s-a
confirmat documentar că este anistorică, contrară ştiinţei. În decurs de două
secole de la apariţie, cu toate tendenţioasele " renovări" aduse pe parcurs, ea nu
a reuşit să dovedească decât că cercul este pătrat.

Dată fiind bibliografia enormă În legătură cu continuitatea daco­

romană/romanică, în prezentarea de ansamblu făcută aici pentru secolele IV-VI
- spre a arăta liniile directoare din istoriografia română - ne limităm a consemna
doar unele lucrări mai importante, apărute mai ales după al doilea război
mondial şi În special cu caracter arheologic, referitoare la situaţia documentar­
istorică generală, lăsând la o parte sutele de studii, multe monografii şi articole
ori studii care tratează tema în toate amănuntele.

73
www.cimec.ro
 D. PROTASE

- Gh. Baltag, E. Arnlacher, Contribuţii la problema continuităţii în zona Târnavelor,

în AliN, Cluj-Napoca, XXVIII, 1 987-1 988, p. 433-450.
- 1 . Bamea, Les monuments paleochretiens de Roumanie, Roma, 1 977.
- Ligia Bârzu, Continuitatea creatiei materiale şi spirituale a poporului
român pe teritoriul fostei Dacii, Bucureşti, 1 970.
- Ligia Bârzu, Stelian Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor.
Arheologie şi traditie istorică, Bucureşti, 1991 .
- Doina Benea, Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Timişoara, 1 996.
- Maria Comşa, Raporturi ale daco-romanilor din nordul Dt-mării cu Imperiul roman
între anii 275-375 e.n. cu .-pecială privire aJJpra nord-r;estului României, în ActaMP,
.

XII, 1 988, p.297 -302.

- Maria Comşa, Rolul mediului natural (tmmţi, pădun� bălţi) Îll me11{i11erea elementului
autohton la nord de Dunăre în secolele III-n� În Hierasus, VI I-VIII, 1 989, p.
258-268.
- C. Daicoviciu, Problema continuităţii în Dacia. Câte1;a precizări de ordin istorico­
arheologic, În AISC, III, 1 941, p. 200-270.
- C. Daicoviciu, La Transylvanie dans l'antiquite, Bucharest, 1 945.
- Suzana Dolinescu-Ferche, Aşezări din secolele III şi VI e.n. din sud-
vestul Munteniei, Bucureşti, 1 97 4.
- 1 . Ficher, Latina dunăreană, Bucureşti, 1 985.
- Fontes Historiae Dacoromanae, Bucureşti, vol.I, 1 964; vol. I I, 1 970.
- N. Gudea, 1. Ghiurco, Din istoria creştinismului la români. Mărturii
arheologice, Oradea, 1 988.
- K. Horedt, Contribu tii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII,
Bucureşti, 1 958.
- K. Horedt, Untersuchungen zur Friihgeschichte Siebenbiirgens,
Bukarest, 1 958.
- K. Horedt, Siebenbiirgen in spatromscher Zeit, Bukarest, 1 982.
- 1 . Hurdubeţiu, Die Deutschen liber die Herkunft der Rumanen,
Bukarest, 1 977.
- Istoria României, voi. I, Bucureşti, 1 960, p. 345-476, 61 5-727.
- Istoria Românilor, voi. I I, Bucureşti, 2001 , p. 555-6 1 5 .
- M. Macrea, Viata în Dacia romană, Bucureşti, 1 969, p. 464-488.
- M. Macrea, Monedele fipărăsirea Daci.ei, În AISC, III, 1 94 1 , p. 27 1 -305.
- I . Nes tor, us donnees archeologiques et le probleme de laformatiotl du peuple roumai.n,
În RRH, III, 3, 1 964, p. 383-40 1 .
- Al. Niculescu, Romania antiqua. Romania nova el la continuite "mobile " du
Roumain, în Quademi di filologia Romanza delia Facolta di Lettere e
Filosofia dell'Universita di Bologna. Lingua, Poesia, Racconto,
6 / 1 987, p. 8-25.

74
www.cimec.ro
 Popula{ia autohtonă în Dacia po.rtromană până la .rlmi

- V . Pârvan, ContribuJii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman,

Bucureşti, 1 9 1 1 .
- C. Preda, Circulaţia momdelor romane poJtaureliem ttl Dacia, În SCIVA, X.'C : VI,
1 975, p. 441 -485.
- D. Protase, Problema continuită ii în Dacia în lumina arheologiei şi
J
numismaticii, Bucureşti, 1 966.
- D . Protase, Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti, 1 97 1 .
- D . Protase, Orizonturi daco-romane, Cluj-Napoca, 1 995.
- D . Protase, Die dakisch - rămische Bet;âlkemng ndrdlich der Donau in der Periode

wn Anrelia11 bis Z!' den Slaven (7. .Jh.) im Lichte der aktuellen Dokumente, în
Sudosteuropa Jahrbuch, 17.Band, Munchen-Berlin, 1 987, p . 23 1 -249.
- M. Rusu, Paleocre;linismul nord -dunărean fi etnogeneza românilor, în AliN, Cluj-
Napoca, X.:'CVI, 1 983-1 984, p. 35-84.
- I. I . Russu, Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1 98 1 , p. 1 55-238.
- N. Stoicescu, The Continuity of the Romanian People, Bucureşti, 1 983.
- Gh. Ştefan, Le probleme de la continuite sur le territoire de la Roumanie, în Dacia,
N. S., XI I, 1 968, p. 347-354.
- Oct. Toropu, Romanitatea târzie şi străromânii în Dacia traiană sud-
carpatică (secolele III-XI), Craiova, 1 976.
- D. Tudor, Oltenia romană, ed. IV, Bucureşti, 1 978, p . 41 5-470.

- D. Tudor, Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, 1 968.

- Unitatea şi continuitatea în istoria poporului român (sub redacţia D.

Berciu), Bucureşti, 1 968.
- R. Vulpe, Romanitate fi crqtinism, coordonate ale etnogenezei româm, În volumul
De la Dunăre la Mare . . , Galaţi, 1 977, p. 1 6-22.
.

- Eugenia Zaharia, Donnees sur l'archiologie des IV-XI siecles sur le territoire de la
Roumanie în Dacia, N.S., XV, 1 97 1 , p . 270-287.
- N. Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, Bucureşti,
1 997, p. 1 43-445.

75
www.cimec.ro
www.cimec.ro