See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/345132012

Alexandru Vulpe, Protoistoria Romaniei (2020) (editor R. Bajenaru)

Book · November 2020

CITATIONS READS

0 54

1 author:

Radu Bajenaru
Romanian Academy
32 PUBLICATIONS   30 CITATIONS   

SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Radu Bajenaru on 01 November 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

PROTOISTORIA ROMÂNIEI
 PROTOHISTOIRE DE LA ROUMANIE

2
 ALEXANDRU VULPE

PROTOISTORIA ROMÂNIEI
Ediţie îngrijită de Radu BĂJENARU

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Bucureşti, 2020

3
 Copyright © Editura Academiei Române, 2020.
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5
050711, Bucureşti, România
Tel.: 4021-3188106, 4021-3188146,
Fax: 4021-3182444
E-mail: edacad@ear.ro
Adresa web: www.ear.ro

Referenți: Dr. EUGEN NICOLAE

Dr. VLAD V. ZIRRA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

VULPE, ALEXANDRU
Protoistoria României / Alexandru Vulpe ; ed. îngrij. de Radu
Băjenaru. – București : Editura Academiei Române, 2020
ISBN 978-973-27-3189-5
I. Băjenaru, Radu (ed. )

94

Lucrare apărută
cu sprijinul financiar al Institutului de Arheologie „V. Pârvan”

Redactor: Ana BOROȘ

Tehnoredactor: Gabriela BURCEA
Coperta: Mariana ŞERBĂNESCU

Bun de tipar: 22.09.2020. Format: 16/6186

Coli de tipar: 19,25
C.Z. pentru biblioteci mari: 821.135.1–94
C.Z. pentru biblioteci mici: 821.135.1

4
5
6
 CUPRINS

Prefaţă ...................................................................................................................... 9
Despre autor ............................................................................................... 9
Despre carte.............................................................................................. 11
Repere cronologice ................................................................................................ 17
Lista principalelor lucrări .................................................................................... 19

INTRODUCERE................................................................................................... 31
I. SPAŢIUL DE LUCRU .................................................................................... 34
II. IZVOARELE ARHEOLOGICE .................................................................... 37
Excursus.................................................................................................... 42
III. CRONOLOGIA RELATIVĂ ŞI ABSOLUTĂ ............................................ 45
1. Datarea cu ajutorul radiocarbonului (14C)............................................. 45
2. Dendrocronologia ................................................................................. 46

PRELIMINARII ................................................................................................... 49
IV. NEO-ENEOLITICUL ................................................................................... 49
1. Procesul de neolitizare .......................................................................... 49
2. Organizarea socială, religia şi practicile funerare ................................ 52
V. ORIGINEA ŞI RĂSPÂNDIREA LIMBILOR INDOEUROPENE .............. 56

EPOCA METALELOR........................................................................................ 65
VI. ÎNCEPUTURILE ŞI PERIODIZAREA EPOCII BRONZULUI
ÎN ROMÂNIA ......................................................................................... 66
VII. PERIOADA TIMPURIE A EPOCII BRONZULUI ................................... 71
VIII. PERIOADA MIJLOCIE A EPOCII BRONZULUI................................... 76
IX. TRANSFORMĂRI CULTURALE ÎN PERIOADA TÂRZIE A EPOCII
BRONZULUI ŞI LA ÎNCEPUTUL EPOCII FIERULUI ....................... 85
1. Descoperirile funerare din sud-vestul spaţiului carpato-dunărean ....... 88
2. Descoperirile din nordul Transilvaniei ................................................. 93
3. Descoperirile din Moldova şi din estul Transilvaniei .......................... 99
4. Descoperirile de la sud de Carpaţi ...................................................... 105
X. PRIMA EPOCĂ A FIERULUI (HALLSTATT) ........................................... 106
1. Grupele culturale ale Hallstattului timpuriu ....................................... 110
2. Hallstattul mijlociu carpato-dunărean ................................................. 113
3. Sfârşitul primei epoci a fierului şi formarea civilizaţiei celei de-a
doua Epoci a Fierului (Hallstattul târziu: 650–450 a.Chr. şi
începuturile Latènului: ±450–300 a.Chr.) .......................................... 118

7
 XI. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA EPOCII METALELOR........... 123
1. Metalurgia bronzului şi siderurgia în epoca metalelor ...................... 123
2. Reprezentarea statutului social în epoca metalelor ............................ 128
3. Credinţele religioase şi practicile funerare în epoca metalelor .......... 133
4. Marea migraţie egeică......................................................................... 137

LA ÎNCEPUTURILE ISTORIEI. DACIA ÎNAINTE DE ROMANI ........... 143

XII. IZVOARELE LITERARE ........................................................................ 143
1. Începuturile ......................................................................................... 144
2. De la Hekataios la Herodot ................................................................. 147
3. Herodot ............................................................................................... 149
4. Tucidide .............................................................................................. 159
5. Istorici din secolele IV–II a.Chr ......................................................... 160
6. Strabon ................................................................................................ 162
7. Diodor ................................................................................................. 164
8. Pompeius Trogus ................................................................................ 164
9. Ovidiu ................................................................................................. 165
10. Alte izvoare de epocă romană ........................................................... 166
11. Iordanes............................................................................................. 167
12. Cassius Dio ....................................................................................... 168
XIII. ŢARA ŞI POPULAŢIA ........................................................................... 169
1. Tracii ................................................................................................... 169
2. Despre tracii nordici ........................................................................... 171
3. Asemănări şi deosebiri între geţi şi daci ............................................. 172
XIV. RELIGIA ................................................................................................. 179
Excursus (Practici ascetice pre-creştine în Dacia) .................................. 184
XV. ISTORIA ................................................................................................... 188
1. Cimmerienii ........................................................................................ 189
2. Sciţii .................................................................................................... 191
Excursus (Despre Agathyrsi) .............................................................. 195
3. Coloniile greceşti în Dobrogea ........................................................... 210
4. Campania lui Darius I ......................................................................... 212
5. Istoria ţinuturilor locuite de geţi ȋn secolele IV–III a.Chr. ................ 216
6. Spaţiul carpato-dunărean în secolele III–II a.Chr. .............................. 222
7. Burebista ............................................................................................. 225
8. Istoria Daciei de la Burebista până la cucerirea romană .................... 229
9. Războaiele daco-romane ..................................................................... 232
XVI. CULTURA MATERIALĂ ...................................................................... 237

EPILOG. Istorie şi arheologie sau arheologie şi istorie: Prima Epocă

a Fierului în România ..................................................................................... 253
Bibliografie .......................................................................................................... 271
Abrevieri .............................................................................................................. 307

8
 PREFAŢĂ

De-a lungul celor aproape patru ani, cât a durat alcătuirea acestui volum, m-am
întrebat deseori dacă eu sunt cea mai potrivită persoană pentru a duce la bun sfârşit
o carte începută de profesorul Alexandru Vulpe, dar, din păcate, neterminată. Şi
acum, după finalizarea ei, îndoiala mea persistă. Pentru că aici nu este vorba de o
carte oarecare, ci de una gândită să sintetizeze, într-o formă coerentă şi pe înţelesul
tuturor, opera de o viaţă a unei personalităţi recunoscute a istoriografiei actuale.
Din această perspectivă, editarea şi finalizarea ei au însemnat o provocare extrem
de dificilă pentru mine. Sunt conştient de faptul că nu am nici erudiţia, nici
calitatea observaţiilor fine, dar totodată pătrunzătoare ale profesorului Vulpe. Am
încercat să suplinesc aceste diferenţe cu experienţa căpătată de-a lungul celor 27 de ani
cât am lucrat alături de el. Şi cu faptul că în ultimii ani ai vieţii sale am avut mai
multe discuţii legate de această carte; ştiu cum dorea să o scrie, ştiu care erau ideile
şi principiile alcătuirii ei. Cunosc de asemenea calea sinuoasă a devenirii acestei
cărţi, precum şi o parte din frământările, indeciziile şi îndoielile autorului. Tot ceea ce
pot să sper este ca acest volum să îndeplinească măcar în parte dorinţele autorului.

Despre autor
Alexandru Vulpe s-a născut pe 16 iunie 1931 la Bucureşti, într-o familie deja
recunoscută la acea dată pentru realizările în domeniul arheologiei şi istoriei vechi.
Elevi apropiaţi ai lui Vasile Pârvan, Radu şi Ecaterina Dunăreanu-Vulpe au reuşit
cu siguranţă să creeze un mediu în care tânărul Alexandru Vulpe să capete de
timpuriu o cultură generală extrem de solidă şi o aplecare către istoria antică,
mediu care practic i-a marcat întreaga carieră ştiinţifică viitoare. La aceasta se
adaugă, desigur, şi participarea, copil fiind, pe şantierele arheologice conduse de
părinţii săi. Astfel, în mod firesc, între 1950–1954 urmează cursurile Facultăţii de
Istorie a Universităţii Bucureşti, fără să fie însă atras în mod deosebit de
arheologie, cât mai ales de istoriografia şi filosofia greacă. Lucrarea de licenţă are
ca subiect Idei politice în stoicismul timpuriu, sub conducerea profesorului
Dionisie M. Pippidi, cel care va exercita o puternică influenţă asupra tânărului
Vulpe, preocupările şi pasiunea pentru filosofia, literatura şi izvoarele scrise antice
rămânând întotdeauna vii. Aşa cum mărturisea: Pippidi a fost modelul pe care aş fi
dorit să-l urmez în cariera mea. (...) Era prea mare deosebirea între a citi şi a te
încânta dramaturgia greacă, de a studia pe Herodot, Tucidide sau Platon şi
Aristotel şi, pe de altă parte, scrierile unui Malinovski, Frobenius sau Gordon
Childe, mai ales când erau interpretate prin prisma lui Friederich Engels1.

1
Vezi mai jos în Epilog.

9
 Însă participarea constantă alături de părinţii săi pe şantierele arheologice de
la Poiana, Poieneşti şi Popeşti, alături de profesorul Ion Nestor la Sărata Monteoru,
sau alături de Vlad Zirra la cercetarea necropolei de la Histria-Bent, l-au pregătit
pentru cariera de arheolog. O întâmplare, povestită adeseori de Vulpe, a fost
decisivă în acest sens. În 1955, Aurelian Sacerdoţeanu, originar din Costeşti, Vâlcea, a
venit acasă la Radu Vulpe cu nişte cioburi într-un ziar; cioburile fuseseră găsite
întâmplător la Ferigile. La îndemnul tatălui său, Alexandru Vulpe merge la Ferigile
anul următor şi, cu fonduri de la Institutul de Arheologie din Bucureşti, începe
săpăturile în ceea ce va deveni cea mai importantă necropolă hallstattiană din România.
Timp de circa 10 ani, până în 1965, a fost colaborator al Institutului de
Arheologie din Bucureşti. Este perioada când întreprinde numeroase săpături
arheologice şi cercetări de teren, atât în Oltenia, la Ferigile, cât şi în Moldova
(Mândrişca, Răcăciuni, Costişa etc.). La începutul anilor ’60 lucrează pentru scurt timp
(aproximativ un an) ca muzeograf la Muzeul Militar din Bucureşti, abia în 1965
fiind angajat cercetător ştiinţific la Institutul de Arheologie.
În 1968 obţine titlul de doctor în istorie al Universităţii Bucureşti cu lucrarea
Necropola hallstattiană de la Ferigile. Monografie arheologică, sub conducerea
lui Ion Nestor. Tot la recomandarea lui Nestor, în a doua jumătate a anilor ’60 intră
în contact cu arheologia germană, încredinţându-i-se de către Hermann Müller-Karpe
alcătuirea volumului de topoare preistorice pentru România în recent înfiinţata
serie Prähistorische Bronzefunde. Primul volum apare în 1970, fiind distins cu
premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române, iar cel de-al doilea în 1975. Acestea
sunt totodată publicaţiile care îi aduc recunoaşterea internaţională; în 1976 devine
Membru corespondent al Institutului Arheologic German şi Membru în Consiliul
permanent al Uniunii internaţionale de ştiinţe pre- şi protoistorice (UISPP). Tot din
1976 este invitat să ţină prelegeri la universităţi prestigioase din Germania
(Frankfurt, Marburg, Gießen, Berlin, Heidelberg, Münster, Saarbrücken, Bonn,
Hochdorf), iar în 1982 este profesor invitat la Universitatea Saarbrücken.
În 1972 face o călătorie în SUA unde ia contact cu arheologia procesuală,
impactul asupra modului său de gândire fiind destul de serios: (...) am fost
realmente şocat de ponderea pe care o căpătase perspectiva antropologică şi
sociologică în cercetarea arheologică, odată întors în ţară însă, am realizat că nu
mă aflu în mediul care să înlesnească discuţii pe astfel de teme şi, resemnat, am
continuat să lucrez cu ceea ce învăţasem aici2. Influenţa modului de interpretare
procesualist se face simţită cu adevărat abia după 1990, mai întâi în cadrul
cursurilor şi seminariilor ţinute la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (ca
profesor asociat între 1990–1994, apoi ca profesor titular între 1994–2001), dar şi
în cadrul unor studii publicate în ultima perioadă a vieţii, inclusiv în cartea de faţă.
În 1996 devine membru corespondent al Academiei Române, iar în 1999
director al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti. În anul 2009
este ales membru titular şi preşedinte al Secţiei de ştiinţe istorice şi arheologie a
2
Băjenaru 2016, p. 8.

10
Academiei Române. Este recunoaşterea unei cariere ştiinţifice de excepţie în
domeniul arheologiei şi istoriei vechi.
Aria temelor şi subiectelor privind pre- şi protoistoria spaţiului carpato-balcanic
abordate de Vulpe este remarcabilă, pentru unele contribuţia sa fiind definitorie. În
ceea ce priveşte eneoliticul, a fost interesat doar de începuturile metalurgiei aramei în
zona noastră, o serie de lucrări fiind fundamentale pentru înţelegerea acestui
fenomen3; din păcate a abandonat acest subiect pe la mijlocul anilor ’70. Epoca
bronzului şi prima epocă a fierului (Hallstatt) au fost principalele teme de cercetare ale
lui Vulpe. Definirea şi începuturile bronzului timpuriu, tipologia şi cronologia unor
tipuri de piese de bronz (în special topoare), cronologia şi dinamica culturală în
anumite zone ale spaţiului carpato-dunărean, contactele şi relaţiile cu epoca
bronzului din zona egeo-anatoliană, sau interpretarea unor descoperiri de excepţie
(de exemplu Perşinari şi Hinova), sunt doar câteva subiecte în care a excelat.
Definirea culturii Costişa (prin săpăturile de la Costişa, jud. Neamţ) şi contribuţiile la
cunoaşterea culturilor Monteoru (săpături la Mândrişca şi Răcăciuni, jud. Bacău), Tei
(săpăturile de la Novaci, jud. Giurgiu), sau Wietenberg (săpăturile de la Rotbav,
jud. Braşov), se înscriu între realizările sale notabile. În ceea ce priveşte prima
epocă a fierului, practic i se datorează în bună măsură definirea Hallstattului
mijlociu (Basarabi) şi târziu din România (pe lângă cercetările de la Ferigile trebuie
menţionate şi cele de pe valea Topologului – Cepari, Rudeni, Tigveni). În ultimii
20 de ani ai carierei sale ştiinţifice, a revenit către prima sa pasiune, istoriografia
antică de limbă greacă, aducând o serie de contribuţii esenţiale la cunoaşterea
istoriei şi civilizaţiei spaţiului carpato-balcanic prin prisma izvoarelor literare.
A rezultat un număr de peste 160 de lucrări cu caracter ştiinţific, foarte
variate ca teme şi ca mod de abordare şi, desigur, inegale ca valoare şi impact, însă
multe dintre ele reprezintă încă repere în cercetarea pre- şi protoistoriei spaţiului
carpato-dunărean. Tot aici merită amintite şi cele 20 de teze de doctorat elaborate
sub conducerea sa, multe fiind deja publicate.

Despre carte
Este foarte probabil ca ideea unei astfel de cărţi, Protoistoria României, să fi
existat, in nuce, de mai multă vreme. Este cert însă că ea s-a cristalizat în timpul
lucrului la volumul I din Istoria Românilor4 (anul 2000 ca dată orientativă).
Nemulţumit de modul cum a fost realizat volumul menţionat (Introducere, nota 4),
Alexandru Vulpe a scris o lucrare alternativă în care trata, „într-o viziune proprie”,
preistoria şi protoistoria României până la cucerirea romană. Perioada în care a fost
scrisă se încadrează, în linii mari, între 2001 şi 2004, cu unele reveniri punctuale,
până prin 20085. Textul de 215 pagini a fost intitulat Compendiu privind pre- şi
protoistoria României (în continuare Compendiu). Deşi finalizat, el nu a fost
niciodată publicat ca atare, însă a stat la baza tuturor lucrărilor cu caracter mai mult sau
mai puţin general publicate de Vulpe în ultimii 10 ani ai vieţii. Compendiul cuprinde o

3
Pentru subiectele menţionate aici, vezi lista de lucrări de mai jos.
4
IR1, I.
5
În mai multe rapoarte de activitate, Vulpe menţionează predarea la Academie a unui
Compendiu privind Istoria României, vol. I, de 240 pagini în 2004 şi de 214 pagini în 2009.

11
prezentare destul de detaliată a pre- şi protoistoriei spaţiului carpato-dunărean,
începând cu epoca paleolitică până la cucerirea romană. Deşi iniţial nu am înţeles-o,
decizia de a nu publica această lucrare îmi apare acum firească, unele capitole fiind
mai degrabă descriptive, impersonale, pe alocuri terne (mai ales pentru perioadele
care nu îi erau familiare), reuşind doar într-o mică măsură să pună în valoare, în
mod convingător, erudiţia şi vastele cunoştinţe ale autorului.
Astfel, începând de prin 2008–2009, în paralel şi probabil impulsionat de
lucrul la cea de-a doua ediţie, revăzută, a tratatului de Istoria Românilor6, Vulpe
începe un nou text, intitulat de această dată Protoistoria României (în continuare
Protoistoria). Textul, la care a lucrat sporadic până la începutul lui 2014, cu
reveniri minore şi în 2015, are doar 45 de pagini şi cuprinde o Introducere amplă
(20 de pagini), o prezentare sintetică a Neo-Eneoliticului (21 de pagini) şi un
Excursus nefinalizat (4 pagini) privind începuturile şi definirea perioadei timpurii a
epocii bronzului în România. Spre deosebire de Compendiu, stilul este însă mult
mai personal, mai angajant şi poartă amprenta inconfundabilă a modului de gândire
a profesorului Vulpe.
Însă pentru Alexandru Vulpe (şi nu numai), protoistoria este, în principal,
perioada cuprinsă între primele menţiuni în izvoarele scrise antice despre spaţiul
carpato-balcanic şi despre populaţiile ce-l locuiau (anume sfârşitul epocii
bronzului) şi cucerirea romană a Daciei7. Ca atare, în martie 2014 renunţă la textul
Protoistoriei şi începe un nou text, intitulat Abriss8, care, odată finalizat, urma să se
intituleze Compendiu al protoistoriei României. Traci, Cimmerieni, Sciţi, Celţi,
Geţi şi Daci. Textul, desigur neterminat, are 48 de pagini; primele 15 pagini
sintetizează Introducerea din Protoistoria, dar şi perioadele timpurie şi mijlocie ale
bronzului din România; în următoarele 33 de pagini sunt discutate (fără a fi
încheiate) principalele probleme ale bronzului târziu din spaţiul carpato-dunărean
şi trecerea spre epoca fierului, insistându-se pe câteva studii de caz mai apropiate
de preocupările autorului9.
Aşadar, la momentul când am preluat informaţia din computerul profesorului
Vulpe (a doua jumătate a lui februarie 2016), aveam la dispoziţie trei texte
principale: Compendiul (lucrare finalizată dar nepublicabilă ca atare în viziunea
autorului), Protoistoria şi Abriss, ultimele două acoperind, parţial, doar perioada de
până la începutul epocii fierului. Am mai identificat câteva texte asupra unor teme
punctuale tratate în această carte, texte deloc sau parţial publicate, dintre care cel mai
important este Izvoarele literare, o reactualizare10 a valorii informaţiilor scrise
antice despre spaţiul carpato-balcanic şi populaţiile ce l-au locuit în protoistorie; din
păcate, actualizarea textului se opreşte la Strabon. Un alt text pe care l-am folosit în

6
IR2, I.
7
Desigur, subiectul este supus discuţiei; de multe ori, inclusiv Vulpe integrează în protoistorie
întreaga epocă a metalelor, începând cu trecerea de la eneolitic la epoca bronzului (vezi Introducere).
8
Merită menţionat că ultimele modificări la acest text datează din data de 23 decembrie 2015,
adică cu câteva săptămâni înainte de a se stinge.
9
Pe baza acestui text au fost redactate şi două dintre ultimele articole publicate de Vulpe
(Vulpe 2014 şi Vulpe 2015).
10
Ultimele modificări aduse acestui text datează chiar din data de 8 februarie 2016, cu câteva
ore înainte de deces.

12
volumul de faţă este intitulat Marea migraţie egeică; are 5 pagini iar ultimele
modificări datează din 19 ianuarie 2016. Un text intitulat Despre agathyrsi de circa
15 pagini reproduce în linii mari trei articole publicate în 2011 şi 201211. La textul
amintit a lucrat însă şi după apariţia articolelor respective, cu intenţia de a-l introduce
în cadrul volumului preconizat de Protoistoria României. Acesta este principalul
motiv pentru care l-am folosit, ca Excursus, precum şi faptul că agathyrsii, un
subiect drag aflat mai mereu în atenţia profesorului Vulpe, deşi amintiţi în mai
multe capitole, nu formau o temă de sine-stătătoare în ansamblul volumului. Astfel,
utilizând mai multe texte independente, anumite idei şi chiar pasaje se repetă
uneori de la un capitol la altul sau de la o secţiune la alta. Cazurile sunt însă rare şi
am ales păstrarea lor în text pentru a nu impieta asupra cursivităţii discursului şi
argumentaţiei. Pe de altă parte, astfel ies mai bine în evidenţă o parte din ideile pe
care Vulpe dorea să le promoveze.
Prin urmare, documentaţia avută la dispoziţie a fost incompletă (cu excepţia
Compendiului), scrisă la date diferite, în contexte diferite şi, ca atare, neunitară ca
valoare ştiinţifică şi stilistică. Ceea ce am încercat a fost să armonizez toate aceste texte
într-un tot unitar, să umplu anumite goluri din textele avute la dispoziţie şi să insist
pe temele care l-au preocupat în mod deosebit şi la care contribuţia sa ştiinţifică
este incontestabilă. Deşi am evitat, pe cât posibil, să introduc în cadrul volumului
texte deja publicate ca atare sub formă de articole, a fost destul de dificil, deoarece
parte din textele amintite mai sus au fost publicate, într-o manieră mai mult sau mai
puţin compactă, în majoritatea articolelor şi volumelor apărute în ultimii 10 ani.
Am optat pentru împărţirea volumului în cinci mari secţiuni: Introducere,
Preliminarii (discuţii sintetice asupra câtorva teme majore ale neo-eneoliticului şi
problema indo-europeană), Epoca metalelor (epoca bronzului şi prima epocă a
fierului), La începuturile istoriei (a doua epocă a fierului) şi Epilog (discursul de
recepţie în Academia Română din 2013 asupra primei epoci a fierului în România),
toate însumând 16 capitole.
O parte pe care o consider extrem de importantă şi edificatoare pentru
personalitatea ştiinţifică a autorului, pentru modul de analiză şi judecată asupra pre-
şi protoistoriei, este, fără îndoială, Introducerea. De aceea am păstrat în cadrul
volumului partea extinsă din Protoistoria, nu pe cea mult diminuată din ultimul text,
Abriss, deşi anumite părţi şi idei apar răspândite şi în cadrul contribuţiei lui Vulpe
la cele două ediţii ale tratatului Istoria Românilor, volumul I (2001 şi 2010).
Discuţia despre Spaţiul de lucru îmi era cunoscută încă de la începutul anilor ’90, pe
vremea când audiam cursurile sale, iar publicarea ei aici o consider extrem de benefică12.
La fel de interesant şi de util este şi primul Excursus al cărţii, în care discută, la
modul general, principalele curente din arheologie: cultural-istoric (sau tradiţional),
11
Vulpe 2011; Vulpe 2012a; Vulpe 2012b.
12
Deşi avea pretenţia ca măcar elevii săi apropiaţi să-i cunoască bine opera, mărturisesc că nu
am citit toate cărţile şi articolele scrise de Alexandru Vulpe. Cele în limba germană îmi sunt mai greu
accesibile şi le-am folosit doar pe acelea care mă interesau în mod direct, iar perioada hallstattiană (în special
Hallstattul mijlociu şi târziu, adică tocmai epoca prin studiul căreia a devenit cunoscut comunităţii
ştiinţifice) nu m-a atras niciodată, dimpotrivă. De aceea este posibil ca anumite texte, pasaje şi idei
din acest volum, pe care eu le consider inedite, să fi fost de fapt deja publicate.

13
procesualist şi post-procesualist şi modul cum se raportează acestea la o descoperire
arheologică. Importantă este concluzia, la care ader cu totul, că cele trei curente
reprezintă, într-adevăr, moduri diferite de investigaţie şi dobândire a cunoaşterii,
dar care nu sunt în antiteză, aşa cum deseori se prezintă în literatura de specialitate,
ci mai degrabă complementare. În aceeaşi logică se înscrie şi excelentul discurs
despre teoria lingvistică a lui de Saussure cu privire la limbă şi vorbire şi
aplicabilitatea ei în arheologie. Trebuie spus că Vulpe era bine informat şi citea cu
interes, dar şi critic, noile tendinţe în interpretarea culturii materiale; mai mult, îşi
încuraja elevii să le cunoască şi să le folosească.
În Protoistoria, neo-eneoliticul apare ca un capitol distinct, structurat pe mai
multe subcapitole (perioade cronologice), în timp ce din Abriss a fost eliminat cu totul.
În cadrul acestui volum am optat pentru o cale de mijloc, renunţând la părţile pur
descriptive, de prezentare sintetică a culturilor, păstrând în schimb subcapitolele care
pun în valoare ideile şi opţiunile autorului: procesul de neolitizare, organizarea socială,
religia şi practicile funerare ale epocii neo-eneolitice. Discuţia despre indo-europeni,
o problemă în primul rând lingvistică aşa cum afirmă autorul, prezentă pe scurt în
Compendiu, ca subcapitol la sfârşitul epocii metalelor, a fost scoasă din
Protoistoria şi din Abriss. Am considerat însă că această temă nu poate lipsi, ea fiind
mereu în atenţia profesorului Vulpe, mai ales în cadrul cursurilor de la
Universitatea Bucureşti. Pentru acest volum am utilizat un text apropiat de articolul
din 2008, o formă actualizată putând fi găsită în tratatul de Istoria Românilor din 201013.
Epoca metalelor se deschide cu discuţia despre definirea, începuturile şi
periodizarea epocii bronzului, o discuţie veche la Vulpe14, dar încă actuală şi
fundamentală pentru înţelegerea transformărilor societăţilor preistorice la începutul
epocii bronzului în spaţiul carpato-dunărean. Epoca timpurie şi cea mijlocie a bronzului
au fost tratate foarte succint în Abriss, astfel încât am completat subcapitolele
respective cu pasaje semnificative din Compendiu. Pentru epoca târzie a bronzului şi
partea de început a epocii fierului am folosit aproape exclusiv textul din Abriss. Dacă
primele două studii de caz (aria culturală Žuto Brdo-Gârla Mare şi situl de la Lăpuş)
sunt deja publicate15, discuţia despre aria culturală Noua-Sabatinovka şi
transformările culturale ce au loc la sfârşitul epocii bronzului în Moldova şi estul
Transilvaniei este inedită. Din nefericire, o lipsă majoră pe care nu am putut să o
suplinesc cu niciun text avut la dispoziţie este discursul despre aria de la sud de Carpaţi
în epoca târzie a bronzului.
Pentru prima epocă a fierului (Hallstattul), aproape singura sursă a fost
Compendiul, iar acest lucru se observă, mai ales prin comparaţie cu capitolele
precedente. Tema este însă completată de ultimul capitol al cărţii, Discursul de
recepţie în Academia Română intitulat Istorie şi arheologie sau arheologie şi
istorie: prima epocă a fierului în România16. Epoca metalelor se încheie cu
Capitolul XI, Consideraţii generale asupra epocii metalelor, text preluat din mai

13
Vulpe 2008b; IR2, I, p. 236–242.
14
Vulpe 1996; Vulpe 1997a.
15
Vulpe 2014; Vulpe 2015.
16
Mai pe larg despre această perioadă şi în IR2, I, p. 325–340, 484–507.

14
multe surse (Compendiu, Abriss), cel despre Marea migraţie egeică fiind, aşa cum
precizam mai sus, un text independent finalizat după publicarea volumului I din
ediţia a doua a tratatului de Istoria Românilor (2010).
Ultima parte a lucrării (La începuturile istoriei. Dacia înainte de romani) are
la bază, în principal, Compendiul, cu câteva excepţii notabile. Izvoarele literare
(Capitolul XII) până la Strabon reprezintă un text independent la care a lucrat până
în februarie 2016. La finalul Capitolului XIV (Religia) am introdus ca Excursus un
text mai puţin cunoscut, publicat într-un volum dedicat Patriarhului Daniel17, o
completare binevenită, în opinia mea, a capitolului respectiv. De asemenea, la
subcapitolele despre cimmerieni şi sciţi am adus completări din articolele publicate
în 201218 şi am introdus un nou Excursus (Despre agathyrsi), un text independent
pe care l-am amintit deja. Se observă destul de lesne preferinţa autorului pentru
punerea în valoare a izvoarelor literare în prezentarea celei de-a doua epoci a
fierului, în defavoarea discursului arheologic. Este un lucru firesc dacă avem în
vedere faptul că, pentru Vulpe, istoriografia antică a reprezentat principalul subiect
de studiu în ultimii circa 15 ani de activitate. Cultura materială a epocii Latène, cu
foarte puţine excepţii, nu a stat niciodată în centrul preocupărilor sale, ca atare
capitolul respectiv (XVI) nu este cea mai atractivă parte a cărţii. Am decis să închei
lucrarea cu Discursul de recepţie în Academia Română, susţinut în 2013, deoarece,
pe de-o parte este un text mai puţin cunoscut, cu o circulaţie restrânsă în mediul
academic, iar pe de altă parte este, din punctul meu de vedere, textul din care reiese
cel mai bine personalitatea, maturitatea şi onestitatea ştiinţifică a autorului.
Astfel structurată, cartea oferă o imagine coerentă asupra evoluţiei protoistoriei
spaţiului carpato-dunărean, cu reliefarea temelor de interes pentru Alexandru Vulpe.
Am căutat întotdeauna să menţin expunerea la un nivel ştiinţific conform
standardelor actuale, dar totodată accesibil şi nespecialiştilor. Cititorul care va dori
să afle amănunte cu privire la o anumită cultură preistorică, descrieri ale unor tipuri
specifice de artefacte, sau răspunsuri lipsite de echivoc la întrebări fireşti despre
istoria timpurie a populaţiilor din spaţiul carpato-dunărean, va fi fără îndoială
dezamăgit. Aşa cum am subliniat de mai multe ori, cartea de faţă nu este
descriptivă, nici angajantă din punct de vedere ideologic şi nu are menirea de a
rezolva probleme imposibil de rezolvat ale protoistoriei României. Este mai
degrabă o carte de idei, din care cititorul va afla care sunt posibilităţile şi, mai ales,
limitele arheologiei în reconstituirea societăţilor preistorice, cum poate fi interpretată în
mod onest o descoperire arheologică, care sunt principalele coordonate pe care
evoluează pre- şi protoistoria spaţiului carpato-dunărean, echivocul surselor de care
dispunem, sau ceea ce ştim şi, mai ales, ceea ce nu ştim despre trecutul îndepărtat
al acestui spaţiu.
Deşi crescut şi format în spiritul şcolii tradiţionale de arheologie, din cartea
de faţă reiese uneori destul de clar influenţa modului de gândire procesualist, prin
rolul predominant pe care, de multe ori, îl acordă factorului economic (în special
17
Vulpe 2012c.
18
Vulpe 2012a; Vulpe 2012b.

15
păstoritul şi transhumanţa) şi adaptării la mediu în modelarea culturii materiale.
Totodată însă, autorul subliniază adesea rolul ideologiei, al agenţei, în transformările
sociale din cadrul comunităţilor preistorice. Privit prin prisma curentelor actuale
din arheologie, discursul lui Vulpe poate părea conservator, cu menţiunea însă că
avem de-a face cu un conservatorism de foarte bună calitate, asumat, izvorât din
erudiţie, experienţă, inteligenţă, pasiune şi onestitate. De fapt astfel de împărţiri în
curente şi şcoli de gândire, poate justificate până nu demult, apar astăzi ca fiind tot
mai rigide şi neproductive, pe măsură ce schimbarea paradigmelor şi discursului
ştiinţific este tot mai dinamică. Pentru Vulpe, principala îndatorire a omului de
ştiinţă este căutarea adevărului, iar cel mai mare istoric al lumii rămâne Tucidide.
Desigur, au fost mai multe persoane care m-au sprijinit în acest demers şi
cărora le mulţumesc. Doresc să-i mulţumesc în primul rând doamnei Gabriela Vulpe
care mi-a oferit din primul moment acces la textele profesorului Vulpe şi al cărei
sprijin l-am simţit în permanenţă de-a lungul celor patru ani. Numeroasele discuţii
pe care le-am avut m-au motivat de fiecare dată şi mi-au insuflat curajul şi dorinţa de a
finaliza această carte. Doamnei Vulpe îi voi fi întotdeauna recunoscător şi pentru
donaţia necondiţionată a arhivei şi bibliotecii familiei Vulpe către Institutul de
Arheologie „Vasile Pârvan”. Domnul profesor Emilian Popescu, membru de onoare al
Academiei Române, un vechi prieten şi colaborator al profesorului Vulpe, m-a
impulsionat, încurajat şi sfătuit cu prilejul fiecărei întâlniri. Discuţii rodnice am
avut cu colega Anca-Diana Popescu, căreia îi datorez, în bună măsură, şi lista de
lucrări a profesorului Vulpe. De asemenea îi mulţumesc domnului Eugen Nicolae
pentru momentele în care sprijinul Domniei Sale a contat foarte mult, cât şi pentru
corecturile şi observaţiile mai mult decât utile asupra acestui text.

Ianuarie 2020 Radu BĂJENARU

16
 REPERE CRONOLOGICE

1931 iunie 16 – se naşte Alexandru Vulpe la Bucureşti.

1950 – a absolvit liceul Titu Maiorescu din Bucureşti (actual Ion Luca Caragiale).
1954 – a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti cu lucrarea de
licenţă Idei politice în stoicismul timpuriu, sub conducerea lui Dionisie M.
Pippidi.
1955–1965 – colaborator extern (cu contract) al Muzeului Naţional de Antichităţi
(Institutul de Arheologie din 1956) din Bucureşti; aproximativ un an
lucrează ca muzeograf la Muzeul Militar din Bucureşti.
1965–2016 – cercetător ştiinţific la Institutul de Arheologie („Vasile Pârvan”)
din Bucureşti (cercetător ştiinţific II în 1990, cercetător ştiinţific I din 1991).
1968 – doctor în istorie al Universităţii Bucureşti cu teza Necropola hallstattiană
de la Ferigile. Monografie arheologică, sub conducerea lui Ion Nestor.
1973 – membru în colegiul de redacţie al revistei The Journal of Indo-European
Studies.
1976 – membru corespondent al Institutului Arheologic German.
1976 – membru în Consiliul permanent al Uniunii internaţionale de ştiinţe pre- şi
protoistorice (UISPP).
1982 – profesor invitat la Universitatea Saarbrücken, Germania.
1990–1994 – cadru didactic asociat la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
1991 – membru în Comitetul executiv al UISPP.
1991–2016 – conducător de doctorate, până în 2014 la Universitatea Bucureşti,
ulterior în cadrul Academiei Române; 20 de doctoranzi aflaţi sub conducerea
sa au obţinut titlul de doctor în istorie.
1994–2001 – profesor titular la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
1996 – ales membru corespondent al Academiei Române.
1999–2016 – director al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”.

17
2000 – Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de comandor.
2001–2016 – profesor consultant la Universitatea Bucureşti.
2006 – Doctor honoris causa al Universităţii de Vest din Timişoara.
2006 – membru de onoare al Institutului de Arheologie din Iaşi.
2009 – membru titular al Academiei Române.
2009–2016 – preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române.
2013 – discurs de recepţie în Academia Română: Istorie şi Arheologie sau
Arheologie şi Istorie: Prima epocă a fierului în România.
2016 februarie 9 – se stinge din viaţă la Bucureşti la vârsta de 84 de ani.

18
LISTA PRINCIPALELOR LUCRĂRI PUBLICATE DE
ALEXANDRU VULPE

CĂRŢI DE UNIC AUTOR

1. Necropola hallstattiană de la Ferigile. Monografie arheologică, Biblioteca de

Arheologie 11, Bucureşti, 1967.
2. Die Äxte und Beile in Rumänien I, Prähistorische Bronzefunde IX, 2,
München, 1970 (lucrare distinsă cu Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei
Române în 1974).
3. Die Äxte und Beile in Rumänien II, Prähistorische Bronzefunde IX, 5,
München, 1975.
4. Die Kurzschwerter, Dolche und Streitmesser der Hallstattzeit in Rumänien,
Prähistorische Bronzefunde VI, 9, München, 1990.

CĂRŢI ÎN COLABORARE

5. Geto-Dacii în istoria militară a lumii antice, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu

M. Zahariade; a redactat capitolele I–III şi VI).
6. Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti, 1988 (în colaborare cu V. Dumitrescu;
a redactat capitolul V: Istoria şi civilizaţia Daciei în secolele IX–IV î.e.n.); cu
versiuni în limbile germană (1983) şi engleză (1988).
7. Istoria Românilor I. Moştenirea timpurilor îndepărtate, Bucureşti, 2001
(coordonator împreună cu M. Petrescu-Dîmboviţa; a redactat 232 p.: capitolul
introductiv, cap. III–V şi parțial cap. VIII). Ediţia a doua revăzută şi adăugită a
fost publicată în 2010.

STUDII ŞI ARTICOLE

8. Depozitul de la Tufa şi topoarele cu ceafa cilindrică, SCIV 10(2), 1959,

p. 265–276.
9. Cimitir din prima epocă a fierului la Ferigele (r. Horezu, reg. Piteşti),
Materiale 5, 1959, p. 363–372.
10. Săpăturile de la Costeşti – Ferigele (r. Horezu, reg. Piteşti), Materiale 6,
1959, p. 237–249.

19
11. Voprosy v svjazi s koncom ranneželeznogo veka v svete raskopok v Feridžele,
Dacia NS 4, 1960, p. 181–199.
12. K voprosu o periodizacii bronzovego veka v Moldove, Dacia NS 5, 1961,
p. 105–122.
13. Descoperiri arheologice pe cursul mijlociu al Siretului (Sondajele de la
Mîndrişca şi Răcăciuni, reg. Bacău), Arheologia Moldovei 1, 1961, p. 65–80.
14. Săpăturile de la Ferigele, Materiale 7, 1961, p. 219–225.
15. Săpăturile de la Costişa (r. Buhuşi, reg. Bacău), Materiale 8, 1962, p. 309–316
(în colaborare cu M. Zamoşteanu).
16. Sălaşul hallstattian de la Novaci (r. Drăgăneşti-Vlaşca, reg. Bucureşti),
Materiale 8, 1962, p. 359–368.
17. Traci şi iliri la sfârşitul primei epoci a fierului în Oltenia, SCIV 13(2), 1962,
p. 307–324.
18. Nackenscheibenäxte aus der Moldau, Dacia NS 7, 1963, p. 511–516.
19. Cu privire la unele topoare de aramă şi bronz din Moldova, Arheologia
Moldovei 2–3, 1964, p. 127–141.
20. Ptolemy and the ancient geography of Moldavia, Studii Clasice 6, 1964,
p. 233–246.
21. Cu privire la cronologia topoarelor de aramă cu brațele „în cruce”, SCIV
15(4), 1964, p. 457–466.
22. Les phases de la civilisation de Tei à la lumière des fouilles de Novaci, Dacia
NS 8, 1964, p. 319–329.
23. Reprezentări umane pe cupele getice de la Popeşti, SCIV 16(2), 1965, p. 341–351.
24. Zur mittleren Hallstattzeit in Rumänien (die Basarabi-Kultur), Dacia NS 9,
1965, p. 105–132.
25. Necropola tumulară de la Milostea, Revista Muzeelor 3(2), 1966, p. 148–155
(în colaborare cu E. Popescu).
26. Date noi privind periodizarea culturii Tei şi cunoaşterea culturii Basarabi
(Săpăturile de la Novaci, 1961), SCIV 18(l), 1967, p. 83–112 (în colaborare
cu V. Veselovski-Buşilă).
27. Un nou depozit de topoare la Ostrovul Corbului, SCIV 19(3), 1968, p. 505–511
(în colaborare cu M. Davidescu).
28. Date noi privind grupul Ferigile în Argeş, Studii şi Comunicări Piteşti 1,
1968, p. 23–31 (în colaborare cu E. Popescu).
29. Bronzuri inedite din Maramureş în colecția prof. Francisc Nistor din Sighetul
Marmației, SCIV 20(2), 1969, p. 181–194 (în colaborare cu F. Nistor).
30. Cu privire la topoarele de metal cu gaură de înmănunşare transversală, SCIV
21(3), 1970, p. 417–427 (în colaborare cu E. Tudor).
31. Depozitul de brăţări de bronz de la Vadul-Izei, SCIV 21(4), 1970, p. 623–631
(în colaborare cu F. Nistor).
32. Gemeinsame Elemente der späthallstattzeitlichen Gruppen im Donau-
Karpatenraum, în J. Filip (ed.), Actes du VIIe Congrès International des
Sciences Préhistoriques et Protohistoriques, Prague 21–27 août 1966, Praga,
1971, p. 880–885.
33. Metode matematice de cercetare în arheologie, în Metode noi şi probleme de
perspectivă ale cercetării ştiinţifice, Bucureşti, 1971, p. 131–136.

20
34. Cu privire la sistemul cronologic al lui B. Hänsel pentru epoca mijlocie a
bronzului, SCIV 22(2), 1971, p. 301–312.
35. Toporul de bronz cu două tăişuri de la Izvoarele (jud. Ilfov), SCIV 22(3),
1971, p. 485–489.
36. Topoare de aramă în muzeul din Dej, SCIV 22(4), 1971, p. 651–654
(în colaborare cu F. Gavrilescu).
37. Une tombe isolé de l’époque de Latène à Răcătău (dép. de Bacău), Apulum 9,
1971, p. 155–164 (în colaborare cu V. Căpitanu).
38. Archäologische Forschungen und historische Betrachtungen über das 7. bis 5. Jh.
im Donau-Karpatenraum, Memoria Antiqvitatis 2, 1970 (1972), p. 115–213.
39. Contribution à la connaisssance des débuts de la culture géto-dacique dans la
zone subcarpatique Vîlcea-Argeş (La nécropole tumulaire de Tigveni), Dacia
NS 16, 1972, p. 75–111 (în colaborare cu E. Popescu).
40. Observaţii privitoare la analiza antropologică a osemintelor incinerate din
mormintele hallstattiene de la Ferigile, Buridava 1, 1972, p. 269–272.
41. Începuturile metalurgiei aramei în spațiul carpato-dunărean, SCIV 24(2), 1973,
p. 217–237.
42. Cetatea dacică de la Polovragi, Drobeta 1, 1974, p. 141–145 (în colaborare cu
V. Veselovski-Buşilă).
43. Depozitul de bronzuri de la Crăciuneşti (Maramureş), SCIV 25(1), 1974, p. 5–18
(în colaborare cu F. Nistor).
44. The Cultural Unity of the North-Thracian Tribes in the Balkano-Carpathian-
Hallstatt (VIII th- VII-th Centuries), Journal of Indo-European Studies 2(1),
1974, p. 1–21.
45. Puncte de vedere cu privire la unele descoperiri din Hallstattul mijlociu la
Dunărea sîrbească, Oltenia. Studii şi Comunicări 1, 1974, p. 25–28.
46. Probleme actuale privind metalurgia aramei şi a bronzului în epoca bronzului
în România, Revista de Istorie 27(2), 1974, p. 243–255.
47. Einige Bemerkungen über die mittlere und die späte Bronzezeit im Norden
Rumäniens, Dacia NS 19, 1975, p. 69–76.
48. Nouveaux points de vue sur la civilisalion géto-dace: l’apport de l’archéologie,
Dacia NS 20, 1976, p. 19–21.
49. Bols à reliefs de Popeşti, Dacia NS 20, 1976, p. 167–198 (în colaborare cu
M. Gheorghiţă).
50. La nécropole tumulaire gète de Popeşti, Thraco-Dacica 1, 1976, p. 193–215.
51. Une contribution archéologique à l’étude de la religion des Géto-Daces,
Thraco-Dacica 1, 1976, p. 217–226 (în colaborare cu E. Popescu).
52. Zu den Anfängen der Kupfer- und Bronzemetallurgie in Rumänien, în
H. Müller-Karpe (ed.), Les Débuts de la Métallurgie, Actes du IXe Congrès du
UISPP, Colloque XXIII, Nice, 1976, p. 134–175.
53. Contribuții la studiul cupelor cu decor în relief getice de la Popeşti, jud. Ilfov,
Muzeul Naţional (Bucureşti) 3, 1976, p. 97–99 (în colaborare cu M. Gheorghiţă).
54. L’aube de la civilisation en Roumanie, Archéologia (Dijon) 2, 1976, p. 12–20.
55. Der Hügel von Susani, Prähistorische Zeitschrift 52(1), 1977, p. 28–60
(în colaborare cu I. Stratan).
56. Zur Chronologie der Ferigile-Gruppe, Dacia NS 21, 1977, p. 81–112.

21
57. Kritische Anmerkungen zu den karpatenländischen Kulturzeugnissen der
Altbronzezeit, Jahresbericht des Instituts für Vorgeschichte der Universität
Frankfurt am Main, 1977, p. 101–111.
58. Aspects significatifs dans 1’histoire et la culture des gèto-daces, Revue des
Études Sud-Est Européenne 16(4), 1978, p. 619–631.
59. Puncte de vedere privind istoria Daciei preromane, Revista de Istorie 32(12),
1979, p. 2261–2284.
60. Cu privire la cronologia grupului cultural Ferigile, Danubius 8-9, 1979, p. 93–122.
61. Şantierul arheologic Popeşti, com. Mihăileşti, jud. Ilfov. Raport preliminar
asupra rezultatelor din campania anilor 1976–1977, CAMNI 3, 1979, p. 95–104
(în colaborare cu M. Gheorghiţă).
62. Points de vue sur l’histoire et la culture des Gèto-Daces avant Burebista, în Actes
du deuxième Symposium International de Thracologie, Rome, 12–15 novembre
1979, Milano, 1980, p. 43–55.
63. Problèmes actuels de la protohistoire thrace, în Actes du IIe Congrès
International de Thracologie (Bucarest, 4–10 septembre 1976), Bucureşti,
1980, p. 215–221.
64. Sur la culture des Géto-Daces de la zone sous-carpathique: la nécropole de
Cepari, în Actes du IIe Congrès International de Thracologie (Bucarest, 4–10
septembre 1976), Bucureşti, 1980, p. 259–265 (în colaborare cu E. Popescu).
65. Geto-dacii ca unitate etno-istorică în lumea tracă, SCIVA 31(l), 1980, p. 5–11.
66. Zur Frühbronzezeit in Mittelrumänien, în H. Lorenz (ed.), Studien zur
Bronzezeit. Festschrift für Wilhelm Albert v. Brunn, Mainz, 1981, p. 489–496.
67. Zur Definition und Verbreitung der Basarabi-Kultur, în P. Medović (ed.), Die
ältere Eisenzeit in der Wojwodina und ihre Verbreitungen mit anderen
donauländischen und benachbarten Gebieten, Materijali 19, Novi Sad, 1981,
p. 179–189.
68. Şantierul arheologic Popeşti-Mihăileşti, jud. Giurgiu. Raport preliminar asupra
rezultatelor din campaniile anilor 1978–1979, CAMNI 4, 1981, p. 58–65
(în colaborare cu M. Gheorghiţă).
69. Cercetări arheologice în raza comunei Năeni (Buzău), SCIVA 32(2), 1981,
p. 171–193 (în colaborare cu V. Drâmbocianu).
70. Beitrag zu den bronzezeitlichen Kulturbeziehungen zwischen Rumänien und
Griechenland, în B. Hänsel (ed.), Südosteuropa zwischen 1600 und 1000
v.Chr., PAS 1, Berlin, 1982, p. 321–328.
71. Nouvelles découvertes du type Ferigile, Dacia NS 26, 1982, p. 77–114 (în
colaborare cu E. Popescu).
72. Ein reichverzierter Bronzedolch aus der Moldau, Thraco-Dacica 3, 1982,
p. 118–120 (în colaborare cu M. Zamoşteanu).
73. Le tumulus thrace de Susani (contribution à la connaissance du Hallstatt ancien
en Banat), în Le monde thrace. Actes du II. Congrès International de Thracologie,
Bucharest 1976, Paris – Rome – Montreal, 1982, p. 222–231 (în colaborare cu
I. Stratan).
74. Pe marginea a trei cărţi noi despre traci şi sciţi, Istros 2–3, 1983, p. 115–144.
75. Der hallstattzeitliche Depotfund von Bistriţa, Jud. Vîlcea, Rumänien, Prähistorische
Zeitschrift 58(l), 1983, p. 127–140 (în colaborare cu Gh. Petre).

22
76. Pe marginea unor noi descoperiri din bronzul timpuriu, SCIVA 34(1), 1983,
p. 71–75.
77. Descoperirile hallstattiene din zona Aiudului, Thraco-Dacica 5, 1984, p. 36–63.
78. Sabia de la Marvila, Memoria Antiqvitatis 9–11, 1985, p. 497–502 (în colaborare
cu V. Căpitanu).
79. Mărturii despre geto-dacii din Subcarpaţii Meridionali din secolele VII–V î.e.n.,
în Documente recent descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1985,
p. 12–23.
80. Der Goldschatz von Rădeni, Jud. Neamţ, in der Westmoldau, Rumänien,
Prähistorische Zeitschrift 60(l), 1985, p. 47–69 (în colaborare cu V. Mihăilescu-
Bîrliba).
81. The North Thracian goldsmiths at the end of the Bronze Age in the light of
some recent discoveries, în The Bronze Age in the Thracian lands and beyond,
International Thracian conference, Boston, 7–10 June 1984, Milano, 1986,
p. 299–308.
82. Zur Entstehung der geto-dakischen Zivilisation. Die Basarabikultur, Dacia NS
30, 1986, p. 49–90.
83. Limita de vest a Sciţiei la Herodot, Studii Clasice 24, 1986, p. 33–43.
84. Primele menţiuni antice despre geto-daci în lumina unei analize istorico-
arheologice, Revista de Istorie 39(9), 1986, p. 825–834.
85. Les plus anciens témoignages sur les Thraces du Nord (Point de vue historique et
archéologique), Revue des Études Sud-Est Européenne 24(4), 1986, p. 333–342.
86. Despre unele aspecte ale spiritualităţii dacice, Thraco-Dacica 7, 1986, p. 101–111.
87. Tezaurul de la Rădeni-Neamţ, Memoria Antiqvitatis 12–14, 1980–1982 (1986),
p. 41–63 (în colaborare cu V. Mihăilescu-Bîrliba).
88. Săpăturile arheologice din stațiunea getică de la Popeşti, com. Mihăileşti, jud.
Giurgiu, 1980–1981 şi 1983, CAMNI 8, 1986, p. 43–51 (în colaborare cu
M. Gheorghiţă).
89. Despre cele mai vechi akinakai pe teritoriul României, Acta Musei Porolissensis
11, 1987, p. 83–89.
90. Die Geto-Daker. Geschichte eines Jahrtausends vor Burebista, Dacia NS 31,
1987, p. 77–86.
91. Arta aurului la tracii nordici în concepţia lui Vasile Pârvan, Arheologia
Moldovei 11, 1987, p. 21–25.
92. Das vorrömische Dakien. Ein geographisch-historischer Überblick, Mitteilungen
der Berliner Gesellschaft für Anthropologie und Urgeschichte 8, 1987, p. 70–80.
93. Varia archaeologica (I), Thraco-Dacica 8, 1987, p. 177–191.
94. Varia archaeologica (II), Thraco-Dacica 9, 1988, p. 207–217.
95. Zum Problem der latènezeitlichen Höhenanlagen in den Südkarpaten, Slovenská
Archeológia 36(1), 1988, p. 241–250.
96. Sul problema degli Agathyrsi, în V. Simposium Internazionale di Tracologia,
Spoleto 26–28 novembre 1987, Roma, 1989, p. 83–86.
97. Cu privire la agatirşi, Symposia Thracologica 7, 1989, p. 62–70.
98. Neue Bronzefunde aus Transilvanien, Dacia NS 33, 1989, p. 235–246 (în
colaborare cu V. Lazăr).

23
99. Archäologische und schriftliche Quellen über die Gründung der Stadt Istros
und ihre Bedeutung für die Chronologie der donaukarpartischen Hallstattzeit,
în Akten des XIII internationalen Kongresses für klassische Archäologie
(Berlin 1988), Mainz, 1990, p. 600–601.
100. Neue Beiträge zur Chronologie und kulturellen Gliederung der Frühbronzezeit im
unteren Donaugebiet, Starinar 40–41, 1989–1990 (1991), p. 105–111.
101. Depozitul de bronzuri de la Gioseni, Carpica 20, 1989 (1991), p. 69–81
(în colaborare cu V. Căpitanu).
102. Die Westgrenze Skythiens bei Herodot, Thracia Pontica 4, 1991, p. 177–196.
103. Necropola de tip Ferigile de la Rudeni, jud. Argeş, Materiale 17(1), 1992,
p. 109–113 (în colaborare cu E. Popescu).
104. Depozitul de vase ceramice de la Bistriţa (Vâlcea), Arhivele Olteniei 9, 1994,
p. 25–41 (în colaborare cu Gh. Petre).
105. Der Schatz von Perşinari in Südrumänien, în A. Jockenhövel (ed.), Festschrift
für Hermann Müller-Karpe zum 70. Geburtstag, Bonn, 1995, p. 43–62.
106. Zur Deutung und Datierung des Hügels von Susani im Banat, în B. Schmid-
Sikimić, Ph. Della Casa (eds.), Trans Europam. Beiträge zur Bronze- und
Eisenzeit zwischen Atlantik und Altai. Festschrift für Margarita Primas, Bonn,
1995, p. 81–87.
107. Der Hortfund von Gioseni, Kr. Bacău, in der Moldau, în T. Soroceanu (ed.),
Bronzefunde aus Rumänien, PAS 10, Berlin, 1995, p. 237–245 (în colaborare
cu V. Căpitanu).
108. Stand und Aufgaben der Urnenfelderforschung im Karpatenraum, în Beiträge
zur Urnenfelderzeit nördlich und südlich der Alpen, Monographien des
Römisch-Germanischen Zentralmuseums 35, Mainz, 1995, p. 389–397.
109. Epoca bronzului în spațiul carpato-dunărean. Privire generală / The Bronze
Age in the Carpatho-Danubian region. General view, în Comori ale epocii
bronzului din România / Treasure of the Bronze Age in Romania, Bucureşti,
1995, p. 24–30.
110. Cultura Costişa / The Costişa Culture, în Comori ale epocii bronzului din
România / Treasure of the Bronze Age in Romania, Bucureşti, 1995, p. 163–166.
111. Deponierungen, Opferstätten und Symbolgut im Karpatengebiet, în C. Huth
(ed.), Archäologische Forschungen zum Kultgeschehen in der jüngeren
Bronzezeit und frühen Eisenzeit Alteuropas. Ergebnisse eines Kolloquiums in
Regensburg 4.-7. Oktober 1993, Bonn, 1996, p. 517–533.
112. Spaţiul egeo-anatolian şi Europa sud-estică în lumina unei revizuiri a
cronologiei epocii bronzului, ARMSŞIA ser. IV, tom 21, 1996 (1997), p. 33–47.
113. Die Nackenscheibenaxt von Bogata in Mittelsiebenbürgen (Rumänien), în
C. Becker, M.-L. Dunkelmann, C. Metzner-Nebelsick, H. Peter-Röcher, M. Roeder,
B. Teržan (eds.), Chronos. Beiträge zur prähistorischen Archäologie zwischen
Nord- und Südosteuropa. Festschrift für Bernhard Hänsel, Espelkamp, 1997,
p. 303–311 (în colaborare cu V. Lazăr).
114. Tezaurul de la Perşinari. O nouă prezentare, CCDJ 15, 1997, p. 265–301.
115. En Marge de PsScymnus 766–770 / Comentariu la PsScymnus 766–770, în
G. Simion (coord.), Premier Âge du Fer aux bouches du Danube et dans les

24
 régions autour de la Mer Noire / Prima epocă a fierului la gurile Dunării şi în
zonele circumpontice, Tulcea, 1997, p. 181–191.
116. Săpăturile de la Popeşti. Prezentarea campaniilor 1988–1993, CAMNI 10, 1997,
p. 163–172.
117. La cultura Basarabi şi Il tardo Hallstatt e l’inizio della seconda età del ferro,
în I Daci, Milano, 1997, p. 23–39.
118. Consideraţii privind începutul şi definirea perioadei timpurii a epocii
bronzului în România, în M. Ciho, V. Nistor, D. Zaharia (eds.), Timpul Istoriei
I. Memorie şi patrimoniu. In honorem emeritae Ligiae Bârzu, Bucureşti, 1997.
p. 37–50.
119. Geto-Dacii?, CICSA 1–2, 1998, p. 2–11.
120. The Legacy of Ancient Times, în D. C. Giurescu, S. Fischer-Galaţi (eds.),
Romania. A Historic Perspective, New York, 1998, p. 3–43.
121. Toporul de bronz de la Gostinu (județul Giurgiu), Buletinul Muzeului
„Teohari Antonescu” Giurgiu 2–4, 1996-1998, p. 123–128.
122. Storia e civilità della Dacia preromana, în G. Arbore Popescu (ed.), Traiano
ai confini dell’Impero, Milano, 1998, p. 103–108.
123. Zu Trogus. Prol. XXXII. Ein archäologischer Beitrag, în M. R. Vasić (ed.), Le
Djerdap. Les Portes de Fer à la deuxième moitié du premier millénaire av.
J.Ch. jusqu’aux guerres daciques. Kolloquium in Kladovo – Drobeta-Turnu
Severin (September–Oktober 1998), Beograd, 1999, p. 15–17.
124. Despre un pasaj din Istoriile Filipice ale lui Pompeius Trogus, Prologus XXXII.
O contribuție arheologică, ARMSŞIA ser. IV, tom 23, 1998 (2000), p. 181–187.
125. Din nou despre geografia antică a Moldovei la vest de Prut, în T. Teoteoi,
B. Murgescu, Ș. Solcan (eds.), Faţetele istoriei. Existențe, identități, dinamici.
Omagiu academicianului Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, 2000, p. 407–419.
126. Autour de la fondation du Royaume Odryse, în A. Avram, M. Babeş (eds.),
Civilisation grecque et cultures antiques périphériques. Hommage à Petre
Alexandrescu à son 70e anniversaire, Bucarest, 2000, p. 76–82.
127. Spada de fier de la Dobolii de Jos (Aldoboly), Angustia 5, 2000, p. 227–233.
128. Ältere Eisenzeit / Späthallstattzeit (8–5. Jahrhundert v.Chr.), în Thraker und
Kelten beidseits der Karpaten, Schriftenreihe des Keltenmuseums
Hochdorf/Enz. 4, Eberdingen 2000/2001, p. 42–51.
129. Perioada mijlocie a epocii bronzului la est şi vest de Carpații Răsăriteni, în
V. Cavruc, Gh. Dumitroaia (coord.), Cultura Costişa în contextul epocii
bronzului din România, Piatra Neamț, 2001, p. 9–12.
130. Considerations upon the Beginning and the Evolution of the Early Bronze Age
in Romania, în R. M. Boehmer, J. Maran (eds.), Lux Orientis. Archäologie
zwischen Asien und Europa. Festschrift für Harald Hauptmann zum 65.
Geburtstag, Internationale Archäologie. Studia honoraria 12, Rahden/Westf.,
2001, p. 419–425.
131. The Aegean-Anatolian and South-Eastern Europe in the Light of a Revision of the
Bronze Age Chronology, în C. Kacsó (ed.), Der nordkarpatische Raum in der
Bronzezeit, Symposium Baia Mare, 7.–10. Oktober 1998, Baia Mare, 2001, p. 9–21.
132. Cimmerienii: un etnonim cu multiple înţelesuri, Buletinul Muzeului „Teohari
Antonescu” Giurgiu 7–8, 2001–2002, p. 123–146.

25
133. Herodot IV, 94: Gebeleizis?, în C. C. Petolescu, T. Teoteoi, A. Gabor (coord.),
Studia Historica et Theologica. Omagiu profesorului Emilian Popescu, Iaşi,
2003, p. 61–65.
134. Cum să-l înţelegem pe Herodot, în D. Marcu Istrate, A. Istrate, C. Gaiu (coord.),
In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizației româneşti în context european,
Cluj-Napoca, 2003, p. 57–63.
135. Problema scitică în România, în Ș. Ștefănescu, F. Constantiniu, D. Rusu (eds.),
Identitate națională şi spirit european. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani,
Bucureşti, 2003, p. 113–134.
136. Toporul de luptă de bronz de la Bogata de Mureş, Marmatia 7(1), 2003, p. 43–56
(în colaborare cu V. Lazăr).
137. Rumänien und Republik Moldau. Prähistorie, în Reallexikon der
Germanischen Altertumskunde 24, Berlin/New York, 2003, p. 465–469.
138. Rumänien i tidens spegel, în K. Slej, S. Unge Sörling, D. N. Popovici (eds.),
Guldskatter Rumänien under 7000 år, Stockholm, 2004, p. 13–21.
139. Die Agathyrsen. Eine zusammenfassende Darstellung, în J. Chochorowskiego
(ed.), Kimmerowie, scytowie, sarmaci. Księga poświęcona pamięci profesora
Tadeusza Sulimirskiego / Cimmerians, Scythians, Sarmatians. In memory of
Professor Tadeusz Sulimirski, Kraków, 2004, p. 473–482.
140. Reflecţii despre problema geto-dacică, în V. Spinei, C.-M. Lazarovici, D. Monah
(eds.), Scripta praehistorica. Miscellanea in honorem nonagenarii magistri
Mircea Petrescu-Dîmboviţa oblata, Iaşi, 2005, p. 563–578.
141. 50 years of systematic archaeological excavations at the pre- and
protohistoric site at Popeşti, Dacia NS 48–49, 2004–2005, p. 19–37.
142. Migraţii. O temă arheologică şi istorică. Modelul Est→Vest, ARMSŞIA ser.
IV, tom 31, 2006, p. 29–40.
143. Urgeschichte und Antike im Donau-Karpatenraum, în Th. Kahl, M. Metzeltin,
M.-R. Ungureanu (eds.), Rumänien. Raum und Bevölkerung, Geschichte und
Geschichtsbilder, Kultur, Gesellschaft und Politik heute, Wirtschaft, Recht
und Verfassung, historische Regionen, Wien/Berlin, 2006, p. 171–193.
144. Despre centrul de putere al dacilor din Defileul Oltului de la Racoş, în
R. Ştefănescu, I. Bauman, L. Savu (eds.), Studia in honorem Florea Costea,
Braşov, 2007, p. 78–82.
145. Burobostes. Ein dakischer König im 2. Jh. V. Chr.? (zu Trogus, Prol. XXXII),
Dacia NS 51, 2007, p. 227–231.
146. Zu den Grabsitten der älteren Hallstattzeit in Rumänien, în F. Verse,
B. Knoche, J. Graefe, M. Hohlbein, K. Schierhold, C. Siemann, M. Uckelmann,
G. Woltermann (eds.), Durch die Zeiten... Festschrift für Albrecht Jockenhövel
zum 65. Geburtstag, Internationale Archäologie. Studia honoraria 28,
Rahden/Westf., 2008, p. 269–273.
147. Reflecţii în urma unei dezbateri despre Indo-Europeni, în S. C. Ailincăi,
C. Micu, F. Mihail (eds.), Omagiu lui Gavrilă Simion la a 80-a aniversare,
Constanţa, 2008, p. 23–28.
148. Herodot şi religia geţilor, în A. Zanoci, T. Arnăut, M. Băţ (eds.), Studia
archeologiae (sic!) et historiae antiquae: Doctissimo viro Scientiarum

26
 Archeologiae et Historiae Ion Niculiță, anno septuagesimo aetatis suae,
dedicatur, Chişinău, 2009, p. 117–127.
149. Impactul cercetării civilizaţiei geto-dacice asupra societăţii contemporane,
Angustia 14, 2010, p. 293–298.
150. The Urnfield in Hinova, Mehedinţi county (Roumania), Dacia NS 54, 2010,
p. 43–95 (în colaborare cu M. Davidescu).
151. Necropola de incineraţie de la Hinova, jud. Mehedinţi, Drobeta 20, 2010,
p. 117–179 (în colaborare cu M. Davidescu).
152. Agathyrsii în imaginarul lumii antice, în D. Măgureanu, D. Măndescu,
S. Matei (eds.), Archaeology: making of and practice. Studies in honor of
Mircea Babeş at his 70th anniversary, Piteşti, 2011, p. 139–144.
153. Fost-au cimmerienii o populaţie nomadă? O discuţie pe marginea unei cărţi
recent apărute, în V. Nistor, D. Zaharia (eds.), Armele Atenei. In honorem Zoe
Petre, Bucureşti, 2012, p. 89–117.
154. Sciţi şi agathyrsi în spaţiul carpato-dunărean, SCIVA 63(1–2), 2012, p. 27–66.
155. Herodotus and the Scythian problem in Romania, Dacia NS 56, 2012, p. 47–75.
156. Practici ascetice pre-creştine în Dacia, în Episcop-vicar patriarhal Varlaam,
E. Popescu (eds.), Euharistirion Patriarhului Daniel al României, Bucureşti,
2012, p. 426–431.
157. Transformări culturale la sfârşitul epocii bronzului în sud-vestul spațiului
carpato-dunărean, Arhivele Olteniei 28, 2014, p. 7–16.
158. La Colonna di Traiano nel pensiero di Radu Vulpe, Ephemeris Daco-Romana
16, 2014, p. 125–130.
159. La Colonne Trajane et Flavius Josephus, Ant.Jud., XVIII, 22, în C.C. Petolescu,
M. Galinier, F. Matei-Popescu (eds.), Colonne Trajane et Trophées Romains,
Actes du Colloque franco-roumain «Études sur la Colonne Trajane. 1900 ans
depuis l’inauguration (113–2013)», Bucarest, 28–29 octobre 2013, Bucarest,
2015, p. 49–65.
160. Transformări culturale ȋn nord-vestul României la sfârşitul epocii bronzului,
ȋn V. Spinei, N. Ursulescu, V. Cotiugă (eds.), Orbis Praehistoriae.
Mircea Petrescu-Dȋmbovița – in memoriam, Iaşi, 2015, p. 509–523.

DISCURS DE RECEPŢIE ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ

161. Istorie şi arheologie sau arheologie şi istorie: prima epocă a fierului în

România, Academia Română, Bucureşti, 2013.

VOCI

162. 4 voci îm J. Filip (ed.), Encyklopädisches Handbuch zur Vor-und Frühgeschichte,

Praga, 1966.
163. 112 voci în D. M. Pippidi (ed.), Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti,
1976.

27
164. 44 voci în C. Preda (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României,
Bucureşti (I–1994; II–1996).

RECENZII (SELECTIV)

165. J. F. S. Stone, L.C. Thomas, The Use and Distribution of Fayance in the
Ancient East and Prehistoric Europe, Proceedings of the Prehistoric Society
22, 1957, p. 37–84, în SCIV 9(1), 1958, p. 204–209.
166. S. Gabrovec, Prazgodovinski Bled, Ljubljana 1960, în SCIV 12(2), 1961,
p. 407–408.
167. K. Kromer, Brezje. Catalogi Archaeologici Sloveniae editi cura Musei
Nationalis Labacensis II, Ljubljana 1959, în SCIV 13(1), 1962, p. 225–226.
168. V. Leahu, Cultura Tei, Bucureşti, 1966, în SCIV 19(2), 1968, p. 371–375.
169. B. Hänsel, Beiträge zur Chronologie der mittleren Bronzezeit im
Karpatenbecken, I–II, Bonn, 1968, în Dacia NS 16, 1972, p. 414–419.
170. B. Jovanović, Metalurgija eneolitskog perioda Jugoslavija, Beograd 1971, în
SCIV 23(1), 1972, p. 149–151.
171. F.-W. von Hase, Die Trensen der Früheisenzeit in Italien, Prähistorische
Bronzefunde XVI, 1, München, 1969, în SCIV 24(3), 1973, p. 545–546.
172. M. Novotná, Die Äxe und Beile in der Slowakei, Prähistorische Bronzefunde
IX, 3, München, 1970, în Dacia NS 17, 1973, p. 441–445.
173. C. Preda, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973, în Dacia NS 19, 1975,
p. 328–330.
174. A. Păunescu, P. Şadurschi, V. Chirica, Repertoriul arheologic al judeţului
Botoşani, Bucureşti, 1976, în Dacia NS 21, 1977, p. 384–385.
175. G. Wegner, Die vorgeschichtlichen Fluβfunde aus dem Main und aus dem
Rhein bei Mainz, Materialhefte zur bayerischen Vorgeschichte 30, Kallmünz,
1976, în Dacia NS 22, 1978, p. 371–372.
176. E. Comşa, Bibliografia neoliticului de pe teritoriului României, Bucureşti,
1976, în Dacia NS 22, 1978, p. 384.
177. B. Hänsel, Beiträge zur regionalen und chronologischen Gliederung der älteren
Hallstattzeit an der unteren Donau, I–II, Bonn, 1976, în Germania 57, 1979,
p. 207–215.
178. M. Dusek, Die Thraker im Karpatenbecken, Amsterdam, 1978, în Dacia NS 25,
1981, p. 396–398.
179. V. Vasiliev, Sciţii agatîrşi pe teritoriul României, Cluj-Napoca, 1980, în Dacia
NS 25, 1981, p. 398–404.
180. A. I. Meljukova, Skifija i frakiiskii mir, Moskva, 1979, în Dacia NS 25, 1981,
p. 404–406.
181. M. Petrescu-Dîmboviţa, Die Sicheln in Rumänien mit Corpus der jung- und
spätbronzezeitlichen Horte Rumäniens, Prähistorische Bronzefunde XVIII, 1,
München, 1978, în Germania 59(2), 1981, p. 427–430.

28
182. M. Gedl, Die Dolche und Stabdolche in Polen, Prähistorische Bronzefunde
VI, 4, München, 1980, în Dacia NS 27, 1983, p. 211–212.
183. G. Gallay, Die kupfer- und altbronzezeitlichen Dolche und Stadbolche in
Frankreich, Prähistorische Bronzefunde VI, 5, München, 1981, în Dacia NS
27, 1983, p. 212–213.
184. S. Sievers, Die mitteleuropäischen Hallstattdolche, Prähistorische
Bronzefunde VI, 6, München, 1982, în Dacia NS 27, 1983, p. 213–214.
185. H. Todorova, Die kupferzeitlichen Äxte und Beile in Bulgarien, Prähistorische
Bronzefunde IX, 14, München, 1981, în Germania 64(2), 1986, p. 609–612.
186. I. Kilian-Dirlmeier, Anhänger in Griechenland von der mykenischen bis zur
spätgeometrischen Zeit, Prähistorische Bronzefunde XI, 2, München, 1979, în
Prähistorische Zeitschrift 61(2), 1986, p. 222–223.
187. T. Bader, Die Fibeln in Rumänien, Prähistorische Bronzefunde XIV, 6,
München, 1983, în Germania 65(2), 1987, p. 477–483.
188. G. Schumacher-Matthäus, Studien zu bronzezeitlichen Schmucktrachten im
Karpatenbecken. Ein Beitrag zur Deutung der Hortfunde im Karpatenbecken,
Marburger Studien zur Vor- und Frühgeschichte 6, Mainz, 1985, în Germania
66(l), 1988, p. 191–194.
189. W. M. Werner, Eisenzeitliche Trensen an der unteren und mittleren Donau,
Prähistorische Bronzefunde XVI, 4, München, 1988, în Germania 70(1), 1992,
p. 154–158.
190. A. MacKenzie, Archaeology in România / The Mystery of Roman Occupation,
London, 1986, în Prähistorische Zeitschrift 67(2), 1992, p. 247–248.
191. J. Makkay, The Tiszaszőlőls Treasure, Studia Archaeologica 10, Budapest,
1989, în Prähistorische Zeitschrift 67(2), 1992, p. 251–253.
192. M. Gumă, Civilizaţia primei epoci a fierului în sud-vestul României, Bucureşti
1993, în SCIVA 45(2), 1994, p. 188–191.
193. T. Bader, Die Schwerter in Rumänien, Prähistorische Bronzefunde IV, 8,
Stuttgart, 1991, în Germania 75, 1997, p. 339–343.
194. C. Sommerfeld, Gerätegeld Sichel. Studien zur monetären Struktur bronzezeitlicher
Horte im nördlichen Mitteleuropa, Berlin/New York, 1994, în Acta Praehistorica
et Archaeologica 32, 2000, p. 167–168.
195. A. I. Ivantschik, Am Vorabend der Kolonisation. Das nördliche Schwarzmeergebiet
und die Steppennomaden des 8–7. Jhs. v. Chr. in der klassischen
Literaturtradition: Mündliche Überlieferung, Literatur und Geschichte, Pontus
Septentrionalis III, Moskau/Berlin, 2005, în Eurasia Antiqua 16, 2010, p. 360–370.
196. E. Renţa, Prima epocă a fierului pe cursul râului Ialomiţa, Târgovişte, 2008,
în SCIVA 63(1–2), 2012, p. 181–183.
197. I. Motzoi Chicideanu, Obiceiuri funerare din epoca bronzului la Dunărea
Mijlocie şi Inferioară, I–II, Bucureşti, 2011, în Dacia NS 56, 2012, p. 187–193.
198. C. Kacsó, Repertoriul arheologic al județului Maramureş, I–II, Bibliotheca
Marmatia 3, Baia Mare, 2011, în Dacia NS 56, 2012, p. 197–200.

29
 VARIA (SELECTIV)

199. Din nou despre Hallstatt, în Ramuri 3(6), 1966.

200. Tracologia: un vast domeniu de cercetare al istoriografiei româneşti, în
Magazin Istoric 10(3), 1976, p. 27–29.
201. Cercetӑrile arheologice de pe Valea Topologului, în Documente noi descoperite
şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1977, p. 16–18.
202. Eine neue rumänische Fachzeitschrift: Acta Musei Porolissensis, Dacia NS
22, 1978, 383–384.
203. Înainte de Burebista, în Contemporanul 33(1658), 18 August 1978, p. 7.
204. Dacia în hărţile geografilor antici, în Apărarea Patriei 36(12), 1978.
205. O capitală în Piemontul Getic – Argedava, în Luceafărul 19, 1978.
206. Dave şi stăpânii lor. Petrodava, în Magazin Istoric 13(9), 1979, p. 24–27.
207. Premisele civilizaţiei geto-dace, în Transilvania 9(6), 1980.
208. Tradiţia organizării politice la geto-daci, în Magazin Istoric 14(5), 1980,
p. 46–49.
209. Cetӑţi din epoca lui Burebista, în Cronica Iaşi XV, 16(742), 18 aprilie 1980, p. 2.
210. Civilizaţia geto-dacicӑ: ceramica, în Contemporanul 21(1750), 23 mai 1980,
p. 2.
211. Tezaurul de la Rădeni, jud. Neamţ, în Magazin Istoric 16(12), 1982, p. 22–23.
212. Date noi cu privire la cultura spirituală a triburilor nord-tracice în secolele
VII–V î. e. n., în Symposia Thracologica 1 (Craiova), 1983, p. 23.
213. 2500 de ani de la primele menţiuni antice despre geto-daci, în Forum 28(6),
1986, p. 66–71.
214. Nevoia de a forma tineri arheologi, în Forum 32(5), 1990, p. 36–40.
215. Vladimir Dumitrescu (1902–1991), Dacia NS 35, 1991, p. 229–234.
216. Eugen Comşa la 70 de ani, SCIVA 44(4), 1993, p. 321–323.
217. Eugen Comşa à ses 70 ans, Dacia NS 38-39, 1994–1995, p. 479–488.
218. A l´occasion du 70e anniversaire de Gavrilă Simion, în V. Lungu (ed.),
Pratiques funéraires dans l’Europe des XIIIe–IVe s. av. J.-C. Hommage à
Gavrilă Simion. Actes du IIIe Colloque International d’Archéologie Funéraire
organisé à Tulcea, 15–20 septembre 1997, Tulcea, p. 1–3.
219. Emil Condurachi, CAMNI 12, 2003, p. 18–19.
220. Celebrating 170 Years of Roumanian Archeology, Dacia NS 48–49, 2004–2005,
p. 5–6.
221. Editorial, Dacia NS 50, 2006, p. 5–6.
222. Prefaţă la R.-A. Dragoman, O biografie a ceramicii neolitice de la Vădastra,
Bucureşti, 2013, p. 13–16.
223. Histria after 100 Years of Archaeological Research, Materiale 10, 2014, p. 7–8.
224. Prefaţă la R. Băjenaru, Sfârşitul bronzului timpuriu în regiunea dintre Carpaţi
şi Dunăre, Cluj-Napoca, 2014, p. 11–14.
225. Zur Bedeutung der Edition „Prähistorische Bronzefunde“ für die rumänische
Archäologie: Persönliche Momente, în U. L. Dietz, A. Jockenhövel (eds.), 50
Jahre „Prähistorische Bronzefunde“ Bilanz und Perspektiven. Beiträge zum
internationalen Kolloquium vom 24. bis 26. September 2014 in Mainz,
Prähistorische Bronzefunde XX, 14, Stuttgart, p. 377–381.

30
 INTRODUCERE1

Mulţi cercetători, ajunşi la o vârstă respectabilă, cred că a sosit momentul de

a-şi aduna principalele realizări din domeniul propriei lor activităţi, a preocupărilor
timp de o viaţă, în cazul meu protoistoria României. Puteam să o fac sub forma des
uzitată a unei culegeri de studii. Am ales totuşi o altă cale: cea a includerii
principalelor mele lucrări într-o suită ce urmează să cuprindă întreaga perioadă pe care
o consider a fi protoistoria spaţiului carpato-dunărean, lucrări revăzute şi „aduse la zi”
în lumina gândirii mele din prezent despre subiectele tratate la vremea respectivă.
Textul de faţă nu este un simplu compendiu, ci constituie tratarea epocilor
protoistorice într-o viziune proprie, pentru care îmi asum întreaga răspundere.
Desigur, procedând astfel, în mod inevitabil va exista un anume dezechilibru în
dimensionarea diferitelor capitole, în funcţie de temele care m-au preocupat de-a lungul
timpului şi cărora le voi da, poate, o importanţă mai mare în dauna altora. De
asemenea, pentru a oferi o imagine completă a protoistoriei României, voi trata mai
multe subiecte, precum sfârşitul neoliticului (eneoliticul) sau războaiele daco-romane
(teme în care, mărturisesc, nu mă simt în largul meu) bazându-mă doar pe literatura
ce-mi stă la dispoziţie. Am încercat să citez, pe cât mi-a fost cu putinţă, mai ales
literatura de specialitate apărută în anii din urmă. Orice selecţie are un element de
subiectivitate, de aceea m-am străduit să aleg lucrările mai cuprinzătoare, apărute
în ultimele decenii şi care conţin, la rândul lor, multă bibliografie. Nu am pretenţia
să fi citat toţi autorii care ar fi meritat. Cu siguranţă vor fi şi omisiuni regretabile şi, în
acest caz, îmi mărturisesc anticipat părerea de rău.
Prima întrebare pusă scriind această carte, ce se doreşte a fi totodată şi o sinteză,
a fost scopul pe care o asemenea prezentare îl urmăreşte: cui se adresează şi care ar fi
interesul pe care l-ar putea stârni?
Pe de-o parte, publicul intelectual larg ar fi fost, poate, mai interesat de o
prezentare rezumativă, un compendiu al primului volum din lucrarea Istoria
Românilor publicată în 20012 şi reeditată în 20103. Acestui prim volum al Istoriei
Românilor, lucrare colectivă editată sub egida Academiei Române, i s-a adăugat
subtitlul Moştenirea timpurilor îndepărtate. Ţin să precizez aici: deşi am fost
coordonator al acelui volum şi am scris o mare parte din capitolele ce se refereau la
protoistoria propriu-zisă (în special capitolele III, IV şi V), nu am fost de acord nici

1
Text preluat şi adaptat din Protoistoria (vezi „Prefaţa”). O parte din ideile exprimate aici apar, pe
scurt, în diferite scrieri publicate de Alexandru Vulpe în ultimii ani (de exemplu IR1, I, p. 212 urm;
IR2, I, p. 207 urm). Discuţia de faţă este însă mult mai largă şi mai argumentată, multe pasaje şi unele
subcapitole fiind inedite [n. ed.].
2
IR1, I [n. ed.].
3
IR2, I [n. ed.].

31
cu titlul şi nici cu subtitlul lui4. De aceea am intitulat lucrarea de faţă Protoistoria
României, deoarece tratează civilizaţiile ce s-au succedat în principal pe teritoriul
actual al ţării noastre, chiar dacă în mod frecvent aspectele culturii materiale
depăşesc frontierele sale.
Pe de altă parte, publicul de specialitate ar putea fi dezamăgit de omisiunile pe
care le va descoperi citind tema subcapitolului care-l interesează. Ştiu că mă expun
criticii. O concepţie personală asupra acestui lung răstimp din „istoria” ţării noastre,
care să satisfacă toate exigenţele, nu este posibil de realizat. Răspunsul la aceste
întrebări îl voi afla abia mai târziu. Sper că nu voi regreta acest demers.
Motivul pentru care am ales ca titlu tematic al cărţii de faţă Protoistoria
României este simplu, fără să aibă vreo semnificaţie geo-politică: este teritoriul pe
cuprinsul căruia mi-am desfăşurat de-a lungul vieţii întreaga mea activitate de
cercetare arheologică şi, prin urmare, îndrăznesc să mă consider destul de
competent pentru a-l supune unei discuţii şi expuneri arheologice şi istorice.
Protoistoria, pentru a defini acest termen în cazul spaţiului geografic în care
se cuprinde România şi care implică şi întreg sud-estul Europei, o consider ca începând
cu epoca metalelor, respectiv cu trecerea de la eneolitic la epoca bronzului. Pentru
mulţi, termenul ar implica şi posibilitatea unei interpretări istorice, desigur
ipotetice, a fenomenelor arheologice. Indiferent de limitele cronologice absolute
(ce variază la diverşi cercetători între mijlocul mileniului al IV-lea şi sfârşitul celui
de-al III-lea pentru începutul noii epoci), este vremea în care, în Mesopotamia şi în Egipt,
apar semnele unei revoluţii statal-urbane şi, totodată, începutul consemnării prin
ideograme a unor date istorice. Desigur, abia începând cu a doua jumătate a
mileniului al III-lea şi mai ales în cel de al II-lea, când scrierea capătă o largă
răspândire, cuprinzând Anatolia (Regatul hitit), precum şi Grecia minoică şi
miceniană, informaţiile cu conţinut istoric, social-politic, religios sau comercial pot
contribui, mai mult sau mai puţin, şi la înţelegerea civilizaţiilor străvechi din ţinuturile
dunărene.
Principiul interpretării istoricizante a descoperirilor arheologice s-a cristalizat
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. O importanţă deosebită în definirea acestei
metode îi revine germanului Gustaf Kossinna, creatorul aşa-numitei arheologii a
spaţiului locuit (Siedlungsarchäologie)5. Metoda se întemeiază pe transpunerea
înapoi în timp a situaţiilor constatate arheologic în zone istoric definite prin
izvoarele literare şi care, prin concluziile obţinute pe baza analogiilor, constituie un
fir al cunoaşterii istorice ce se desfăşoară mereu mai adânc în trecutul preistoric.
Concluzia este că zone culturale bine delimitate se suprapun, în toate vremurile, cu

4
Din cauza ideii nefericite a celor care au iniţiat seria tratatelor de Istoria Românilor,
impunerea unui număr cât mai mare de autori în prezentarea diferitelor capitole, cu scopul obţinerii unei
viziuni comune asupra Istoriei României (nu „istoria românilor” cum au fost intitulate volumele), a
dus la uniformizarea ideilor şi, în consecinţă, la minimalizarea diversităţii punctelor de vedere, multe
controversate, fapt inacceptabil, cu atât mai mult pentru un istoric. Profit prin această scurtă notă să-mi
exprim încă odată dezacordul faţă de concepţia acestui proiect, la înfăptuirea căruia am acceptat totuşi să
lucrez, fiind convins că voi putea pune mai bine în lumină rezultatele semnificative pe care arheologia
pre- şi protoistorică le-a adus în ultima jumătate de veac în ţara noastră.
5
Kossinna 1911; Kossina 1912 [n. ed.].

32
popoare sau triburi etnic-comune tot atât de bine definite. Kossinna a utilizat
metoda pentru definirea spaţiului locuit de triburi germanice, mergând înapoi în
timp până la începutul epocii bronzului, dar aceeaşi metodă a fost şi este, în parte,
încă folosită pentru spaţiile altor familii de popoare din Europa preistorică – slavii,
celţii, illyrii sau tracii.
Revenind la concepţia arheologic-istoricizantă a lui Kossinna, se cuvin observate
punctele slabe, producătoare de greşeli ale respectivei metode şi care sunt, în egală
măsură, valabile în toate situaţiile similare. Concepţia unui „bronz getic” la Vasile
Pârvan6 nu face excepţie în cazul de faţă. Astfel, principala obiecţie este prevalenţa
acordată izvoarelor literare şi lingvistice faţă de cele arheologice, neţinându-se seama
suficient de gradul de ipoteză pe care analiza sursei scrise şi reconstituirea denumirilor
le implică. Se ajunge astfel la un cerc vicios: teza pe care filologii sau lingviştii o
consideră doar posibilă, nu şi sigură, este preluată de arheolog ca fiind singura în
măsură să demonstreze propria teză, care, la rându-i, fusese considerată doar ca
probabilă. Şi tot aşa invers. O altă obiecţie de adus metodei istoricizante a informaţiei
arheologice este ignorarea datelor etnografice şi etnologice despre populaţiile
tradiţionale actuale. Aceste informaţii (care trebuie folosite cu prudenţă şi utilizând
metodele de lucru ale antropologiei culturale şi sociale) ne oferă nenumărate exemple
care infirmă asocierile între elemente de cultură materială sau spirituală şi cele de
identitate etnică sau de natură istorică; totuşi, în unele cazuri, se pot găsi şi argumente
în favoarea unei confirmări a interpretării arheologice în sens istoricizant.
Şi eu am folosit în repetate rânduri, alături de alţi cercetători români, acelaşi mod
de gândire, când, parafrazând aplicarea acestei metode pentru spaţiul vest-balcanic
(illyric) de către cercetătorul iugoslav Milutin Garašanin, am denumit epoca
neolitică „pre-tracică”, cea a bronzului „veche tracică”, a sfârşitului bronzului şi
începutului epocii fierului „geto-dacică veche” şi, începând cu secolele VIII–VII a.Chr.,
„epoca geto-dacică propriu-zisă”. Potrivit unei astfel de concepţii, odată cu epoca
bronzului putea începe procesul de constituire a popoarelor tracice. Dacă sub forma
unei ipoteze o astfel de concepţie îşi poate găsi justificarea, trebuie recunoscut că
sunt cel puţin tot atâtea şanse ca realitatea istorică să fi fost cu totul alta. Analogiile
între diferitele categorii de elemente arheologice pot avea cu totul alte explicaţii (în
cazul ceramicii, modul de realizare a formelor şi a decorului poate fi comun unor
populaţii total diferite; în cazul unor obiecte de metal, os sau corn, acelaşi tip poate
avea funcţii diferite de la un grup etnic la altul sau chiar de la o comunitate la alta etc.).
Chiar şi în ceea ce priveşte practicile funerare, similitudinile sau diferenţele nu sunt
legate în mod obligatoriu de caracterul etnic al diverselor populaţii, iar formele de
locuire (aşezări, construcţii etc.) sunt dependente de forma de teren, de economie, nu
de un caracter etnic. De aceea, totodată mi-am imaginat formarea grupului de
populaţii tracice şi invers: de la diversitate spre unitate. De la o presupusă diversitate
etnică în spaţiul carpato-dunărean în epoca bronzului s-a ajuns, prin procesul de
mobilitate a triburilor, fenomen inerent datorat atât structurii economiei (de exemplu

6
Pârvan 1926 [n. ed.].

33
preponderenţa, în unele zone, a pastoralismului şi, implicit, a transhumanţei),
evoluţiei culturale, cât şi variaţiilor de mediu, la impunerea unui anume mod de
comunicare, a unei lingua franca, care ar putea explica aparenta unitate a grupului
tracic în vremurile istorice7.
În acest volum voi căuta să evit, pe cât posibil, istoricizarea fenomenelor
arheologice, procedeu întemeiat în principal pe construirea de ipoteze, dintre care
unele au devenit mituri ale arheologiei timpurilor străvechi, precum migraţiile
presupuse ale populaţiilor indo-europene primitive, ale aşa numitei „mari migraţii
egeice”, ale triburilor de păstori din stepele ponto-caspice spre apus etc. Procedând
astfel, va ieşi mai bine în evidenţă modul de viaţă al populaţiilor străvechi, a
realizării lor în domeniul culturii materiale şi a ideologiei dominante în diferitele
zone şi în diversele perioade ale preistoriei spaţiului carpato-dunărean, a relaţiilor
dintre ariile geografice specifice unor fenomene culturale, considerate ca centre, cu
cele văzute ca fiind periferia lor.

I. SPAŢIUL DE LUCRU

Teritoriul României prezintă anumite particularităţi geomorfologice,

hidrografice, pedologice, reflectate în domeniul climei şi, respectiv, al vegetaţiei şi
faunei. Principalele coordonate ale acestui teritoriu sunt: cununa Carpaţilor, Dunărea
care adună aproape toate apele ce izvorăsc din Carpaţi, şi Marea Neagră. Aceste trei
elemente geografice fundamentale sunt reunite în expresia spaţiul carpato-dunărean,
care implică în mod logic şi pe cea de pontic8. Respectiva denumire desemnează
doar situaţia geografică actuală a României în cadrul sud-estului Europei şi nu
presupune implicit şi o permanenţă cultural-istorică sau de orice altă natură.
Totodată însă se cuvine amintit că orice civilizaţie este oricum legată de trecut,
independent şi indiferent de relaţiile directe sau indirecte cu alte civilizaţii care au
înflorit o vreme pe teritoriul respectiv. Pe lângă o inevitabilă relaţie genetică,
oricum va fi fost, există incontestabile amprente psihologice, determinate desigur şi
de mediul ambiant, sau lingvistice care explică unele particularităţi ale graiurilor
romanice din Balcani, ale limbii române în special şi, fără îndoială, vor fi influenţat şi
limbile necunoscute (inclusiv cele tracice) care s-au vorbit în trecutul îndepărtat pe
aceste tărâmuri. Ca să nu mai vorbim de elemente etnografice şi etnologice
(simboluri, obiceiuri etc.), al căror sens a fost schimbat prin preluarea lor succesivă de
diferite etnii cu culturile lor specifice, dar care au persistat formal până în zilele noastre.
Termenul „spaţiul carpato-danubian” poate fi acceptat ca reprezentând în
timp o anume unitate geomorfologică; în cadrul acesteia însă, evoluţia culturală şi

7
Vulpe 1979, în special p. 2265 urm.
8
Expresia „carpato-dunărean-pontic” ce apare în unele publicaţii, mai ales începând din anii 1970,
este excesivă, într-o mare măsură chiar pleonastică, şi se explică prin ideologia curentă din acei ani în
România.

34
istorică a variat sub diverse aspecte de la o epocă la alta. Astfel, unitatea geografică
a acestui spaţiu nu corespunde şi unei unităţi culturale decât în anumite perioade.
De fapt, în cadrul acestui spaţiu activează, în mod alternativ, cel puţin patru
structuri (cercuri) culturale, cuprinse, la rândul lor, în patru unităţi geomorfologice
distincte. Voi exemplifica aceste afirmaţii prin ilustrarea unor secvenţe temporale mai
bine cunoscute.
1. Spaţiul Carpato-Dunărean – pe care în mod convenţional îl voi denumi
„structura culturală I” – reprezintă unitatea politică şi, într-o anumită măsură, cea
etno-culturală a României actuale. În vechime, această unitate culturală (pentru
Antichitate nu este potrivită utilizarea termenului „etno-cultural”) se manifestă la
începutul neoliticului (cultura Starčevo-Criş), în perioada propriu-zisă a epocii bronzului
(înrudirea apropiată a principalelor grupuri ceramice ale mileniului al II-lea a.Chr.) şi
în prima epocă a fierului, în secolele VIII–VII a.Chr. (perioada ceramicii de tip
Basarabi). Această unitate apare foarte bine conturată spre sfârşitul epocii fierului,
mai ales în secvenţa cca 150 a.Chr. – 106 p.Chr., când aria locuită de geţi şi de daci
cuprinde aproape întreg teritoriul României actuale, iar după cucerirea Daciei, romanii
controlau cam trei sferturi din acest teritoriu.
2. „Structura culturală II” reprezintă ceea ce în terminologia cercetătorilor din
Europa Centrală este denumit Bazinul Carpatic, de fapt bazinul Dunării de Mijloc,
spaţiu ce corespunde în epoca modernă Ungariei înainte de 1918 (Ungaria,
Transilvania, Slovacia, Vojvodina şi Slavonia). În preistorie, acest cerc cultural se
manifestă la sfârşitul neoliticului (grupurile ceramice de tip Tiszapolgár şi
Bodrogkeresztúr, cu aspectele învecinate înrudite), mai pregnant la începutul epocii
bronzului (complexul cu ceramică de tip Baden şi Coţofeni), la începutul epocii
fierului (cca secolele XII–X a.Chr., grupurile cu ceramică canelată cunoscute şi sub
denumirea generică „de tip Gáva”), la începutul Latènului (grupuri cu artefacte de
tip celtic), în Imperiul Avar şi în Regatul Ungariei medievale.
3. „Structura culturală III” poate fi cel mai bine denumită Spaţiul Carpato-
Niprovian. Ea cuprinde Moldova şi spaţiul dintre Nistru şi Nipru, estul şi, uneori, chiar
centrul Transilvaniei. Se manifestă foarte clar la sfârşitul neo-eneoliticului (aria cu
ceramică de tip Ariuşd-Cucuteni-Tripolje), la sfârşitul epocii bronzului (aria culturii
Noua-Sabatinovka, ce se extinde şi în porţiunea de stepă ponto-caspică, de-a lungul
Dunării de Jos, sub forma grupului Coslogeni), în secolul al IV-lea p. Chr. (cultura
Černjahov). În cursul Evului Mediu, estul Transilvaniei a avut, în repetate rânduri,
o istorie comună cu cea a Moldovei, reflectând şi astfel manifestarea structurii III.
4. „Structura culturală IV” o desemnez prin termenul de Spaţiul Carpato-Balcanic.
Ea cuprinde o arie vastă, de la Marea Egee până la Carpaţii Meridionali, respectiv
întreg teritoriul Bulgariei actuale şi al Câmpiei Române, al Dobrogei, uneori şi
sudul Transilvaniei. Se manifestă deplin în neo-eneolitic (aria ceramicii de tip
Boian-Gumelniţa şi Karanovo V–VI, cu variantele regionale), apoi, în parte, la
începutul epocii bronzului (în România aria ceramicii de tip Glina şi formele
culturale contemporane din sudul Dunării), la sfârşitul epocii bronzului (grupul
Zimnicea-Plovdiv, cu aspectele înrudite învecinate), la începutul celei de a doua

35
epoci a fierului (Regatul tracilor odrysi şi influenţele culturale ale acestuia în zona
Dunării de Jos) şi, în epoca bizantină, prin Imperiul Bulgar.
Consider că aceste patru structuri culturale, a căror ordine expusă aici este
aleatorie şi nu implică o anumită prioritate, se află în stare latentă în permanenţă. În
mod alternativ, în anumite împrejurări istorice, ele devin active pe o durată
variabilă. Toate sunt egale ca valoare a coeziunii culturale. Ar fi deci evident greşit
ca, din motive politice actuale, să se acorde o importanţă mai mare uneia sau alteia.
Nu sunt în măsură să dau o explicaţie pe deplin satisfăcătoare acestei situaţii. Se
poate constata că fiecare din aceste structuri cuprinde zone cu forme geografice
foarte diverse, cu condiţii climatice şi de biotop extrem de variate. De exemplu,
populaţia care a creat ceramica de tip Ariuşd-Cucuteni-Tripolje este atestată atât în
zona de stepă, de silvostepă, de păduri, de munte, dar şi în depresiunile intramontane
din estul Transilvaniei, zonă ce oferă cele mai aspre condiţii climatice din ţara
noastră. Pe de altă parte constat, aşa cum rezultă din expunerea de mai sus, că
atunci când este activă „structura culturală I”, celelalte trei se află în stare latentă,
pentru a se reactiva odată cu slăbirea activităţii structurii I. Această alternanţă de
„structuri culturale” ar putea oferi o explicaţie plauzibilă pentru fenomenul de
convergenţă culturală, respectiv pentru capacitatea de asimilare a diferitelor
impulsuri culturale externe, fapt ce este caracteristic teritoriului României actuale.
Această convergenţă culturală poate fi mai bine urmărită în perioadele istorice, mai
ales după părăsirea de către romani a proviciei Dacia, până în zilele noastre, dar
putem presupune că este, în linii mari, valabilă şi în perioadele preistorice.
Reprezintă aceste consideraţii realmente scenarii istorice obiective, cum ar
putea rezulta din cele scrise mai sus?
Astfel, pe de o parte, se cuvine remarcat că respectivele scenarii ne apar
totuşi astăzi, mai ales în ceea ce priveşte preistoria, ca bazându-se pe proiectarea în
trecut a unor structuri din epoci atestate istoric, din Antichitate până în prezent.
Prin urmare, caracterul obiectiv al respectivului fenomen, ar putea fi pus la
îndoială, ca fiind de fapt o încercare de justificare a unei identităţi politice actuale.
Pe de altă parte, datele obţinute din cercetările arheologice pe baza cărora am
conturat aria celor patru „structuri culturale” se întemeiază mai ales pe descoperiri
în care formele şi decorul ceramicii joacă rolul principal. Dar, aşa cum sper că va
reieşi din capitolele următoare, ariile de răspândire ale altor elemente ale culturii
materiale – practici funerare, tipuri de arme sau podoabe etc. – nu se înscriu în
spaţiile „structurilor” mai sus descrise, ci se desfăşoară pe zone uneori foarte largi
ce cuprind o mare parte a continentului.
Şi totuşi aparenta realitate a „structurilor”, prezentate mai sus sub formă de
scenarii, nu poate fi total negată. Raportarea descoperirilor arheologice în cuprinsul
respectivelor „cercuri culturale” este mereu utilizată de cercetători din diferite şcoli şi,
cred, se cuvenea amintită şi supusă interpretării. A medita şi/sau a căuta explicaţii
acestor constatări ar depăşi, cred, subiectul unei prezentări istorice care se
străduieşte a fi obiectivă.

36
 II. IZVOARELE ARHEOLOGICE

În tradiţia şcolii româneşti, arheologia a debutat, ca pretudindeni în Europa

de Est altfel, ca ramură a istoriei vechi. Acesta a fost şi punctul de vedere al lui
Vasile Pârvan, cel mai important înaintaş al cercetării arheologice sistematice în
ţara noastră, clar exprimat în a sa Getica9, şi, totodată, împărtăşit, cu nuanţe
diferite, de elevii săi. Este concepţia dominantă în arheologia românească până în
prezent10; în linii mari schema a rămas aceeaşi, dar atât prelucrarea sistematică a
unui material arheologic, considerabil înmulţit între timp, cât şi critica din ce în ce
mai severă a surselor literare, a dus la nuanţarea substanţială a modelului amintit,
aşa încât o reevaluare în lumina unor noi abordări metodologice o consider
necesară. În raport cu modurile obişnuite de a prezenta preistoria unui spaţiu
anume, în cazul de faţă al României, şi care se întemeiau pe descrierea „culturilor”,
de fapt a arealului de răspândire a formelor şi decorului ceramicii, în lucrarea de
faţă voi căuta să scot în evidenţă aspectele specifice ale respectivelor transformări
culturale, în măsura în care descoperirile arheologice îngăduie reconstituirea lor în
cadrul ariilor aşa-ziselor „culturi”11.
Prin săpături sistematice, cercetări de suprafaţă ale terenului sau prin
descoperiri întâmplătoare, arheologia adună date, reprezentând resturi ale culturii
materiale şi implicaţiile ei pe diverse planuri, resturi lăsate de comunităţile care s-au
succedat în decursul mileniilor pe un anumit teritoriu, în cazul de faţă, în principal,
România. Se cuvine însă înainte de toate să atrag atenţia asupra posibilităţilor pe care
metodele arheologiei le posedă pentru a reconstitui din aceste resturi nu atât istoria
epocii respective, cât mai ales societatea care a contribuit la istoria propriu-zisă a
acelor vremuri. Totodată însă, resturile de cultură materială aduse la lumină de

9
Pârvan 1926, p. 647 urm: (…) materialul arheologic, în special cel ridicat direct din
săpături, e nepreţuit. După cum în sud epoca minoică şi cea miceniană a culturii mediteraneene au
devenit părţi integrante nu din arheologia, din istoria lumii antice, tot aşa ţinuturile carpato-danubiane vor
constitui în viitor un mare capitol din istoria antică a Europei începând încă de la 3000 a. Chr., graţie
exclusiv materialului arheologic. Şi, în continuare mai jos: (...) noi înşine, îndată ce săpăturile continui pe
care le punem la cale pretutindeni în ţară, cu egală atenţie pentru toate vârstele pre- şi protoistorice,
vor aduce material nou suficient, vom reface din temelii cartea de acum.
10
În cadrul Academiei Române, arheologia este trecută la Secţia de Ştiinţe Istorice, căreia îi
sunt subordonate şi institutele de arheologie din ţara noastră. Acest mod de a vedea lucrurile se
reflectă în multe din publicaţiile pe teme de arheologie preistorică şi protoistorică din România, în
care se urmăreşte reconstituirea dinamicii, respectiv a istoriei populaţiilor pe baza resturilor materiale,
în special pe baza ceramicii. Totodată, această concepţie a jucat, şi joacă încă, un rol important în
strategia explorării siturilor arheologice, în care tehnica săpăturilor de sondaj şi preferinţa pentru
trasarea de secţiuni în dauna deschiderii de largi suprafeţe precumpăneşte, fapt ce are drept rezultat o
deficienţă a informaţiei despre habitatul, structurile sociale, modul de adaptare la mediul înconjurător şi al
obţinerii mijloacelor de subzistenţă a populaţiilor preistorice, fiind, în consecinţă, o piedică în calea
unei interpretări din perspectivă antropologică a culturii materiale.
11
Aici am pus în ghilimele termenul cultură, deoarece această noţiune se sprijină, cu rare
excepţii, aproape exclusiv pe formele şi decorul ceramicii, fiind în realitate doar un grup de forme
ceramice. Totuşi, dacă se ţine seama de aceste obiecţii fundamentale, termenul respectiv poate
desemna limitarea la conturul ariei geografice de răspândire a respectivei ceramici. Aşa îl voi utiliza
în lucrarea de faţă (vezi discuţia mai jos).

37
cercetările arheologice reflectă, de cele mai multe ori, doar un aspect al sistemului
din care era alcătuită societatea epocii respective, imaginea ei urmând să fie
completată cu ipoteze provenind din studii teoretice, etnologice/etnografice,
sociologice sau de arheologie comparată. În fapt, resturile materiale pe care le
supunem interpretării noastre trec printr-un filtru de transformări, atât naturale, cât şi
culturale. Rezultatele vor fi astfel în mod categoric unilaterale.
În general, reconstituirea societăţii trecutului pe această bază documentară
fragmentară s-a făcut cu metodele considerate, în mod tradiţional, ca fiind specifice
arheologiei – stratigrafia, tipologia (clasificarea/taxonomia), chorologia (răspândirea în
spaţiu), dar şi cu ajutorul antropologiei culturale, fără de care orice explicare a
relaţiei om-artefact, om-mediu ambiant sau comportament uman, individual sau
colectiv, rămâne fără răspuns. Acest din urmă mod de a vedea lucrurile s-a impus
în ultimele decenii, aducând modificări substanţiale conceperii arheologiei moderne.
Prin urmare, cum spuneam, trecerea resturilor materiale prin filtrul de
transformări naturale (trn) şi culturale (trc), deformează substanţial imaginea
dobândită din săpături despre comunitatea care a produs acele obiecte şi, totodată,
scopul pentru care au fost create, respectiv funcţia iniţială a acestora12. Trc
reprezintă deci, alături de trn, elementul determinant din acest filtru prin care se
procesează imaginea unei comunităţi dispărute până ce reapare, sub formă de
resturi materiale, în informaţia arheologică adusă la lumina zilei. Dacă prin trn se
înţeleg acţiunile mediului în care se conservă construcţiile şi artefactele specifice
respectivei comunităţi, fiind determinante pentru starea în care acestea sunt
descoperite (de exemplu starea de conservare a metalelor, procesul de coroziune sau, în
cazul formelor de habitat, cel de eroziune a solului etc.), trc, în cadrul cărora se au
în vedere acţiunile umane asupra artefactelor, sunt interpretative, respectiv necesită
explicaţii din diverse perspective: sociologică, ideologică, economică, a relaţiei cu
mediul ambiant şi a comunicării cu alte comunităţi (aici se implică şi explicaţiile
istoricizante). Într-un cuvânt, aceste interpretări se includ în ceea ce numim
perspectiva antropologică a transformărilor culturale13. Am insistat aici asupra
acestui aspect al interpretării datelor arheologice deoarece, deşi ar trebui să fie de la
sine cunoscute, importanţa şi impactul lor asupra rezultatelor cercetărilor sunt
deseori trecute cu vederea în prezentările din literatura de specialitate.
Ce evenimente istorice au provocat aceste transformări culturale, este o
chestiune strict dependentă de stadiul actual al cercetărilor, prin urmare poate fi
redată doar prin construirea de ipoteze. În cercetarea preistorică astfel de teorii n-au
lipsit, dar examinarea lor critică de-a lungul timpului a şubrezit mult soliditatea
argumentelor aduse iniţial. Astfel, răspândirea şi evoluţia limbilor indo-europene a
rămas o problemă limitată în domeniul lingvisticii, în ciuda nenumăratelor încercări de

12
Termenul transformări culturale l-am folosit aici cu intenţia de a mă distanţa faţă de conceptul
cultural-istoric, aceasta din urmă implicând şi un caracter evoluţionist. Astfel, voi prezenta
transformările culturale din epoca enunţată introductiv, plecând de la premisa acordării unei
importanţe mărite cunoaşterii societăţii care a creat cultura şi istoria epocii respective, nu şi a
reconstituirii istoriei propriu-zise.
13
Cele expuse aici se înscriu în mare parte în principiile arheologiei procesuale (Schiffer 1976,
p. 1–3; Binford 1983).

38
a găsi o soluţie cu ajutorul arheologiei preistorice, niciuna pe deplin convingătoare14.
O soartă asemănătoare l-a avut mitul „marii migraţii egeice”, nedemonstrabil în
dimensiunile formulate iniţial. Cred că acum se poate afirma că aceste teorii sunt
obsolete, riscând să devină mituri ale preistoriei.
Datele obţinute cu ajutorul arheologiei au fost de obicei grupate în culturi.
Noţiunea de cultură arheologică este înţeleasă, mai ales în concepţia pe care o
numim tradiţională, ca reprezentând o simplă asociere de elemente caracteristice
ale materialului arheologic obţinut din descoperiri, ce se constituie într-o regulă,
delimitată în spaţiu şi timp de alte combinaţii alcătuite asemănător15. Regula ar trebui
să cuprindă cât mai multe categorii de descoperiri, nu una singură. În realitate, inclusiv
în realitatea de la noi, astfel de situaţii ceva mai complexe se întâlnesc foarte rar, multe
„culturi” din perioada pe care o tratăm în cartea de faţă sprijinindu-se doar pe o
singură categorie: ceramica. Destul de rar o „cultură” este construită pe cel puţin două
categorii, foarte rar pe mai multe şi, niciodată pe suficient de multe pentru a
cuprinde toate elementele culturale constitutive ale unei comunităţi preistorice.
Astfel concepută, „cultura” devine doar o imagine a rânduirii materialului
arheologic, în spatele căreia structurile sociale, economice, etnice sau ideologice
rămân ascunse, fiind practic imposibil de demonstrat doar prin metodele unei astfel
de definiţii a conceptului de „cultură”16.
Raportând această concepţie teoretică la situaţia reală a stadiului cercetării
din ţara noastră, vom constata însă că majoritatea „culturilor” epocilor neo-eneolitică, a
bronzului şi a fierului sunt constituite din grupuri de forme şi de decor ceramic, în
care stilul acestuia din urmă este elementul definitoriu. Numai în rare cazuri acestor
elemente li se asociază şi date privind cultul funerar sau de altă natură. O „cultură”
concepută potrivit regulei de mai sus reprezintă deci pur şi simplu o secvenţă
cronologică aleasă în funcţie de succesiunea datelor existente, şi – ca să-l
parafrazăm pe Max Weber – o secvenţă, aleasă convenţional de cercetător, dintr-o
evoluţie fără limite, fără etape, fără finalitate17. Este limpede că dacă se ţine seama de
această realitate, orice interpretare istoricizantă sau social-politică a culturilor
arheologice are cel mult valoarea unei ipoteze de lucru. Aceeaşi idee trebuie avută
în vedere şi în cazul delimitărilor în secvenţe cronologice, în care elementul
definitoriu este convenţional, fiind dependent de concepţiile pe baza cărora s-a
reconstituit conţinutul respectivelor perioade.

14
Problema indo-europeană am discutat-o preluând în spirit critic opiniile din literatura
specială mai recentă (vezi Vulpe 2008b) [n. ed.: vezi, de asemenea, mai jos capitolul V].
15
Parte din ideile şi formulările de faţă, referitoare la conceptul de „cultură arheologică”, sunt
similare cu cele exprimate de Nona Palincaş (IR2, I, p. 53–58) [n. ed.].
16
Cf. Sangmeister 1967, p. 199 urm. Este de fapt o reactualizare a concepţiei lui Vere Gordon
Childe (1929, p. V–VI): We find certain types of remains – pots, implements, ornaments, burial rites,
house forms – constantly recurring together. Such a complex of regularly associated traits we shall
term a ‘cultural group’ or just a ‘culture’. Childe însă adaugă: We assume that such a complex is the
material expression of what would to-day be called a ‘people’, ceea ce lasă liber interpretării
etnicizante a unui grup de cultură materială, fapt de care s-a făcut de multe ori abuz în cercetarea preistorică.
17
Idee exprimată, sub diverse forme, în lucrările acestui mare sociolog; de exemplu Weber 1951
(traducere românească: Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Iaşi, 2001).

39
 În ultimul deceniu se manifestă totuşi şi în şcoala românească un interes
crescut pentru o evaluare mai cuprinzătoare a informaţiei arheologice, în sensul pe care
curentele moderne îl acordă acestor date şi, prin urmare, unor alte moduri de a
concepe cultura, fie prin concepţiile procesualiste18, fie prin diversele concepţii aşa
numite post-procesualiste, în cadrul cărora se distinge strădania de a descompune
întregul unei culturi în „practici culturale”19.
În general, mulţi post-procesualişti consideră concepţia tradiţională a culturii
ca fiind, la fel ca etnografia, mai degrabă descriptivă (obiectul ei fiind a thick
description), în timp ce antropologii, căutând să evite o definiţie clară a noţiunii
cultură, o privesc din interior ca o thine description, ca „un ansamblu de practici
culturale ce pot afecta, fie întreg grupul, fie individul şi se schimbă ca atare”. Şi, ca
să-l parafrazăm din nou pe Max Weber: „omul ne apare ca o fiinţă suspendată într-un
păienjeniş de semnificaţii pe care şi le-a ţesut el însuşi”. Semnificaţia respectivelor
practici poate fi, prin descriere, interpretată diferit din afară20. Cultura astfel
înţeleasă, acţionează ca un sistem al „identităţilor de grup”, pe de o parte asupra
resturilor materiale (de exemplu sub formă de simboluri), pe de alta, într-o anumită
măsură, prin influenţe individuale (de exemplu activitatea unui olar)21.
Aceste puncte de vedere sunt, după părerea mea, doar în plan teoretic
ireconciliabile cu concepţia normativă, tradiţională, despre cultura arheologică, aşa
cum am expus-o mai sus. În realitate, cele două feluri de a interpreta materialul
descoperit se completează de multe ori, oferind o viziune mai complexă asupra
evoluţiei societăţii umane, în care elementele de permanenţă ale comportamentului
omenesc se îmbină cu cele evolutive ale culturii materiale. Este limpede că pentru a
putea urma unor astfel de concepţii, arheologul are nevoie de o mulţime de
informaţii, pe care atât tehnica actuală de săpătură cât şi lipsa unor cercetări
interdisciplinare din domeniul ştiinţelor naturii, nu sunt în măsură să i le ofere. Se cuvin
totuşi menţionate eforturile generaţiei actuale de arheologi, inclusiv a celor români,
de a suplini această lacună prin includerea în colectivele de cercetare a unor
specialişti din alte domenii, precum disciplinele geonomice, biologice (zoologie,
paleobotanică), dar şi din domeniile sociologiei, psihologiei etc. Această metodă a
18
Termenul (vezi mai sus nota 13) provine de la importanţa mărită dată proceselor sociale,
economice, spirituale etc., pentru înţelegerea fenomenelor arheologice, în contrast cu succesiunea
temporală (evoluţia diverselor aspecte culturale) căreia îi revine un rol secundar. Lewis R. Binford, în
articolul său intitulat Archaeology as Anthropology (Binford 1962), articol ce poate fi considerat o
răscruce în interpretarea datelor arheologice, vede „cultura ca mijloc extrasomatic de adaptare a omului” la
mediul ambiant, idee din domeniul antropologiei culturale, preluată de la Leslie A. White (1959);
astfel, dacă o plantă sau un animal se adaptează la mediu prin dezvoltare somatică (o plantă îşi va
extinde rădăcina în caz de uscăciune până la nivelul umidităţii solului), omul creează mijlocele în
acest scop (unelte, arme, locuinţe etc.), ale căror resturi se reflectă în descoperirile arheologice. Nu
mult mai târziu, David L. Clarke (1978 – prima ediţie în 1968), considera cultura arheologică ca un
sistem constituit dintr-un ansamblu de subsisteme (economic, social, ideologic etc.) aflate într-o
poziţie antitetică în cadrul sistemului.
19
Vezi recent Palincaş 2006; IR2, I, p. 53–58 (Palincaş); cf. şi Anghelinu 2003.
20
În special Geertz 2000 (prima ediţie în 1973), p. 3 urm.
21
Hodder 1982.

40
dat deja rezultate încurajatoare22. O comparaţie între procedeele antropologiei şi
cele ale arheologiei ne-o prezintă pe prima ca evoluând prin explozie, în timp ce
arheologia evoluează prin implozie, ceea ce înseamnă că antropologia este sursă de
inspiraţie în aproape toate domeniile, în timp ce arheologia preia din toate
domeniile sugestii privind interpretarea culturii materiale23.
Cea mai dificilă demonstraţie în arheologia preistorică este cea a mişcărilor
de populaţii şi a relaţiilor dintre acestea, într-un cuvânt, istoricizarea fenomenelor
culturii materiale. Argumentaţia frecvent utilizată în arheologie, potrivit căreia o
transformare importantă a aspectului cultural se datorează în primul rând apariţiei
unei noi populaţii, respectiv unei migraţii, trebuie să fie supusă unei critici severe,
cu atât mai mult atunci când lipsesc datele antropometrice despre structura
biologică a două populaţii ce prezintă aspecte culturale succesive diferite, situaţii
frecvent întâlnite în capitolele de faţă. Transformări culturale fundamentale pot, de
multe ori, rezulta, atât din cauze climatice cu repercusiuni asupra economiei, modelelor
sociale şi ideologice cât şi, în sens invers, din modificări de ordin spiritual-
ideologic, specifice naturii umane, exprimate arheologic prin simboluri, cu efecte
inovatoare asupra economicului, a relaţiilor sociale, şi ilustrate prin apariţia de
artefacte specifice, în tipul de habitat sau în practicile funerare. Aceste obiecţii nu
implică nicicum negarea mişcărilor de populaţii, care au avut cu siguranţă loc şi în
spaţiul aici în discuţie. Nu le ignor şi nici nu le contest în mod intenţionat, cu
scopul de a accentua ideea de continuitate etnică sau culturală; aduc aceste obiecţii doar
pentru a arăta cât de dificilă este demonstrarea şi/sau reconstituirea unor asemenea
procese cu semnificaţie istorică evenimenţială doar pe baza materialului obţinut din
săpăturile arheologice24.
Nu lipsit de importanţă este impactul asupra concepţiilor cultural-istorice şi,
implicit, a ordonării culturii materiale produs de ideologiile politice, atât în cazul
ţărilor mici, cât şi în cel al marilor puteri, care toate urmăresc să-şi întărească ideea
identităţii naţional-politice prin reconstituirea trecutului istoric cu ajutorul
arheologiei, potrivit intereselor din prezent. Astfel, şcolile arheologico-istorice ale
naţiunilor, care-şi imaginează trecutul prin stabilitate etno-culturală, tind să
accentueze şi în cercetarea pre- şi protoistorică elementul de continuitate culturală.
Dimpotrivă, acolo unde domină tradiţia istorică a spaţiului dobândit prin cucerire,
modelul migraţiilor precumpăneşte şi în interpretarea culturii materiale arheologice.
În ambele cazuri se poate avea dreptate sau se poate greşi în egală măsură.

22
O săpătură executată în mod meritoriu în acest sens este exemplificată în tell-ul neo-eneolitic de
la Pietrele, jud. Giurgiu, efectuată de o echipă multinaţională (Hansen 2015 cu bibliografia) [n. ed.: mai
recent Hansen et alii 2017].
23
După Mars 2004, p. 1 urm.
24
Problema mişcărilor de populaţii poate fi abordată, pe de o parte prin evaluarea teoretică a
motivaţiilor acestui fenomen, pe de alta, prin examinarea modelelor oferite de direcţiile de migraţie
atestate în sursele literare antice şi medievale. O discuţie în acest sens la Vulpe 2006.

41
 EXCURSUS

Mi-am pus de multe ori întrebarea cum ar trebui prezentată preistoria

României – dar şi preistoria în general de altfel – din punct de vedere post-procesualist.
Practicile culturale în toate domeniile activităţii umane se exprimă sub o mare
diversitate de forme în cadrul diferitelor comunităţi. A căuta un numitor comun
pentru a le putea descrie, ne obligă la o nouă clasificare care, în fond, nu se va
deosebi funcţional de conceptul tradiţional de „cultură”. Practic, se caută evitarea/
înlocuirea unui concept empiric cu un altul tot empiric. Cum se ştie, arheologia este
o disciplină empirică prin excelenţă. Post-procesualismul nu este, după părerea
mea, decât o încercare de a depăşi empirismul, atât al arheologiei „tradiţionale”, cât
şi al arheologiei procesuale, cel din urmă fiind, chiar dacă îl vom denumi un
empirism mai complex, de fapt tot un empirism. Toate aceste tendinţe, care sunt
specifice spiritului post-modernismului în arheologie, de a depăşi cercetarea
empirică, nu devin credibile decât atunci când, fie prin referiri la exemple din viaţa
unor comunităţi „primitive” actuale, fie apelând la noţiuni sociologice sau psihologice,
inclusiv comportamentale, îşi găsesc explicaţii plauzibile. Deci, până la urmă, tot un fel
de empirism. Altminteri, riscul de a trage concluzii fanteziste mi se pare foarte mare.
Desigur însă, prezentările post-procesualiste au menirea să ne atragă în
primul rând atenţia asupra limitelor cunoaşterii realităţilor societăţii preistorice
doar prin metodele „arheologiei tradiţionale” şi să ne arate cât de variate pot fi
interpretările datelor de cultură materială, dar nu pot să ajute mult, cred, la
reconstrucţia datelor supuse transformărilor culturale, aşa cum aminteam mai sus,
ale sistemului din care fusese alcătuită comunitatea ce face obiectul cercetării
arheologice. O recent apărută carte, scrisă de Radu Alexandru Dragoman, este, în
istoriografia preistorică românească, un prim exemplu de abordare non-tradiţională
a unei teme studiate de obicei până acum prin metodele denumite „tradiţionale” ale
arheologiei, după care tipologia ceramicii, în raport cu situaţiile stratigrafice, ocupă
rolul principal şi stă la baza oricărei interpretări cultural-istorice25. Oricât de
meritoriu este acest mod de abordare, el nu oferă satisfacţie decât dacă se referă la
materialul pe baza căruia se face prezentarea: în cazul amintit, ceramica cu forme şi
decor de tip Vădastra, a cărei arie de răspândire este, în principal, sud-estul Olteniei,
respectiv aria „culturii Vădastra”. Aşadar, îmi pare că metodele de bază ale
25
Dragoman 2013. În cazul de faţă se referă la ceea ce defineşte „cultura Vădastra”, pornind
de la materialele provenite din săpăturile executate timp de mai bine de două decenii, de către
Corneliu Mateescu în situl de la Vădastra, jud. Olt (fost Romanaţi). Procedeul urmat, de a reda
vaselor ceramice rolul principal, cu scopul de a înţelege, prin ele înseşi, funcţia lor în viaţa omului
neolitic şi nicidecum să reconstruiască o „realitate” istorică, socială sau economică mai presus de obiecte, se
înscrie în abordările specifice arheologiei post-procesuale. Scopul lucrării nu este deci realizarea unei
„monografii a săpăturilor efectuate până acum la Vădastra”, ci un demers pentru a „contrabalansa
discursul simplificator şi uniformizator al arheologiei cultural-istorice”. Este o tendinţă atractivă de a depăşi
empirismul caracteristic metodelor tradiţionale şi, astfel, de a obţine rezultate mai apropiate de
înţelegerea vieţii şi mentalităţii oamenilor din preistorie, despre firea şi gândirea acestora. O altă lucrare,
deosebit de interesantă, concepută tot în sens post-procesualist, este teza de doctorat a lui Sorin Oanţă (2006),
din păcate încă nepublicată; mă voi referi şi la ea în lucrarea de faţă. Vezi de asemenea Dragoman,
Oanţă-Marghitu 2003.

42
arheologiei, ale arheologiei tradiţionale, rămân totuşi indispensabile oricărei
cercetări moderne în acest domeniu, tot aşa cum niciun arhitect nu poate construi
ceva fără a stăpâni principiile rezistenţei materiei.
Pentru a reveni la procedeele interpretării post-procesuale a datelor de cultură
materială, îmi voi permite să citez câteva situaţii cu care orice arheolog se
confruntă în mod curent, mai ales când se străduieşte să afle – în lipsa unor analize
specifice – funcţia şi rolul pe care respectivele obiecte le-ar fi putut avea în trecut.
Mă refer în primul rând la acţiunea (agenţa) pe care artefactele au exercitat-o
asupra utilizatorului lor, ţinând totodată seama de existenţa perenă a valorilor de
bază ale comportamentului speciei umane, a lui Homo sapiens în special. Astfel,
pentru a da un exemplu din actualitate, satisfacţia produsă de gustul unei băuturi de
înaltă calitate (şampanie, vin nobil, coniac de marcă etc.) este cu totul alta dacă este
băută într-un recipient de lux, de reprezentare (în cazul civilizaţiei europene
contemporane, în recipiente de cristal fin şi de formă adecvată respectivului lichid),
decât dacă se soarbe dintr-un pahar de plastic de unică folosinţă. Şi mai
convingătoare, în sensul pe care încerc să-l demonstrez aici, mi se pare ideea
propusă recent ca legislaţie într-o anume ţară (cred că în Noua Zeelandă sau în
Australia), potrivit căreia, pentru a descuraja pe fumători să le cumpere, pachetele
de ţigări vor trebui comercializate sub o singură formă de ambalaj, uniformă,
incoloră, neatractivă, indiferent de marca fabricii şi a tutunului26. Acest fenomen, pe
care suntem tentaţi să-l atribuim autosugestiei, exercită un impact puternic asupra
consumatorilor şi poate contribui efectiv la căutarea şi crearea de reprezentări cât
mai atractive, chiar a unor opere de artă. Vezi, în acest sens, manifestările
exprimate în arta preistorică, pe decorul ceramicii, al armelor, al altor artefacte27.
Desigur, toate situaţiile de acest fel au şi o puternică conotaţie socială, în
relaţiile de rang, de reprezentare28. În cartea de faţă, despre acestea mă voi referi
mereu cu exemple concrete. Nu e greu de imaginat şi, de altfel bine atestat
etnografic în societatea tradiţională actuală, care va fi fost funcţia de reprezentare şi
în preistorie a ceramicii fine, bogat ornamentate, studiată şi aleasă cu precădere de
arheologi, în detrimentul celei grosiere mai puţin variată tipologic. În relaţiile de
comunicare între indivizi de rang diferit, dar cu atât mai mult, între reprezentanţi ai
unor comunităţi diferite, exhibarea bogăţiei sub aspectul pieselor „de lux” este
totodată o formă de exprimare a puterii. Este ca şi cum ne-am imagina un personaj
de rang mai înalt, de exemplu un profesor, căruia, invitat fiind în casa unui(ei)
elev(e), i se va oferi cafeaua în serviciul cel mai preţios (de zestre), nu în
recipientul ciobit din care gazda şi-o bea zilnic.

26
Vezi în sens oarecum asemănător Shanks, Tilley 1987, în special p. 172 urm, în care sunt
analizate şi comparate designul ambalajelor recipientelor de bere din Anglia (foarte diversificate) cu
cele din Suedia, ţară în care sunt legiferate restricţii la respectivul consum (foarte puţin variate), precum şi
efectul/impactul pe care acest fenomen îl poate fi avut în preistorie.
27
Referitor la ţara noastră, printre lucrările cele mai reprezentative se cuvine citat în primul
rând Vladimir Dumitrescu (1974).
28
Despre acest subiect s-a scris foarte mult în ultimul veac, de la lucrarea devenită de referinţă
a lui Marcel Mauss (1997 – lucrare publicată prima dată în anii 1923–1924); de asemenea Wason 1994 (în
special capitolul 6).

43
 În cadrul relaţiilor om-artefact şi a aplicaţiilor practice în arheologie, în
special în cadrul analizelor stilistice, consider potrivită, în mare măsură, o
comparaţie cu bine-cunoscuta metodă prin care Ferdinand de Saussure concepea
structura limbii29. Deşi intrată în atenţia arheologilor relativ recent, aplicaţia ei în acest
domeniu n-a fost nici pe departe utilizată cum cred că ar fi fost de aşteptat30.
Saussure distingea tranşant între două noţiuni clar deosebite – limbă (langue)
şi vorbire (parole) – dar care sunt totuşi foarte strâns legate între ele. Limba, un
sistem lexicologic şi gramatical, există virtual în conştiinţa unui grup de indivizi
aparţinând aceleiaşi comunităţi. Nu depinde de persoana care o vorbeşte; este de
natură colectivă. Vorbirea este actul prin care individul se foloseşte de limbă,
pentru a-şi exprima ideile. Este deci de natură individuală, conţine emisiunea
sunetelor, iar studiul ei este de ordin psiho-fiziologic. În vorbire îşi au sursa toate
schimbările care, însă, nu afectează sistemul limbii decât dacă apar condiţii
favorabile pentru generalizare, respectiv dacă sunt acceptate de toţi membrii
grupului, iar aceste modificări vor corespunde şi unor tendinţe generale în viaţa
grupului. Astfel, limba trebuie studiată în contextul faptelor sociale (obiceiuri,
credinţe, formule de politeţe, expresii ale statutului social sau individual etc.). În
asemenea condiţii, se formează un raport între limbă şi cultură: este ceea ce se
poate numi lingvistica externă. Pe de altă parte, lingvistica internă se ocupă de ceea ce
poate duce la transformarea limbii, de ceea ce afectează fondul structural al limbii.
Concepută astfel, limba se descompune, pe de o parte în noţiuni, element
„determinat” (signifié) şi, pe de alta în imagini acustice, element „determinant”
(signifiant). Astfel, semnul lingvistic este arbitrar; nu există un raport între o
noţiune şi numele ei (doar întâmplarea face ca un obiect să se numească într-un fel sau
în altul; de exemplu aceeaşi noţiune în limbi diferite: casă, maison, Haus, domus,
οἴκημα etc.). Tot aşa semnul ligvistic este neschimbat; deşi este supus transformărilor
în forme de exprimare în timp, nu poate fi modificat de voinţa vorbitorilor.
Nu este greu de imaginat modul prin care această concepţie lingvistică îşi poate
găsi locul în arheologie. Dacă prin limbă putem înţelege structura formală a unui grup
cultural – de obicei a unui grup cunoscut prin formele şi decorul ceramicii –, prin
diferenţele dintre artefacte, care depind de acţiunea unui individ (a unui olar, în cazul
de faţă), putem să înţelegem vorbirea. Elementul determinat este forma determinată
(impusă) de funcţia artefactului; cel determinant este stilul prin care respectivul
produs a fost realizat de către creatorul său. Astfel, forma obiectului este arbitrară,
nu există un raport între formă şi funcţie (vezi „noţiune” în limbă); o ceaşcă poate
fi realizată printr-o mare diversitate formală (vezi de exemplu tipul ceştilor din
„cultura” Monteoru, kantharoi-i din grupul Fundeni-Govora, ceştile de la Susani etc.),
dar funcţia rămâne neschimbată: cea de recipient de băut un lichid oarecare.

29
de Saussure 1972.
30
Vezi Hardin 1983; Tilley 1989.

44
 III. CRONOLOGIA RELATIVĂ ŞI ABSOLUTĂ

Am considerat util să reamintesc aici principiile cronologiei în arheologie şi

realizările obţinute în acest domeniu, bazându-mă pe literatura mai recentă.
Prin cronologie relativă se înţelege datarea unei descoperiri arheologice în
raport cu alta, în sensul: a este mai vechi, mai nou sau contemporan cu b; în timp
ce prin cronologia absolută se caută să se stabilească data calendaristică (anul, secolul
sau măcar perioada unei descoperiri). Pentru epocile preistorice foarte timpurii,
datele absolute au fost propuse în funcţie de cele utilizate în geologie. În ultima
jumătate de secol sunt din ce în ce mai des folosite datările obţinute prin metode fizice
şi ale ştiinţelor naturii (radiocarbonul şi dendrocronologia; alte metode, precum
termoluminescenţa, arheomagnetismul etc. sunt încă în stadiul experimentării).
Începând cu neoliticul dezvoltat şi mai ales cu epoca bronzului s-a utilizat şi
se mai practică încă cronologia de contact (crossdating), tradiţional istorică şi
tipologic-comparativă, prin care se urmăresc sincronisme relative ale diverselor
situri, din aproape în aproape, până când se identifică situaţii prin care este posibilă
conectarea la una dintre cronologiile stabilite pe baza documentelor scrise din
Mesopotamia sau Egipt (valabile în general post 5000 a.Chr.). Paralelizarea
diferitelor descoperiri se întemeiază, în principal, pe „importuri” de piese ceramice
dintr-o zonă culturală în alta, a unor analogii între formele şi decorul ceramicii, a
tipologiei pieselor de piatră, os, metal etc. Este însă de remarcat că fiecăreia dintre
aceste relaţii i se pot aduce obiecţii ce implică interpretări diferite. Este totuşi
evident că pentru stabilirea unor sincronisme cât mai valide sunt necesare
observaţii stratigrafice precise, fapt care, în realitate, se întâmplă destul de rar şi
este foarte inegal răspândit în spaţiu31.

1. DATAREA CU AJUTORUL RADIOCARBONULUI (14C)

Acest procedeu se bazează pe măsurarea cantităţii de 14C – izotop slab

radioactiv al carbonului, cu perioada de înjumătăţire de 5730 de ani – acumulată de
orice organism viu (animal, plantă) atât timp cât se află în viaţă. Metoda, descoperită
de Willard F. Libby în 195032, a însemnat o adevărată revoluţie în domeniul
cronologiei absolute, prin „ridicarea” în timp cu mai bine de o jumătate de mileniu
a datelor tradiţionale. Ulterior, metoda a fost perfecţionată prin procedeul calibrării, pe

31
Un exemplu este oferit de încercarea relativ recentă de stabilire a unei cronologii absolute pe baza
stratigrafiilor comparate din numeroasele situri cercetate în ultima jumătate a secolului al XX-lea din
largul spaţiu cuprins între Alpii răsăriteni şi munţii Taurus, ultimii aflaţi la frontiera cu Mesopotamia
(Parzinger 1993). În ciuda utilizării observaţiilor provenind din sute de staţiuni şi cuprinzând un
interval de timp considerabil, de la începutul neoliticului până în Bronzul timpuriu (răstimp pe care
autorul citat l-a împărţit în 15 orizonturi cronologice relative, pe care le-a subdivizat la rândul lor),
experimentul păcătuieşte din cauza interpretării egale a unor date de valoare documentară foarte inegală. Se
cuvine totuşi remarcat că, în linii generale, această cuprinzătoare schemă cronologică nu se depărtează prea
mult faţă de datele obţinute cu ajutorul fizicii şi paleobotanicii (dendrice).
32
Libby 1955.

45
baza evaluării variaţiei de 14C din biosferă în decursul timpului, fapt observabil pe
inelele arborilor (la început pe Pinus aristata, „curba Suess”). Între timp metoda
calibrării a fost în mod continuu îmbunătăţită, dar, în general, datele astfel obţinute
se situează la o cotă foarte înaltă, cu circa un mileniu şi jumătate, chiar mai ridicate,
faţă de cele tradiţionale33.
În stadiul de faţă se dispune de un mare număr de date 14C, inegal distribuite
zonal în Europa şi în Orientul Apropiat34. Totuşi, problema datării absolute este
încă departe de o soluţie definitivă. Principala deficienţă a valorificării datelor
obţinute prin metoda radiocarbon este lipsa unei descrieri amănunţite a probelor
recoltate. Dat fiind că orice organism viu acumulează 14C din momentul fecundării
până în momentul morţii, respectiv al doborârii arborelui, se naşte o diferenţă care,
în multe cazuri poate fi de ordinul zecilor, chiar al sutelor de ani (un stejar, în
condiţii favorabile, poate atinge chiar vârsta de 1000 de ani). De asemenea, trebuie
avută în vedere şi durata de utilizare, dar şi de reutilizare a lemnului (bârnele din podea,
din corpul şi acoperişul casei şi refolosirea lor în cazul unor reconstrucţii etc.). La
acestea se adaugă şi unele deficienţe inerente procesului tehnologic al măsurării 14C
în laborator, fapt ce poate mări sensibil gradul de incertitudine al unei date
cronologice astfel obţinute. Este, de asemenea, evident că datele 14C au o utilizare
în arheologie din ce în ce mai mică pentru perioadele mai recente ale preistoriei;
deocamdată sunt de luat serios în consideraţie doar datările până la începutul
mileniului I a.Chr.
Aceste limite ale datării radiocarbon, care abia în timpul din urmă au început
să fie înţelese mai bine de către arheologi, ar explica tendinţa de „înălţare” aparent
exgerată a multor date absolute, ceea ce este cazul în multe situaţii de datare a siturilor
neolitice şi ale epocii bronzului din ţara noastră. În fapt, o probă 14C prelevată dintr-un
context bine asigurat stratigrafic nu datează contextul cultural, ci ne informează doar
că lemnul din care s-a preluat proba provine dintr-un arbore care la acea dată era
încă în viaţă (dacă avem bucăţi de coajă am putea deduce şi data doborârii35).
În ultima vreme s-au folosit în vederea datării 14C şi probe preluate din oase
de animale sau umane şi care, teoretic cel puţin, ar trebui să ofere datări mai precise,
dar metodele de separare a colagenului sunt încă foarte costisitoare şi conţin, de
asemenea, prin specificul lor, posibilităţi de eroare încă puţin cunoscute36.

2. DENDROCRONOLOGIA

Principiul se bazează pe particularitatea arborilor de a crea în fiecare an de

creştere inele de o formă inegală, în funcţie de condiţiile climatice anuale. Un astfel de
inel prezintă o „marcă”, o „signatură” specifică. În măsura în care aceste

33
Informaţii asupra evoluţiei cercetărilor în domeniul datărilor radiometrice apar cu regularitate în
revista Radiocarbon, publicată începând cu anul 1959.
34
Deşi depăşit, volumul editat de Robert W. Ehrich (Ehrich [ed.] 1992) este încă util prin
publicarea unui număr considerabil de date 14C cunoscute la acea vreme, în special din Orientul Apropiat.
35
De aceea este important să se publice şi descrierea cât mai amănunţită a probei; vezi în acest
sens fiabilitatea probelor pentru sfârşitul sitului de epoca bronzului de la Popeşti (Fischer 1996).
36
A se vedea efectul de rezervor în cazul probelor de oase [n. ed.].

46
caracteristici au putut fi stabilite pe o perioadă lungă, de mai multe milenii, acestea
se constituie într-o curbă standard ce poate oferi obiectul unei comparaţii cu inelele
oricărei bucăţi de bârnă aflată în context arheologic.
Deocamdată, o astfel de curbă standard s-a realizat în sud-vestul Germaniei
(la Hohenheim, lângă Stuttgart), oferind un etalon de tipuri de inele dendrice pe o
durată de 9000 de ani BP, valabil pe esenţe de stejar. Faptul că aspectul inelelor este, în
cazul acestei curbe standard, determinat de condiţiile climatice din sud-vestul
Germaniei şi din zonele de la vest şi nord de Alpi în general, elementele de
comparaţie cu descoperiri din regiuni mai depărtate devin din ce în ce mai puţin
precise. În general sunt necesare minimum trei probe cu lemn bine conservat
pentru o comparaţie cu rezultate probabil corecte; o cvasicertitudine se obţine prin
compararea a cel puţin zece probe37. Şi în cazul dendrocronologiei este important
de cunoscut partea de copac din care s-a preluat proba, probele dinspre coajă
oferind o probabilitate mai bună38.
Deşi s-au alcătuit curbe standard dendrice şi în alte părţi, însă cu un spectru de
timp mai redus (de exemplu curba standard de la Belfast pe o durată de cca 4000 de ani),
suntem încă departe de o reţea de astfel de repere care să reprezinte toate zonele
climatice ale continentului nostru şi ale Orientului Apropiat39. Ar mai fi de adăugat
faptul că regiunile în care funcţionează raportări fiabile la curbele standard
dendrice ale descoperirilor arheologice pot deveni zone de referinţă pentru o
cronologie comparativă (crossdating).

37
Ruoff 1986.
38
Vezi şi Rychner et alii 1995, care au beneficiat de un număr considerabil de probe recoltate
din siturile cu locuinţe lacustre (palafite) de pe lacurile nord- şi vest-alpine, datorită cărora s-a obţinut
o datare de o precizie mai mare. Dar şi în acest caz, factorul statistic joacă un rol important în datarea
absolută a contextului arheologic, dată fiind utilizarea inegală a bârnelor şi a parilor din palafite.
39
În afară de studiile amintite, vezi mai recent Kromer 2009 şi Haneca, Čufar, Beeckman 2009.

47
48
 PRELIMINARII

40
IV. NEO-ENEOLITICUL

Această epocă, denumită tradiţional a pietrei şlefuite, a atras, încă de la

începuturile cercetărilor arheologice un interes deosebit, între altele datorită
materialului spectaculos, din perspectivă muzeală, pe care numeroasele situri
explorate l-au livrat. Nu este deci surprinzător că neoliticul (sau neo-eneoliticul cum se
preferă în cercetarea românească) a devenit una dintre cele mai bine cunoscute
perioade a preistoriei sud-estului Europei, fapt care, la rândul lui, a dat naştere la o
serie întreagă de noi probleme, de noi interpretări care îşi aşteaptă răspunsul din
rezultatele săpăturilor din ce în ce mai sofisticat executate, potrivit cerinţelor unei
arheologii moderne. Aşa cum am subliniat şi în capitolul anterior, nu am avut în
vedere a cuprinde toate aspectele acestei epoci, a stăpâni imensa literatură de
specialitate apărută în ultimele decenii. Totuşi, o prezentare, chiar şi schiţată a
acestei epoci o consider indispensabilă pentru înţelegerea evoluţiei protoistoriei
care formează obiectul cărţii de faţă. Voi încerca să-mi exprim propriile mele păreri,
citând totodată, desigur selectiv, literatura pe care o consider minim necesară
pentru aprofundarea studiului respectivei epoci şi pentru a întregi imaginea de
ansamblu a protoistoriei României.

1. PROCESUL DE NEOLITIZARE

Considerat de Vere Gordon Childe ca a doua „revoluţie” a omului după cea a

antropogenezei41, acest proces este îndeobşte caracterizat, cel puţin în domeniul
economiei, prin domesticirea animalelor şi cultivarea plantelor şi a avut drept urmare o
sedentarizare progresivă a comunităţilor umane. Pe plan spiritual (mental) ar fi avut loc,
potrivit unor cercetători precum Jacques Cauvin42, o „revoluţie a simbolurilor”, în
sensul impunerii unor noi credinţe legate de fecunditate şi fertilitate, care ar fi putut
explica şi experimentarea graduală a noilor ocupaţii economice. Pe de altă parte, Ian
Hodder, unul dintre principalii reprezentanţi ai curentului post-procesualist în
arheologie, vede în „forţa conducătoare care a dus la domesticirea plantelor şi
animalelor nu atât nevoia de a domestici natura ambiantă, ci nevoia de a
<domestici> lumea din noi înşine”. Această relaţie dualistă – natură şi cultură – specifică

40
Text preluat şi adaptat din Protoistoria [n. ed.].
41
Childe 1958.
42
Cauvin 1994.

49
structurii umane, a putut genera procese sociale în cadrul cărora artefactele au
căpătat cuvinte cu semnificaţie simbolică, din care au rezultat structuri simbolice
organizate dialectic (prin contrarii; de exemplu „gol” este natură doar dacă este
opus lui „îmbrăcat”, conceput drept cultură). Aceste structuri simbolice ar constitui
baza societăţii, a relaţiilor de schimb, a raporturilor ierarhice şi de producţie,
reprezentând totodată o reţea de simboluri şi de manifestări ale puterii, elemente ce se
implică în interpretarea materialului arheologic43.
Până de curând, majoritatea cercetătorilor considerau regiunile din bazinul
răsăritean al Mediteranei, aşa-numita „semilună fertilă” (Anatolia estică,
Mesopotamia, coasta siro-palestiniană şi Egiptul), zonă în care se găseau, în stare
sălbatică, principalele specii de animale şi plante ce au fost supuse procesului de
domesticire, locul de formare a neoliticului primar44. În ceea ce mă priveşte, consider
acest mod de a vedea geneza civilizaţiei europene străvechi ca fiind de departe cel
mai plauzibil şi raţional: ex oriente lux. De altfel, principalele impulsuri care au afectat
evoluţia societăţii preistorice europene, cel puţin în etapele neo-eneoliticului, devin
mai lesne de înţeles din această perspectivă. Abia odată cu extinderea relaţiilor în
zone cu o economie de subzistenţă substanţial diferită, precum cele ale populaţiilor din
regiunile împădurite sau din cele de stepă, interferenţe de ordin economic şi social
au înlesnit apariţia unor structuri culturale originale care să exercite, la rândul lor, o
influenţă în direcţie contrarie. Un exemplu tipic în acest sens ar putea fi dezvoltarea
culturală a Europei la sfârşitul mileniului al II-lea, eliberată de impulsurile dinspre
sud-est, odată cu colapsul vremelnic al civilizaţiilor est-mediteraneene (miceniană,
hitită etc.). O situaţie, în multe privinţe similară, ar putea fi avută în vedere şi la
sfârşitul eneoliticului, datorită impulsurilor provenite dinspre stepele ponto-caspice,
fenomen a cărui importanţă este diferit apreciată în cercetare. Apariţia în decursul
istoriei recente a unor teorii care să accentueze independenţa civilizaţiei Europei
Centrale faţă de Orientul Apropiat au avut, cred că mai au şi acum, o puternică
motivaţie ideologică în funcţie de circumstanţele politice.
Dacă, aşa cum am afirmat, punctul de vedere expus mai sus rămâne singurul
considerat ca fiind principial, nu înseamnă să negăm posibilitatea ca unele
comunităţi epipaleolitice, prin difuziunea ideilor dinspre zone deja neolitizate, să fi
obţinut şi prin experienţe proprii descoperirea atributelor vieţii neolitice; ar fi deci
vorba şi de un proces de neolitizare prin aculturaţie, fapt posibil să se fi produs şi în
unele zone din ţara noastră45. Acest fenomen ar fi putut rezulta din interdependenţa
transformărilor din domeniul identităţii culturale şi al ideologiei, care se reflectă în
practicile funerare şi în formele culturii materiale, aparent bine documentate în
siturile de la Schela Cladovei şi Lepenski Vir46. Se poate deci concepe şi pentru
ţinuturile noastre un model teoretic, care porneşte de la premisa existenţei unei
43
Hodder 1987, p. 52; Hodder 1990; cf. şi Scharl 2004, în care se prezintă şi se discută
majoritatea ipotezelor despre procesul neolitizării.
44
Smith 1995; Willcox 1998.
45
Discuţii mai recente pe tema apariţiei şi răspândirii modului de viaţă neolitic între Bosfor şi
Carpaţi, la Reingruber, Tsirtsoni, Nedelcheva (eds.) 2017 [n. ed.].
46
Cf. Whittle 1998, idei dezvoltate şi de Borić 1999.

50
permanente tendinţe de a căuta noi surse de subzistenţă, fenomene ce şi-au găsit
exprimarea în realizarea unei restructurări a societăţii mezolitice, devenită astfel
neolitică47.
Deşi predomină părerea că primele comunităţi, având toate caracteristicile
proprii neoliticului, inclusiv practicarea olăriei, ar fi apărut în România venind
dinspre sud, în primul rând grupuri umane pornite în căutarea de noi terenuri
agricole ca urmare a suprapopulării şi secătuirii terenurilor din zona de origine,
modelele teoretice amintite îngăduie şi formularea altor concepţii în care procesul
de neolitizare ar fi beneficiat şi de o substanţială componentă autohtonă. De asemenea,
trebuie avute în vedere şi condiţiile climatice optime – o climă temperată mai caldă
decât cea actuală – care au caracterizat începuturile vieţii neolitice în sud-estul
Europei, fapt ce a stimulat activitatea economică variată a acestei epoci, rezultată şi
prin adaptarea omului la mediul ambiant48.
Primele aşezări, în general de dimensiuni mici, erau constituite din case cu
pereţi din schelet de nuiele pomostite cu lut sau, în funcţie de zonă, şi din bordeie.
Se cunosc aşezări pe terase, dar şi pe insule, sub formă de movile artificiale,
rezultate din suprapunerea succesivă a straturilor de locuire; sunt siturile de tip tell,
după cuvântul arab pentru movilă. Tell-urile sunt în special caracteristice zonelor
joase din spaţiile fluviatile ale râurilor din Câmpia Dunării sau a Tisei. Toate aceste
elemente atestă o sedentarizare accentuată a populaţiei acestei vremi.
Încă de la apariţia lor în spaţiul carpato-dunărean, comunităţile neolitice
utilizau ceramica, o categorie care constituie încă şi în prezent principalul criteriu
de clasificare şi de atribuire de ordin cultural-istoric a descoperirilor arheologice. În
general, ceramica se împarte în două mari categorii: cea fină, de cele mai multe ori
bogat decorată cu motive realizate prin tehnici diverse (pictură mono-, bi- sau
tricromă, incizie-excizie umplută cu substanţă albă) şi aşa zisa categorie „grosieră”,
având de multe ori suprafaţa acoperită cu un strat de lut fin (barbotină). Doar
acestei din urmă categorii i se poate atribui, în unele cazuri, o funcţie
gospodărească propriu-zisă. Rolul ceramicii fine se situează maidegrabă în
domeniul ritualului, fie el social (de prestigiu, în riturile ce însoţesc contactele între
grupuri umane), fie cultic (religios sau funerar)49. Formele vaselor din această
ultimă categorie, unele extrem de elaborate – în unele arii culturale (Cucuteni,
Gumelniţa etc.) s-au confecţionat forme ceramice a căror funcţie practică rămâne
inexplicabilă – demonstrează cu prisos acest rol.
Totodată cu începuturile procesului de neolitizare, chiar înaintea invenţiei
olăriei, a fost descoperit, deocamdată doar în Asia Mică, şi modul de prelucrare a
metalului (cuprului), fie din eşantioane sub formă nativă, fie prin obţinerea din
minereuri oxidice sau sulfidice. Deşi pentru topirea şi turnarea cuprului era
necesară obţinerea unei temperaturi de 1085°, iar pentru topirea minereurilor doar

47
Un model teoretic asemănător a fost propus pentru a explica neolitizarea arhipelagului britanic
(Thomas 1991; Thomas 1997).
48
Vezi Boroneanţ 2012.
49
O serie de studii arată că funcţia iniţială a celor mai vechi realizări de vase de lut nu a fost de ordin
gospodăresc; vezi cazul vaselor din peştera de la Franchthi în Peloponez (Vitelli 1989).

51
700–800°, ambele procedee par a fi fost cunoscute încă de la începuturi (cum s-a
evidenţiat în cercetările din situl Çayönü din sud-estul Turciei50). La noi în ţară,
cele mai vechi obiecte de aramă, mai ales sule sau obiecte de podoabă, au fost
atestate încă din a doua perioadă a neoliticului vechi (Starčevo-Criş). Prelucrarea
cuprului a atins o maximă dezvoltare în eneolitic prin realizarea unor piese mai
complicate, precum topoare, târnăcoape, ace, pandantive, brăţări etc. Este o
îndeletnicire curentă, constatată în mai toate zonele ţării noastre, ce se înscrie în
largul cerc cultural al metalurgiei cuprului al Europei de sud-est, cu aspecte
originale, prin realizările tehnologice şi formale din acest domeniu, în raport cu alte
zone din Orientul Apropiat51.

2. ORGANIZAREA SOCIALĂ, RELIGIA

ŞI PRACTICILE FUNERARE

Organizarea socială, religia şi practicile funerare ale epocii neo-eneolitice nu pot

fi rupte din sfera economiei şi a relaţiei om-mediu înconjurător, dar nici nu trebuie
considerate ca fiind determinate doar de aceşti factori. Este foarte posibil ca
elementul care a declanşat procesul evolutiv al societăţii neolitice (şi nu numai) să
provină din domeniul religios-mental, care a trezit energia creării unui nou sistem
ideologic şi care a impulsionat, la rândul său, potrivit unor concepţii filosofice,
normele noii economii de producţie (ordinea factorilor poate fi, după alte teorii – mai
ales cea neo-marxistă52 –, înţeleasă şi în sens invers).
Religia primilor purtători ai unei culturi neolitice este, aşa cum o dezvăluie
plastica antropo- şi zoomorfă, centrată pe două personaje-simbol: Marea Mamă,
reprezentând principiul feminin53, şi Taurul, personificare a elementului masculin54.
Este ideea unei religii dualiste, bazată pe ceea ce Mircea Eliade considera a fi
cunoscutul principiu coincidentia oppositorum, în care diada principală este
feminin-masculin55. Acest sistem dualist, mai bine studiat în neoliticul din Anatolia
(Čatal Hüyük56), importat în ţinuturile balcano-dunărene, a persistat, fără
modificări esenţiale, pe toată durata neo-eneoliticului. În sensul de opoziţie a
simbolurilor, văzută ca o relaţie dialectică, se reflectă, potrivit lui Ian Hodder, şi
structura social-economică: semnificaţia principiului feminin se exprimă prin
activitate agricolă şi sedentarism, a celui masculin prin vânătoare, mobilitate şi, în
cele din urmă, pastoralism.
Numărul mare de statuete de sex feminin a fost de multe ori interpretat ca
oglindind o structură socială „matriarhală” sau, măcar, o descendenţă matrilineară.
Acest punct de vedere este contrazis, în bună măsură, atât de numeroasele descoperiri
50
Özdoğan, Özdoğan 1999.
51
Părere expusă şi argumentată întâi de Colin Renfrew (1969; 1978). Cf., în general, Vulpe 1973;
Vulpe 1976a; Mareş 2002; Kádár 2007.
52
Cf., de exemplu, Friedman 1974.
53
Cf. şi Neuman 1974.
54
Chirica, Văleanu 2008.
55
Eliade 1981.
56
Hodder 1987.

52
de piese de prestigiu tipic masculine, cum ar fi sceptrele, topoarele de cupru, frecvente
în eneolitic57, cât şi de figurine, care, potrivit caracteristicilor anatomice, sunt
considerate masculine (şi de piese simbolizând atributele bărbăteşti), chiar dacă
aparent sunt mai reduse numeric decât cele feminine. Desigur, cultul elementului
feminin este şi un cult al fecundităţii umane şi agricole. O categorie de statuete,
modelate ca şezând pe un fel de scaun alungit58, ar putea sugera importanţa socială,
poate chiar atribute divine (vezi o astfel de figurină găsită în mediu gumelniţean în
situl de la Pietrele59). Modelarea unor statuete sau a vaselor antropomorfe, cum este
şi recipientul frumos decorat, cunoscut sub numele de „zeiţa de la Vidra” şi care,
majoritatea, înfăţişează o femeie adultă, cu forme generoase, ceea ce, în grilă
psihanalitică, ar reflecta predominanţa „caracterelor elementare”60, este mai
frecventă în culturile de la Dunărea de Jos (Boian, Gumelniţa, Hamangia), în timp ce
în aria ceramicii Cucuteni predomină forme zvelte, alungite, atributele feminine
fiind reprezentate prin sânii abia reliefaţi (de exemplu la Ghelăeşti, jud. Neamţ etc.) şi
printr-o steatopigie accentuată61.
Asocierile sub formă de cupluri de zeităţi, forme prin care s-ar putea dezvălui
în parte mitologia epocii pietrei, sunt destul de rare, dar semnificative. De exemplu,
la Rast, jud. Dolj, a fost descoperită o statuetă înfăţişând o femeie cu un prunc în
braţe, tot de sex feminin, care ar putea sugera „Marea Mamă” în postura de
protectoare a lumii întregi, sub simbolul copilului. Interpretarea acestei reprezentări ca
fiind o prefigurare a cuplului grec Demeter şi Kore, propusă de Pierre Lévêque62,
n-a fost împărtăşită de toţi cercetătorii români, dar nu poate fi ignorată. Mai
numeroase sunt reprezentările mariajului divin (hierogamia). Astfel, un ansamblu
statuar, găsit la Sultana, prezintă o persoană feminină îmbrăţişată de un partener63.
O formă de reflectare a dualităţii divinităţii principale este reprezentarea ei sub
formă androgină. În aria Cucuteni s-au descoperit astfel de statuete (Scânteia, jud. Iaşi;
Mihoveni, jud. Suceava64 etc.).
Practicile funerare sunt inegal cunoscute în diferitele faze şi zone ale
neo-eneoliticului carpato-dunărean65. Necropole propriu-zise sunt atestate abia din
neoliticul dezvoltat (necropola de la Cernica, lângă Bucureşti) sau din perioada
imediat următoare (necropolele culturii Hamangia), în care diferenţierea între
statutul social al celor înmormântaţi devine din ce în ce mai bine pusă în evidenţă
(vezi situaţia de la Varna). În schimb, încă necunoscute sunt obiceiurile de
înmormântare din larga arie culturală Ariuşd-Cucuteni-Tripolje, din cuprinsul
căreia abia dacă pot fi citate două duzini de descoperiri, niciuna însă care să
57
Vulpe 1975a.
58
Andreescu 2002, p. 39.
59
Restaurată de Cristina Georgescu (2007), care a demonstrat totodată modul de construcţie şi de
fragmentare (intenţionată?) a unor astfel de statuete.
60
Ideie preluată de la Dan Monah (IR2, I, p. 169).
61
Monah 1997.
62
Lévêque 1972.
63
Andreescu 2002, pl. 38 şi IV.
64
Ursulescu, Batariuc 1987.
65
Un catalog al descoperirilor funerare din neoliticul şi eneoliticul de pe teritoriul României, la
Lazăr (ed.) 2012 [n. ed.].

53
poată oferi explicaţii despre ritul funerar practicat de numeroasa populaţie din
aşezările acestui larg complex cultural. Abia în faza finală, considerată de unii ca
post-cucuteniană, de alţii Tripolje târziu, sunt atestate, mai ales în regiunile de la
est de Prut, necropole, atât de inhumaţie cât şi de incineraţie (Vâhvatinţi, lângă Râbniţa,
Brânzeni şi Gordineşti, lângă Edineţ, toate în Rep. Moldova; Sofievka, reg. Kiev
etc.)66. În aceste din urmă necropole se remarcă prezenţa ceramicii pictate,
apropiată stilului fazei Cucuteni B, într-o vreme când această categorie ceramică
era foarte rară în cadrul aşezărilor. Fenomenul respectiv sugerează mai degrabă o
transformare pe plan ideologic-religios decât o schimbare de populaţie, cum ar
presupune-o teoriile migraţioniste.
În fazele mai avansate ale culturii Cucuteni-Tripolje (cel mai devreme la
sfârşitul fazei A) îşi face apariţia o categorie ceramică nepictată, cu o compoziţie
grosieră (pleavă şi cochilii de scoici în pastă) şi cu un aspect poros al lutului,
decorată mai ales cu imprimeuri realizate cu o sfoară răsucită sau înfăşurată (aşa
numita ceramică de tip C), cu analogii, din punctul de vedere al formelor şi al
tehnicii de realizare, la comunităţile de păstori din stânga Niprului. Interpretarea
acestui fenomen a iscat numeroase discuţii şi controverse în legătură cu posibilele
explicaţii ale sfârşitului culturii Cucuteni-Tripolje, dar şi ale neo-eneoliticului sud-est
european în general: este prezenţa acestei categorii ceramice rezultatul, într-o
primă etapă, a unei infiltrări a unei populaţii pastorale? Și care, într-o etapă
ulterioară, se constituie sub forma unei migraţii spre vest, a unor comunităţi cu o
economie pastorală din zonele stepelor ponto-caspice?67 Sau reflectă acest fenomen
mai degrabă adoptarea graduală a unui nou mod de subzistenţă (a ponderii din ce în
ce mai mare în dieta alimentară a produselor lactate a căror păstrare se preta mai
bine în astfel de recipiente68) Și care duce, în consecinţă, şi la o modificare a
aspectului cultural? Sunt aceste transformări structurale, observabile în primul rând în
gama formelor şi tipurilor ceramicii, rezultat al creşterii ponderii pastoralismului,
posibil şi ca urmare a modificărilor lente ale climatului, ce ar fi avut drept
consecinţă, adaptarea la mediu al comunităţilor neo-eneolitice?
Răspunsul la aceste întrebări este de aşteptat în primul rând de la cercetările
interdisciplinare încă foarte lacunare pentru zonele noastre. Este însă limpede că
întregul proces al transformărilor, percepute prin filtrarea documentaţiei arheologice,
este mult mai complex decât îl prezintă simplificat teoriile migraţioniste şi mutările
de populaţii din vastul spaţiu nord şi vest-pontic. Având în vedere că durata
perioadei în care au avut loc aceste schimbări culturale este, potrivit stadiului
actual al datărilor 14C calibrate, de aproximativ 1500 de ani, este firesc să ne
gândim că în tot acest lung răstimp s-au produs interacţiuni de schimb de elemente
ce ţin de domeniul economiei, dar şi de cel al statutului social, ambele reflectându-se şi

66
Dergačev 1991.
67
Pentru teoria migraţionistă, care a fost şi este încă şi punctul de vedere al multor cercetători
români (cf. Berciu 1960, p. 72 urm), s-au exprimat, între alţii: Gimbutas 1973; Morintz, Roman 1968; cf. şi
Dodd-Opriţescu 1978; Dodd-Opriţescu 1980. Mai nuanţat se exprimau în această privinţă Nestor,
Zaharia 1968. Discuţii despre concepţiile Marijei Gimbutas şi actualizarea lor la Dergačev 2007.
68
Mi-am exprimat această opinie la o comunicare de la Institutul de Arheologie, prin 1970, dar
atunci n-am fost luat în serios.

54
în planul ideologic, sau, ca să folosesc un termen al lui Lewis Binford, în artefacte
ideotehnice69 (obiecte legate de activităţi spirituale şi religioase, dar şi de practici
funerare, piese de prestigiu etc.). Ca exemplu, aş aduce în primul rând schimbările
ce s-au petrecut în cadrul practicilor funerare din aria Cucuteni-Tripolje,
menţionate mai sus70. Pretutindeni, legat de cultul funerar, se constatată folosirea
ceramicii pictate, care însă se diminuează sau chiar dispare din cuprinsul
aşezărilor71. Tot aşa, bogăţia formelor de artă plastică din fazele numite
„dezvoltate” se reduce drastic în perioada post-Cucuteni B. La fel şi tipurile de
locuinţe sau, ceea ce numim în general formele de habitat. Privite astfel lucrurile,
se pot identifica influenţe reciproce din toate domeniile, exercitate dinspre bazinul
Dunării de Jos spre nordul Mării Negre, dar şi invers72. Toate acestea, petrecute şi
în cadrul unor schimbări climatice, ar fi dus la transformări graduale şi diferenţiate
pe microzone ale ponderii raportului de la o economie precumpănitor agrară la una
preponderent pastorală. Deşi nu pot fi negate din principiu şi mişcări de populaţii,
este clar că atât dimensiunile lor, cât şi efectul lor asupra acestor transformări
culturale nu pot fi corect evaluate doar pe baza descoperirilor arheologice73.
Este important de ştiut în ce măsură transformările culturale discutate mai sus
au afectat şi alte zone ale spaţiului carpato-dunărean. Astfel, în aria Dunării de Jos,
mai ales în partea de răsărit a Câmpiei Române, în siturile cu ceramică de tip
Gumelniţa, îşi face prezenţa o ceramică de factură asemănătoare ceramicii de tip C din
aria Cucuteni, cunoscută sub denumirea Cernavoda I. Aceasta este apoi înlocuită,
cum s-a observat şi stratigrafic în mai multe staţiuni74, de alta, denumită Cernavoda III
(sub forma fenomenului cultural Cernavoda III-Boleráz – care, potrivit unor păreri,
ar fi contribuit la procesul de indo-europenizare a populaţiilor eneoliticului final). Şi
acest fenomen a fost pus pe seama unor pătrunderi, sub forma unor reacţii în lanţ
declanşate de populaţii pastorale dinspre stepele nord-pontice75. În aceeaşi vreme,
prezenţa unei ceramici cu elemente Gumelniţa, dar mult transformate, în ţinuturile
din Subcarpaţii Meridionali din Muntenia – grupul Brăteşti76 –, a fost interpretată şi
ca o posibilă restructurare culturală, eventual o retragere spre aceste zone a purtătorilor
culturii Gumelniţa, în urma presiunii exercitate de purtătorii culturii Cernavoda I77.
Pe de altă parte, în Oltenia şi la sudul Dunării, mai sunt cunoscute aşezări de tip tell
69
Binford 1962, p. 219.
70
Dergačev 1991.
71
Un bun exemplu este situaţia constatată în situl de la Folteşti, jud. Galaţi (Petrescu-Dîmboviţa,
Dinu 1974).
72
Cel mai cuprinzător şi recent studiu asupra acestor probleme aparţine lui Yuri Rassamakin (1999),
cu prezentarea diferitelor sisteme de interpretare a acestor transformări (vezi în acest sens şi
Rassamakin 2004); tot în acel volum şi alte luări de poziţie şi explicaţii, mai ales în favoarea teoriilor
migraţioniste (Dergačev 1999).
73
Este şi cazul aşa-numitei „culturi” a amforelor sferice, care ar fi pătruns dinspre nord-vest în
regiunile dealurilor subcarpatice din Moldova (vezi Mihăilescu-Bîrliba 2001).
74
Relaţia cronologică între fazele ceramicii Cucuteni şi cele ale ceramicii Gumelniţa a fost stabilită
prin importuri din cele două arii; asfel, ceramică Cucuteni A apare în mai multe situri Gumelniţa B1
(de sfârşit).
75
Roman 1981; cf. şi articole din volumul Roman, Diamandi (eds.) 2001.
76
Tudor 1977; Tudor 1978.
77
IR2, I, p. 160 (Petrescu-Dîmboviţa).

55
care continuă să fie locuite până târziu în bronzul timpuriu (Celei, jud. Olt, Junacite
şi Ezero în Bulgaria etc.)78.
În jumătatea vestică a României, în special Banatul, Crişana şi o mare parte a
Transilvaniei, evoluează, în eneoliticul dezvoltat, aspecte culturale cu ceramică în
majoritate nepictată, dar ornamentată cu incizii de diferite forme, cunoscute sub
denumirea de culturile Tiszapolgár79 şi Bodrogkeresztúr80, cu o economie bazată,
în mare măsură, pe creşterea vitelor şi a căror arie de răspândire cuprinde şi bazinul
mijlociu şi superior al Tisei. Şi în această zonă se constată o remarcabilă dezvoltare
a metalurgiei cuprului, dar şi a aurului.
Marea diversitate a formelor culturale din neo-eneoliticul sud-est european,
mai ales a varietăţii stilurilor ceramice, a indus pentru unii cercetători imaginea unei
epoci frământate, plină de mişcări de populaţii, desigur însoţite de numeroase
confruntări81, în timp ce pentru alţii aceeaşi epocă este văzută ca un amplu proces
desfăşurat pe multiple planuri: economie de subzistenţă (inclusiv mişcări de
comunităţi în căutarea locurilor favorabile cultivării plantelor etc.), relaţii sociale,
toate reflectate într-o ideologie înrudită tuturor populaţiilor aflate în acelaşi stadiu
de dezvoltare82. O societate astfel concepută nu este caracterizată prin confruntări
violente care, desigur vor fi existat, dar ale căror dimensiuni erau limitate local şi
atenuate prin ritualuri de loialitate şi relaţii de reciprocitate. De aici şi imaginea a
ceea ce Marshall Sahlins numea „paradisul pierdut”, poate chiar păstrarea în
amintirea multor religii (epoca de aur în poezia lui Hesiod) a mitului Edenului83.

V. ORIGINEA ŞI RĂSPÂNDIREA LIMBILOR

84
INDOEUROPENE

Cele mai vechi evenimente istorice, abordate nominal, sunt cele legate de
originea şi răspândirea limbilor indo-europene (IE). Constituirea acestei familii de
limbi tipologic înrudite a fost dintru început (şi este şi în prezent) de domeniul
paleontologiei lingvistice şi al filologiei comparate85.
Deoarece cele mai vechi elemente specifice limbilor IE sunt atestate documentar
în mileniul al II-lea a.Chr. – limba hitită şi, mai apoi, greaca miceniană – apare
evident că procesul de formare trebuia să fi cuprins cel târziu mileniul al III-lea.
Desigur, există foarte multe teorii privind această temă, toate de natură lingvistică.
78
În general despre tipurile de aşezări din perioada în discuţie, vezi Morintz 2007.
79
Iercoşan 2002 [n. ed.: Diaconescu 2009].
80
Luca 1999. Vezi şi punctul de vedere, oarecum diferit, asupra acestei perioade, exprimat mai de
mult de Petre Roman (1971).
81
De exemplu Comşa 1987.
82
Müller-Karpe 1998.
83
Shahlins 1972; cf. şi Bârzu 1993.
84
Capitol bazat pe articolul din 2008 (Vulpe 2008b); de asemenea trebuie avut în vedere şi textul
din IR2, I, p. 236–242 [n. ed.].
85
În general: Meillet 1903; Wald, Sluşanschi 1987; Sergent 1995.

56
Aportul altor discipline, precum arheologia sau antropologia fizică, este dependent
doar de unele dintre diversele concepţii. Pentru a înţelege mai bine caracterul
ipotetic a ceea ce este denumit „procesul de indo-europenizare”, termen nu odată
abuziv generalizat, consider necesar să amintesc succint principalele linii de
gândire privind formarea limbilor IE.
Observaţiile făcute încă din secolul al XVIII-lea asupra apropierilor dintre
limbile sanscrită și cele clasice şi moderne europene, au reprezentat primul pas în
definirea unui grup de limbi, tipologic înrudite prin structura lor, realitate
incontestabilă din punct de vedere lingvistic. Obiectul principal al discuţiilor ce se
poartă de două veacuri în jurul acestei probleme este căutarea unei explicaţii a
modului de formare şi de evoluţie a acestui proces lingvistic: a existat sau nu un
popor străvechi (Urvolk), care vorbea o limbă străveche (Ursprache) şi locuia într-o
patrie străveche (Urheimat)? Şi dacă o astfel de situaţie a existat, atunci care puteau
fi implicaţiile pe planul structurii sociale şi religioase, reflectate în mentalitatea şi
practicile etniilor ce au generat din acest presupus popor străvechi? În această
privinţă există, în stadiul de faţă, o diversitate de păreri, unele mergând până la
negarea existenţei comunităţii IE primitive. Este, totodată, evident că singurele
contribuţii ale arheologiei preistorice sunt strict dependente doar de teoriile
lingvistice care propun localizarea respectivei patrii străvechi şi a epocii când
aceasta va fi fost locuită de presupusul popor vorbind limba IE primitivă. Din
perspectivă istorică, procesul de formare al limbilor IE implică desfăşurarea unor
evenimente care, în lipsa unor informaţii scrise, obligă la o interpretare
istoricizantă a descoperirilor arheologice. Fenomenul unor mari migraţii, pe spaţii
largi de mii de kilometri, trebuie obligatoriu acceptat dacă vrem să explicăm
dispersia limbilor IE de la Atlantic până în Bangladeş şi în Sri Lanka.
Pe de altă parte, lingvistica a interpretat procesul de înrudire a limbilor IE în
diferite feluri86: genetic (descinzând dintr-o presupusă limbă originară), tipologic
(structural, toate limbile IE sunt de tip flexibil) şi statistic (în primul rând lexicologic).
Aşa s-a ajuns la propunerea unui model în forma arborelui genealogic; cel mai sugestiv
este cel prezentat de August Schleicher în 1848 şi 1861 şi din care rezultă despărţirea
iniţială a două ramuri – balto-slavo-germana şi ario-greco-italo-celtica – urmată de
multe ramificaţii secundare87. Deşi mult nuanţat şi analizat în detalii, acest sistem
genealogic şi-a găsit cei mai mulţi aderenţi printre lingvişti până în zilele noastre. În
1871, Johannes Schmidt, elevul lui Schleicher, prezenta un model într-o anumită
măsură diferit. El concepea IE-primitivă ca o reţea de dialecte sau limbi înrudite
între care nu erau limite clar definite, noţiunile răspândindu-se precum undele
concentrice în jurul centrului inovator. Aceste legături iniţiale au slăbit treptat,
ducând, prin migraţii succesive, la formarea unor comunităţi, fiecare cu o evoluţie
specifică88. Consider aceste două modele despre formarea limbilor IE ca reprezentând
totodată baza a două şcoli de gândire asupra acestei teme şi care au inspirat
formularea de concepţii diverse în decursul timpului89.

86
Wald, Sluşanschi 1987.
87
Schleicher 1876, în special p. 5–9.
88
Schmidt 1872.
89
Este demn de remarcat faptul că şi Grigore Tocilescu, la vremea sa, a considerat că trebuie să
prezinte, intuind importanţa lor, aceste două modele lingvistice (Tocilescu 1880, p. 541–550).

57
 Depăşind consideraţiile de natură pur lingvistică, s-a mers mai departe.
Astfel, Émile Benveniste90 definea statutul social al populaţiilor IE sub formă de
structuri articulate şi corelate, care reflectă lumea înconjurătoare ca oglindă a
mentalităţii omeneşti, specifice doar acestei familii. Rezultă o schemă funcţională
structurată pe trei clase: 1. preoţii, puţini, dar esenţiali prin cunoaşterea codului
existenţei sociale şi individuale; 2. luptătorii, mai numeroşi, prin naştere şi educaţie
apărătorii obştei (dintre ei se alege regele, al cărui termen în IE-primitivă, *reg-s, ar fi
desemnat „îndrumătorul” colectivităţii); 3. producătorii, cei mai numeroşi, care asigură
subzistenţa materială a societăţii; ei se împart, după zone, în păstori şi agricultori
(majoritatea cercetătorilor din zilele noastre consideră că populaţia IE-primitivă avea o
economie predominant pastorală). Această schemă rămâne, potrivit lui Benveniste,
neschimbată de-a lungul mileniilor, fără să se lase copleşită de influenţele civilizaţiilor
superioare (Egipt, Mesopotamia, Valea Indusului, China)91.
Puţin mai târziu, Georges Dumézil formula o concepţie asemănătoare în
domeniul religiei92. Cele trei funcţii sociale şi-ar regăsi locul lor în panteonul IE,
reprezentate de o triadă de zei: zeul principal (Odin/Wotan, la germani, Jupiter, la
Roma, Mitra/Varuna, la irano-indieni), zeul războiului (Thorr, la germani, Mars, la
Roma, Indra, la indieni), zeiţa reproducerii (Freyr, la germani, Nâsâtya, la indieni).
După cum se vede din exemplele citate, pentru a completa schema, Dumézil a fost
nevoit să recurgă la o serie de explicaţii, care, oricât de ingenioase, nu sunt deplin
convingătoare (la Roma, cei trei flamines ar reflecta triada iniţială, iar la greci,
aceeaşi triadă ar fi reprezentată de cele trei zeiţe ce-şi dispută mărul de aur: Hera,
Athena şi Afrodite).
Prin urmare, potrivit concepţiilor lui Benveniste şi Dumézil, în societatea IE
ar fi existat, încă de la început, un tripartitism social şi religios. Acest mod
schematic de a vedea lucrurile nu a fost acceptat fără serioase rezerve, atât din
perspectivă lingvistică cât şi din punctul de vedere al altor discipline (antropologia
culturală, istoria, arheologia). S-au adus critici severe celor două concepţii amintite,
pe care nu le putem detalia aici, dar care pun sub semn de întrebare schema respectivă,
considerând-o artificial creată şi fiind de găsit şi la populaţii ne-IE.
De asemenea, nu toţi cercetătorii au împărtăşit modelele despre formarea
limbilor IE amintite mai sus. Astfel, Nicolai S. Trubetzkoy93 nu considera
obligatorie explicarea originii prin descendenţa dintr-o limbă comună iniţială. Prin
contacte succesive, la diferite epoci şi nivele sociale, limbi diferite puteau căpăta o
structură comună. Astfel, ca numitor comun, limbile IE ar avea şase trăsături pe
care le-au câştigat prin devenire şi care le conferă o structură specifică. Aceste
trăsături, precum lipsa armoniei vocalice, consonantismul iniţial egal cu cel medial
sau final etc. (nu vreau să detaliez aici expresiile specifice lingvisticii) se pot modifica
90
Benveniste 1969 (traducere românească: Dan Sluşanschi, Bucureşti, 1999).
91
Benveniste 1969.
92
Dumézil 1986 (traducere românească: Dan Sluşanschi, Bucureşti, 1993).
93
Trubetzkoy 1939; este publicarea postumă a conferinţei ţinute de marele filolog la
14 decembrie 1936, la Praga.

58
în viitor şi nu pot fi concepute ca alcătuind o unitate decât pe parcursul unei anumite
etape a evoluţiei lor (respectiv dacă o limbă pierde unul din cele şase elemente iese din
familia limbilor IE etc.). El afirma chiar: „se discută despre patria, rasa şi cultura unui
presupus popor primitiv, care, poate, nici n-a existat vreodată” 94.
Deşi supusă criticii, datorită schematismului ei, teoria structuralistă a lui
Trubetzkoy a pus în evidenţă părţile slabe ale concepţiilor evolutiv-genealogice.
John Robb chiar a simulat pe calculator posibilitatea obţinerii unei structuri
lingvistice comune, plecând de la limbi total diferite. Teoretic, dobândirea
structurii limbilor IE, scria el, poate fi comparată cu efectul unei mişcări browniene
pe plan social şi etnic, respectiv poate rezulta din perturbaţii între comunităţi
lingvistice adiacente: de la forma 0, în care se iau drept punct de plecare 20 de limbi
structural diferite, după 2000 de permutări, prin procedeu stochastic (al alinierii), se
ajunge la o limbă comună95. Desigur, am fi tentaţi să considerăm un asemenea
experiment ca rupt de realitate şi, până la un anumit punct aşa şi este, dar modelul
ne dezvăluie complexitatea problemei IE.
În evoluţia limbilor în general se remarcă două fenomene: 1. apariţia pe o
largă arie a unei limbi comune, ce înghite mai multe limbi locale, fie prin procesul
de lingua franca (= limbă de înţelegere între comunităţi vorbind limbi diferite), fie
prin evoluţia istorico-politică. Primul caz poate fi exemplificat prin limba suahili,
iniţial o limbă tribală, devenită astăzi limba vorbită de zeci de milioane de africani,
suprapusă peste zeci de limbi tribale locale. Al doilea caz, este ilustrat de limba
latină, limba unei mici comunităţi – Roma, oraş-stat – care, extinzându-se şi
devenind imperiu, a „şters” pe parcursul secolelor o mulţime de limbi regionale,
multe ne-IE. 2. În paralel, o limbă comună, vorbită de un mare număr de oameni pe
o arie vastă, va evolua în dialecte, ce vor deveni limbi de sine stătătoare (din nou
exemplul latinei din care au rezultat limbile romanice). Aceste procese, care pot
evolua şi concomitent, au existat din cele mai vechi timpuri şi pot contribui în
egală măsură şi la explicarea genezei limbilor IE.
Aşa cum afirmam mai sus, în favoarea concepţiei genealogice, cea a originii
dintr-o limbă comună, se exprimă majoritatea lingviştilor, urmaţi şi de unii
arheologi şi istorici. Diferă doar argumentaţia în ceea ce priveşte aria iniţială de
formare, patria străveche (Urheimat). Dintre multiplele teorii, consider ca fiind
principale două: aria central – sau nord-europeană (zona Mării Baltice) şi cea a
ţinuturilor incluzând stepele nord-pontice dintre Nipru şi nordul Mării Caspice (aria
ponto-caspică)96. În ambele situaţii, pentru a explica difuziunea limbilor IE, trebuie
în mod obligatoriu admisă ideea unor mari migraţii de populaţii, toate vorbitoare de
limbi IE, care s-ar fi deplasat în direcţii diferite.
Aici intervine arheologia cu metodele ei specifice de cercetare, de la care
lingviştii aşteaptă un răspuns în confirmarea unuia sau altuia dintre modelele

94
Trubetzkoy 1939, p. 82.
95
Robb 1991.
96
O prezentare cuprinzătoare a istoricului acestei probleme la Mallory 1973 şi la Sergent
1995, p. 20 urm.

59
evolutive propuse. Problema esenţială este legată direct de posibilitatea
arheologilor de a demonstra în mod convingător, în lipsa izvoarelor scrise, o
migraţie pe un spaţiu atât de vast. În calitatea mea de arheolog şi istoric îndrăznesc să
afirm că o astfel de demonstraţie este, ţinând seama de posibilităţile de documentare
din stadiul actual al cercetării, practic imposibilă.
Pentru a demonstra pe cale arheologică, plecând deci de la vestigii materiale,
reunite mai mult sau mai puţin în contexte denumite „culturi” arheologice, ar trebui,
teoretic, să se constate deplasarea unei astfel de „culturi” deplin formate dintr-o
zonă în alta, fără să existe modificări substanţiale în structura unui astfel de „complex
cultural”. O asemenea situaţie ideală nu a fost şi nici nu poate fi constatată din
diverse motive, în primul rând deoarece deplasarea unei comunităţi sau unui grup
uman, chiar şi pe distanţe relativ mici, comportă transformări de ordin structural
(pe planul economiei, inclusiv al relaţiei cu mediul înconjurător, al socialului şi
chiar al ideologiei etc.), care afectează unitatea aparentă a „culturii” iniţiale. De
aceea, prezenţa, pe o arie oricât de vastă, a unor artefacte similare, fie izolate, fie şi
grupate, poate avea explicaţii multiple (schimb/comerţ la distanţă, preluare de
tipuri de arme, unelte sau podoabe etc. de către o comunitate de la una învecinată,
sau chiar şi de la una mai îndepărtată, din motive de eficienţă în funcţionare sau de
exprimare a prestigiului prin tipul artefactului respectiv etc.), pe scurt, ne arată o
migraţie a artefactelor şi nu obligă nicicum la interpretarea de migraţie a unui grup
uman, deşi nici nu neagă a priori un astfel de fenomen. Este evident, cu cât spaţiul
în cauză este mai larg, şi interpretarea dispersiei de descoperiri arheologice de orice
natură (piese izolate, tipuri de morminte sau chiar necropole, tipuri de aşezări,
ceramică, arme, piese de harnaşament etc.) este mai complexă şi îngăduie
formularea de ipoteze diferite, între care cea de migraţie este cel mai greu de
demonstrat, poate cel mult sub forma de ipoteză de lucru, utilizând, atunci când
este posibil, modele migratorii din timpuri istorice97. Cu alte cuvinte, circulaţia
artefactelor nu implică în mod obligatoriu şi circulaţia persoanelor pe distanţe lungi, cu
atât mai puţin cea a unor grupuri etnice, dar poate explica migraţia elementelor
lexicale, dependente de natura artefactelor respective. Apare astfel sugestivă
comparaţia între „migraţia” artefactelor şi cea a termenilor lingvistici pe distanţe
considerabile, fiecare din aceste două categorii putând avea uneori cauze diferite
(poate nu este lipsit de interes faptul, constatat de lingvişti, că nici o rădăcină a
vreunui cuvânt din limbile IE nu a fost atestată în toate familiile de limbi IE98). În
schimb, în cazul presupusei migraţii a unor întregi comunităţi de vorbitori de limbă IE,
fenomenul migraţiei unui astfel de grup uman este în prezent nedemonstrabil cu
metodele specifice arheologiei actuale.
O altă cale de a face plauzibilă existenţa unei largi migraţii este cea a
modelelor istorice, a recurenţei unor fenomeme migratorii, cunoscute în izvoarele
literare, în Antichitate sau în Evul Mediu, şi care este plauzibil să se fi petrecut şi în
preistorie. Unul din aceste modele este cel al migraţiilor din Asia Centrală sau
Mongolia spre vest, fie direct prin stepele ponto-caspice spre Europa, fie prin
trecerea munţilor Karakorum şi Hinducuş spre India şi Iran. Cea mai veche evocare

97
Vezi Vulpe 2006.
98
Trubetzkoy 1939, p. 83.

60
a unei asemenea migraţii, prin presiuni succesive exercitate de populaţii în mişcare,
este cea cântată de poetul grec elegiac Aristeas din Prokonnesos, în Arimaspaea,
scrisă în secolul al VII-lea sau al VI-lea a.Chr., citată ca atare de Herodot (IV, 13–14)
şi, sub forma unei variante, preluată de el de la grecii din Pont (Herodot, IV, 11).
Din punct de vedere arheologic, se constată mereu relaţii, în diferite aspecte ale
culturii materiale, în largul spaţiu dintre Altai şi Carpaţi, aparent mai intense în
anumite perioade, din eneolitic (mileniul al IV-lea) până în Evul Mediu. Este deci
perfect plauzibil ca asemenea fenomene să fi existat în cele trei milenii preistorice
în această arie, dar dacă urmăm principiul repetării, în acest caz special, a migraţiilor
atestate în epoci istorice, atunci constatăm că ele s-au petrecut pe relaţia est → vest,
nu invers. Sunt atestate migraţii „lente”, prin presiuni demografice succesive (vezi
cazul citat de Aristeas şi de unele relatări din „epoca migraţiilor”), sau cele petrecute pe
durata unei singure generaţii, precum cea de tip Genghis-Han sau Tamerlan99.
Un alt model migratoriu este cel al expansiunii celţilor. În prima jumătate a
secolului al III-lea a.Chr., o mare grupare de triburi celtice avansează în Peninsula
Balcanică, pustiind părţi din Grecia şi Macedonia, întemeind în Bulgaria regatul
din Tylis şi, trecând Bosforul, s-au aşezat în Asia Mică în zona ulterior numită
Galatia. În ceea ce priveşte descoperirile arheologice, trecerea celţilor prin Grecia şi
Anatolia, în lipsa surselor literare mai sus citate, nici n-ar fi fost de luat în seamă,
chiar şi ca ipoteză (puţinele descoperiri tipice civilizaţiei celtice sunt insignifiante
pentru a demonstra o astfel de migraţie, care, totuşi, a avut loc). Este, socot, o
ilustrare convingătoare a capacităţii limitate a metodelor arheologiei de a putea
demonstra o migraţie. Modelul istoric al migraţiei celţilor, transpus înapoi în timp,
ar putea servi în argumentarea existenţei, la sfârşitul mileniului al II-lea a.Chr., a mult
discutatei şi disputatei „mari migraţii egeice” (vezi mai jos). Totodată, proiectat şi
mai mult îndărăt în timp – în eneolitic – ar putea fi adus ca argument de ordin
istoric pentru o migraţie de etnii IE, în cazul în care presupusa patrie străveche ar fi de
căutat în centrul sau nordul Europei.
În cadrul teoriei modelelor este locul de a aminti interesantul mod de migraţie a
limbilor IE imaginat de Colin Renfrew, model ce se înscrie în concepţia
procesualistă a noii arheologii100. Astfel, patria primitivă IE s-ar fi aflat în Orientul
Apropiat, într-o zonă ce cuprindea estul Anatoliei, Siria şi nordul Mesopotamiei, în
aşa-numita semilună fertilă, respectiv aria în care este prima dată atestată
domesticirea plantelor pentru agricultură. Răspândirea limbilor IE s-ar fi petrecut în
paralel şi interdependent de răspândirea cultivării cerealelor, atât în direcţia nord-vest,
cât şi în direcţia sud-est, spre Iran şi India. Această deplasare s-ar fi desfăşurat lent,
începând din mileniul al VII-lea până în mileniul al II-lea a.Chr., prin căutare de noi şi
noi locuri favorabile cultivării pământului. Pe parcurs luau naştere nuclee culturale
cu particularităţi lingvistice, din care, la rândul lor, porneau migraţii lente succesive.
Deoarece migraţia „agricultorilor” spre sud-est, către Iran şi India, la nivelul
mileniului al VII-lea a.Chr. n-ar putea constitui o explicaţie plauzibilă şi din punct de
vedere lingvistic, Renfrew a imaginat un alt model pentru a dovedi prezenţa grupului
de limbi indo-iranice în locurile unde se situează astăzi: din grupul de agricultori s-ar fi
desprins, prin contact cu comunităţi ce practicau păstoritul la sfârşitul eneoliticului şi
99
Vulpe 2006.
100
Renfrew 1987.

61
care locuiau în stepele din răsăritul Europei, un grup de vorbitori de limbi IE ce ar fi
migrat, trecând Uralii şi munţii din sudul Asiei Centrale, spre India şi Iran. Deşi
teoretic atractivă, această ipoteză este nedemonstrabilă arheologic (descoperirile relativ
recente de la Sintašta şi Arhaim, din stepele de la răsărit de Urali, deşi interpretate de
unii ca fiind popasuri ale migratorilor IE spre India101, nu sunt deloc convingătoare în
acest sens) şi nici nu poate fi ilustrată prin vreun model atestat în istorie.
În ultimele decenii a stârnit interes şi teoria genezei limbilor IE în aria
sud-caucaziană102. De aici s-ar fi răspândit, mai întâi spre Iran şi Asia Centrală primul
val, din care, în continuare, s-a desprins un val migratoriu înspre vest, în direcţia
stepelor nord-pontice. Aceiaşi autori îşi imaginau un al doilea nucleu pre-IE
localizat în vestul Anatoliei care ar fi generat deplasări de populaţie spre Peninsula
Balcanică. De altfel ideea că la baza structurii flexibile a limbilor IE ar fi putut
exista un fond aglutinant de tipul limbilor caucaziene fusese deja sugerată de
Trubetzkoy103. Acest model, propus de cei doi autori citaţi mai sus, are totuşi
avantajul, faţă de teoria, după opinia mea neverosimilă, a lui Renfrew, de a explica
difuziunea unor grupuri presupuse a vorbi o limbă IE primitivă, uşor evoluată, dinspre
Asia Centrală spre Europa, deci urmând calea unui model istoric atestat mai târziu.
Prin urmare, „procesul de indo-europenizare”, abuziv utilizat de multe ori în
arheologie, este un termen de fapt impropriu pentru a desemna o manifestare de ordinul
culturii materiale. Un impact important asupra cercetării arheologice româneşti l-au
avut lucrările Marijei Gimbutas despre migraţia populaţiilor pastorale, pe care ea le
denumea populaţii kurgan (tumul), din aria ponto-caspică spre apus, lor datorându-se
şi dispariţia marilor complexe culturale eneolitice (Cucuteni-Tripolje, Gumelniţa-
Karanovo etc.)104. Migraţia s-ar fi desfăşurat în trei valuri principale, începând de la
sfârşitul mileniului al V-lea, până în mileniul al III-lea, fiecăruia dintre respectivele
valuri fiindu-i atribuite anumite transformări culturale din spaţiul carpato-dunărean
şi sud-est-european în general. Autoarea îşi prezenta succint această teorie, astfel:
An <Old European> civilisation, possesing urban townships, a written script and
intricately ornamented temples, flourished in southeastern Europe prior to the
infiltration of the Indo-European peoples during the fourth and third millenia B. C.
Archaeological evidence indicates that the invaders were a warrior people who
constructed fortified acropolises and establishes themselves as a superstratum over
the indigenous population105. În România, acest punct de vedere a fost adoptat în
special de către Petre Roman, care considera prezenţa unor elemente etnice de
limbă IE în purtătorii culturii Cernavoda III106.
Sub diferite forme, acest model de migraţie al aşa-zişilor „păstori IE-primitivi”,
pe care îndrăznesc să-l numesc „Schrader-Childe-Gimbutas” după numele celor
care l-au susţinut de-a lungul timpului, a fost preluat ca real de cei mai mulţi filologi107.

101
Gening, Zdanovič, Gening 1992.
102
Gamkrelidze, Ivanov 1990.
103
Trubetzkoy 1939, p. 89.
104
Gimbutas 1973; Gimbutas 1977.
105
Gimbutas 1973, p. 1.
106
Roman 1981, p. 22 urm; cf. şi Dodd-Opriţescu 1980, p. 547 urm. Toate aceste teorii despre
presupusa migraţie stepică indoeuropeană au fost ilustrate caricatural de Rassamakin (2002, fig. 4/12).
107
Prima dată, această concepţie a fost consistent argumentată de filologul Otto Schrader (1890) şi
urmată, în linii mari, de Childe (1926); cf. şi literatura citată la Sergent 1995, p. 59 urm.

62
 Contribuţiile antropometrice ar putea aduce unele lămuriri la fenomenul
migratoriu şi, implicit, la mişcările presupuselor etnii IE. Rezultatele măsurătorilor pe
baza documentaţiei arheologice din prezent ne arată, mai degrabă, o situaţie
diferită. Astfel, caracteristicele biologice ale populaţiilor stepice nord-pontice
descresc progresiv de la est către vest şi nu sunt atestate în Europa Centrală108. Din
păcate, în lipsa unor suficiente elemente de antropologie fizică din aria culturală
Cucuteni-Tripolje, nu se pot face comparaţii cu structura biologică a indivizilor depuşi
în tumulii din bronzul timpuriu, aceştia din urmă prezentând caracteristici aparte109.
În ceea ce mă priveşte, nu cred că mă pot alătura uneia sau alteia dintre
diferitele concepţii cu privire la geneza limbilor IE. O soluţie satisfăcătoare nu cred că
poate fi găsită în stadiul de faţă. Întrebări la chestiuni fundamentale rămân fără răspuns.
Menţionez doar două: cum s-ar explica, din punct de vedere al relaţiei cu mediul
ambiant, migraţia unor populaţii pastorale din stepele ponto-caspice spre regiunile
împădurite şi mlăştinoase ale Europei Centrale, respectiv geneza limbilor celtice,
germanice etc.? Revin acum la problema migraţiilor, evocată mai sus: cum putem
demonstra în mod plauzibil, pe cale arheologică, răspândirea limbilor IE de la Atlantic
la Oceanul Indian? Dacă am avea în vedere doar teoriile despre geneza IE în zona
Balticii sau în general, în Europa Centrală – teorii foarte „la modă” în perioada
interbelică –, am putea explica formarea familiilor limbilor IE în Europa, dar nu
întrevăd difuzarea spre răsăritul îndepărtat. Dacă am putea lua în calcul existenţa a
două centre genetice, independente unul de altul, în care să apară limbi cu structură
gramaticală flexibilă, de tip IE, atunci am putea eventual să explicăm relaţiile comune
prin difuzarea elementelor de vocabular. Dar o astfel de teorie nu cred că poate fi luată
în consideraţie, mai ales din motive de ordin lingvistic şi nici nu mă consider
competent a o formula.
După cum cred că rezultă din succinta expunere de mai sus, problema
genezei limbilor IE şi a difuziunii lor este, în mare măsură, în impas. O soluţie care
să satisfacă pe cercetătorii din toate disciplinele implicate în rezolvarea acestei
probleme nu există. Mă opresc aici cu ceea ce am prezentat mai sus; amintesc doar
că mereu apar ipoteze care încearcă să aducă noi contribuţii la explicarea
fenomenului IE110. Un singur lucru însă mi se pare a fi evident: însuşi faptul unei
permanente căutări în găsirea unei explicaţii pentru geneza şi difuzarea limbilor IE
mărturiseşte de la sine imposibilitatea aflării unei soluţii. Fiecare concepţie are
partea ei seducătoare, dar nici una nu explică întregul fenomen. Aşa se justifică şi
atitudinea sceptică a unor cercetători în ultima vreme privitor la aportul arheologiei
în soluţionarea problemei IE111. Acestora mă alătur şi eu, deşi, cred cu convingere,
că frumuseţea studiului indo-europenisticii sub toate aspectele ei constă tocmai în
această continuă discuţie şi evaluare critică a ipotezelor propuse.

108
Schwidetzky 1980; Menk 1980.
109
Cf. în general Nekrasov 1980, p. 424 urm.
110
Zimmer 1990 (modelul „creol” aplicat în explicarea formării limbilor IE); Anthony 1991;
Raulwing 2000.
111
Vezi între alţii Brather 2000, p. 172 urm.

63
64
 EPOCA METALELOR

În tradiţia şcolii româneşti, urmată şi în lucrarea de faţă, s-a adoptat

împărţirea în trei perioade a epocii bronzului (timpurie, mijlocie şi târzie) şi, tot aşa, a
primei epoci a fierului (Hallstattul). Începând din Hallstattul târziu şi continuând
până la cucerirea romană, adăugarea de noi surse de informaţie – izvoarele literare
antice – ar putea permite, într-o anume măsură, şi o abordare nominală a faptelor
istorice, deci o reinterpretare şi prin această prismă a descoperirilor arheologice;
este ceea ce am putea denumi „protoistoria propriu-zisă”.
Prin poziţia pe care o ocupă, teritoriul României prezintă o serie de
particularităţi care îl disting în decursul timpului de alte zone din sud-estul Europei.
În preistorie această parte a continentului s-a aflat, cu anumite intermitenţe, sub
incidenţa influenţelor est-mediteraneene exercitate mai ales din spaţiul egeo-anatolian.
Relaţiile cu această din urmă zonă s-au manifestat în general, pe toate planurile,
sub schema core – buffer – periphery (centru – zonă intermediară – periferie)112, în
cadrul căreia spaţiul carpato-dunărean se situează la periferia civilizaţilor din Egeea
şi Asia Mică. Cea mai mare parte a evoluţiei epocii bronzului se află pe această poziţie.
Odată cu colapsul, în jur de 1200 a.Chr., atât a civilizaţiei palaţiale miceniene cât şi al
imperiului hitit, cultura carpato-dunăreană îşi dobândeşte o relativă autonomie, iar
anumite zone devin spaţii periferice ale altor centre culturale. Astfel, părţile vestice se
află acum sub incidenţa culturală central- şi vest-europeană, în timp ce în cea mai mare
parte a estului şi sudului ţării se exercită influenţe dinspre stepele nord-pontice cu
repercusiuni asupra modului de viaţă, respectiv a creşterii ponderii pastoralismului
în sistemul economic şi social al comunităţilor din aceste părţi. Restructurarea
centrelor politice în spaţiul egeo-anatolian, o anastrofă în sens cultural, se face din nou
simţită în aria carpato-dunăreană, mai cu seamă începând cu secolul al X-lea a.Chr. şi
va continua, cu unele intermitenţe zonale, până spre sfârşitul epocii fierului. Prin
urmare, similitudinea, în termeni de cronologie absolută, cu periodizarea bronzului
şi a epocii fierului egeic nu este doar aparentă, ci reflectă, cred eu, şi o anumită
ritmicitate cultural-istorică comună unei întinse arii a sud-estului Europei. Însă
dimensiunile şi intensitatea acestor impulsuri dinspre zonele egeo-anatoliene în
determinarea transformărilor substanţiale din evoluţia culturii materiale a spaţiului
carpato-dunărean rămân, deocamdată, în domeniul discuţiilor şi controverselor.
În stadiul de faţă al cercetării şi al metodologiilor utilizate pe plan
internaţional trebuie recunoscut caracterul pur ipotetic al interpretărilor istoricizante şi
se impune acordarea unei atenţii deosebite şi altor cauze care au putut determina
transformările profunde ale societăţii neolitice încă din perioada respectivă (vezi
capitolul anterior). Este, totodată, evident că orice încercare de delimitare a celor

112
Bintliff (ed.) 1984; Bintliff 1997; vezi şi Kristiansen 1984.

65
două epoci (neo-eneolitic şi epoca bronzului) rămâne pur convenţională. În cadrul
volumului de faţă voi folosi terminologia încetăţenită în tradiţia lucrărilor şcolii
româneşti.

VI. ÎNCEPUTURILE ŞI PERIODIZAREA EPOCII BRONZULUI ÎN

113
ROMÂNIA

Iniţial, noţiunea „epoca bronzului” a fost înţeleasă în sens fenomenologic:

epoca începe odată cu descoperirea şi folosirea aliajului Cu+Sn ca produs de vârf al
tehnologiei vremii respective. În perioada interbelică s-a adoptat, în literatura
preistorică românească114, sistemul cronologic cvadripartit, elaborat în primii ani ai
secolului XX de Paul Reinecke şi care se întemeia, în principal, pe asociaţia
tipurilor de bronzuri din necropole şi depozite din sudul Germaniei. Faza A, cea
timpurie (ulterior subîmpărţită în A1 şi A2), corespundea culturii Aunjetitz şi era
datată aproximativ între 1800 şi 1500 a.Chr. Era de la început previzibil că
extinderea spre sud-estul Europei a acestui sistem putea fi utilă doar în măsura în
care formele bronzurilor, pe baza cărora fusese construit, se regăseau în cuprinsul
culturilor locale. De aceea, încadrarea în sistemul Reinecke a diverselor grupuri
culturale carpato-dunărene, definite aproape exclusiv prin formele şi decorul
ceramicii, era de fapt extrem de vagă.
Se impunea deci o periodizare proprie caracteristicilor Bronzului românesc,
care, cum scria Ion Nestor, să reflecte în primul rând dezvoltarea internă şi locală
a răstimpului istoric analizat115 şi care, prin urmare, trebuia să aibă în vedere toate
elementele ce implică transformări profunde ale modului de viaţă, respectiv ale
habitatului, economiei şi tehnologiei, dinamicii populaţiei, practicilor funerare şi
formelor de expresie a vieţii spirituale (ordinea cauzală a importanţei acestor factori
poate fi înţeleasă şi în sens invers). Apariţia şi folosirea metalului aliat este astfel, într-o
concepţie cultural-istorică, doar una din trăsăturile acestei structuri complexe.
Cu prilejul redactării în 1960 a Istoriei României, începutul epocii bronzului
era văzut odată cu apariţia ceramicii („culturii”) de tip Glina. Acelaşi punct de vedere,
dar cu unele modificări în cronologia absolută, l-am urmat şi eu în capitolul
introductiv din lucrările anilor 1970116. Descoperirile, între timp din ce în ce mai
consistente, ale diverselor manifestări culturale care preced apariţia „culturii” Glina,
lăsau în continuare deschisă problema definirii mai precise din punct de vedere
cronologic a începuturilor epocii bronzului, ca fenomen al periodizării culturii
113
O primă formă a expunerii ideilor de mai jos la Vulpe 1996, Vulpe 1997a şi Vulpe 2001a.
Vezi de asemenea subcapitolele din IR1, I, p. 225–237 şi IR2, I, p. 220–232. Textul apare, în forme
asemănătoare, dar cu accente diferite asupra anumitor pasaje şi idei, în toate cele trei texte avute la
dispoziţie: Compendiu, Protoistoria şi Abriss [n. ed.].
114
Nestor 1933.
115
Nestor 1960, p. 96.
116
Vulpe 1970a; Vulpe 1975a.

66
materiale. Propunerea de definire a unei epoci a cuprului – termen cu înţeles
fenomenologic, încetăţenit în tradiţia arheologiei germane117 – care ar fi cuprins tot
intervalul de timp din eneolitic până în primele secole ale mileniului al II-lea, nu s-a
bucurat de succes decât la cei dependenţi de modul de gândire a şcolii arheologice
amintite118.
Prin caracteristicile sale generale, epoca bronzului carpato-dunărean se
deosebeşte, încă din faza timpurie, în multe privinţe de epoca neo-eneolitică. În
locul unei societăţi structurate pe o economie preponderent agrară, în multe regiuni
care cunoştea şi prelucrarea aramei şi a altor metale, cu aşezări relativ stabile, cu o
densitate de locuire remarcabilă, în unele zone cu practici funerare şi cu credinţe
specifice, noua epocă se caracterizează, la începutul ei, prin grupuri umane mai
restrânse, reprezentate prin aşezări mici, unele de scurtă durată, cu o economie în
care creşterea animalelor capătă o importanţă mărită. Odată cu acest proces era
firesc să se intensifice şi mobilitatea comunităţilor sub forma nomadismului, mai
ales a fenomenului transhumanţei. Astfel, noua societate ne apare ca fiind mai
pronunţat patriarhală, ierarhizată pe structuri de putere şi prestigiu, fapt oglindit
atât în tipurile de monument funerar (apariţia tumulului colectiv sau individual, cel
al căpeteniei), cât şi în descoperirile cu caracter sacral, inclusiv a pieselor de
reprezentare a statutului social. Ceramica noii epoci se deosebeşte, ca factură şi decor,
de cea neolitică. În locul unei ceramici bine arse, împodobită prin pictură sau prin
alte tehnici, se întâlneşte acum o olărie care, la începutul epocii, apare a fi „săracă”
în forme şi decor, lucrată într-o tehnică aparent primitivă, din pastă poroasă, puţin
consistentă şi rudimentar decorată. Deşi, în concepţia tradiţională, ceramica, alături
de tipul de locuinţă, reprezintă indiciul cel mai elocvent pentru a judeca gradul de
dezvoltare a unei civilizaţii în caracterizarea istorică a unei perioade, acestor
elemente, apreciate prin prisma unor factori de naturi diferite – fie legate de mediul
înconjurător, fie transformări de ordin economic sau ideologic – nu este obligatoriu
să li se acorde o semnificaţie hotărâtoare. De fapt, fenomenul schimbării facturii
ceramicii nu reprezintă o „decadenţă”, în sensul propriu al cuvântului, ci reflectă
mai degrabă funcţia pe care olăria o avea în cadrul unei structuri sociale şi
economice. Ea este strâns legată de produsele unei economii în care exploatarea
animalelor devenise multifuncţională, ca urmare a unei modificări substanţiale în
strategia de subzistenţă prin exploatarea preponderentă a produselor animale
secundare (lactate, lână, inclusiv folosirea animalelor la tracţiune) în raport cu cele
primare (carne, piei, oase), ce caracterizau un mod de exploatare mai simplist, mai
primitiv, care, în societatea neolitică fusese precumpănitor119. De fapt, ceramica
„fină”, în sensul pe care-l dădeam acestei categorii, n-a dispărut, ci a căpătat o altă
factură, deosebită faţă de cea neo-eneolitică, atât ca tehnică de realizare cât şi, cel
puţin în primele faze ale noii epoci, proporţional mai redusă cantitativ120.
Cât de bruscă sau de lentă a fost transformarea structurală, judecată în plan
cultural-istoric, este în funcţie de durata pe care cercetătorii o atribuie răstimpului

117
Lichardus (ed.) 1991.
118
Horedt 1968.
119
Sherratt 1983; cf. şi Greenfield 1989.
120
Acest mod de a vedea lucrurile l-am expus şi în IR2, I, 2010, p. 209 urm.

67
în care s-a produs. De aceea, problema datării sfârşitului culturilor neo-eneolitice
carpato-dunărene şi a grupurilor culturale ce le urmează este, în cazul de faţă,
importantă şi, se cuvine precizat că, în stadiul actual al cercetării, au existat şi
există încă, şi în şcoala românească, o diversitate de păreri, ale căror extreme diferă
de la un interval de circa două secole între cele două epoci, până la peste 1500 de ani,
după criteriile avute în vedere pentru fixarea cronologiei absolute.
În raport cu diferitele concepţii poate fi abordat şi aspectul istoric al acestor
transformări: rezultat al unui lung proces intern, favorizat şi de substanţiale modificări
climatice, sau o catastrofă, un impact, mai mult sau mai puţin violent, provocat de
migraţii succesive (de exemplu presupusa pătrundere a indo-europenilor – vezi mai
sus), căreia i-a urmat apoi anastrofa, respectiv evoluţia societăţii ce se va clădi pe
temelia unor noi structuri economice şi sociale121. Această din urmă concepţie
acordă o pondere mai mare cauzelor istorice care ar fi dus la descompunerea
culturilor eneoliticului şi are în vedere o perioadă de tranziţie, mai scurtă sau mai lungă
între cele două epoci, pe timpul căreia s-ar fi desfăşurat respectivele evenimente
care au determinat transformările structurale ce vor caracteriza epoca bronzului.
Personal am optat, bazându-mă pe date 14C, pentru o dată în jur de 3650 a.Chr. ca
demarcând convenţional cele două epoci, dată care ar corespunde constituirii
blocului (complexului) cultural Baden-Coţofeni122. Astfel, mă alătur celor care
preferă evoluţia unui proces de lungă durată pentru transformările culturale ce au
constituit începutul epocii bronzului.
Pentru o mai bună înţelegere a acestor probleme, un scurt istoric al cercetării mi
se pare a fi potrivit aici. Astfel, pentru datarea sfârşitului neoliticului carpato-danubian
un rol de „placă turnantă” l-a jucat, în perioada interbelică şi mult timp după aceea,
cronologia primelor niveluri de locuire ale aşezării de la Troia (mai ales nivelurile I şi II),
pe baza cărora se spera şi stabilirea unei relaţii cu sistemele cronologice ale
Mesopotamiei şi Egiptului. Luându-se ca argument compararea unor forme
ceramice şi de artă plastică, în special din cadrul culturii Gumelniţa, cu forme ce
păreau a fi asemănătoare, găsite în primele niveluri de la Troia, dar şi cu forme din
cercul mai larg egeo-anatolian, s-a acceptat un anume paralelism cronologic între
eneoliticul carpato-dunărean cu Troia I şi II, fapt ce presupunea o dată cel mai de
vreme în a doua jumătate a mileniului al III-lea pentru sfârşitul culturii Gumelniţa şi,
totodată, implica durata culturii Cucuteni (faza B) până în jur de 2000, chiar şi
1900 a.Chr.123. Potrivit acestei concepţii, contrastul cu fenomenele culturale ale
epocii bronzului, care începea astfel, după o scurtă perioadă de „tranziţie”, în jur de 1700,
părea extrem de puternic şi favoriza concepţii despre un sfârşit brusc şi violent – o
catastrofă – al civilizaţiilor neo-eneolitice.
Înmulţirea descoperirilor arheologice în întreg spaţiul egeo-anatolian şi
balcanic a scos în evidenţă şubrezenia paralelismelor cu Troia şi a permis o
reformulare a sincronismelor culturilor neo-eneolitice danubiene, din care a reieşit
că situl de la Troia s-a întemeiat ulterior ultimelor faze ale culturii Gumelniţa124.

121
În sensul pe care l-ar fi dat acestor termeni Colin Renfrew (1979).
122
Cf. şi Vulpe 2001a, p. 421.
123
Nestor 1960, p. 130; Dumitrescu 1963a; Dumitrescu 1963b.
124
Renfrew 1969.

68
Cum pentru începutul Troiei se presupunea o dată variind între 3300 şi 3000 (după unii
chiar 3500), rezulta că neo-eneoliticul carpato-danubian nu a supravieţuit mult
sfârşitului mileniului al IV-lea (durata complexului cultural Cucuteni-Tripolje n-ar
fi depăşit 3700). În favoarea acestei cronologii păreau a veni şi identificarea unor
noi grupuri culturale la Dunărea de Jos (culturile Cernavoda II, III şi altele) şi, prin
urmare, scurta perioadă de tranziţie spre epoca bronzului se lungea la aproape un
mileniu125. Noua cronologie părea mai solid constituită şi datorită coincidenţei cu
datele 14C necalibrate care se înmulţiseră în anii ’50 şi ’60.
Între timp s-au înmulţit şi criticile la adresa raportului dintre cronologia
troiană şi cea egeică cu cea a civilizaţiilor egipteană şi mesopotamiană. Întreaga
schemă a cronologiei bazată pe criterii comparativ-tipologice între spaţiul egeo-anatolian
şi Egiptul sau Mesopotamia a fost, în cele din urmă, complet demontată, arătându-se
fragilitatea argumentelor utilizate în perioada interbelică şi imediat postbelică126.
Fără a intra în detalii, amintim că există, în ambele cazuri, cronologii „lungi“ şi
„scurte“. În cazul Egiptului, diferenţele între diversele concepţii, bazate pe
interpretarea unor fenomene astronomice şi a duratei domniei unor faraoni, se
limitează la câteva decenii în cazul Regatului Nou, dar pot fi de secole în cazul
întemeierii Regatului Vechi. La fel în Mesopotamia: destul de precise până în
secolul al XV-lea a.Chr., datările etapelor mai vechi pot da diferenţe de mai bine de
200 de ani pentru începuturi, totul depinzând de evaluarea succesiunii diferiţilor
dinaşti din Sumer. Acestea sunt, pe scurt, deficienţele metodelor zise tradiţionale
de stabilire a unei cronologii absolute. Deocamdată nu se poate oferi o schemă care
să satisfacă exigenţele cercetării. Cronologia devine cu atât mai vagă în datele
exprimate cu cât se depărtează de aria civilizaţiilor Orientului Apropiat. De aceea,
tot mai mulţi cercetători din noua generaţie îşi pun speranţa în metodele de datare
tehnice (ale fizicii şi ştiinţelor naturii), care ar trebui, cel puţin teoretic, să prezinte
o informaţie obiectivă şi precisă din punct de vedere calendaristic.
Metoda calibrării 14C a fost în continuu perfecţionată127, dar datele absolute
au rămas mereu la o cotă foarte „înaltă”. În stadiul de faţă, sfârşitul culturii
Gumelniţa (faza B) se situează în jur de 4000, cel al culturii Cucuteni între
3800/3700, iar pentru începutul culturii Baden s-a propus o dată în jur de 3500
(cele mai vechi date, ce-i drept mult prea puţine, privind descoperirile de tip
Coţofeni se situează pe la 3200/3100). În Grecia, sfârşitul neoliticului a fost
apreciat în jur de 4000, iar începutul aşezării de la Troia a fost „coborât” la 3000,
chiar 2900. Astfel, începutul Helladicului şi implicit al epocii bronzului în spaţiul
egeic poate fi considerat ca situându-se cândva în mileniul al IV-lea – probabil în
jur de 3500 –, dar lipsa unor date mai valide din cursul acestui mileniu în Egeea fac,
deocamdată, nesigură o cronologie mai precisă128.
Periodizarea epocii bronzului. Epoca bronzului a fost împărţită în trei
perioade: timpurie, de formare a unor noi structuri cultural-istorice; mijlocie, a
constituirii unor culturi cu dezvoltare relativ stabilă, în arii clar delimitate; târzie,

125
Morintz, Roman 1968; Morintz, Roman 1969a.
126
Eggert, Lüth 1987; Eggert, Wrotzka 1987.
127
Pearson, Stuiver 1986.
128
Maning 1995.

69
caracterizată prin formarea unor complexe culturale pe arii largi. Delimitarea în
timp a celor trei perioade se face în funcţie de modelul de cronologie absolută
adoptat; existenţa mai multor criterii de datare absolută face deocamdată imposibilă
fixarea unor limite care să întrunească consensul specialiştilor. Oricum, aspectul
convenţional şi variabil al diferitelor concepţii de periodizare constituie principala
cauză a acestor divergenţe de opinie.
Înmulţindu-se între timp şi datele radiocarbon, foarte puţine provenind din
ţara noastră, dar destul de numeroase în zonele învecinate şi în Europa Centrală, s-a
propus, ca dată de compromis, 3500 a.Chr. pentru începutul noii epoci, cea a
bronzului carpato-dunărean. În România, data respectivă poate sugera timpul în
care s-a constituit blocul cultural caracterizat prin răspândirea ceramicii de tip
Baden-Coţofeni, luându-se drept criteriu modificările structurale descrise mai sus şi
faptul că principalele caracteristici ale epocii propriu-zise a bronzului se aflau deja
in nuce spre mijlocul mileniului al IV-lea129. Această dată ar delimita, în mod
convenţional, şi o perioadă scurtă „de tranziţie”, precursoare, cuprinzând o serie de
grupuri culturale, pentru care este deocamdată greu de decis în ce măsură sunt
diferite de structurile neo-eneolitice (vezi în special culturile Folteşti-Cernavoda II şi
Cernavoda III-Boleráz).
Limita inferioară a primei etape a bronzului românesc, totodată un criteriu de
delimitare a etapei următoare, este caracterizată prin constituirea unor culturi mai
bine definite. În stadiul actual, însă, nu se poate preciza dacă geneza principalelor
culturi ale bronzului mijlociu se produce aproximativ în acelaşi timp sau dacă
există decalaje importante între diversele arii culturale. Prin culturi mai bine
cunoscute înţeleg, în primul rând, cultura Monteoru, apoi culturile Periam-Pecica,
Wietenberg, Otomani/Füzesabony şi Tei; evoluţia celorlalte culturi - Verbicioara,
Vatina, Suciu şi Costişa – nu este încă bine documentată. Este probabil ca începutul
unora dintre culturile menţionate să corespundă, în linii mari, cu cel al bronzului
timpuriu central-european (faza A, după Reinecke). În termenii unei cronologii
înalte este deci posibil ca cea de-a doua etapă a epocii bronzului să se contureze
deja pe la 2300 şi 2000 a.Chr.
Cea de-a treia etapă se caracterizează prin tendinţe de sincretism cultural în
trei arii: cea carpato-niproviană (complexul cultural Noua-Sabatinovka), cea
carpato-balcanică (complexele culturale Govora-Fundeni şi Zimnicea-Plovdiv) şi
cea a bazinului Tisei, în cuprinsul căreia diverse grupuri culturale capătă mai târziu
o imagine aparent unificată prin adoptarea unei ceramici decorate cu caneluri. Din
punct de vedere al cronologiei absolute, există în prezent o serie de date 14C – unele
demne de încredere – care să sugereze o dată în jur de 1500 a.Chr. pentru apariţia
fenomenelor ce caracterizează Bronzul târziu. Data sfârşitului epocii bronzului
depinde şi de concepţia cultural-istorică prin care se defineşte perioada cuprinsă
între 1200 şi cca 850 a.Chr. În tradiţia şcolii româneşti de preistorie, această
perioadă a fost denumită „a Hallstattului timpuriu”.

129
O părere diferită, înrădăcinată mai ales printre colegii din Transilvania, a fost sintetizată recent de
Florin Gogâltan (2015; vezi de asemenea Popa 2015 cu un bogat istoric al cercetării) [n. ed.].

70
 130
VII. PERIOADA TIMPURIE A EPOCII BRONZULUI

Ceea ce se înţelege prin blocul cultural Baden-Coţofeni reprezintă constituirea pe

o arie foarte întinsă, sub denumirea „Coţofeni” în întreaga Transilvanie, în Banat,
în Oltenia, în jumătatea vestică a Munteniei, inclusiv în nord-vestul Bulgariei şi, sub
denumirea de cultură „Baden”, în mai toate ţinuturile din bazinul mijlociu al Dunării, a
unei serii de manifestări culturale cu trăsături comune, mai ales în aspectul
ceramicii, dar destul de diversificate zonal131. Numărul foarte mare de staţiuni
identificate până în prezent – în aria Coţofeni se cunosc peste 1500 de situri,
majoritatea aşezări – dovedeşte o locuire îndelungată. Multe prezintă un singur
nivel de locuire, dar există şi staţiuni cu mai multe niveluri (Şincai, jud. Mureş; Bretea
Mureşeană, jud. Hunedoara; Braneţ, jud. Olt; Ostrovul Corbului, jud. Mehedinţi),
după cum au fost identificate şi aşezări cu terase amenajate artificial132, precum şi
aşezări fortificate (Boarta şi Orlat, jud. Sibiu; Şiacu, jud. Gorj).
Locuinţele sunt atât de suprafaţă, cât şi bordeie. În staţiunile mai extins
cercetate s-au identificat astfel de construcţii. De exemplu la Câlnic (jud. Sibiu) au
fost săpate 15 construcţii de formă rectangulară, cu câte două încăperi, fiecare cu
una sau mai multe vetre; casele erau dispuse una lângă alta, pe întreaga suprafaţă a
terasei special amenajată. La Şincai, casele aveau, de asemenea, formă
dreptunghiulară şi alternau cu bordeie puţin adâncite (cca 40–50 de cm). Materialul
de construcţie era, în special, lutul, pomostit pe un schelet de nuiele (este de
presupus că în zona montană lemnul reprezenta principalul material de
construcţie). Deşi periodizarea culturii Coţofeni s-a făcut pe baza ceramicii, variată
ca forme şi decor, în ciuda unui material ceramic considerabil, provenit fie din
săpături, fie mai ales din cercetări de suprafaţă, ordonarea pe complexe sigur
stratigrafiate sau complexe închise lasă încă mult de dorit. Deocamdată,
periodizarea în trei faze, propusă de Petre Roman în anii ’70, este singura utilizată.
Contactele culturii Coţofeni cu culturi din zonele învecinate – Baden, Kostolac,
Vučedol – sugerează, de asemenea, o durată lungă de dezvoltare.
Activitatea metalurgică este atestată de o serie de descoperiri de unelte (sule,
dăltiţe, topoare plate, poate şi cu marginile ridicate) şi podoabe (brăţări, pandantive)
şi, poate, de un cuptor de redus minereu de pe Ostrovul Corbului (jud. Mehedinţi).
Evidentă este însă scăderea bruscă a cantităţii de metal descoperit, atât în aşezările
Coţofeni, cât şi în cele ale culturii Baden, în contrast absolut cu cantitatea de metal
din contexte eneolitice (vezi discuţia mai jos).
Spre deosebire de aria culturii Baden, în care s-au identificat mai multe
necropole (predominant de inhumaţie), din aria culturii Coţofeni nu se cunoaşte
nici o necropolă propriu-zisă. S-au identificat morminte preponderent de inhumaţie
şi mai rar de incineraţie (Medieşu Aurit, jud. Satu Mare şi Cârna, jud. Dolj). Dacă

130
Vezi supra nota 113 [n. ed.].
131
Roman 1976a; Ciugudean 2000. Puncte de vedere mai noi privind ceramica de tip Baden
sunt exprimate la Furholt, Szmyt, Zastawny (eds.) 2008; cf. şi Furholt 2008.
132
Lazăr 1976.

71
se exceptează înmormântările izolate, unele în peşteră, altele în aşezări sau în locuri
deschise (se cunosc în prezent cca 20 de astfel de înmormântări, majoritatea nesigure),
atunci se poate avansa ipoteza potrivit căreia ritul specific perioadei Coţofeni este
reprezentat de înmormântări în tumuli. Deocamdată se conturează în aria
Coţofeni câteva grupuri de astfel de înmormântări, în sudul Olteniei şi nord-vestul
Bulgariei (Basarabi, poate şi Pleniţa, în jud. Dolj, şi Tărnava, în nord-vestul
Bulgariei), în bazinul mijlociu al Mureşului, tumuli cu manta de piatră (unele dintre
movilele de la Cheile Aiudului şi Livezile, jud. Alba), tumulii din Subcarpaţii
Meridionali (Milostea, jud. Vâlcea). Având în vedere numărul considerabil al
tumulilor încă necercetaţi, atât în Câmpia Română, cât şi în Transilvania, pe de altă
parte numărul important de morminte în tumuli, dar fără inventar specific, se pune
problema dacă nu cumva o parte din miile de movile au fost ridicate, de fapt, în
timpul culturii Coţofeni.
Este puţin probabil ca în spatele acestui ansamblu de forme şi decor al
ceramicii să se ascundă un grup omogen de populaţii. Mai verosimilă este o
imagine heteroclită din punct de vedere etnic, a modului de viaţă şi a tuturor
consecinţelor ce decurg din acestea, dar care, ca element comun, au toate un limbaj
analog, reflectat mai ales în motivele decorative ale ceramicii, al căror sens este
probabil de ordin simbolic/ideologic, putând fi de înţeles ca atare de comunităţi
diferite, deci o formă de reprezentare a unei identităţi culturale supra-regionale.
Varietatea aspectelor pe care le îmbracă economia purtătorilor culturii Coţofeni se
explică prin aria largă ce cuprinde forme de relief diferite; de la lunca Dunării, până în
zonele colinare şi chiar montane (până la 1400 m altitudine în Munţii Apuseni)133. Date
sigure sunt puţine. Analiza materialului faunistic din câteva situri din Transilvania şi
Banat au evidenţiat preponderenţa ovi-caprinelor, urmată de cea a bovinelor,
constatare ce vine în sprijinul unei economii cu precădere pastoral-transhumantă, cel
puţin în zonele respective.
Sfârşitul fenomenului cultural Coţofeni nu este încă lămurit. Relaţia cu
culturile Bronzului mijlociu este dependentă de importanţa şi durata unor
descoperiri, cărora li s-a dat denumirea de „grupuri” sau de „aspecte culturale”,
noţiuni ambigue, ce nu pot fi cuprinse într-o organizare social-culturală mai clar
definită134 (vezi grupele Şoimuş, Roşia, Copăceni şi Livezile).
Primul din grupurile culturale mai sus înşirate este cunoscut printr-o serie de
aşezări, mai ales de înălţime, răspândite în special în depresiunea Zarandului şi pe
culoarul Mureşului (zona Deva). În mai multe aşezări s-au observat două niveluri de
locuire, cel inferior aparţinând culturii Coţofeni. Legătura cu cultura Coţofeni este
întărită şi prin preluarea, în grupul Şoimuş, a unor forme ceramice din fondul
cultural anterior135.
Pe versanţii vestici ai Munţilor Apuseni se concentrează o serie de
descoperiri provenind, în majoritate, din peşterile situate în bazinele Crişului
Repede şi Negru, cuprinse sub numele de grupul Roşia. Ceramica prezintă şi unele

133
Pe această temă vezi, mai recent, Popa 2016 [n. ed.].
134
Ciugudean 1991; Ciugudean 1996; Roman, Dodd-Opriţescu, János 1992; Băjenaru 2014.
135
Andriţoiu 1992, p. 19 urm; cf. şi Ciugudean 1996, p. 101 urm.

72
tradiţii de sorginte Coţofeni, dar vădeşte multe analogii cu grupurile culturale din
bazinele Tisei şi al Dunării Mijlocii. Ritul de înmormântare (inhumaţia)
contrastează cu cel din Câmpia Tisei (aproape exclusiv incineraţie), dovedind şi
prin aceasta caracterul specific local al comunităţilor din zona montană136. Merită
semnalate descoperirile funerare din peştera de la Izbucul Topliţei, aflate într-o zonă
greu accesibilă, unde s-a putut pătrunde doar o dată, actualmente intrarea fiind complet
blocată. Pe fotografiile făcute atunci se văd resturi de schelete umane, ceramică de
tip Roşia şi două topoare, probabil de aramă, de tip Baniabic sau Dumbrăvioara137.
În zona sud-estică a Munţilor Apuseni şi în vestul Podişului Transilvaniei s-a
identificat un grup de aşezări, situate pe locuri dominante, cu construcţii de plan
rectangular, din împletituri de nuiele, pomostite cu lut, cu mult stuf şi paie (în special la
Copăceni, jud. Alba). Ceramica acestui grup cultural (grupul Copăceni) prezintă
elemente specifice bronzului timpuriu, unele de tradiţie Coţofeni. Dat fiind
caracterul incipient al cercetărilor, relaţiile cronologice cu alte grupuri culturale
sunt încă ipotetice; sigur este doar că locuirile de tip Copăceni sunt ulterioare
culturii Coţofeni şi anterioare descoperirilor de tip Wietenberg138.
În zona estică şi sud-estică a Munţilor Apuseni, în special în Munţii
Metaliferi şi în ai Trascăului, se cunosc demult numeroase descoperiri tumulare,
unele cercetate sistematic în ultima vreme şi reunite sub numele de grupul Livezile.
Ritul de înmormântare este, în marea majoritate, inhumaţia în poziţie chircită sub o
movilă formată din blocuri de piatră (mai ales calcar), acoperite cu un strat de
pământ. Într-un tumul se aflau, de regulă, mai multe morminte (până la zece în
tumulul 4 de la Ampoiţa, jud. Alba). Inventarul mormintelor constă din puţină
ceramică (foarte variată ca forme) şi din unele piese de podoabă (ace, pandantive
bispiralice etc.). Motivul decorativ al pandantivelor bispiralice se regăseşte şi pe
ceramica Coţofeni139.
Tipologia ceramicii stă la baza propunerilor de divizare în două faze a acestor
descoperiri: cea veche s-ar caracteriza prin persistenţa unor forme amintind de
cultura Coţofeni, dar, în cazul unor vase cu profil în formă de clopot ornamentate
cu benzi orizontale închise, aminteşte şi de stilul ceramicii „vaselor campaniforme“
(Glockenbecher), cunoscute în Europa Centrală şi Apuseană. Într-o fază mai nouă
s-ar situa descoperirile cu ceramică de tip Copăceni, iar în ceea ce priveşte
înmormântările, alături de morminte de inhumaţie, apar şi unele morminte de
incineraţie. Se remarcă ca foarte importantă descoperirea, într-un tumul de la
Ampoiţa, jud. Alba, a doi cercei de aur, cu analogii apropiate în inventarul unui
mormânt de pe insula Levkas, databil în fazele II sau III ale Helladicului timpuriu,
ceea ce, în termeni de cronologie absolută, bazată şi pe probe radiocarbon, înseamnă
2800–2200 a.Chr.140; o variantă apropiată a acestor cercei s-a găsit în unele
morminte tumulare de lângă Kotor (Muntenegru), datate, tot pe astfel de criterii, în

136
Roman, Németi 1986.
137
Halasi, Emödi 1985.
138
Rotea 1993; Rotea 2003.
139
Ciugudean 1996, p. 139 urm.
140
Ciugudean 1996, p. 127 urm.

73
jur de 2700 a.Chr.141. Aceste situaţii fac posibilă conectarea descoperirilor din
România la cronologia Helladicului pe de o parte, şi pe de alta, la datele absolute din
Europa Centrală. Din acest din urmă punct de vedere, descoperirile post-Coţofeni
din bazinul mijlociu al Mureşului se situează, în linii mari, în jur de 2500 a.Chr.
În estul şi sud-estul Transilvaniei au fost cercetate staţiuni situate pe locuri
dominante, pe terenuri stâncoase, un mediu neprielnic observaţiilor stratigrafice, în
care s-a găsit o ceramică prezentă şi în zonele transcarpatice142, fapt ce dovedeşte, atât
relaţii culturale, cât şi acţiuni specifice unei economii mobile (transhumanţă).
Astfel, în depresiunile intramontane din răsăritul Transilvaniei s-a identificat un grup
cultural bine conturat prin forme ceramice, decorate în principal cu „sfoara” – grupul
Jigodin. Cea mai bine cercetată aşezare se află pe o înălţime stâncoasă, „Muntele de
piatră” de la Leliceni, jud. Harghita, în depresiunea Ciucului. Datorită condiţiilor
topografice, formele de locuire sunt greu de reconstituit; s-au identificat resturile a
trei construcţii de suprafaţă, posibil cu contur rectangular. În afară de unelte de
piatră – aşa-numitele cuţite curbe (având probabil funcţia de seceră), topoare,
unelte din silex şi cuarţit –, s-au descoperit o serie de forme de turnat pentru
topoare de cupru cu gaură de înmănuşare transversală şi pumnale (toporul rezultat
ar fi fost de tip Dumbrăvioara). Toate aceste forme erau confecţionate din lut bine
ars, amestecat cu nisip. Apartenenţa la locuirea de tip Jigodin a acestor piese este
foarte probabilă143. În aşezarea de la Leliceni, stratul cu material de tip Jigodin
suprapune o locuire de tip Coţofeni şi este, la rândul său, suprapus de resturile unei
aşezări cu ceramică de tip Wietenberg.
În Ţara Bârsei şi în zonele învecinate acesteia se dezvoltă un grup cultural
cunoscut îndeobşte sub denumirea de „cultura” Schneckenberg, după numele
german al „Dealului Melcilor” din Braşov. Materialele atribuite acestei „culturi” au
fost selectate pe criterii tipologice, provenind din aşezări situate pe înălţimi stâncoase,
în care foarte greu se pot identifica complexe de locuire. Împărţirea iniţială în trei
faze144 s-a dovedit doar în parte viabilă145. Descoperirile, mai ales cu caracter
funerar, de la Năeni (jud. Buzău) au permis să se definească mai clar, ca un grup
cultural separat, ceramica atribuită anterior fazei Schneckenberg B. Totodată,
aceste descoperiri au arătat că materialele de tip Năeni-Schneckenberg sunt
prezente şi pe versanţii sudici ai munţilor şi dealurilor subcarpatice ale Buzăului146.
Ceramica de tip Năeni-Schneckenberg a fost semnalată şi în cuprinsul celui de al doilea
nivel al aşezării de la Sărata-Monteoru – depunerea Ic4-2147 –, dovedindu-se astfel
poziţia cronologică a acestui grup cultural ca premergând, în mod nemijlocit, cea
mai veche fază a ceramicii de tip Monteoru, la a cărei geneză a contribuit148.
Evoluţia bronzului timpuriu din sud-estul Transilvaniei în etapa post-Coţofeni este

141
Primas 1996.
142
Roman, Dodd-Opriţescu, János 1992; Roman 1986; Vulpe 1983; Vulpe 1991.
143
Roman, Dodd-Opriţescu, János 1992.
144
Prox 1941.
145
Bichir 1962.
146
Vulpe, Drâmbocianu 1981; Vulpe 1991.
147
Zaharia 1987.
148
Vulpe 1983.

74
încă puţin cunoscută. O serie de materiale atribuite fie aşa-zisei faze Schneckenberg A,
fie descoperirii de la Zăbala (jud. Covasna), exagerat denumită „grup cultural Zăbala”,
nu sunt în măsură să ne ofere o imagine coerentă a formelor de locuire din această
etapă149.
Apariţia unor situri cu ceramică de tip Glina în bazinul Argeşului marchează
debutul unei evoluţii culturale ce va caracteriza nu numai zona respectivă, ci
întreaga Câmpie Română în general, inclusiv pe durata perioadei mijlocii a
bronzului150. Raportul cronologic al acestui fenomen al culturii materiale cu
celelalte mai mult sau mai puţin învecinate, se bazează mai ales pe relaţii tipologic-
comparative şi mai puţin pe observaţii stratigrafice. Acestea din urmă ne arată că
ceramica de tip Glina apare în Oltenia în cursul unei faze dezvoltate a „culturii”
Coţofeni, fapt ce a generat presupunerea unei deplasări spre vest a purtătorilor
acestei „culturi”151. În aşezarea de la Odaia Turcului, jud. Dâmboviţa, stratul cu mai
multe depuneri cu ceramică Glina este suprapus pe un sit în care predomină o ceramică
asemănătoare celei din nivelurile inferioare ale aşezărilor de la Sărata-Monteoru şi
Năeni-Zănoaga152, datată, tot pe criterii comparative, în răstimpul 2400–2200 a.Chr.153.
Tot la Năeni, în punctul „Colarea”, s-au identificat şi morminte (poate şi o
aşezare) cu ceramică de tip Schneckenberg. Faptul că cele două situri de la Năeni
se află la doar 2,5 km distanţă unul de celălalt face cu totul improbabilă situarea lor în
acelaşi interval de timp. Sunt indicii potrivit cărora grupul de tip Schneckenberg să
fie ulterior celui de tip Odaia Turcului. Ambele grupuri ceramice, prezente şi la
baza aşezării din epoca bronzului de la Sărata-Monteoru, fac plauzibilă contribuţia lor
la formarea culturii Monteoru, specifică perioadei mijlocii a Bronzului românesc154.
O importanţă deosebită prezintă necropola cu 54 morminte plane de
inhumaţie de la Zimnicea, în al căror inventar sunt caracteristice cănile cu planul
gurii oblic (aşa-numitele căni ascoidale) şi o serie de inele de buclă din argint.
Cimitirul de la Zimnicea, împreună cu situri situate de-a lungul Dunării de Jos şi în
nord-estul Bulgariei, constituie un grup de descoperiri, mai ales funerare, specifice
Bronzului timpuriu din sudul spaţiului carpato-dunărean, ce prezintă analogii cu
ceramica aflată pe insula Lesbos, la Thermi, datată aproximativ către mijlocul
mileniului al III-lea a.Chr., datare ce pare a corespunde şi descoperirii de la
Zimnicea155.
Mai neclară este situaţia din Moldova şi Dobrogea, zone în care descoperiri
izolate nu sunt încă în măsură să ne ofere o imagine clară a evoluţiei culturale
(cultura Costişa conţine elemente ale Bronzului timpuriu, dar evoluează în principal
paralel cu primele faze ale culturii Monteoru; vezi mai jos). Ceramica cunoscută sub

149
Székely 1997, p. 25 urm.
150
În general Băjenaru 2014.
151
Cf. observaţiile făcute în aşezarea de la Braneţ, jud. Olt (vezi Ulanici 1975; Ulanici 1976; Ulanici
1979; Ulanici 1981; Ulanici 1983); despre ceramica Glina: Roman 1976b; Schuster 1997.
152
Motzoi-Chicideanu, Şandor-Chicideanu 1999.
153
Băjenaru 2003; pentru cercetările mai vechi vezi Tudor 1982.
154
Băjenaru 2002.
155
Alexandrescu 1974. Pentru Thermi: Lamb 1936, p. 119, 127. Pentru descoperirile de tip
Zimnicea: Motzoi-Chicideanu, Olteanu 2000.

75
denumirea de grupul Edineţ, din bazinul mijlociu al Prutului, din Podişul Moldovei de
Sus, prezintă analogii cu cea de la Odaia Turcului şi cu cea din depunerea
inferioară a aşezării de epoca bronzului de la Sărata-Monteoru. Tot acestei etape
timpurii îi sunt atribuite multe din mormintele în groapă simplă (plane sau tumulare),
denumite de tip Jamnaja, cum sunt unele morminte de la Corlăteni-„Dealul Stadole”
(jud. Botoşani) sau Holboca (jud. Iaşi) etc., cu analogii strânse în Basarabia şi
Ucraina156.
Privit în general, procesul evoluţiei perioadei timpurii a bronzului carpato-dunărean
ne apare sub forma unei încrucişări de influenţe exercitate, la început din bazinul
carpatic al Dunării Mijlocii spre sudul egeic (de exemplu tipul ceramic
Bratislava)157, dar şi invers (mai ales în planul tehnologiei prelucrării aramei,
argintului şi aurului). Ulterior, aceste impulsuri continuă să afecteze mai ales
spaţiul Dunării de Jos, în timp ce dinspre apus se exercită influenţe în domeniul
ceramicii, dar mai ales în practicile funerare (răspândirea ritului incineraţiei în
cadrul căruia s-ar putea întrevedea un curent dinspre zona Dunării Mijlocii). Dacă
această imagine nu este cumva şi rezultatul publicării unor cercetări inegal
repartizate zonal, atunci putem să întrevedem, chiar din această vreme,
(re)instituirea unor relaţii, cum aminteam mai sus, de tip core - buffer - periphery
între lumea egeo-anatoliană şi cea nord-balcanică.

158
VIII. PERIOADA MIJLOCIE A EPOCII BRONZULUI

Perioada mijlocie a epocii bronzului românesc evoluează aproximativ în

paralel cu cercul cultural Aunjetitz din Europa centrală (Bronz A, după Reinecke)
şi corespunde, în linii mari, sfârşitului epocii timpurii a bronzului în Egeea şi, mai ales,
epocii mijlocii a civilizaţiei minoice. A propune deci ca limită pentru delimitarea
etapei mijlocii de cea târzie a Bronzului românesc data convenţională de cca 1500 este,
în stadiul de faţă, o soluţie verosimilă. Această dată corespunde, în mare măsură, şi cu
datările începutului perioadei mijlocii a Bronzului central-european (B, după Reinecke),
întărite recent prin dendrocronologie şi datări radiocarbon. În aria egeică începuse deja
înflorirea civilizaţiei miceniene (±1600 a.Chr.). Relaţiile ariei carpato-danubiene cu
aceasta din urmă se intensifică în a doua jumătate a mileniului al doilea, o dată cu
creşterea influenţei miceniene şi spre nordul ţinuturilor egeice, aşa cum au arătat-o
cercetările din aşezările de la Kastanas şi Assiros, de pe râul Axios (Vardar), în
Macedonia.
Dintre formele culturii materiale caracteristice acestei perioade, de departe
cea mai bine cunoscută este ceea ce a fost denumită cultura Monteoru, ale cărei
tipuri ceramice au fost atestate în zona dealurilor Subcarpaţilor de Curbură şi,

156
În general Burtănescu 2002.
157
Maran 1998; Bondár 2002.
158
Text preluat şi adaptat din Compendiu şi Abriss; o formă asemănătoare şi în IR2, I, p. 244–266.

76
parţial, în vestul Moldovei. Evoluţia şi transformarea acestor tipuri ceramice a fost
bine documentată în aşezarea eponimă, la Sărata-Monteoru, jud. Buzău, pe baza
observaţiilor stratigrafice rezultate din minuţioasele săpături efectuate, cu
intermitenţe, din 1926 până în 1954, sub conducerea lui Ion Nestor159. Această
succesiune stratigrafico-tipologică comparativă constituie, în pofida criticilor care
s-au adus160, încă şi în prezent scheletul pe care se bazează cronologia relativă a
întregului Bronz românesc161.
Aşezările se situează pe înălţimi, apărate natural sau întărite cu val şi şanţ,
posibil şi cu val de piatră, reprezentând „sediul central” în preajma căruia roiesc
mici grupuri de locuinţe. Stadiul prezent al cercetării nu permite deocamdată decât
formularea ipotetică a modelului Burg+situri periferice (de exemplu Sărata
Monteoru, Răcăciuni şi Răcătău, jud. Bacău, Costişa, jud. Neamţ etc.). Forme de
turnat pentru prelucrarea bronzului, descoperite în aşezări, sugerează o intensă
activitate în acest domeniu. Atât în zonele locuite, cât mai ales în inventarul
mormintelor, s-au găsit inele de buclă, o podoabă specifică unei largi zone a sud-estului
Europei, dar cu răspândire departe spre răsărit, până dincolo de Urali (Sintašta) 162.
Prezenţa chihlimbarului în morminte ar putea fi pusă în legătură şi cu exploatarea
acestei răşini fosile în Subcarpaţii Buzăului. De asemenea, topoare cu gaură de
înmănunşare transversală, unele de un tip specific acestei regiuni163, precum şi
pumnale de bronz sau măciuci şi topoare din piatră, sunt vestigii ale reprezentării
simbolice a statutului de putere în cadrul comunităţilor respective. Diversitatea
tipurilor de artefacte descoperite în aria Monteoru, dar şi în afara ariei propriu-zise,
presupune relaţii de schimb, desfăşurate la distanţă chiar şi în afara spaţiului
carpato-dunărean164.
În staţiunea eponimă s-au identificat 13 niveluri de locuire aparţinând epocii
bronzului, a căror denumire, considerată provizorie, se explică prin modul în care
au fost descoperite respectivele depuneri, care se succed pe mici terase săpate pe
panta de cca 30º a dealului. În afara aşezării eponime, au mai fost cercetate destul
de multe situri, în care s-au identificat, fie mai multe faze în succesiunea observată
la Sărata-Monteoru (ceea ce confirmă soliditatea acestei periodizări), fie câte o fază
în parte. Cea mai cuprinzătoare descoperire este cea de la Cândeşti, jud. Vrancea,
unde, alături de o mare aşezare, s-a explorat un cimitir cu peste 800 de morminte,
majoritatea de inhumaţie. Din păcate nici această foarte importantă descoperire n-a
fost încă publicată decât parţial165.
Printre formele caracteristice culturii Monteoru, care se constată pe parcursul
întregii ei evoluţii (Ic4–3 până la II b), sunt ceaşca cu toartă specifică (cu şa şi prag)
şi vasul etajat, numit de „ofrandă”. Decorul prezintă o evoluţie în care se pot distinge

159
Din păcate, rezultatele acestor cercetări n-au fost publicate corespunzător; vezi seria de
prezentări succinte: Zaharia 1987; Zaharia 1990; Zaharia 1991; Zaharia 1993; Zaharia, Bârzu 1999.
160
De exemplu Motzoi-Chicideanu 2011, p. 44.
161
Vulpe 1977a; IR2, I, p. 216, 244 urm (Vulpe).
162
Zaharia 1959; despre Sintašta: Gening, Zdanovič, Gening 1992, fig. 46/3; 82/2, 8; 153/4; 151/2.
163
Vulpe 1970 a, p. 42 urm, pl. 12.
164
Motzoi-Chicideanu 1995.
165
Florescu 1978.

77
trei etape principale: prima cuprinde nivelurile Ic4-3 şi Ic3 şi se caracterizează în
general prin motive geometrice incizate; a doua, fazele Ic2-Ib, prezintă la început
motive geometrice realizate prin linii în relief care, pe parcurs, sunt înlocuite cu incizii
late; în ultimele niveluri motivistica decorului se îmbogăţeşte cu noi tipuri de
ornamente, printre care se remarcă caneluri şi simboluri de tip solar.
Printr-o serie de fragmente ceramice cu decor specific culturilor Tei şi
Wietenberg, prezente atât în aşezări Monteoru, cât şi elemente monteorene în situri
ale culturilor respective, s-au putut stabili sincronisme care, extinse pe întreaga arie
carpato-danubiană, alcătuiesc scheletul sistemului cronologic relativ al Bronzului
românesc. Prin comparaţie cu regiunile învecinate, mai ales cele vestice, este
plauzibil să avansăm, pentru primele faze (Ic4–3 şi Ic3) o datare la sfârşitul
mileniului al III-lea, posibil chiar înainte de 2200. Sfârşitul culturii Monteoru
precede apariţia în Moldova şi Transilvania a culturii Noua din Bronzul târziu.
Cum şi în acest caz datele absolute sunt contradictorii, aprecierile cronologice se
bazează pe comparaţii cu ţinuturile învecinate. Este verosimil să credem că ceea ce
se înţelege prin cultura Monteoru propriu-zisă n-a continuat mult după mijlocul
mileniului al II-lea a.Chr.
În vecinătatea nordică a ariei de maximă răspândire a ceramicii Monteoru, pe
o arie relativ restrânsă în bazinul Bistriţei moldoveneşti, sunt atestate o serie de situri cu
o ceramică destul de redusă formal şi decorată mai ales cu triunghiuri haşurate („cultura”
Costişa). Reprezentative sunt staţiunile de la Costişa166 şi Siliştea167, jud. Neamţ,
ambele prevăzute şi cu un sistem de fortificaţie cu şanţ. Cele două situri, după
părerea mea, interdependente funcţional, aflate la o distanţă, în linie dreaptă, de
doar cinci-şase kilometri unul de altul, primul cu vedere dominantă asupra văii
Bistriţei, al doilea asupra bazinului mijlociu al Siretului, constituie centrul unei
comunităţi care controla regiunea respectivă (mici grupuri de locuinţe au fost
atestate şi într-o zonă mai largă, dar nu depărtată mult de aceste staţiuni centrale).
Această comunitate (şeferie?) a fost o vreme în strânsă legătură cu o comunitate ce
utiliza ceramică de tip Monteoru, situată mai la sud în valea Siretului (zona
Răcăciuni-Răcătău, jud. Bacău)168. La un moment dat siturile de la Costişa şi
Siliştea au fost „ocupate” de purtătorii acestei din urmă ceramici. După opinia mea,
exprimată mai de mult, acest fapt s-a realizat în urma unei confruntări, centrul de la
Costişa fiind distrus, resturile construcţiilor incendiate şi nivelate, apoi „acoperite”
cu un strat de bolovani pe care s-a constituit locuirea de tip Monteoru169. De o altă
opinie sunt cei ce au reluat recent săpăturile şi care consideră respectiva
166
Vulpe 1961; Vulpe, Zamoşteanu 1962; Popescu, Băjenaru 2008.
167
Pentru Siliştea vezi Bolohan, Munteanu 2001, p. 44 urm; Bolohan 2005; Bolohan,
Asăndulesei 2013 [n. ed.: Bolohan 2016b cu întreaga bibliografie].
168
De remarcat observaţia potrivit căreia recipientele de ceramică fină de tip Costişa au gura
relativ strâmtă în timp ce vasele Monteoru de la Costişa au gura largă: Popescu 2005, p. 71–73, 80.
Faptul poate desemna o anume funcţionalitate a respectivelor vase.
169
Pentru rezultatele săpăturilor mai vechi (1959–1962), vezi Vulpe 1961; Vulpe, Zamoşteanu
1962; Vulpe 1994; Vulpe 2001c.

78
suprapunere stratigrafică o acţiune de natură rituală, cum ar fi „înmormântarea”
unei aşezări170.
O comunitate ce folosea o ceramică în multe privinţe foarte asemănătoare celei
de tip Costişa a fost identificată la Păuleni-Ciomortan (Csíkcsomortán), jud. Harghita.
Este lesne de imaginat o relaţie pastoral-transhumantă între două comunităţi situate
de o parte şi de alta a Carpaţilor Răsăriteni, fapt care explică şi similitudinea
formelor şi decorului ceramicii. Totodată, prezenţa ceramicii Costişa, alături de
vestigii din alte grupuri ceramice, în jurul salinei de la Vânători, jud. Neamţ, este
sugestivă pentru judecarea importanţei funcţionale pentru toate comunităţile, din
regiuni chiar şi mai îndepărtate, a unor astfel de situri171.
Dintre diversele aspecte ale culturii materiale atribuite Bronzului mijlociu se
remarcă ceramica Wietenberg; numele sitului provine de la un deal aflat lângă
Sighişoara (Schäßburg). Majoritatea celor peste 600 de staţiuni cunoscute ocupă
întreg spaţiul intracarpatic172. Cu excepţia aşezării de la Derşida, jud. Sălaj, situată
la periferia nord-vestică a ariei de răspândire, care a înlesnit propunerea unei
periodizări pe bază stratigrafică în trei etape a acestei ceramici173 şi, recent, a sitului
de la Rotbav (Rotbach), jud. Braşov174, majoritatea celorlalte staţiuni – destul de puţine
cercetate sistematic – prezintă o depunere relativ subţire de locuire, sugerând astfel
un mod de viaţă probabil uşor mobil, cu o economie bazată mai mult pe creşterea
vitelor şi, de presupus, pe transhumanţă. Este o situaţie în multe privinţe
asemănătoare celei observate în Bronzul timpuriu (în aria culturii Coţofeni).
Ceramica de tip Wietenberg este caracterizată printr-un bogat decor realizat
din motive spiralo-meandrice, executate mai ales prin incizie şi incrustaţie albă pe

170
Cercetările au fost reluate în 2001 de Anca-Diana Popescu (Popescu, Băjenaru 2004;
Popescu, Băjenaru 2008) [n. ed.: fiind oarecum implicat direct în această discuţie, îmi permit, cu tot
respectul datorat celor doi profesori pe care îi voi aminti în continuare (şi care nu se mai află printre noi), să
fac unele precizări. La începutul lunii septembrie 2002, imediat după campania din acel an de la
Costişa, fiind la institut împreună cu Anca-Diana Popescu pentru depunerea documentelor de
delegaţie, ne-am întâlnit în holul central cu Alexandru Vulpe şi Ion Motzoi-Chicideanu, care ne-au
întrebat de rezultatele săpăturilor. Conform observaţiilor noastre din acel an, am explicat pe scurt că
la Costişa nu poate fi vorba de o locuire Monteoru în adevăratul sens al cuvântului, depunerea de
pietre de pe platoul A fiind rezultatul unui ritual practicat de o comunitate de tip Monteoru, probabil
în urma unui conflict cu comunitatea de tip Costişa de pe Cetăţuia, aşezarea respectivă fiind astfel
distrusă şi acoperită cu o cantitate foarte mare de pietre de râu; iar această depunere de pietre
amestecate cu cioburi, chirpici etc. semăna izbitor, ca structură, cu depunerea de pietre întâlnită în
mod frecvent în umplutura gropilor mormintelor de tip Monteoru. De aici şi ideea de „înmormântare”
a unei aşezări, idee expusă mai târziu în articolul nostru din 2008 (Popescu, Băjenaru 2008) şi care nu
neagă confruntarea de care vorbeşte Vulpe, dimpotrivă. În faţa argumentelor noastre, cei doi profesori
au zâmbit cu condescendenţă, punând ideea pe seama entuziasmului tinereţii noastre; ţin bine minte că
Vulpe a spus că i se pare o „idee năstruşnică”. Totuşi, deşi aici (şi în IR2, I, p. 249) pare că nu a înţeles
pe deplin argumentaţia noastră, am constatat că de-a lungul anilor, Vulpe şi-a însuşit într-o bună
măsură aceste idei, iar Motzoi-Chicideanu a folosit o argumentaţie nu mult diferită în explicarea
complexului de la Poiana Scoruşului (Motzoi-Chicideanu 2003)].
171
Dumitroaia 2001; cf. şi Cavruc 2005.
172
Boroffka 1994a [n. ed.: o prezentare recentă a culturii Wietenberg, la Bălan, Quinn,
Hodgins 2016].
173
Chidioşan 1980.
174
Dietrich 2014.

79
fond închis. Studiul ceramicii ridică probleme referitoare la originea şi la
semnificaţia motivelor ornamentale175, unele regăsindu-se şi pe arme de bronz sau
piese de aur. Astfel, tezaurul de la Ţufalău (Cófalva), jud. Covasna, este, judecând
după decorul de pe unul din topoarele de aur, foarte probabil realizat în aria
culturală Wietenberg. Încă de multă vreme s-au făcut ipoteze în favoarea
influenţelor venite din lumea egeică, datorită asemănării izbitoare a multor motive
decorative. Unii au optat pentru o relaţie cu Micene176, alţii pentru impulsuri din
civilizaţia cicladicului timpuriu sau/şi a minoicului mijlociu177.
Obiceiurile funerare din aria Wietenberg sunt încă puţin documentate
arheologic. În cele cca 300 de morminte săpate până acum predomină ritul
incineraţiei. Se cunosc însă şi morminte de inhumaţie. Inventarul funerar este
exclusiv ceramic şi aparţine fazelor a II-a şi a III-a (o fază mai târzie pare a fi
reprezentată în necropola de la Dumbrăviţa, jud. Bistriţa-Năsăud178). De o
importanţă deosebită este locul de cult cercetat parţial la Oarţa de Sus, jud.
Maramureş (vezi mai jos). Aflat în Ţara Codrului, la periferia nord-vestică a
culturii, aparţine în principal fazei a II-a. Imensa cantitate de material arheologic
(între care sute de vase de forme şi dimensiuni felurite) constituie una din cele mai
importante surse pentru studiul ceramicii şi al obiectelor de metal (podoabe de bronz,
aur şi argint) asociate179.
Mai puţin clar este sfârşitul culturii Wietenberg. S-a vorbit în literatura de
specialitate despre o fază a IV-a a acestei culturi, care s-ar dezvolta şi în Bronzul târziu,
până la apariţia culturii Noua sau contemporană cu aceasta din urmă. Deocamdată,
nu toţi înţeleg acelaşi lucru în definirea acestui aspect cultural. Ipoteza convieţuirii
purtătorilor culturii Wietenberg cu cei ai culturii Noua (uneori considerată ca
intrusivă în Transilvania, dinspre răsărit) pleacă de la o concepţie istoricizantă,
potrivit căreia culturi diferite ar putea reprezenta etnii diferite, ceea ce este, practic,
aproape imposibil de demonstrat. În aşezarea de la Rotbav (Braşov) s-a observat o
depunere Wietenberg târzie ce era suprapusă de un strat cu ceramică de tip Noua.
Desigur, nu este obligatoriu ca acestă situaţie să fie generalizată şi pentru restul ariei,
aşa încât şi această problemă rămâne în continuare deschisă.
În nordul României, inclusiv în Maramureşul ucrainean (Ucraina
transcarpatică) şi în răsăritul Slovaciei se întâlneşte, pe o arie relativ largă, o
ceramică bogat ornamentată, denumită de tip Suciu (după necropola de la Suciu de Sus,
jud. Maramureş)180. Apariţia acestei manifestări culturale într-un ţinut, încă până de
175
Dietrich, Dietrich 2011; Palincaş 2014.
176
Horedt 1960a; Horedt 1960b, (în special p. 134). În acest sens se poate avea în vedere şi
aglomerarea în aria Wietenberg a descoperirilor de rapiere de tip micenian, toate fiind produse ce imită
tipurile originale: Alexandrescu 1966 (în special p. 119 urm.); Bader 1991, p. 17–36; David 2002.
177
Vulpe 2001b. Între altele, am atras atenţia asupra analogiei formale şi decorative a unor
vase cu funcţie cultică din Ciclade (aşa-numitele frying pans), datate în general pe la mijlocul şi în a
doua jumătate a mileniului al III-lea, cu străchini de o formă specială şi bogat decorate ce apar în
repertoriul ceramicii Wietenberg (Vulpe 2001b, p. 13). Deşi diferenţa de timp între cele două
categorii ceramice este apreciabilă (între 200 şi 500 de ani), fenomenul ar trebui judecat diacronic, dat
fiind caracterul simbolic-religios al respectivelor descoperiri.
178
Soroceanu, Retegan 1981.
179
Kacsó 1987.
180
Bader 1972; Bader 1978, p. 62–76; Kacsó 2003.

80
curând intens împădurit (Ţara Lăpuşului, Maramureşul istoric), despre care lipsesc
date referitoare la perioadele precedente, ridică probleme legate de momentul
genezei ei. Ceramica de tip Suciu se caracterizează printr-o mare varietate de
forme, iar decorul este compus din motive spiralo-meandrice, florale sau
geometrizante, realizate printr-o tehnică ce aminteşte preluarea unor ornamente
specifice lucrării lemnului. Din punct de vedere cronologic, apariţia ceramicii
Suciu succede fazei a II-a a ceramicii Wietenberg, deci evoluţia ei se extinde şi în
Bronzul târziu. Faptul că şi în decorul ceramicii Suciu există motive cu similitudini
în ceramica miceniană, pune problema existenţei unor relaţii de schimb, probabil
prin intermediari, între aria nord-transilvăneană şi cea egeică, întemeiate pe materii
prime (în special metale) contra bunuri din sud181. Ideea este seducătoare deşi greu
de demonstrat în stadiul de faţă (vezi mai jos, cazul Lăpuş)182. Mai intens cercetate
au fost aşezările de la Culciu Mare şi Culciu Mic, jud. Satu Mare, unde Tiberiu
Bader a observat şi succesiunea a cel puţin două faze183.
Cultura materială din siturile din Câmpia de Vest, respectiv în bazinele mijlociu
şi inferior ale Tisei (vestul României, nord-estul Ungariei şi estul Slovaciei), se
caracterizează prin tipuri de aşezări, fie de tip tell (mai ales pe teritoriul Ungariei184, dar
şi pe Mureşul inferior), fie de tip „atol”, în zona mlăştinoasă cu limanuri fluviatile din
bazinul Crişurilor. Ceramica din categoria „fină”, cuprinsă în noţiunea de „cultura”
Otomani (Ottomány, aşezare eponimă în jud. Bihor)185, prezintă un decor bogat realizat
atât prin incizii, cât şi prin modelarea plastică a suprafeţei vaselor sub forma unor
caneluri late. Studierea acestei manifestări culturale pe teritoriul actual a trei ţări
explică concepţiile oarecum diferite prin care fenomenul a fost definit şi modul cum a
fost denumit şi periodizat (în Ungaria se foloseşte denumirea Füzesabony, în Slovacia
şi în România de Otomani).
În România, Ivan Ordentlich a propus, pe baza observaţiilor statigrafice din
două staţiuni alăturate – „Cetăţuia” şi „Cetatea de pământ” – de la Otomani, o
împărţire în trei faze a acesteia186. Prima s-ar caracteriza prin ceramică
preponderent ornată cu striuri, în timp ce celelalte două ar prezenta formele şi
decorul tipic acestei culturi (în general incizii asociate cu modelarea plastică a
părţilor vasului, asemănătoare canelurilor). Alţii consideră aşa-zisa fază I ca fiind
ruptă de evoluţia culturii Otomani propriu-zise, reprezentând un aspect al
sfârşitului bronzului timpuriu (cultura Zók-Níyr)187. Săpăturile din aşezarea slovacă
de la Barca au confirmat doar succesiunea fazelor a II-a şi a III-a de la Otomani.
Existenţa unei a patra faze, finale, a acestei culturi, care s-ar perpetua până în
perioada târzie a bronzului, este pusă la îndoială de unii cercetători.
În evoluţia acestei culturi au fost fluctuaţii, inclusiv în ritul de înmormântare
(în general biritual, cu oscilaţii proporţionale între înhumaţi şi incineraţi). În acelaşi
timp, aşezările de tip „atol” au fost preferate la un anumit moment, locuitorii
181
Vezi în acest sens Stos-Gale 2014 [n. ed.].
182
Vulpe 1975b.
183
Bader 1978.
184
Vezi Kovács, Stanczik (eds.) 1988.
185
Ordentlich 1963; Ordentlich 1970; Bader 1978, p. 30–61 [n. ed.: mai recent Molnár 2014].
186
Ordentlich 1970.
187
Roman, Németi 1986.

81
retrăgându-se din zonele mai uscate, dar mai greu de apărat. Pe cursul inferior al
Someşului, ceramica de tip Otomani II cedează locul răspândirii celei de tip Suciu;
este cazul vaselor din tumulul de la Medieşu Aurit (jud. Satu Mare)188, care pot fi
atribuite atât fazei Otomani II, cât şi culturii Suciu. Elemente de tip Otomani apar,
probabil, la sfârşitul evoluţiei acestui grup cultural şi în estul Munţilor Apuseni, în
aria Wietenberg. Acest fapt, între altele, a dus la formularea ipotezei, potrivit
căreia, pe la mijlocul mileniului al II-lea, această cultură a suferit presiuni din
partea unor comunităţi migrate dinspre apus, aşa numita „cultură tumulară”,
migraţie preliminară „marii migraţii egeice”, concepţie adânc înrădăcinată în
gândirea unor cercetători189. Demonstrarea unor astfel de teorii este însă, după
opinia mea, mai mult decât îndoielnică. Deoarece, în cuprinsul ariei Otomani,
inclusiv în inventarele funerare, s-au descoperit destul de multe arme de bronz
(pumnale şi topoare frumos decorate), s-a emis părerea că acest fapt „subliniază
caracterul mai agresiv, mai războinic” al purtătorilor acestei „culturi”190, idee
devenită apoi un fel de consens general. Astfel de opinii sunt rezultatul interpretării
istoricizante a materialului arheologic şi le consider acum ca fiind obsolete, căci în
realitate prezenţa sau absenţa unor categorii de artefacte, în cazul de faţă arme, ţine
de o anume cutumă de reprezentare a statutului social şi, totodată, de atributul de gen al
celui defunct, situaţii ce diferă de la o comunitate la alta şi chiar în sânul aceleaşi
comunităţi. Activitatea „mai războinică” a comunităţilor epocii bronzului trebuie
însă apreciată ca atare în întreaga Europă, spaţiul carpato-dunărean nefăcând excepţie.
În partea cursului inferior al Mureşului, până la confluenţa cu Tisa, este
atestată cramica de tip Periam-Pecica, numită de unii „cultura Mureş”191. Gama
formelor acestei ceramici este mai săracă iar motivele decorative mai monotone. În
aceste ţinuturi mlăştinoase, oamenii s-au aşezat în situri stabile, de tip „tell”, cu
multe niveluri de locuire (nouă la Periam, 16 la Pecica, ambele în jud. Arad).
Activitatea metalurgică este bine atestată în situl de la Pecica, prin descoperirea
unui mare număr de forme de turnat pentru diverse piese de metal192. Ritul de
înmormântare este aproape generalizat, înhumaţia în poziţie chircită fiind
constatată în cele peste o mie de morminte descoperite mai ales pe teritoriul
Ungariei şi al Vojvodinei (Battonya, Deszk, Mokrin etc.)193. Date radiocarbon de la
Mokrin sugerează un interval de timp între 2200 şi 1700 a.Chr., iar cele 77 de probe de
la Pecica indică intervalul 1950–1550 a.Chr. pentru depunerea din epoca bronzului194.
Se consideră că la o dată, încă dificil de precizat, în partea de nord a ariei Periam-Pecica
se preiau forme ale ceramicii de tip Otomani, în timp ce în părţile sudice se
răspândeşte ceramica de tip Vatina. Marea necropolă de la Tápé, de lângă Szeged,
conţinând aproape 700 de morminte, este, după opinia mea, reprezentativă pentru
188
Bader 1978.
189
Idee formulată mai de mult de Amália Mozsolics (1957), şi reluată de atunci de arheologi
din România (cf., între alţii, Horedt 1967a, p. 146 şi Morintz 1978, p. 167 urm.) şi din Ungaria; această
concepţie a motivat şi împărţirea arbitrară în cadrul publicării doar a mormintelor considerate ca
aparţinând „culturii tumulare” din marea necropolă de la Tiszafüred (Kovács 1975).
190
Nestor 1960, p. 111.
191
Soroceanu 1991 (cu literatura mai veche).
192
Popescu 1944, p. 54–79; Gogâltan, Găvan 2014.
193
Şandor-Chicideanu, Chicideanu 1989, p. 5–38.
194
Nicodemus, O`Shea 2015.

82
sfârşitul culturii materiale de tip Periam-Pecica din această zonă195. Cercetările
întreprinse de Bernhard Hänsel în situl de la Feudvar, la confluenţa Tisei cu
Dunărea, au lămurit întrucâtva problemele evoluţiei cultural-istorice din regiunea
respectivă. Astfel, o serie de date 14C sugerează un interval cuprins între 1700 şi
1400 a.Chr. pentru ceramica de tip Vatina196.
Bronzul mijlociu este mai puţin cunoscut în regiunile sudice ale României.
Deşi nu lipsesc descoperiri, ordonarea lor pe fazele evolutive ale formelor şi
decorului ceramicii, precum şi aprecierea modului de trai, rămâne încă de studiat.
Amintim astfel, ceramica de tip Verbicioara, atestată mai ales în sudul şi sud-vestul
Olteniei, dar şi în Banat197, şi ceramica cunoscută sub denumirea de „cultura” Tei,
mai ales în bazinul Argeşului. Aceasta din urmă a fost ceva mai temeinic cercetată,
iar evoluţia ei a putut fi urmărită până spre sfârşitul epocii bronzului198, când au
putut fi observate şi relaţii mai strânse cu zonele sudice, inclusiv cu nordul Greciei
(situl de la Kastanas, pe Axios)199. Mediul ambiant al purtătorilor ceramicii Tei este
constituit de pădurile cu limanuri fluviatile ale Argeşului, dar şi cel din zona
Subcarpaţilor Meridionali, cu infiltrări în Transilvania, fenomen specific mai
degrabă transhumanţei, care fusese atestat şi în perioada anterioară, cea a Bronzului
timpuriu, a ceramicii de tip Glina. Sunt de părere că, de fapt, avem de a face cu
aceleaşi comunităţi care au adoptat de-a lungul evoluţiei lor forme şi tipuri
ceramice diferite, aşa încât mi se pare de prisos şi lipsit de importanţă căutarea unei
relaţii genetice între formele şi decorul ceramicii de la o fază la alta şi de a
interpreta lipsurile din acest domeniu prin alte ipoteze decât cele legate de
adaptarea la mediul ambiant specific zonei respective.
Obiceiurile de înmormântare nu se cunosc (doar câteva morminte de
inhumaţie pot fi atribuite acestui grup cultural). Ştim prea puţin despre activitatea
metalurgică a purtătorilor culturii Tei, dar prezenţa în regiune a spectaculosului
tezaur de la Perşinari (arme de aur şi de argint) sau a depozitului de la Tufa, com.
Mihăileşti, jud. Giurgiu (bronz şi aur), este sugestivă pentru a interpreta relaţia între
splendoarea decorului ceramic şi eventuala bogăţie a deţinătorilor, aşa cum lasă să se
înţeleagă, scriind despre tezaurul de la Perşinari, cercetătoarea Nancy Sandars200.

Aruncând o privire de ansamblu asupra evoluţiei perioadei mijlocii a epocii

bronzului carpato-danubian, se cer remarcate câteva aspecte cu caracter
supraregional. Multe culturi ale acestei perioade prezintă, la originea lor, un orizont
cultural în care se distinge ceramica ornată cu striuri (Besenstrich). Unii cercetători
au presupus o răspândire dinspre vest a acestui tip ceramic, respectiv din zona

195
Otto Trogmayer consideră cimitirul ca aparţinând purtătorilor „culturii tumulare”, presupuşi ca
veniţi, cum aminteam mai sus, dinspre apus (Trogmayer 1975). Cf. şi Soroceanu 1977.
196
Hänsel, Medović 1991; cf. şi Gogâltan 1999.
197
Crăciunescu 2004.
198
Leahu 1966; Leahu 2003; Vulpe 1964a; Morintz 1978, p. 47–55; Palincaş 1996.
199
Hochstetter 1982.
200
Sandars 1968.

83
Dunării Mijlocii, unde o serie de grupuri culturale prezintă, încă din bronzul
timpuriu, aceste caracteristici201. Dacă privim acest fenomen sub forma migraţiei
unei maniere de decorare a ceramicii, atunci putem accepta ideea mai sus expusă,
fără însă a vedea în spatele acestor influenţe şi eventuale mişcări de populaţie, aşa
cum ar sugera unele studii scrise în ultimii 30 de ani. Examinarea atentă a
fenomenului ceramicii striate arată că apariţia ei se constată încă din ultima fază a
culturii Coţofeni. Ea este masiv reprezentată la sfârşitul bronzului timpuriu
(grupurile Níyr, Gornea-Orleşti şi altele) şi, ca atare, îşi continuă prezenţa în
primele faze ale culturilor bronzului mijlociu. Excepţie pare a face doar cultura
Monteoru, unde acest tip ceramic este foarte rar. Ornamentul striat iese din modă în
cursul perioadei mijlocii, pentru a reapare în unele grupuri ale sfârşitului epocii
bronzului (de exemplu grupul Lăpuş sau Govora-Fundeni). Majoritatea
recipientelor ornate cu striuri sunt lucrate din pastă grosieră şi au fost în general
considerate vase de uz gospodăresc.
O altă problemă este cea a prezenţei în toată aria carpato-danubiană, mai
intens în bazinul Tisei, a unor piese de os decorate cu motive, multe de tip spiralo-
meandric, care amintesc de stilul decorativ din aria egeo-anatoliană. Este vorba de
„şaibe” (cu funcţia decorativă sau de pecete), cilindri sau piese de harnaşament
(mai ales psalii), toate lucrate din os. S-a remarcat asemănarea cu decorul unor
piese de metal („şaibe”, plăcuţe de centură), din inventarul mormintelor-puţ de la
Micene. Relaţia mult discutată a decorului de pe placa rombică a acului de argint
din tezaurul de la Borodino (sudul Basarabiei) şi o placă de centură din mormântul V, de
tip puţ, de la Micene, se înscrie în cadrul aceluiaşi context202.
Cercetările din ultimele decenii au contribuit mult la nuanţarea acestui punct
de vedere. Astfel de piese se cunosc în mare număr şi în Anatolia, unde apar
asociate şi cu ceramică datând din perioada regatului vechi hitit (prima jumătate a
mileniului al II-lea). Brigitte Kull a subliniat importanţa aşezării de la Kültepe, din
sud-estul Anatoliei, pentru cronologia acestei categorii de descoperiri. Aici s-a
putut preciza, prin prezenţa unor tăbliţe cu numele unor demnitari din Assur,
cronologia contextului în care astfel de piese din os şi a imprimeurilor lor pe
ceramică apar pretutindeni în Anatolia: intervalul ±1850–1650 (după cronologia
scurtă), ±1900–1700 (după cea lungă)203.
Prin urmare, prezenţa acestor piese de os în contextele culturale ale Bronzului
mijlociu românesc nu mai este condiţionată de civilizaţia miceniană, ci poate fi
explicată şi prin influenţe din ampla arie egeo-anatoliană pe parcursul primei
jumătăţi a mileniului al II-lea. Interesantă este descoperirea fortuită a unui buton de
os (poate un sigiliu), cules de pe suprafaţa unei aşezări cu ceramică de tip Noua, la
Târgu Secuiesc (jud. Covasna), pe care este redat un motiv decorativ ce se
regăseşte şi în Anatolia (Karahöyük). O astfel de descoperire demonstrează o
relaţie funcţională mai intimă decât reproducerea unor simple motive decorative,

201
De exemplu Roman 1986; Rotea 1993.
202
Hachman 1957; Hänsel 1982; Kaiser 1997.
203
Kull 1989 [n. ed.: intervalul cronologic este confirmat şi de contextul cilindrului de os de la
Costişa, jud. Neamţ, datat prin metoda radiocarbon aproximativ între 1800–1600 BC (Popescu,
Băjenaru 2015)].

84
dar, desigur, este prematur a trage concluzii pertinente pe baza unor descoperiri
izolate. O altă şaibă de os, pe faţa căreia este prezentat un decor în parte similar, a
fost descoperită recent la suprafaţa unei staţiuni cu ceramică de tip Noua, la
Dumeşti, jud. Vaslui.
Descoperirea, în aria şi în contextul cultural Monteoru, a mai multor psalii de
formă discoidală, lucrate tot din os, pune problema originii lor. Astfel de piese s-au
aflat în aria civilizaţiei miceniene (Micene, Kakovatos etc.), fie lucrate din os, fie
din metal204. Dar şi mai surprinzătoare este aflarea lor, în număr mare (toate din os), în
aşezările şi necropolele de dincolo de Ural, de la Sintašta205 şi Arkaim, precum şi,
izolat, în spaţiul intermediar de aproape 4000 km lungime. În aceste din urmă
menţionate situri au mai apărut şi alte elemente ce vădesc o relaţie cu Europa de
sud-est, cum ar fi tipul unor inele de buclă de aur, a unor brăţări sau inele cu
capetele spiralice sau a unor tipuri de topoare. Aceste analogii şi unele date
radiocarbon propun pentru aceste descoperiri îndepărtate un interval de timp
cuprins între prima jumătate şi mijlocul mileniului al II-lea a.Chr. Deşi n-au lipsit
formulări care să implice mişcări de populaţie (autorii săpăturii de la Sintašta
considerau această descoperire ca etapă în migrarea triburilor indo-europene, din
grupul irano-indian, spre răsărit), este mai plauzibil şi, totodată, mai verosimil să
concepem fenomenul Sintašta în cadrul permanentelor contacte marcate de
circulaţia bunurilor culturale în întreg spaţiul euroasiatic, constatate încă de la
sfârşitul neoliticului şi prezente, de atunci încoace, aproape încontinuu, cu
intensitate mai mare în unele perioade. Prin acest mod de a vedea lucrurile pare
mai verosimil să considerăm psaliile discoidale ca o invenţie a călăreţilor răsăriteni,
invenţie care s-a propagat până la Micene, decât procesul în direcţie inversă
(amintim că piesa discoidală de la Sărata-Monteoru se spune că a fost găsită în
nivelul Ic3).

IX. TRANSFORMĂRI CULTURALE

ÎN PERIOADA TÂRZIE A EPOCII BRONZULUI
206
ŞI LA ÎNCEPUTUL EPOCII FIERULUI

Epoca asupra căreia doresc să insist în lucrarea de faţă cuprinde mai ales
partea mai târzie a epocii bronzului şi întreaga epocă a fierului, aproximativ un
mileniu şi jumătate ante Christum. Este vremea în care şi-au consolidat structura
principalele familii ale populaţiilor Europei: celţii, germanii, illyrii şi, nu la urmă, tracii,
ultimii atestaţi şi pe teritoriul României actuale. Acest model istoric, care se doreşte
susţinut şi de descoperirile arheologice, deci de evoluţia culturii materiale, a fost

204
Oancea 1976.
205
Gening, Zdanovič, Gening 1992.
206
Text preluat şi adaptat din Abriss; vezi de asemenea Vulpe 2014 şi Vulpe 2015 [n. ed.].

85
prezentat în şcoala românească prima dată în mod sintetic de Vasile Pârvan în a sa
Getica. O protoistorie a Daciei, apărută la Bucureşti în 1926, şi a devenit modelul
urmat de generaţiile de istorici şi arheologi români până în zilele noastre.
A treia etapă a Bronzului, cea târzie, se conturează prin transformări
culturale, reflectate în principal în repertoriul ceramic, în practicile funerare, dar şi
în formele de habitat. Se disting astfel trei arii: carpato-niproviană (complexul
cultural Noua-Sabatinovka), carpato-balcanică (ariile culturilor Govora-Fundeni şi
Zimnicea-Plovdiv) şi cea a bazinului Tisei în cuprinsul căreia aparenta imagine
culturală omogenă se datorează adoptării unei ceramici decorate cu caneluri.
Circumstanţe, în principal din domeniul economiei de subzistenţă, poate şi de ordin
istoric, au determinat aceste schimbări ce constituie un fenomen supraregional,
atestat pe arii largi ce depăşesc mult frontierele României.
O delimitare mai tranşantă faţă de Bronzul mijlociu nu este posibilă; în multe
regiuni schimbările intervenite în evoluţia culturii materiale abia pot fi percepute.
Singurul loc unde aceste transformări ale culturii materiale apar mai clar conturate este
Transilvania, zonă în care fenomenul cultural Wietenberg este aparent înlocuit, în
unele părţi, de răspândirea ceramicii şi a obiceiurilor de înmormântare specifice
culturii Noua; la Rotbav, jud. Braşov, de exemplu, observaţiile stratigrafice au
dovedit suprapunerea cronologică Wietenberg/Noua207. Din punct de vedere al
cronologiei absolute, există în prezent o serie de date 14C, unele demne de
încredere, care sugerează o dată în jur de 1500 a.Chr. pentru apariţia fenomenelor
ce caracterizează Bronzul târziu în spaţiul carpato-dunărean, fenomene care vor
determina cursul perioadei următoare.
Data sfârşitului epocii bronzului depinde şi de concepţia cultural-istorică prin
care se defineşte perioada cuprinsă în răstimpul aproximativ 1200 şi 850 a.Chr. În
tradiţia şcolii româneşti, urmând periodizarea lui Paul Reinecke, această perioadă a
fost denumită a „Hallstattului timpuriu” (perioadele Ha A şi B). Mulţi o consideră
dependentă de epoca bronzului, mai ales datorită proliferării maxime a produselor
din bronz (de exemplu epoca „marilor depozite” de bronzuri). În terminologia
arheologică central-europeană însă, întreaga perioadă, cuprinsă între aproximativ
1500/1300 şi cca 700 a.Chr., este inclusă în denumirea „epoca câmpurilor de urne”
(Urnenfelderzeit: UFZ). În cea mai mare parte a Europei, este o perioadă de relativă
stabilitate culturală, de creştere demografică, spaţiul carpato-dunărean putând fi
considerat acum ca un fenomen periferic al acestui larg proces cultural-istoric. Se cuvin
însă remarcate şi particularităţile prin care acest spaţiu se detaşează de tabloul
cultural al Europei Centrale.
Într-o astfel de situaţie se află Transilvania: răspândirea în întreaga regiune a
culturii Noua (mai ales în secolele XIV–XIII a.Chr.) o apropie, spre sfârşitul epocii
bronzului, mai degrabă de Moldova şi de tipul cultural răsăritean în general,
caracterizat printr-o economie preponderent pastorală. Apoi, în etapele nemijlocit
următoare (post secolul al XII-lea a.Chr.), efectele fenomenului de periferie ale
civilizaţiei epocii UFZ încep să se constate atât în Transilvania, cât şi în zonele
207
Săpături în 1970–1973 efectuate de Alexandru Vulpe şi Mariana Marcu, reluate de Laura şi
Oliver Dietrich (Dietrich 2014).

86
răsăritene ale spaţiului carpato-dunărean. Poate cel mai sesizabil aspect ale acestor
schimbări este răspândirea ceramicii canelate, dinspre vest spre sud şi est, fenomen
ce cuprinde acum aproape întreg acest spaţiu (vezi mai jos).
Prin urmare, propunerea de a delimita în tradiţia şcolii româneşti, epoca
bronzului de cea a fierului, pe la mijlocul secolului al XII-lea a.Chr., este pur
convenţională şi dependentă de istoricul cercetării. Ea reflectă, pe de o parte,
generalizarea decorului canelat al ceramicii în cea mai mare parte a spaţiului de studiu,
aspect care, totodată, coincide şi cu apariţia primelor manifestări ale siderurgiei. Pe
de altă parte, s-a avut în vedere datarea sfârşitului civilizaţiei palaţiale miceniene,
fapt considerat a se fi produs nu mult după 1200 a.Chr.
Importanţa influenţelor mediului natural asupra acestor fenomene este în
general greu de apreciat, din cauza stadiului extrem de lacunar al datelor climatice,
care ar trebui să rezulte în primul rând din analize specifice (mai ales palinologice)
din tot cuprinsul ţării noastre. Atât cât se poate deduce din studii efectuate în
Europa Centrală sau în spaţiul nord-pontic, rezultă, începând cu a doua jumătate a
mileniului al II-lea a.Chr., instalarea treptată, dar oscilantă, a unei clime mai reci208.
Imaginea rezultată din cele evocate mai sus este de un ordin foarte general,
dar ceea ce mi se pare evident este procesul unor profunde transformări ce
afectează viaţa întregii societăţi în toate domeniile culturii materiale, inclusiv în
domeniul ideologic (al culturii spirituale). Datorită în primul rând caracterului
unilateral al informaţiei pe care o posedăm în prezent, o viziune de ansamblu
asupra acestor transformări culturale din aşa-numita perioadă UFZ în întreg spaţiul
carpato-dunărean, este dificil de realizat. În perioada aici în studiu, stadiul la care a
ajuns cercetarea arheologică nu oferă suficiente date care să ne permită o reconstrucţie
cât de cât verosimilă a întregului sistem cultural al societăţii respective209. De aceea,
toate încercările făcute până în prezent n-au reuşit decât să obţină rezultate parţiale
în studiul unor descoperiri, foarte deosebite prin natura lor, dar care, luate în parte,
sunt caracteristice unor zone geografice restrânse şi diferit repartizate în spaţiul
carpato-dunărean. Ceramica constituie încă şi aici, prin diversitatea formelor şi
decorului, elementul definitoriu al grupărilor culturale; judecată însă după funcţiile
ei, gospodărească, funerară sau de reprezentare a statutului social, limitează
cunoaşterea la doar un element specific din care este alcătuit sistemul complex al
comunităţii respective. De aceea consider oportun de a lua ca bază în reconstituirea
întregului sistem cultural în primul rând acel element care este deocamdată mai bine
cercetat. Spre pildă, aş cita aria Dunării Mijlocii şi a celei de Jos, zone în care
informaţia dobândită până acum se prezintă disproporţional de bogată doar în
favoarea unui element specific: cel al practicilor funerare. La fel şi în nordul
Transilvaniei (cazul Lăpuş) sau transformările mai complexe petrecute în jumătatea
răsăriteană a spaţiului de studiu (fenomenul Noua-Sabatinovka). Pe de altă parte
208
În general Tomescu 2000; cf. Primas 2014. Vezi de asemenea şi IR2, I, p. 298 (László);
Falkenstein 1997 (nu discut aici implicaţiile culturale pe care, potrivit autorului, o catastrofă vulcanică
le-ar fi produs după 1159 a. Chr.). De asemenea Feurdean et alii 2008, cu date despre nord-vestul
României, dar prea generale pentru a putea fi de folos în cazul de faţă.
209
De exemplu, prezentarea acestei epoci de către regretatul Mircea Petrescu-Dîmboviţa (IR2, I,
p. 266–282).

87
activitatea metalurgică – descoperirile de bronzuri (depozite sau Einzelfunde) – deşi
pretudindeni atestată, dar numeric nuanţată proporţional de la o zonă la alta, ridică
probleme asupra semnificaţiei fenomenului respectiv. În ceea ce priveşte formele
de habitat, structura socială, activitatea comercial-economică şi sursele de
subzistenţă, datele obţinute sunt în schimb foarte inegal reprezentate în teritoriu.
Din aceste motive am ales să insist mai mult în prezentarea şi analiza
transformărilor culturale din cadrul zonelor mai bine cercetate înainte de a încerca
o prezentare generală a acestei importante perioade din preistoria ţării noastre. Cred
că aceasta este cea mai bună soluţie pentru a dobândi, cât ne stă cu putinţă, o
imagine realistă a stadiului cercetării din prezent. Astfel, voi începe cu descoperirile
funerare din sud-vestul spaţiului carpato-dunărean.

1. DESCOPERIRILE FUNERARE
DIN SUD-VESTUL SPAŢIULUI CARPATO-DUNĂREAN210

Spre sfârşitul epocii bronzului, de-a lungul unui interval de timp pe care
convenţional – deci fără a-i acorda în cazul de faţă o importanţă deosebită din punct de
vedere cultural-istoric – îl situăm în a doua jumătate a mileniului al II-lea a.Chr., s-au
identificat, pe un spaţiu larg, ce cuprinde bazinul cursului Mijlociu şi de Jos al Dunării,
între confluenţa cu râul Sió şi cu cea al Oltului, numeroase descoperiri funerare, de
regulă constituite în necropole de incineraţie sub formă de „câmpuri de urne”, cu
ceramică decorată prin incrustare şi imprimare, cunoscute sub diferite denumiri:
Szeremle în Ungaria, Bjelo Brdo-Dalj sau Žuto Brdo-Dubovac în Serbia, sau Žuto
Brdo-Gârla Mare în România. Originea acestor grupuri culturale ar fi de căutat în
Ungaria, în cultura ceramicii incrustate sud-transdanubiene, ai căror purtători s-ar fi
deplasat spre sud211. Doar în cadrul acestei din urmă grupări s-au descoperit până de
curând aproximativ 1500 de morminte, dintre care doar vreo 800 provin din necropole
reprezentative pentru studiul arheologic212. Cam în aceeaşi perioadă şi într-un areal
învecinat se înscrie şi gruparea de câmpuri de urne de tip Cruceni-Belegiš, cu ceramică
ornată mai ales prin imprimare, dar şi prin incrustare cu alb, atestată în Câmpia
Banatului până la Dunăre şi documentată prin peste 1200 (poate chiar 2000) de
morminte, din păcate foarte multe încă nepublicate213. Deşi denumite culturi, aceste
grupuri de descoperiri sunt aproape în totalitate „culturi” constituite din ceramică
destinată, în principal sau chiar exclusiv, practicilor funerare. Dacă raportăm
numărul impresionant al descoperirilor funerare la descoperiri de altă natură
(habitat, depuneri etc.) din aceeaşi arie, discrepanţa apare evidentă. Mai ales privitor la
tipul de construcţii ce ar putea fi considerate ca fiind locuinţe, abia vom putea enumera
câteva descoperiri, aproape toate izolate şi, nu odată, discutabile în ceea ce priveşte

210
Acest text a stat la bază articolului din 2014 (Vulpe 2014) [n. ed.].
211
Teorie susţinută de István Bóna (1975, p. 225–227), care pune această migraţie pe seama
presiunii aşa-zişilor „tumulari”, în parte preluată şi de Monica Şandor-Chicideanu (2003, p. 214–215 urm);
acelaşi punct de vedere, dar mai nuanţat, şi la Christine Reich (2006, p. 13).
212
Motzoi-Chicideanu 2011, p. 500.
213
Motzoi-Chicideanu 2011, p. 616.

88
caracterul şi funcţia lor214. În cazul depunerilor de metale (mai ales bronzuri),
numărul decoperirilor, deşi foarte rar atestate în inventarul mormintelor, este
sensibil mai consistent215, dar şi aici ne izbim de dificultăţile unei încadrări
cronologice mai precise având în vedere natura respectivelor depuneri. Din această
interpretare poate rezulta importanţa pentru datare a obiectelor constitutive: funcţia
simbolică a pieselor depuse, a periodicităţii, respectiv a continuităţii actului depunerii sau
interpretarea valorică a cantităţii metalului depus (asupra acestei probleme voi reveni).
Privită în ansamblu, perioada înfăţişată mai sus, deşi bogată în situri, ne apare,
datorită particularităţii acestora, mai degrabă săracă în criterii necesare reconstituirii
unei imagini veridice a ceea ce, cum scriam mai sus, va fi fost structura
comunităţilor din societatea celor ce şi-au depus în pământ resturile procesului
funerar. De fapt singura identitate comună tuturor acestor grupări se constituie în
practicile funerare şi, mai ales, în tehnica şi în stilul de ornamentare a ceramicii
destinate acestor practici216. Orice altă interpretare am da acestei identităţi, în
special una de ordin cultural-istoric, punând un accent pe caracterul etnic al
respectivelor comunităţi – ceea ce s-a şi propus de-a lungul ultimului secol217 – are o
valoare pur ipotetică şi nici nu am de gând s-o iau în consideraţie. De asemenea,
durata în cursul căreia s-a desfăşurat acest proces se poate aprecia, fie ca fiind de
mai multe secole (XVI–XII218), fie mult mai restrânsă. În funcţie de aprecierea
acestui interval de timp s-au exprimat diferite opinii şi s-au propus diverse periodizări.
De aceea ne izbim, în primul rând, de dificultatea unei periodizări credibile a
respectivelor descoperiri cu caracter predominant funerar care, în pofida numărului
de date aparent mare, nu a putut fi realizată într-un mod unanim convingător.
Pentru mormintele de tip Gârla Mare s-au propus mai multe periodizări, ţinându-se
cont de numărul consistent de morminte din unele necropole (Cârna, Orsoia etc.),
care, în gândirea multor arheologi, ar trebui să reflecte o durată apreciabilă a
timpului cât respectivele comunităţi erau în viaţă. Astfel, plecând de la analiza
tipologică, dar şi planimetrică a necropolei de la Cârna – cea mai bine documentată
necropolă şi excelent publicată219 – s-a propus împărţirea ei în două faze220, iar
Sebastian Morintz, luând în discuţie mai multe situri de tip Gârla Mare, împărţea

214
Şandor-Chicideanu 2003, p. 40, citează un număr de „cel puţin” 40 de aşezări cu ceramică de tip
Gârla Mare, toate situate în imediata apropiere a Dunării, dar recunoaşte insuficienţa datelor pentru o
reconstituire cât de cât verosimilă a tipului propriu-zis de habitat, mai ales că nu poate fi apreciată mai sigur
funcţia – de cult sau de locuinţă – pe care respectivele construcţii ar fi avut-o; cf. şi Lazăr 2011, p. 122 urm.
215
Lazăr 2011, p. 78 urm.
216
Prezenţa în unele morminte a aşa-numitelor statuete antropomorfe este desigur legată de
ritualul funerar, dar, recent, numărul exemplarelor aflat şi în alte contexte, inclusiv în construcţii,
întăreşte comparaţia cu piesele descoperite în aria miceniană: Şandor-Chicideanu 2003, p. 110 (cu literatura
mai veche); Gisela Schumacher-Matthäus (1985), plecând de la studiul portului statuetelor de la
Dunărea de Jos, extinde cercetarea asupra tuturor categoriilor de podoabe din întregul bazin al
Dunării Mijlocii (recenzie: Vulpe, în Germania 66, 1, 1988, p. 191–194).
217
Implicarea acestor comunităţi în aşa-numita „mare migraţie egeică”.
218
Motzoi-Chicideanu 2011, p. 497, bazându-se şi pe date 14C, presupune intervalul 1900–1400 BC
pentru întreg grupul Žuto Brdo-Gârla Mare.
219
Dumitrescu 1961.
220
Hänsel 1968, p. 139, pe criterii statistice-combinatorii. Stratigrafia orizontală propusă de
Rolf Hachmann (recenzie la Vladimir Dumitrescu [1961] în Germania 46, 1968, p. 368 urm), a fost
criticată şi corectată de Bernhard Hänsel (1976, p. 62).

89
întreg acest grup ceramic în patru faze221. De fapt, singurul care a analizat structura
socială a cimitirului de la Cârna, Ion Motzoi-Chicideanu, a remarcat gruparea
mormintelor pe criterii familiale, ceea ce putea implica şi o durată mai greu
determinabilă a respectivei necropole, dar şi mai greu demonstrabilă din punct de
vedere al periodizării ei222. Prin acest mod de a proceda, autorul menţionat a
deschis poarta unei abordări mult mai veridice, pe care, după opinia mea, aş numi-o
antropologică, decât interminabilele analize bazate pe criterii tipologice ale
formelor şi decorului ceramic ale acestui larg grup de necropole. Această din urmă
analiză, care de fapt ar trebui să se bazeze doar pe o funcţie exclusiv legată de
practicile funerare, acţionează în cadrul unui repertoriu extrem de variat de motive
decorative. Rezultatul constă în nenumărate combinaţii şi grupări, elemente pe care
eu le-aş vedea mai degrabă ca oglindind o „limbă” (langue) cu multiple „dialecte”,
în cadrul cărora particularităţile „vorbirii” (parole) (în sensul pe care Ferdinand de
Saussure îl dă acestor noţiuni în lingvistică, vezi mai sus) se pot reflecta în
repertoriul motivistic al olarului ce le va fi realizat223. Aceste particularităţi se
exprimă în parte şi individual, dar foarte probabil reflectă, pe plan ornamental, o
rânduială specifică grupului social (familie, clan) din care provin defuncţii.
Un bun exemplu de persistenţă totuşi în favoarea metodei de analiză
tipologică-combinatorie a materialului ceramic din grupul de necropole amintit aici
este relativ recent apăruta lucrare a Christinei Reich224. Rezultatul este o înşiruire
nesfârşită pe peste 300 de pagini cu tabele, liste de situri, precum şi cartarea
acestora din urmă, o muncă gigantică, făcută cu o acribie demnă de toată admiraţia,
dar care, la prima vedere, pare de prisos (müßig). Cred totuşi, reflectând mai
îndelung asupra acestei metode – pe care obişnuim s-o numim „tradiţională” – că ea ar
putea fi valorificată tocmai în sensul pe care l-am expus mai sus. Din păcate,
autoarea citată nu exploatează, după părerea mea, suficient propriile ei rezultate, ci
le reduce la noţiunea relativ ambiguă a unui „spaţiu de comunicare cu reprezentări
religioase comparabile între ele” (ein großer Kommunikationsraum mit vergleichbaren
religiösen Vorstellungen)225.
Personal cred că atât privitor la necropola de la Cârna, cât şi la întregul grup
de înmormântări de tip Žuto Brdo-Gârla Mare, dar şi al celorlalte grupuri funerare
(Szeremle, Dubovac, Cruceni-Belegiš) ne aflăm în faţa unui fenomen tipic de ceea
ce a fost denumit „comprimarea timpului arheologic”226. În lucrarea de faţă înţeleg

221
Morintz 1978, p. 37.
222
Chicideanu 1986; Motzoi-Chicideanu 2011, p. 506 urm.
223
Văzută ca o ramură a semioticii, limba, constituită din semne îşi poate găsi aplicaţie în
arheologie. Ceea ce de Saussure numea „determinat” (signifié), în arheologie poate fi tradus prin
semnificaţia motivului decorativ, iar termenul de „determinant” (signifiant), prin modul şi tehnica
realizării respectivului motiv. Un punct de vedere bazat pe aceeaşi metodă, dar puţin deosebit, la
Tilley 1989 [n. ed.: vezi discuţia mai sus, în Introducere].
224
Reich 2002, despre Cârna. Ca metodă extinsă asupra întregului grup al ceramicii incrustate
de la Dunărea Mijlocie până la Dunărea de Jos, vezi Reich 2006.
225
Reich 2006, p. 328.
226
Termenele de „comprimare” şi „dilatare” a timpului arheologic le-am preluat din lucrarea
lui Sorin Oanţă (2006). Nu ştiu însă dacă, prin noţiunea aici utilizată, am exprimat sau nu ceea ce
înţelegea respectivul autor atunci când se referea la raportul între tipologia ceramicii şi stratigrafia
tellurilor eneolitice din Oltenia. În general despre segmentarea timpului în arheologie, vezi Schier 2013.

90
prin „comprimare” interpretarea subiectivă a segmentării pe criterii tipologice a
periodizării ceramicii, transpusă asupra duratei unui grup de descoperiri care se
remarcă doar prin faptul că, datorită unor împrejurări favorabile, a permis scoaterea
la lumină a unui foarte bogat material documentar. Acesta, deşi de o formă şi de o
funcţie particulară/singulară, aproape exclusiv funerară, devine restrictiv pentru
interpretări de altă natură. Prin urmare, durata întregii grupări de câmpuri de urne,
ce se extinde de-a lungul Dunării din Ungaria până în Oltenia, s-ar putea cuprinde,
teoretic, în nu mult mai mult de un secol. Desigur, o asemenea exprimare ar putea
părea şocantă, dar cred a putea afirma că, în stadiul actual şi cu metodele de datare
de care dispunem, orice cronologie şi periodizare mai precisă a acestui fenomen
cultural nu poate fi convingător demonstrată227.
Mai interesant legat de tema de faţă ar fi să vedem ce se petrece spre sfârşitul
perioadei acestor grupuri funerare, ce fenomen ar putea să explice transformările
culturale din aria adiacentă. Plecând de la prelucrarea şi publicarea recentă a unei
mici necropole, cea de la Hinova, jud. Mehedinţi, am făcut o serie de observaţii
care, după opinia mea, ar putea contribui la lămurirea unora dintre problemele
expuse mai sus228.
Necropola de la Hinova, descoperită cu prilejul săpăturilor efectuate într-o
fortificaţie romană târzie (fapt ce explică şi starea mai precară a urnelor), cuprinde 44
de morminte de incineraţie şi un tezaur constituit exclusiv din piese de podoabă,
toate, cu o singură excepţie, din aur, depuse într-un vas de aceeaşi factură şi de un
tip apropiat de cel al urnelor229. Analogiile cele mai apropiate pentru inventarul
ceramic, decorat în principal prin caneluri – îl vom denumi aici „de tip Hinova” –, se
pot cita, între altele, în necropolele de la Balta Verde (jud. Mehedinţi), Bistreţ şi
Ghidici (jud. Dolj), dar şi în descoperiri funerare din Banat (Ticvaniul Mare,
jud. Caraş-Severin, Bobda şi Susani, jud. Timiş) şi din Serbia (Beograd-„Karaburma”).
Ţin să precizez că, cel puţin în spiritul lucrării de faţă, nu sunt deloc interesat de
„fineţurile” tipologiilor formale (de exemplu dacă o urnă pântecoasă are sau nu gâtul
mai arcuit profilat sau mai rotunjit etc.) şi de implicaţiile cronologice ale acestei
metode, ci doar de modul/stilul realizării pieselor, plecând de la premisa că în cadrul
fiecărei comunităţi, olarii îşi plămădesc în propria lor manieră tipul de vas respectiv.
În capitolul de faţă ne interesează însă mai ales raportul acestor descoperiri cu cele
din perioada anterioară. Atât la Balta Verde şi la Bistreţ, dar şi la Beograd-
„Karaburma”, probabil şi la Bobda, urnele cu decor canelat de tip apropiat celor de
la Hinova, s-au aflat în cuprinsul unor necropole, fie de tip Žuto Brdo-Gârla Mare,
fie de tip Cruceni-Belegiš, uneori grupate separat în planul cimitirului faţă de cele
din perioada anterioară. Această din urmă situaţie este clar atestată doar pentru
urnele de tip Cruceni-Belegiš faza a doua, la Beograd-„Karaburma”; în cadrul
aceluiaşi cimitir însă, urnele de tip Hinova, numai şase la număr, apar dispersate în
plan la marginea a trei grupări de morminte230.
227
Pentru cronologia relativă şi absolută a acestui tip de descoperiri, a se vedea recent
Alexandrov, Ivanov, Hristova 2016 [n. ed.].
228
Davidescu, Vulpe 2010.
229
Davidescu 1981 (doar tezaurul).
230
Todorović 1977; Chicideanu 1986, p. 30 urm. Conceptul de „grup cultural Bistreţ-Işalniţa”,
introdus de Ion Chicideanu (1986, p. 43; reluat în Motzoi-Chicideanu 2011, p. 632 urm.), ar trebui să

91
 Se pune deci întrebarea dacă modificarea tehnicii de ornamentare a ceramicii
în cuprinsul necropolelor de tip Žuto Brdo-Gârla Mare şi Cruceni-Belegiš,
fenomen exprimat prin preluarea decorului canelat, reflectă o continuitate în
practicarea aceluiaşi proces funerar, cum pare a fi fost cazul la Bobda231, şi anume
adoptarea unei noi mode de ornamentare a ceramicii, datorate unor cauze ce rămân
încă să fie explicate, sau reprezintă de fapt apariţia în zonă a altor comunităţi şi,
implicit, şi a unui decalaj cronologic între două etape diferite. Din punctul meu de
vedere problema n-ar trebui judecată prin prisma conceptului de „cultură” atribuit
sus-numitelor grupări funerare. De fapt, termenul de „tip cultural” are aici un
înţeles foarte general. În realitate fiecare necropolă prezintă particularităţi ale
obiceiurilor comunităţilor respective, care afectează şi moda decorativă, reflectată
mai cu seamă în ceramica cu destinaţie funerară. Numitorul comun este, în cazul de
faţă, adoptarea unui nou stil, cel al motivelor realizate prin canelarea ceramicii.
Faptul că la Hinova acest procedeu apare aproape generalizat, poate fi un indicator
că respectiva necropolă este reprezentativă pentru faza finală a fenomenului mai
sus-amintit. În plan temporal, putem afirma în continuare că necropolele cu
ceramică canelată din aria pe care am schiţat-o aici se situează la momentul de
răscruce al unui proces al transformărilor culturale ce afectează în principal
practicile funerare. În cazul de faţă este dificil de a preciza data începutului acestor
transformări. Nici nu putem fi siguri cât de apropiate în timp unele de altele sunt
aceste descoperiri, văzute pe un plan mai larg. Va trebui deci să ne mulţumim cu
aprecieri de ordin mai general.
O primă constatare este numărul sensibil mai redus al urnelor, numite aici de
tip Hinova, în raport cu cele decorate prin incrustare, fapt ce poate sugera utilizarea
lor într-un interval de timp mai scurt, dar şi, totodată – şi cred că aceasta este
explicaţia cea mai plauzibilă – , indicatorul premergător unor transformări culturale
mult mai profunde şi cu caracter mai general. Pentru ca această din urmă ipoteză să
capete valabilitate, se cere a fi demonstrată prin comparaţie cu situaţii similare. În
primul rând trebuie văzut ce formă îmbracă practicile funerare în perioada imediat
următoare câmpurilor de urne discutate mai sus, nu doar în aria de răspândire a
acestora din urmă, ci pe un spaţiu mult mai larg. De fapt, putem aborda şi demonstra
importanţa acestor transformări culturale numai în măsura în care găsim o
explicaţie prin descoperiri de alt tip.
Am exemplificat situaţia din sud-vest şi, în special, din Oltenia pentru a pune
în evidenţă fenomenul rezultat din raportarea practicilor funerare la formele de
locuire din această zonă relativ restrânsă. Concluzia este că în timp ce practicile
funerare prezintă schimbări dramatice, în formele de habitat nu se observă
transformări demne de luat în seamă, acestea reflectându-se doar în preluarea, la
anumite date, a stilurilor de ornamentare şi a unor forme ale ceramicii, în special a
decorului canelat.

explice cronologic tranziţia formală de la tipul ceramic Gârla Mare la cel al ceramicii canelate de tip
Hinova sau Vârtop; cf. şi Lazăr 2011, p. 37 urm.
231
Tot ceea ce ştiu despre această necropolă, care practic poate fi considerată inedită, se
rezumă la schiţele făcute de mine în muzeul Timişoara, în 1967 şi de cele ilustrate de Nikolaus Boroffka
(1994b, p. 10, fig. 1).

92
 2. DESCOPERIRILE DIN NORDUL TRANSILVANIEI232

O zonă relativ bine cercetată arheologic şi asemănătoare cu cea discutată

anterior, tot prin caracterul unilateral al tipului de descoperiri, se situează în nordul
Transilvaniei, în zona denumită „Ţara Lăpuşului”. Cum se ştie, aici a fost cercetată
o staţiune, considerată iniţial o necropolă tumulară – până acum au fost săpate
sistematic 29 de obiective –, constând din tumuli amplasaţi în grupuri, pe terasa
stângă a râului Lăpuş233. În cadrul fiecărui grup s-au identificat, atât tumuli al căror
inventar consta din ceramică decorată prin incizie şi excizie cu incrustaţie albă într-
un stil apropiat tipului Suciu de Sus de la sfârşitul epocii bronzului (aproximativ
secolele XIV–XIII a.Chr.), cât şi alţii, conţinând ceramică decorată aproape exclusiv
cu caneluri, arsă în stilul ceramicii de tip Gáva (oxidant în interior, negru lucios la
exterior). Inventarul metalic însoţitor a făcut pe autorul săpăturii să presupună o
împărţire cronologică a acestor categorii ceramice în două faze, tumulii cu
ceramică predominant canelată fiind socotiţi ca reprezentând faza a II-a, mai nouă.
Această periodizare a fost acceptată şi de alţii234, dar şi criticată235. Importanţa
acestei periodizări constă nu numai în accepţia temporală, cât mai cu seamă în ceea
ce priveşte interpretarea conţinutului diferiţilor tumuli, a căror semnificaţie
funerară, de morminte şi, deci, de „necropolă”, nu fusese până de curând pusă la
îndoială de nimeni.
Astfel, în tumulii consideraţi ca aparţinând fazei I s-ar fi identificat ceea ce a
fost de la sine înţeles ca fiind morminte individuale de incineraţie pe rug (din păcate
aceste resturi cremate nu au fost analizate, pentru a fi sigur că sunt de origine
umană), însoţite, în câteva cazuri şi de piese de armament (lance, topor de luptă).
Forma de „înmormântare” din tumulii fazei a II-a nu este deloc clară. În afară de
câteva urne funerare, conţinând oase calcinate umane şi care se pare că se aflau în
poziţie secundară faţă de structura movilei, în umplutura mantalei a zece din

232
Acest text a stat la bază articolului din 2015 (Vulpe 2015) [n. ed.].
233
Aceasta reprezintă fără îndoială una dintre cele mai interesante descoperiri din România din
ultimele patru decenii, văzută pe plan european. Doresc să menţionez că am vizitat acest sit în
repetate rânduri, începând din 1973. Nu odată mi-am exprimat propriile mele opinii despre
respectivele descoperiri, despre semnificaţia şi cronologia lor. În principiu, ele nu diferă esenţial de
cele ale autorului săpăturii, Carol Kacsó. Ambii suntem de accord că se disting clar două faze (vezi mai jos).
S-au emis şi alte puncte de vedere cu privire la periodizarea descoperirilor, s-a încercat şi o analiză
planimetrică a dispunerii movilelor (Motzoi-Chicideanu 2011, p. 643 urm). Aceasta din urmă se
sprijinea pe un plan preliminar al sitului, preluat din teza inedită a lui Kacsó, în care se aflau şi
planurile prezentate atunci provizoriu. Toate părerile exprimate până acum, se bazau deci pe
documentaţia publicată (Kacsó 1975, p. 45–68; Kacsó 2001, p. 231–278, dar şi pe disertaţia susţinută
la Universitatea din Cluj-Napoca în 1981). Consider ca fiind un merit al autorului de a face, în
repertoriul judeţului Maramureş (Kacsó 2011, p. 346 urm), o prezentare sintetică şi „adusă la zi” a
descoperirilor din acest sit. Este descris succint fiecare tumul în parte, din cei 29 exploraţi până în
prezent, inclusiv săpăturile recente efectuate de autor împreună cu o echipă de arheologi de la
Universitatea din München (condusă de Carola Metzner-Nebelsick). Cu acest prilej se publică şi
planul cu profilul aferent a patru tumuli (6, 7, 16, 18), ilustraţie ce fusese reprodusă greşit în
publicaţiile amintite mai sus.
234
Vulpe 1975b, p. 69; Bader 1979, p. 51.
235
Teržan 2005, p. 241; Teržan 2010, p. 203.

93
tumulii acestei categorii s-au găsit, împreună cu oase calcinate, cărbune şi cenuşă,
o mare cantitate de fragmente ceramice (din tumulul 20 s-au numărat cioburi din
peste 10 000 de vase!), resturi şi bucăţi întregi de lut ars, pietre cu urme de arsură,
precum şi puţine piese metalice, multe puternic fragmentate. Analiza oaselor
calcinate din aceşti din urmă tumuli a dovedit că sunt de origine animală236. Toţi
cercetătorii care au acordat o atenţie sporită situaţiei de la Lăpuş au considerat a fi
un fapt evident şi veridic ca acest sit, judecat după formă şi loc de depunere, să
reprezinte resturi provenite dintr-un ritual funerar. Aşa cum este cazul cu orice
rămăşiţe de pe urma unor activităţi cultice, este firesc ca şi pe acestea să le
considerăm sacralizate; le-am putea denumi ca un fel de „gunoi” funerar, care,
odată sfinţit, se cerea a fi depus după anumite reguli ale cultului respectiv237.
După ultimele vizite făcute în cursul săpăturilor din 2010, 2011 şi în 2014 şi
după ce am citit recentele rapoarte, scrise de Carol Kacsó, Carola Metzner-Nebelsick
şi Louis D. Nebelsick, apărute în mai multe publicaţii238 şi am luat cunoştinţă de
rezultatele obţinute239, respectiv a construcţiilor identificate la baza unor tumuli, mi-am
pus întrebarea dacă termenul „necropolă” mai este sau nu potrivit pentru a desemna
descoperirile de la Lăpuş240. Ce ştim deci astăzi cu siguranţă despre aceste descoperiri?
Situl reprezintă cu certitudine o zonă, desigur bine delimitată, în care aveau
loc activităţi deosebite, le-am putea numi ca fiind de cult, în cadrul cărora se pot
înţelege şi cele destinate cultului funerar. Ritualul practicat apare însă a fi foarte
complex. Prezenţa elementelor ce ar părea să indice un cult funerar se baza mai
ales pe forma monumentului (tumul) şi pe marea cantitate de oase calcinate
descoperite sub diferite forme – depuse pe sol, de multe ori de-a valma, sau depuse
într-o urnă – totul asociat cu un considerabil material arheologic (ceramică, metal etc.)
aflat mai ales în stare fragmentară. Până în prezent nu pare să se contureze încă un
tip de ritual standard. Am impresia că aproape în fiecare tumul se constată aspecte
particulare care îl disting de ceilalţi. O analiză mai veche a oaselor calcinate, efectuată
la Bucureşti, arăta că marea majoritate, dacă nu chiar totalitatea resturilor cremate, sunt
de animale. Expertiza, în Germania, a oaselor calcinate descoperite recent a
confirmat întru-totul acest rezultat. Oasele cremate provenind din primii tumuli
cercetaţi în anii ’60, despre care se afirmă că ar fi fost umane, s-au pierdut – după
câte ştiu – fără să fi fost supuse unei expertize specializate. Desigur, lipsa unor
resturi osoase umane nu ne obligă să negăm caracterul cu precădere funerar al
acestui sit. Lipsa (sau raritatea) prezenţei oaselor umane pare a fi un fenomen
specific pe lungi intervale din mileniul I a.Chr. în spaţiul carpato-dunărean; am mai
scris despre aceste lucruri241. De fapt, se poate afirma că în cazul descoperirilor de

236
Kacsó 1990, p. 91.
237
Vulpe 2008a.
238
Cel mai recent raport: Kacsó, Metzner-Nebelsick, Nebelsick 2012, p. 457–475. Alte
publicaţii: Metzner-Nebelsick, Kacsó, Nebelsick 2010a, p. 54–57; Metzner-Nebelsick, Kacsó,
Nebelsick 2010b, p. 219–233; Kacsó 2011, p. 213–244; Kacsó, Metzner-Nebelsick 2011, p. 253–262.
239
Mulţumesc cu deosebire lui Louis Nebelsick care, cu ocazia vizitei în august 2014 la Lăpuş,
mi-a arătat întreaga documentaţie obţinută în urma săpăturilor recente.
240
În recenzia mea la Kacsó 2011, din Dacia NS 56, 2012, p. 200.
241
Vulpe 2008a.

94
la Lăpuş nu se cunoaşte ritul practicat acolo. Presupunerea că ar fi fost în principal
incineraţia nu are deocamdată un suport documentar cert.
Pe de altă parte, identificarea cu ajutorul prospecţiei magnetometrice, la baza
tumulilor recent exploraţi, a unor construcţii din lemn şi lut în formă de bazilică cu
capătul absidat, orientat spre nord-vest – fapt de altfel şi verificat prin săpătură
ulterioară în tumulul 26, explorat începând din 2007 –, poate sugera atât existenţa
unor „capele mortuare” (de tip Totenhaus), cât şi a unor sanctuare. De altfel, nu
este nici o contradicţie între cele două aspecte ale respectivelor construcţii;
funcţiile lor pot coexista. Asemănarea acestor construcţii cu sanctuarul-mormânt
post-micenian (cca secolele XI–X a.Chr.) de la Lefkandi (Euboia)242 nu pare deloc
a fi întâmplătoare, nici din punct de vedere tipologic, nici cronologic243.
Reconstituirea unui scenariu al imaginii pe care grupul de monumente
tumulare le-ar fi exercitat privitorilor din vremea respectivă s-ar prezenta, potrivit
autorilor săpăturilor, cam în felul următor244. Având în vedere că înălţimea celor
aproximativ 70 de movile, astăzi mult aplatizate, va fi fost iniţial substanţial mai
mare, iar partea superioară a mantalei compusă din lut gălbui-albicios şi acoperită
cu un strat fin de iarbă le va fi făcut vizibile de la distanţă, tabloul rezultat va fi fost
cu siguranţă impresionant, chiar spectaculos. Ne putem de asemenea imagina
impresia pe care o vor fi produs-o construcţiile din lemn şi lut înainte de acoperirea
lor cu mantaua de pământ şi pietre a tumulului. Dacă mai adăugăm şi descoperirea
în imediata apropiere a unor depuneri în formă de depozite de bronzuri, caracterul
sacral al zonei respective capătă un înţeles şi mai relevant245. Şi atunci se pune
întrebarea: de ce atâta efort? Ce semnificaţie poate avea o „necropolă” cu aspect
mai degrabă de aglomeraţie urbană, de „cetate”? De cetate funerară?
A găsi un răspuns potrivit nu este uşor. Ne aflăm într-un ţinut ce se distinge prin
bogăţii minerale ale subsolului, în special cupru, aur şi argint. Exploatarea acestora
în preistorie nu a fost dovedită arheologic la faţa locului, dar poate fi (şi a şi fost)
presupusă246 fie şi numai prin numărul mare de descoperiri de bronzuri sau piese de
aur aflate atât în zona înconjurătoare, cât şi în tot nord-vestul României.
Cred că îmi pot permite să reexpun, parafrazând aici cele scrise acum 40 de ani
despre fenomenul Lăpuş247. Aceste descoperiri, care se remarcă prin bogăţia
formelor şi varietatea decorului ceramicii, precum şi prin aglomerarea în întreaga
regiune a descoperirilor de bronzuri, au apărut oarecum brusc într-o zonă ce părea
aproape lipsită de urme detectabile arheologic în perioada anterioară. Şi aici mă

242
Popham, Sackett, Themelis (eds.) 1979; Popham, Touloupa, Sackett 1982, p. 169 urm.
243
Recentele date 14C obţinute din resturi lemnoase ale tumulului 26, sugerează o dată
începând din secolul al XIII-lea, eventual până în secolul al XII-lea a. Chr.; în general perioda sitului
tumular este apreciată la secolele XIII–IX a. Chr. (Kacsó, Metzner-Nebelsick, Nebelsick 2012, p. 450, 452).
244
Vezi în special Kacsó, Metzner-Nebelsick, Nebelsick 2012.
245
O aglomeraţie de tumuli de dimensiuni diferite a fost identificată în punctul „Togul
Nemţilor”, la Bicaz, jud. Maramureş, în ţinutul numit „Ţara Codrului”. Sondajul practicat într-unul
din tumuli a dovedit că aceştia datează cam din aceeaşi epocă cu cei de la Lăpuş (mai ales faza a II-a).
Descoperirea în nemijlocită apropiere a două mari depozite de bronzuri reprezintă încă o analogie din punct
de vedere funcţional al respectivului sit cu cel de la Lăpuş (Kacsó 2011, p. 222 urm, cu întreaga literatură).
246
Pentru zona Băiuţ (Oláhláposbánya) vezi Roska 1942, p. 209.
247
Vulpe 1975b, p. 74–76.

95
refer nu doar la situaţia de la Lăpuş, ci la întregul ţinut din preajmă şi, în sens mai
larg, la toată regiunea deluros-muntoasă (Berglandschaft), intens împădurită a
nordului Transilvaniei. De altfel, chiar şi din perioada descoperirilor tumulare pe
care le discutăm aici, siturile de tip aşezare sunt reduse numeric şi nu au fost încă
cercetate sistematic pentru a determina funcţia lor248. Este deci o regiune ce părea
să ofere condiţii de viaţă favorabile doar unui mic număr de locuitori, desigur mulţi
fiind crescători de animale. Singura explicaţie plauzibilă a acestui fenomen de
înflorire economică, dar şi de prestigiu de putere a unei/unor comunităţi, rămâne
identificarea şi explorarea bogatelor zăcăminte auri- şi cuprifere, de altfel încă şi în
prezent active în depresiunea Lăpuş, în special la Băiuţ. Astfel, purtătorii culturii
(ceramicii) locale, fie că o numim de tip Suciu de Sus sau Lăpuş, fie de tip Gáva,
au ajuns să se constituie într-un centru de meşteri experimentaţi în exploatarea
zăcămintelor şi în prelucrarea armelor şi podoabelor de metal difuzate apoi de-a lungul
Someşului spre nord-vest şi în alte direcţii249. Fiind oameni ai pădurii, erau cu
siguranţă iscusiţi meşteri ai prelucrării lemnului, ceea ce ne îngăduie să
presupunem că-şi vor fi dobândit în această meserie un renume în întreaga regiune
(renume atestat din belşug chiar şi astăzi). Chiar dacă nu putem dovedi concret
această afirmaţie, putem aduce argumente solide în sprijinul ei. În primul rând
tehnica prin excizie a decorului vaselor din faza I-a din tumulii de la Lăpuş, dar
care continuă să fie prezente şi în aşa-numita fază a II-a, este o tehnică specifică în
ornamentarea pieselor din lemn. De asemenea, atrage atenţia o formă de vas, un fel
de troacă, în care, pe suprafaţa interioară, s-au modelat pe lut urmele lăsate de
rindea; este un exemplu tipic de a reda pe ceramică urmele unui instrument specific
lucrării lemnului. Judecând după forma şi funcţia lui iniţială, vasul fusese destinat
spălării nisipului aurifer. Este deci de presupus că, tocmai datorită acestei
semnificaţii, piesa îşi va fi căpătat un rang aparte în practicile de cult. În felul
acesta ne putem imagina cum locuitorii din zonă, care din timpuri străvechi erau
obişnuiţi să lucreze lemnul, au transpus în lut decorul de pe lemn, atunci când
plămădeau forme ceramice. Aş mai adăuga aici că în aceeaşi situaţie se află ţinuturi
întinse din ţara noastră, de pe teritoriul cărora s-au cules doar depuneri de obiecte
de metal (mai ales bronzuri) şi alte resturi infime. Drept urmare, mulţi au fost
tentaţi să le considere ca fiind nelocuite, cel puţin în anumite perioade (în special
nordul Transilvaniei şi, în parte, şi al Moldovei), fie ca rezultat al unor evenimente
istorice, fie, pur şi simplu, nefiind propice obţinerii de mijloace de subzistenţă.
Deşi recunoscută ca atare, cultura unei civilizaţii a lemnului, atât de semnificativ
atestată etnografic până în pragul zilelor noastre în multe regiuni, nu doar ale
României, dar care nu lasă în urma ei resturi identificabile cu ajutorul metodelor
actuale ale arheologiei, nu este luată serios în calcul de cercetători în lipsa unor
probe materiale.

248
În urma cercetărilor de teren, din mai multe locuri din împrejurimi, au fost culese fragmente
ceramice care par a corespunde epocii grupului tumular Lăpuş şi care ar putea sugera prezenţa unor aşezări
(menţionate la Kacsó 2011, p. 346–350).
249
Astfel se confirmă încă odată schema de răspândire, de-a lungul Oderului spre nord,
schiţată de mult de către Ion Nestor, când a propus prima clasificare a topoarelor cu disc: Nestor
1938, p. 187, pl. 73 (Nestor 1937b, p. 54 urm în limba română).

96
 Cele expuse mai sus ilustrează procesul de constituire a unei/unor elite care
au dominat cel puţin două-trei secole ţinuturile din nordul Transilvaniei. Se pune
întrebarea: sunt aceştia localnici sau nou-veniţi? Dacă acceptăm a doua variantă – ceea
ce mi se pare destul de probabil – cel mai plauzibil răspuns ar fi „colonizarea”
zonei cu locuitori de la relativ mică distanţă, respectiv de către cei ce proveneau
din aria de răspândire a ceramicii de tip Suciu de Sus250. Frapează, între altele,
prezenţa pe unele vase de tip strachină, dar şi pe ceşti251 a decorului „solar”, decor
redat dinamic, în mişcare, pe discurile unor topoare de luptă (Gaura, Săpânţa, Apa,
Hajdúsámson etc.), multe atestate în aria amintită252. Deşi n-aş îndrăzni să afirm că
centrul de la Lăpuş ar fi totodată locul de unde a provenit tipul topoarelor de luptă
cu disc decorate, precum şi al altor tipuri de piese ornamentate în acelaşi stil, mi se
pare verosimil să consider contribuţia elitelor deţinătoare ale surselor locale de
materie primă ca fiind elementul esenţial în proliferarea acestora253.
Situaţia recent observată la Lăpuş ar putea contribui esenţial şi la
interpretarea funcţiei tumulului de la Susani, jud. Timiş, o descoperire deja
menţionată şi supusă unor interpretări diferite254. Aici, în Banat, evoluţia procesului
practicilor funerare este cunoscută, cum aminteam mai sus, în cadrul necropolelor
de tip Cruceni-Belegiš. Kurt Horedt propunea o evoluţie cronologică în ordinea
fazelor Cruceni I → Cruceni II → Bobda255. Am considerat plauzibil să situez
tumulul de la Susani la finalul acestei periodizări, ceramica aflată acolo fiind
apropiată celei de tip Hinova256. Tumulul de la Susani avea o formă ovală (69x58 m) şi
era înalt de cca 1,80 m. Peste postamentul format din pământ de consolidare, s-a
identificat un strat gros de 0,35 m constituit din pământ puternic ars, fragmente de
la vetre mari, cu crusta foarte groasă, provenind desigur de la o construcţie. Se
remarcă faptul că suprafaţa afectată de foc nu cuprindea tot nivelul, ci o zonă în
forma de U. Marginea acestei depuneri fusese încercuită cu un inel de pietriş. Totul
fusese apoi acoperit de o manta de pământ, la rândul ei ridicată prin mai multe
depuneri diferite. Ofrandele, alcătuite din ceramică, au fost depuse într-o ordine
distinctă: şapte grupuri formate din vase întregi şi fragmentare au fost depuse în
cursul construcţiei mantalei; ulterior, s-au mai adăugat, în mantaua de pământ, încă
două ofrande. Nu s-a putut dovedi ritul presupus a se fi practicat în tumulul de la
Susani. Chiar şi opinia exprimată de autorii săpăturii, potrivit căreia ne-am afla în
faţa unui monument funerar se baza doar pe analogii cu descoperiri tumulare în
general. Totuşi caracterul cultic al acestei descoperiri nu cred că poate fi negat.
Bernhard Hänsel îl interpretează ca Sanctuar257, preluând interpretarea făcută de

250
Despre aria de răspândire a ceramicii Suciu şi Gáva în zonele împădurite din nord-vestul
României vezi mai jos; cf. de asemenea Bader 1979; Kacsó 1987; Marta 2010.
251
Marta 2013, p. 206, pl. 3.
252
Vulpe, Lazăr 1997, p. 308 urm, fig. 2 şi 4.
253
Despre stilul decorativ al epocii respective, inclusiv topoarele cu disc, vezi David 2002, în special
p. 47 urm.
254
Stratan, Vulpe 1977; Vulpe 1995.
255
Horedt 1967a; Horedt 1967b.
256
Gumă 1993, p. 148.
257
Hänsel 1976, p. 92.

97
mine la Congresul UISPP de la Belgrad din 1971. Cu prilejul publicării în 1977,
am considerat însă mai plauzibilă interpretarea funerară a descoperirii, citând drept
analogii tumulii de la Lăpuş, mai apropiaţi ca dimensiuni, dar şi cei din
Transdanubia sau cei din sud-vestul Slovaciei (de exemplu Čaka şi Očkov) 258.
Astăzi sunt de părere că cele mai apropiate asemănări cu tumulul de la Susani se
regăsesc la Lăpuş şi, în Oltenia, la Vârtop, jud. Dolj 259.
Din cele descrise privitor la tumulii de la Lăpuş, Susani şi, cum se va vedea,
Vârtop se desprinde astfel prezenţa la bază a unei construcţii pe care am putea-o
considera ca fiind determinantă pentru interpretarea descoperirii respective. În
funcţie de forma şi dimensiunea construcţiei, acesteia i se poate atribui denumirea
de casă/capelă sau sanctuar, ambele nefiind neapărat în contradicţie cu practica
cultului funerar. Diferenţa dintre cele două noţiuni ar putea reflecta doar statutul
social al presupuşilor defuncţi.
Examinarea cazurilor discutate mai sus, de la Dunărea de Jos, Susani sau
Lăpuş, lasă impresia unei radicale schimbări a formelor de înmormântare în cursul
unui interval de timp relativ scurt: mormintele în accepţia arheologică a noţiunii, în
care s-ar putea include şi cele din tumulii aşa-numitei faze I de la Lăpuş, sunt
înlocuite de o practică funerară de o formă deosebită care, deocamdată, rămâne să
fie încă desluşită. Am ajuns astfel la opinia că cele petrecute în cadrul acestor
descoperiri funerare (necropole!) reflectă transformări profunde pe plan social şi
ideologic, cel puţin în cuprinsul acelor comunităţi unde respectivul sit a putut fi
mai bine studiat. Dar totodată putem presupune că aceste transformări sunt expresia
unor curente religioase care au fost difuzate pe un plan mult mai larg, cel puţin în
tot spaţiul carpato-dunărean. Poate n-ar fi exagerat să interpretez aceste
transformări din domeniul practicilor funerare ca reflectând o schimbare de
mentalitate pe plan spiritual. Ar apărea deci ca fiind o nivelare a statutului
persoanei, reflectat post mortem, în opoziţie cu statutul social diferenţiat, real, al
celor decedaţi din cadrul comunităţii respective. Acest fenomen se petrece într-o
vreme când în mare parte din Europa proliferarea ritului incineraţiei – mai cu
seamă sub forma câmpurilor de urne – capătă o largă întindere, în opoziţie cu
mormintele individuale, mai ales de inhumaţie din etapa precedentă, a Bronzului
mijlociu260. Cred că este justificată presupunerea, potrivit căreia aceste transformări
reprezintă apariţia unei noi ideologii, exprimată prin cultul funerar şi prin care
diferenţele de statut social sunt minimalizate261.

258
Paulik 1962.
259
Lazăr 2011, p. 59: tumulii de aici, de formă ovală, erau dispuşi tot în apropierea unor aşezări
(sălaşe) şi erau constituiţi dintr-un postament de pământ bătătorit, pe care au fost depuse vasele, fiind apoi
acoperiţi cu pietre mari de râu peste care s-a adăugat mantaua de pământ; cf. Berciu 1939, p. 156, de unde
se poate deduce că forma depunerilor de la baza tumulilor prefigura planul unei locuinţe.
260
Aş aminti aici şi descoperirile funerare din peştera de la Igriţa, jud. Bihor (Emödi 1980),
încă puţin cercetate, dar care ar putea completa tabloul transformărilor culturale de la sfârşitul epocii
bronzului şi în zonele vestice ale Carpaţilor Apuseni.
261
O situaţie asemănătoare, expresivă din această perspectivă a fost interpretă tot în acest sens
ca petrecându-se în vestul Europei (Roymans, Fokkens 1995, p. 91, fig. 11).

98
 3. DESCOPERIRILE DIN MOLDOVA
ŞI DIN ESTUL TRANSILVANIEI

Transformările culturale discutate până aici s-au referit în principal la cele

petrecute în domeniul practicilor funerare. Am atras mereu atenţia asupra acestui
aspect unilateral al informaţiei disponibile în stadiul actual al cercetării. Înainte de
a prezenta şi alte forme ale culturii materiale din centrul României (habitat, ceramică,
metalurgie etc.), mă voi opri asupra faptelor petrecute către sfârşitul epocii
bronzului în părţile răsăritene ale spaţiului carpato-dunărean, transformări culturale
care, datorate impulsurilor dinspre est, reflectă dependenţa alternativă a acestui
spaţiu de fenomenele culturale din regiunile nord-pontice. Aceste transformări ale
culturii materiale le consider mai bine documentate datorită caracterului
diversificat al surselor. Aria respectivă am denumit-o carpato-niproviană. În largul
acestui spaţiu, în care se cuprind atât zone de stepă şi de silvostepă, dar şi de
dealuri de pe ambii versanţi ai Carpaţilor Orientali, inclusiv zone ale Transilvaniei
intracarpatice, se dezvoltă, în a doua jumătate a mileniului al II-lea a.Chr., aşa-numitul
„complex cultural” Noua-Sabatinovka. Sub denumirea de cultură Noua, după
numele unui cartier al Braşovului, se înţelege o serie de manifestări exprimate în
practicile funerare: necropole conţinând în majoritate morminte de inhumaţie în
poziţie chircită, însoţite de o ceramică specifică, însă redusă numeric ca tipuri de
forme şi de decor. Această ceramică se găseşte, de asemenea, şi în situri de tip
aşezare, ilustrate la rândul lor printr-o formă de habitat specifică262. În Transilvania,
regiune care în perioada mijlocie a Bronzului era dominată de ceramica (cultura)
Wietenberg, apar acum elementele specifice culturii Noua, atât în formele
ceramicii, cât şi ale habitatului sau ale ritualului de înmormântare (cele mai vestice
prezenţe au fost atestate în părţile Clujului şi lângă Deva).
În cadrul tipului de habitat din aria Noua se disting în general aşezări
deschise, nefortificate, de obicei cu o singură depunere, nu foarte consistentă, în
care s-au identificat locuinţe de suprafaţă, dar şi adâncite (bordeie). În zonele de la
est de Siret, mai ales în regiunile de câmpie din nordul Moldovei (inclusiv
Basarabia), sunt frecvente mici movile ce se prezintă sub forma unor aglomerări de
consistenţă aparent cenuşoasă – aşa-numitele zoľniki (cenuşare). În general, acest tip de
sit a fost apreciat ca fiind o exprimare tipică complexului cultural Noua-Sabatinovka.
Aceste „cenuşare”, care conţin şi un bogat inventar arheologic, cuprinzând şi o
mare cantitate de oase de animale, au fost diferit interpretate. Faptul că în unele
situaţii au fost observate straturi bine nivelate la baza lor, chiar podini şi vetre, mă
făcea să cred că funcţia lor principală va fi fost cea de locuit, deci un fel de sălaşe
conţinând mai multe construcţii din lemn (colibe), în cadrul unei economii în
262
Cea mai completă şi competentă prezentare a culturii Noua se regăseşte în lucrările lui
Adrian C. Florescu (Florescu 1964; Florescu 1991); mai recent: Sava 2002; Sava 2005.

99
principal pastorală. Este şi punctul de vedere cel mai des exprimat263. Astfel de
„cenuşare” au fost atestate şi în Transilvania264, mai frecvent în partea de sud-est265.
În cadrul unor astfel de „cenuşare” s-ar fi practicat şi unele activităţi cultice266,
chiar şi ritualuri funerare267.
Însă cercetări sedimentologice recent efectuate în conţinutul cenuşos al unor
astfel de „cenuşare” în Basarabia, au dovedit un bogat conţinut de carbonaţi de
calcar şi fosfaţi, nu doar cenuşă provenind din combustia lemnului268. Prin urmare,
constituirea „cenuşarelor” ar fi în principal rezultatul mineralizării resturilor de
construcţii, asociate cu materiale vegetale şi cu descompunerea elementelor
organice. În lucrarea citată, autorii săpăturilor au emis şi ipoteza fazelor de formare
a respectivelor monumente. Astfel, începând cu depunerea nivelului construcţiilor
şi anexelor de locuire şi după încetarea activităţii sezoniere, situl ar fi fost temporar
abandonat pentru ca, într-o a doua fază, să fie din nou ocupat, ridicându-se noi
construcţii, peste cele vechi, între timp degradate de factorii naturali. Acest fapt se
va fi repetat de mai multe ori până când situl era definitiv părăsit, iar rămăşiţele lui,
acoperite de vegetaţie, se prezintă astăzi sub forma pe care o cunoaştem269.
Şi recent publicatele rezultate ale săpăturilor de la Rotbav au adus date noi
privitoare la semnificaţia unui astfel de „cenuşar”270. Deosebit de important este
faptul că aici s-a putut mai bine documenta poziţia acestui tip de monument în
cadrul unei aşezări Noua cu două niveluri de călcare. Astfel, respectivul „cenuşar”
se situa în interiorul locuirii, prezentând o uşoară adâncire faţă de solul de călcare
al primului nivel (cca 30–40 cm). Pe deasupra era acoperit de un al doilea nivel
Noua, socotit de autorii săpăturii ca reprezentând un fel de „sigilare” a
„cenuşarului”. Structura acestuia din urmă era solidă şi compactă, deloc prăfoasă,
alcătuită din pământ de culoare cenuşie albicioasă (calcaroasă), conţinând multă
ceramică nearsă secundar, artefacte de os şi de metal şi multe oase de animale,
bovine în principal. Distribuţia vaselor de tip kantharos (inclusiv ceştile cu torţi cu
buton) pe suprafaţa săpată indică o clară aglomerare în zona „cenuşarului” faţă de
restul sitului, sugerând astfel semnificaţia respectivelor piese. Aceeaşi distribuţie se
remarcă şi în cazul aşa-numiţilor „omoplaţi crestaţi” al căror rol este încă
enigmatic271. În concluzie, autoarea săpăturilor de la Rotbav este de părere că în cadrul

263
De exemplu Petrescu-Dîmboviţa 1953a; Meljukova 1961; Florescu 1964, p. 146; Morintz 1978,
p. 152; Sava 2005. Personal, mi s-a încredinţat, în august 1952, de către conducătorul şantierului
arheologic Corlăteni (Radu Vulpe), să execut săpături într-un asemenea sit la Vlădeni-„Valea
Godinescului”, jud. Botoşani. Consistenţa cenuşoasă era atât de prăfoasă încât a trebuit să lucrez cu
ochelari speciali. La baza „cenuşarului” se afla o platformă subţire de lut ars; printre piese ceramice
tipice şi oase de animale am găsit şi o daltă de cupru (Vulpe 1953, p. 415–420).
264
Mai recent cercetat este cel de la Zoltan, jud. Covasna (Cavruc 2000; Cavruc 2003).
265
Dietrich 2014.
266
Meljukova 1961; Gerškovič 1999 (în cultura Sabatinovka); Levitsckii, Sava 1993; Cavruc 2001.
267
Florescu 1991.
268
În situl de la Odaia-Miciurin (Rep. Moldova) (Kaiser, Sava 2006; Sava, Kaiser 2011).
269
Kaiser, Sava 2006; Sava, Kaiser 2011.
270
Descrise în detaliu la Dietrich 2014, p. 197 urm.
271
Dietrich 2013, p. 227 urm şi Dietrich 2014, p. 199, aduce argumente, deloc neglijabile, prin
care explică funcţia acestor piese ca fiind utilizate în prelucrarea pieilor. Se pune totuşi întrebarea: de
ce numai în siturile Noua şi Sabatinovka?

100
„cenuşarului” s-au practicat operaţii multiple, incluzând tăierea animalelor (un soi de
„abator”), prelucrarea cărnii şi în special a pieilor, iar depunerea diferitelor
artefacte (inclusiv a ácelor de cusut) sugerează caracterul complex al sitului care îşi
va fi dobândit astfel şi un statut special, chiar cultic, în cuprinsul comunităţii.
Dacă aceste observaţii se vor adeveri şi în alte astfel de „cenuşare”, atunci
semnificaţia lor va trebui nuanţată sau parţial reconsiderată deşi, după cum rezultă
din cele expuse mai sus, toate interpretările formulate până acum ascund un anumit
grad de probabilitate: aşezări sezoniere, tipice unei economii pastorale, depuneri cu
caracter cultic (votiv?), în câteva cazuri chiar şi depuneri funerare272; doar modul
diversificat de practicare a acestor activităţi ar putea fi reanalizat. Se poate conchide
de asemenea că nu în toate „cenuşarele” se vor fi practicat aceleaşi operaţii. Procedee
diferite ar putea fi presupuse ca efectuându-se în zone diferite. Cred că nu ar trebui
neapărat comparată situaţia de la Rotbav cu cea de la Odaia-Miciurin. Posibil ca o
funcţie asemănătoare celei din „cenuşar” să prezinte şi „groapa” multi-stratificată
din cadrul sitului de la Zoltan273.
Creşterea vitelor, îndeletnicirea preponderentă a purtătorilor culturii Noua, a
fost dedusă, pe lângă cele amintite mai sus, în principal din procentul ridicat de
oase de animale, acestea reprezentând, în unele situri, până aproape de 70% din
materialul recoltat274; aşa s-ar explica şi numeroasele artefacte, unelte realizate din
os şi corn, tipice acestei culturi, inclusiv aspectului Sabatinovka, răspândit în sudul
Basarabiei şi în stepele nord-pontice. Forme specifice acestui din urmă aspect s-au
identificat şi la Dunărea de Jos. În situl mai intens explorat de la Coslogeni, jud.
Călăraşi, în lunca Dunării, descoperirile, caracterizate prin adaptarea la condiţiile
de mediu locale, sunt cunoscute sub denumirea de grupul Coslogeni, atestat până la
limita zonelor de stepă275. Nici activitatea metalurgică în această vastă arie
culturală nu este mai prejos: în mai multe „cenuşare” s-au găsit forme de turnat şi
destul de multe piese finite, precum pumnale de tip răsăritean, seceri, dăltiţe şi ace
de diferite tipuri, inclusiv de tip aşa-zis cipriot (Schleifelnnadel).
În ceea ce priveşte periodizarea culturii Noua, Adrian C. Florescu a luat drept
prim criteriu asocierea în unele situri a materialelor de tip Noua cu elemente
ceramice cu decor de tip Monteoru, Costişa sau Wietenberg, pe care le-a considerat
ca reprezentând o primă fază. Relaţia între un presupus fond autohton al Bronzului
mijlociu cu noile forme ale culturii Noua a fost interpretată ca un proces de
restructurare culturală declanşat de un aport de mici grupuri de sorginte estică, din
aria culturală Srubno-Hvalinsk, din stepele ponto-caspice. Această primă fază
(Noua I) ar fi fost urmată, în urma consolidării fenomenului de convergenţă
culturală, în constituirea formelor propriu-zise culturii Noua (faza Noua II)276. Deşi
formulată neclar în ceea ce priveşte evaluarea dimensiunilor acestor elemente
răsăritene – migraţie sau influenţe cu impact în domeniul economiei – respectivul

272
La Truşeşti (jud. Botoşani) şi Gârbovăţ (jud. Galaţi): Florescu 1991, p. 136 şi pl. 206.
273
Cavruc 2000, p. 193–198; Cavruc 2003.
274
La Gârbovăţ (Florescu 1991, p. 71).
275
Morintz 1978, p. 85–162 [n. ed.: despre Coslogeni, mai recent, Bolohan 2016a, p. 105 urm].
276
Florescu 1964.

101
model, bazat pe tipologia artefactelor, mai ales a ceramicii, în parte şi a practicilor
funerare, a favorizat concepţia pătrunderii, la sfârşitul epocii bronzului, a unor
populaţii de păstori, mai întâi în Moldova, apoi şi în Transilvania. Într-o lucrare
apărută postum, Florescu îşi afirmă însă mai clar punctul său de vedere faţă de
presupusa constituire a culturii Noua mai întâi în Moldova, idee pe care nu ar fi
împărtăşit-o iniţial, precizând că: fenomenul Noua s-a desfăşurat simultan pe
întreaga sa arie de răspândire prin contopirea şi anihilarea totală sau parţială a
triburilor ce existau în Bronzul mijlociu...”277. Aşa s-a ajuns ca procesul constituirii
şi al evoluţiei culturii Noua să dea naştere la diferite moduri de interpretare,
devenind unul dintre fenomenele cele mai interesante pentru înţelegerea
transformărilor culturale care au contribuit fundamental la conturarea imaginii
tabloului Bronzului târziu carpato-dunărean.
Deşi s-au înregistrat progrese importante în cercetările sistematice întreprinse
în ultima vreme, fenomenul Noua a rămas să fie diferit apreciat de arheologi şi a
fost mereu rediscutat278. În rândurile de faţă mă voi mărgini să pun în evidenţă
aspectele critice ale diferitelor puncte de vedere. Problema principală este de a
putea demonstra, fie o infiltrare de populaţii pastorale, care, venind dinspre est, s-au
aciuat în Moldova şi au pătruns peste Carpaţii Răsăriteni şi în aria culturii
Wietenberg, fie o adaptare treptată a comunităţilor locale din întreaga arie Noua,
inclusiv în Transilvania, posibil datorată şi schimbărilor condiţiilor climatice, prin
preluarea unor elemente culturale specifice, adaptate noului mod de viaţă. Aceste
transformări s-ar exprima în cultura materială prin consolidarea unor noi structuri
economice şi sociale, reflectate şi în domeniul ideologiei. Pentru a răspunde la
aceste întrebări ar trebui, pe de o parte, mai bine definit modul de trai al
purtătorilor culturii Noua, mai ales în raport cu formele de relief şi vegetaţia din
diferitele zone de răspândire ale acestui fenomen cultural. Pe de altă parte, este
necesară o cunoaştere mai detaliată şi mai precisă a cronologiei descoperirilor de
tip Noua din Moldova în raport cu cele din Transilvania, inclusiv a raportului
cronologic al siturilor Noua faţă de cele de tip Wietenberg279. Se cuvine precizat de
la început că în domeniile amintite există încă foarte multe lacune de informaţie, de
unde şi o serie de controverse.
Ipoteza genezei culturii Noua ca petrecându-se pe teritoriul Moldovei a fost
formulată mai întărit de către Bernhard Hänsel280 şi susţinută mai recent şi de
Eugeniu Sava281. Hänsel, contestând periodizarea în două faze a lui Florescu, vede
în fenomenul Noua modelul coabitării a două culturi diferite, fapt evidenţiat mai cu
seamă în Transilvania. Ca exemplu, el s-a referit la coabitările moderne între

277
Florescu 1991, p. 164–166 (rezumat redactat de Marilena Florescu). În prefaţa respectivei lucrări,
autorul accentuează pe bună dreptate că de la exprimarea opinilor iniţiale, studiul conceptului de cultura
Noua reprezintă un îndelungat proces de cunoaştere în perpetuă dezvoltare (Florescu 1991, p. 20).
278
O ultimă prezentare a diverselor concepţii despre acest proces cultural, la Dietrich 2014, p. 148–154
şi 282–306 şi laTiberiu Vasilescu (2014).
279
Datări 14C nu lipsesc, dar sunt foarte dispersate şi diferenţiate calitativ prin contextul în care
au fost preluate (vezi mai jos nota 283). [n. ed.: vezi recent Bălan, Quinn, Hodgins 2016].
280
Hänsel 1976, p. 68.
281
Sava 2002.

102
nomadismul pendulant, transhumant al păstorilor vlahi în raport cu populaţiile
sedentare din Macedonia şi Tesalia. Am exprimat critici asupra acestei comparaţii
în recenzia mea la respectiva carte282. Principala obiecţie constă în imposibilitatea
de a demonstra coexistenţa simultan cronologică în aria Wietenberg a două tipuri
de aşezări: burg (Wietenberg) – aşezare plană cu „cenuşar” (Noua). Puţinele date
disponibile indică mai degrabă suprapunerea stratigrafică a celor două locuiri. Deşi
s-au identificat, prin prezenţa ceramicii specifice, urme de locuire Wietenberg pe
multe situri aflate pe locuri înalte, dominante, acestea, fiind în cea mai mare parte
răvăşite prin suprapuneri succesive din epoci diferite şi aproape complet nivelate
de aşezările de epocă dacică (este cazul, între multe altele, a „cetăţilor” de la
Racoş, Leliceni, Covasna, Jigodin etc.), nu sunt suficiente dovezi care să confirme
caracterul de burg acestor situri. Având în vedere că prezenţa unor presupuse
lucrări de fortificaţie sunt practic imposibil de verificat, denumirea de „cetate”
atribuită respectivelor situri se bazează de fapt doar pe poziţia dominantă, greu
accesibilă. Trebuie recunoscut că lipsa sau raritatea, pe astfel de situri, a prezenţei
ceramicii de tip Noua, a favorizat, nu a şi dovedit, ideea evitării intenţionate a
respectivelor locuri de către purtătorii culturii Noua.
În fond, ceea ce a frapat pe cercetători în comparaţia celor două „culturi” este
imaginea discordantă între bogăţia formelor şi a motivisticii decorative de tip
Wietenberg şi aparenta „sărăcie” (uniformizare) a tipurilor ceramicii Noua. În
stadiul actual al documentaţiei acest contrast nu mai poate fi susţinut din punct de
vedere cronologic. În primul rând, cele mai spectaculoase manifestări formale ale
ceramicii Wietenberg, provin din situri aflate mai ales în nordul şi nord-vestul
Transilvaniei şi, cel puţin deocamdată, datează, potrivit tipologiei comparative
sprijinită şi de date 14C, din prima jumătate a mileniului al II-lea, nedepăşind mult
cca 1500 BC. În timp ce majoritatea datărilor referitoare la situri de tip Noua se
cuprind între cca 1500 şi cel mult 1200/1100 BC. Cele câteva date14C obţinute la
Rotbav confirmă acest raport între cele două tipuri culturale283.
În al doilea rând, dacă se ţine seama de funcţia de reprezentare a ceramicii „fine”,
bogat decorate, prezenţa acestei categorii trebuie judecată în primul rând în raport cu
caracterul descoperirii: statut social, cult, cult funerar (vezi Derşida, Oarţa de Sus etc.).
De multă vreme s-a presupus o împuţinare a ceramicii decorate, chiar o aparentă
„degradare” a stilului decorativ în faza târzie a culturii Wietenberg (aşa-numita fază
D, după Boroffka). Astfel de observaţii, bazate pe analize statistice, lipsesc în general
în largul spaţiu al ceramicii Wietenberg, dar au dat rezultate mai bune în sud-estul
Transilvaniei. Tot în părţile răsăritene au apărut şi cele mai multe elemente străine
în context Wietenberg (de tip Monteoru, Costişa sau Tei), fenomen ce se explică
prin relaţii intense între ariile „culturilor” respective. Sud-estul Transilvaniei ne apare
astfel ca fiind un vast spaţiu de comunicare transmontan în ţinuturile arcului
carpatic284. Este deci evident că şi în cazul structurilor comunităţilor Wietenberg
din Transilvania intracarpatică diferenţele de la o zonă la alta pot fi remarcabile.
282
Vulpe, în Germania 57, 1979, p. 207–215.
283
Dietrich 2014, vol. II, Anhang 2.
284
Expresia aparţine Laurei Dietrich (2014, p. 281): Das Arbeitsgebiet als Kommunikationsraum.

103
 Un al treilea factor care părea a argumenta în favoarea unui contrast între o
economie aparent stabilă (Wietenberg) şi una mai mobilă (Noua – nomadism
sezonier) poate fi, de asemenea, supus criticii. Analizele arheozoologice, atât cât s-au
efectuat, arată clar doar creşterea, în siturile Noua, a ponderii bovinelor în dauna
ovi-caprinelor. Dacă însă comparăm proporţia ponderii ovi-caprinelor în cadrul
celor două culturi, chiar şi a suinelor, vedem că este aproximativ stabilă, de unde
putem conchide că specific fenomenului Noua este doar creşterea semnificativă a
exploatării bovinelor ca produs primar şi secundar. Sunt, pe de altă parte, suficiente
argumente pentru a caracteriza o mare parte din economia comunităţilor
Wietenberg ca bazându-se pe transhumanţă. Acest fenomen pare însă că se
continuă neschimbat şi în perioada Noua, doar că acum apar noi schimbări de
proporţie în favoarea creşterii vitelor. Dacă mai luăm în consideraţie faptul că
exploatarea bovinelor se face mai uşor în aşezări stabile am putea formula ipoteza
potrivit căreia siturile Noua sugerează un factor de stabilitate cel puţin echivalent,
dacă nu chiar mai mare decât în cultura Wietenberg.
În sfârşit, s-ar mai putea lua în discuţie schimbările petrecute în forma
practicilor funerare. În cuprinsul ariei Wietenberg ritul principal este incineraţia
sub formă de mici grupări de morminte situate în imediata apropiere a aşezărilor – se
poate spune chiar în marginea sau în cadrul suprafeţei locuite a sitului285 –, în timp ce
în perioada Noua, în întreaga arie a acestei „culturi”, se constată necropole
preponderent de inhumaţie situate la mică depărtare, însă în afara sitului. De asemenea,
numărul total de morminte Wietenberg este extrem de redus: în jur de 200 de
exemplare raportat la cele peste 600 de situri-aşezare înregistrate până în prezent. În
aria Noua s-au identificat, în Moldova şi în Transilvania la un loc, peste 144 de situri
cu caracter funerar, conţinând 725 de morminte, majoritatea de inhumaţie286.
Oricât de impresionante ar părea la prima vedere aceste schimbări în
practicile funerare, examinate însă în cadrul procesului general al variaţiilor de rit
incineraţie/inhumaţie sau biritualism, în vasta arie a sud-estului Europei, petrecute
în epoca bronzului dar mai ales spre sfârşitul ei, se constată că în realitate ele nu se
supun unor reguli clar definibile, ci depăşesc împărţirea simplistă schiţată mai sus.
Motive legate de cauza decesului respectivilor defuncţi, de sexul – mai precis de
genul – lor, de statutul lor social în sânul comunităţii, determină forma ritului
utilizat şi reflectă complexitatea ritualului de înmormântare. De aceea cred că
invocarea importanţei ritului funerar nu mai constituie un argument convingător cu
atât mai mult cu cât chiar şi proporţia înhumat/incinerat în cadrul înmormântărilor
Noua variază sensibil de la zonă la zonă; mai rară în părţile răsăritene ale ariei
Noua, prezenţa incineraţiei devine mai frecventă în Transilvania.
Tipologic, mormintele Noua au cele mai apropiate analogii în practicile de
înmormântare ale ariei culturii Monteoru. Şi aici procentul înhumaţilor se situează în jur
de 90–95% (cimitirul de la Balinteşti-Cionagi prezintă cele mai strânse asemănări)287.

285
Este şi cazul celor două morminte de la Rotbav (probabil vor fi fost mai multe în zona
respectivă): Dietrich 2014, p. 17.
286
După Ion Motzoi-Chicideanu (2011, p. 593), incineraţia se situează în jur de 5%.
287
Zaharia 1963.

104
 Din cele discutate mai sus, sunt de părere că o interpretare istoricizantă a
evenimentelor petrecute în perioada „culturii” Noua, a ceea ce a generat
consolidarea unei noi structuri sociale, eventual chiar a unui aport etnic, rămâne o
opţiune a diverşilor cercetători. Afirmaţia potrivit căreia în stadiul actual al
cunoaşterii este mai probabilă explicarea fenomenului Noua printr-o „pătrundere a
unor mici grupuri dinspre est (...) din regiunea principală de răspândire a culturii
Noua”288, poate fi concepută ca un scenariu posibil, ca o ipoteză de lucru. După
opinia mea însă, o astfel de infiltrare de populaţii pastorale dinspre est ar fi puţin
probabilă şi oricum dificil de demonstrat. Transhumanţa, fenomen bine atestat până
în zilele noastre în toată aria carpato-dunăreană, este migraţia de tip pendulant care
poate oferi explicaţii tuturor modelelor de contacte culturale structurale din cele
mai vechi timpuri, dar cu certitudine începând cu epoca bronzului. Este, cred, şi
cea mai verosimilă explicaţie a genezei şi difuzării fenomenului Noua în cazul de
faţă. Aşadar, mult mai plauzibilă mi se pare a fi o adaptare treptată a comunităţilor
locale la noi tipuri de exploatare, respectiv în ponderea acordată creşterii vitelor
mari, poate datorată şi unor condiţii climatice mai favorabile. Acest fapt, exprimat
în cultura materială prin toate aspectele de ordin economic, dar care, reflectate
printr-o aparentă uniformizare în practicile de cult, inclusiv cele funerare, se
remarcă în apariţia unei ideologii comune, atestată în întreaga regiune. În pofida
imaginii relativ uniforme a manifestărilor culturale în cuprinsul ariei mai sus
discutate, este puţin probabil ca acest fenomen să reflecte şi o omogenitate etnică.
Înclin mai degrabă să consider această situaţie ca fiind exemplară pentru a ilustra
importanţa ce o poate căpăta funcţia economică şi ideologia în unificarea formelor
culturii materiale, atunci când condiţiile de viaţă impun transformări de substanţă a
modului de subzistenţă.

4. DESCOPERIRILE DE LA SUD DE CARPAŢI

Evoluţia culturală în a doua jumătate a mileniului al II-lea la sud de Carpaţi

se manifestă tot prin tendinţe de sinteză a aspectului culturii materiale, exprimat
aici sub forma fenomenelor culturale Govora-Fundeni şi Zimnicea-Plovdiv, pare-se
succesive din punct de vedere cronologic, cel puţin în unele situri289. Din păcate,
stadiul încă foarte lacunar al informaţiei limitează datele sigure la constatarea
răspândirii unor forme şi motive decorative ale ceramicii pe o arie largă, de la
Carpaţi până la Marea Egee (vezi mai sus prezenţa unor forme ale aspectelor
culturale menţionate în aşezările de la Kastanas şi Assiros, în Macedonia). Se
remarcă astfel răspândirea ceştilor (tip kantharos) pe o arie foarte largă. Ritul
funerar precumpănitor pare a fi fost inhumaţia în poziţie chircită, cum este atestat
în cea mai mare necropolă cercetată până în prezent, la Zimnicea, jud.
Teleorman290.

288
Dietrich 2014, p. 320.
289
Palincaş 1996; Fischer 1996.
290
Alexandrescu 1973.

105
 *

Spre sfârşitul epocii bronzului se conturează două cercuri culturale din

punctul de vedere al ritului funerar: primul în bazinul Dunării Mijlocii, unde
incineraţia devine ritul dominant şi, prin aceasta, se alătură unui fenomen care a
cuprins, spre sfârşitul mileniului al. II-lea a.Chr., întreaga Europă Centrală; cel de
al doilea atestat inclusiv în zonele estice şi sudice ale spaţiului carpato-dunărean,
unde inhumaţia este ritul aproape exclusiv, o situaţie cvasi-generală şi pentru
Europa de Est. Explicaţia acestui fenomen este, în primul rând, de natură
ideologico-religioasă şi nu trebuie înţeles ca rezultat al unor deplasări de populaţii
dinspre centrul Europei spre sud-est – „marea migraţie egeică” (vezi mai jos) – cum s-a
presupus291. Dacă au existat mişcări de populaţii pe plan regional, atestate istoric în
Grecia, nu sunt dovezi convingătoare ca astfel de manifestări să-şi fi avut cauza în
bazinul Dunării292.

293
X. PRIMA EPOCĂ A FIERULUI (HALLSTATT)

Ce urmează fenomenului Noua? Ce transformări culturale caracterizează

perioada care în şcoala arheologică românească este, pe drept sau nu, denumită
Hallstattul timpuriu? Răspunsul la aceste întrebări implică încă o dată schimbări ale
tabloului cultural, vizibile cu precădere în formele şi decorul ceramicii, dar şi în
aparenta modificare a modului de trai şi în constituirea unor noi structuri de putere.
De data asta transformările cuprind aproape tot spaţiul carpato-dunărean şi, iarăşi,
au dat naştere unor ipoteze istoricizante mult disputate în literatură.
Principalul fenomen este apariţia, difuzarea sau preluarea stilului ceramicii
decorate prin modelare plastică, de fapt prin prezenţa din ce în ce mai pregnantă a
decorului canelat care, în unele zone, devine aproape unicul procedeu de
ornamentare al vaselor din categoria aşa-numită fină, cea de reprezentare şi
comunicare a statutului social. Culoarea dominantă a vaselor este închisă, de multe
ori neagră cu luciu metalic. În această categorie se remarcă tipul ceramic Gáva,
prin care se înţeleg vase (mai ales forme pântecoase, de mari dimensiuni) acoperite
cu un slip negru lucios la exterior şi arse roşu în interior (termenul de „cultură”
Gáva a fost uneori extins peste toată ceramica canelată din Transilvania). Bogatele
ornamente obţinute prin tehnica inciziilor sau a decorului imprimat, caracteristic
multor „culturi” ale Bronzului mijlociu, tind să fie abandonate sau mult restrânse
regional şi proporţional.

291
Vezi, între altele, Kimmig 1964.
292
O prezentare a teoriilor despre sfârşitul civilizaţiei palaţiale din lumea miceniană la Drews 1993.
293
Partea introductivă a acestui capitol a fost preluată şi adaptată din Abriss. Ea se regăseşte, în
parte, şi în cele două articole deja menţionate (Vulpe 2014 şi Vulpe 2015) [n. ed.].

106
 Fenomenul îşi are probabil originea în bazinul Tisei şi, ca în cazul
manifestărilor funerare din această vreme, este asemănător transformărilor
culturale apărute în Europa Centrală. În părţile noastre acest proces de transformări
ale formelor şi aspectului ceramicii a fost mai bine studiat în Banat şi în regiunile
învecinate. În cadrul grupului de necropole de incineraţie mai sus-amintit, cunoscut
sub denumirea de Cruceni-Belegiš, s-a observat mai clar trecerea de la decorul
imprimat şi incizat, incrustat cu alb (faza I), la cel preponderent realizat prin
caneluri (faza II)294. Explicaţia cea mai plauzibilă a acestor schimbări de stil
ornamental ar fi încercarea de a imita în lut maniera de realizare a vaselor de metal
(bronz sau aur), care tocmai în această vreme începuseră să se răspândească în
toată Europa, sub forma unor produse de mare lux, totodată şi forme de
reprezentare a statutului social (vezi, de exemplu, asemănarea frapantă între forma
şi decorul ceştilor de lut din tumulul de la Susani, jud. Timiş, şi ceşti de bronz din
unele depozite din centrul Europei – precum cele de la Dresden-Laubegast)295. De fapt
în tumulul de la Susani este cel mai bine ilustrat momentul final al acestui proces,
unde decorul canelat, executat pe suprafaţa neagră, lucioasă a vaselor (luciul metalic
este obţinut prin amestec de grafit în pasta ceramicii), devine aproape exclusiv296.
Acest fenomen al răspândirii tipurilor ceramice spre răsărit, în zone din ce în
ce mai depărtate faţă de presupusul centru de difuziune, este ceea ce Ion Nestor
denumea în mod sugestiv „contraofensiva blocului carpatic”297, desigur în sensul
unei manifestări culturale, fără înţeles de eveniment istoric. Deocamdată se
consideră o dată în jur de 1200 a.Chr. ca fiind cea mai probabilă pentru declanşarea
acestui proces al transformărilor culturale298.
Este probabil ca noul stil de ornamentare a ceramicii să reflecte şi o
schimbare în raporturile de putere în cadrul comunităţilor, fapt explicabil prin
necesitatea de exprimare a prestigiului, a bunăstării materiale, prin imitarea sau
preluarea în forme diferite a obiectelor de lux. Acest fenomen se remarcă şi mai bine în
înmulţirea siturilor fortificate, de tip cetate cu val de pământ, întărit cu structuri de
lemn şi, uneori, piatră. Faţă de habitatul din perioada Noua, imaginea este
contrastantă.
Încă din faza târzie a epocii bronzului se cunosc, în Câmpia Română, situri
prevăzute cu fortificaţii elaborat construite (printre noile inovaţii sunt valurile de
pământ cu un miez de arsură, tehnică ce apare, sub diferite forme, pe tot parcursul
epocii fierului); mai bine cercetată este fortificaţia de la Popeşti, jud. Giurgiu, care
a fost iniţial ridicată la orizontul grupului Govora-Fundeni şi apoi reconstruită în
etapa finală a Bronzului299. Astfel de „cetăţi”, întărite cu val şi şanţ, sunt atestate pe
întreg teritoriul României în asociere şi cu grupuri ale ceramicii canelate, începând

294
Horedt 1967a; Horedt 1967b.
295
v. Brunn 1968, pl. 53–54. Cf. şi Vulpe, Mihăilescu-Bîrliba 1985.
296
Stratan, Vulpe 1977.
297
Nestor 1970, p. 27.
298
Date 14C de la Lăpuş ar putea sugera o datare chiar mai timpurie a apariţiei fenomenului Gáva
(Kacsó, Metzner-Nebelsick, Nebelsick 2011, p. 349 urm).
299
Palincaş 1997.

107
mai ales din Hallstattul timpuriu şi persistând până în a doua epocă a fierului300.
Deşi nu poate fi negată funcţia defensivă a acestor fortificaţii, tot atât de important
în ridicarea a astfel de lucrări este elementul de reprezentare, oferit de caracterul
monumental al construcţiei, ce contribuie totodată la prestigiul căpeteniei şi al
şeferiei pe care o reprezintă. În zona unor astfel de „cetăţi” se găsesc şi un număr
de aşezări mai „sărace”, a căror relaţie cu staţiunea „rezidenţială” ar putea fi
studiată prin determinarea caracterului fiecărui sit în parte şi prin precizarea
interrelaţiilor în cadrul unui asemenea complex. Din păcate asemenea studii lipsesc
deocamdată pentru situaţii din ţara noastră.
Deşi s-au efectuat săpături în multe aşezări, datele despre structura acestora, a
funcţiei pe care diversele construcţii o vor fi avut-o, sunt extrem de lacunare,
desigur datorită strategiei de explorare a unor astfel de situri care, în multe cazuri,
ocupă o suprafaţă foarte întinsă. Deocamdată distingem, alături de aşezările
fortificate amintite, un mare număr de situri constând din mici gospodării,
dispersate în teritoriu, distanţate unele faţă de altele301. Dintre aşezările de tip „cetate”
remarc aici pe cea de la Teleac, jud. Alba, cu mai multe depuneri de locuire ce
evoluează – potrivit pieselor de metal tipice (bronzuri: fibule, ace, celt, dar şi piese
din fier: topor cu „aripioare”, topor bipen, cuţite etc.) – de la începutul Hallstattului
până în perioada cu ceramică de tip Basarabi; deci din secolele XII/XI până în
secolul al VIII-lea a.Chr. inclusiv. Situl de la Teleac, având o suprafaţă de cca 30 ha,
este prevăzut cu un val cu palisadă, în locurile mai uşor accesibile, refăcut şi
îmbunătăţit de mai multe ori. S-au identificat locuinţe de tip bordei, altele parţial
adâncite (semibordei), dar şi construcţii de suprafaţă al căror contur n-a putut fi
însă determinat. Numeroase vetre, situate majoritatea în interiorul locuinţelor, dar,
în câteva cazuri, şi în afară, alături de multe gropi, considerate, fie de „provizii”, fie
„rituale”, întregesc imaginea pe care ne-o oferă acest sit302. Din Muntenia
reamintesc aici aşezarea de la Popeşti, jud. Giurgiu, cu o depunere de locuire
consistentă, în cadrul căreia s-au observat mai multe locuinţe „de suprafaţă”. Nu
există date pertinente care să ateste prezenţa unei fortificaţii, deşi mi se pare plauzibil
să se fi utilizat în continuare sistemul de val cu şanţ construit la sfârşitul epocii
bronzului. Cele trei niveluri de locuire constatate aici cuprind, poate cu intermitenţe,
întreaga perioadă a Hallstattului timpuriu, până în epoca Basarabi inclusiv303.
Cum aminteam mai sus, un fenomen caracteristic întregii perioade a
Hallstattului timpuriu şi mijlociu este lipsa, în cea mai mare parte a teritoriului ţării
noastre, a necropolelor, în contrast cu perioada anterioară, a Bronzului târziu.
Această aparentă lipsă a necropolelor se constată în cea mai mare parte a spaţiului
carpato-dunărean pe o durată de cel puţin patru secole, practic până în jur de 650
a.Chr. când reapar necropole, grupate însă pe arii restrânse. În răstimpul secolelor

300
Horedt 1974; Vasiliev 1995.
301
Giurgiu Ardeu (1996) cita, la acea dată, 240 de situri cu ceramică canelată din Transilvania
intracarpatică; numărul lor este acum şi mai mare.
302
Vasiliev, Aldea, Ciugudean 1991 [n.ed.: vezi de asemenea rezultatele săpăturilor recente: Uhnér
et alii 2018, cu bibliografia].
303
Palincaş 2005a.

108
XI–VIII nu avem suficiente date explicite despre practicile funerare, nici despre o
diferenţiere a statutului social al defuncţilor304. Procesul ritului funerar se exprima
probabil sub alte forme, nu toate detectabile arheologic. Desigur, o serie de practici
legate de cultul morţilor se constată în tot acest larg interval, dar toate par a avea un
caracter de excepţie, precum, morminte colective sau individuale în cuprinsul
aşezărilor, înmormântări izolate, deocamdată foarte puţine la număr, identificate ici
şi colo305. Puţinele descoperiri de această natură se situează la periferia spaţiului
carpato-dunărean (vezi necropolele de incineraţie de-a lungul Dunării oltene, de la
începutul Hallstattului şi de inhumaţie în perioada Basarabi306, sau necropola de
inhumaţie de la Stoicani, jud. Galaţi, pe Prut307; acesta din urmă o consider ca
aparţinând unui grup înrudit cu aspectele culturale din stepele nord-pontice308). În
interiorul acestei arii s-au identificat doar morminte izolate, foarte puţine, şi
acestea, majoritatea, în cuprinsul aşezărilor. Acest fenomen reflectă desigur o
anume dogmă religioasă cu implicaţii şi în domeniul practicilor funerare. Este de
presupus că aceste schimbări de mentalitate, produse în secolul al XII-lea a.Chr., au
afectat o mare parte a comunităţilor spaţiului carpato-dunărean. O nouă schimbare
se constată, aparent brusc, abia pe la mijlocul secolului al VII-lea a.Chr., iar fenomenul
se repetă, în aceeaşi arie, în a doua jumătate a epocii fierului.
Este cert că economia la începutul noii epoci nu prezintă schimbări
importante faţă de cea a Bronzului târziu în nici una din zonele carpato-danubiene.
Deşi se crede că în secolele XI–X a.Chr. condiţiile climatice ar fi fost favorabile şi
unei agriculturi mai intense, creşterea vitelor este încă dominantă. Se cunoaşte
faptul că după scurte perioade de regim termic mai temperat, în jur de ±1000 a.Chr.
se produce, în toată zona palearctică, o trecere de la subboreal la umedul şi recele
subatlantic; aşa numita little Ice Age înspre 850 a.Chr.309. În asemenea condiţii
climatice ar fi de înţeles creşterea ponderii pastoralismului în producerea
mijloacelor de subzistenţă, ceea ce pare a se reflecta şi în preferinţa pentru
creşterea ovi-caprinelor şi bovinelor310, fenomen cu implicaţii directe şi asupra
formei de habitat. Se pare că etapa în care clima a atins maximul de uscăciune şi răcire
a fost cea a secolelor VIII–V a.Chr.311. În timp ce în occidentul Europei clima
devenise mai umedă, în răsărit se pare că era din ce în ce mai uscată (date recente,
inedite, indică o astfel de situaţie pentru Dobrogea, în secolul al VII-lea a.Chr.)312.
304
Câmpul de urne de la Râureni, jud. Vâlcea (Lazăr 2010; Lazăr 2011, p. 62 urm) şi tumulul de la
Meri, jud. Teleorman (Moscalu 1976), descoperiri atestate şi în perioada Ha A, par a fi, deocamdată, o excepţie.
305
Vulpe 2008a [n.ed.: vezi şi Ailincăi 2014].
306
În afara literaturii citate, mai vezi Ciocea Safta 1996; Popović, Vukmanović 1998.
307
Petrescu-Dîmboviţa 1953b.
308
Vezi de exemplu necropola de la Suvorovo, din sudul Basarabiei (Terenožkin 1976, p. 62 urm.,
fig. 31–33; cf. şi Vulpe 1986a, 70).
309
Tomescu 2000, p. 206 urm.
310
Date mai consistente se cunosc pentru zonele din sud-vestul României: El Susi 1996, în special
p. 161 urm.
311
Tomescu 2000.
312
Analiza dendrocronologică efectuată pe probe de lemn din cel mai vechi mormânt grecesc
de la Orgame (Argamum), pe lângă date cronologice (mijlocul secolului al VII-lea a.Chr.), a oferit şi
informaţii despre clima extrem de uscată din Dobrogea, la o dată când în Europa vest-centrală se
constată o perioadă foarte umedă şi rece.

109
Studiul oaselor de animale descoperite în unele aşezări (Grăniceşti, Teleac) arată
clar importanţa creşterii taurinelor şi ovi-caprinelor, fapt observat şi în alte zone
(Banat), dar suntem departe de o imagine realistă, bazată pe analize din domeniul
ştiinţelor naturii.

1. GRUPELE CULTURALE ALE HALLSTATTULUI TIMPURIU313

În pofida imaginii aparent omogene oferite de decorul canelat, puţin expresiv

în motive ornamentale, s-au putut totuşi contura mai multe grupuri culturale,
răspândite pe arii foarte largi. În nord-vestul şi nordul spaţiului carpato-dunărean este
atestată ceramica de tip Gáva, ale cărei forme sunt înrudite cu cele prezente în aspectele
culturale Holihrady (din bazinul superior al Tisei) şi Grăniceşti (în podişul Sucevei) –
complexul cultural Gáva-Holihrady-Grăniceşti)314. Acestui complex cultural îi sunt
atribuite aşezările fortificate de la Sighetul Marmaţiei, Preuteşti, jud. Suceava şi altele,
alături de numeroase aşezări „deschise”. Caracteristică ceramicii Gáva este tehnica
de ardere, constatată mai cu seamă la marile vase pântecoase: reducătoare la
exterior, ceea ce îi conferă o culoare închisă, fiind acoperită cu un slip lucios, uneori
negru, în timp ce interiorul vasului, expus unei arderi oxidante, este de culoare
roşiatică. Nu este exclus ca obiectivul urmărit prin această tehnologie să aibe un
conţinut simbolic: culoarea roşie din interiorul vasului respectiv să reprezinte
carnea (sângele), întregul vas imitând în sens simbolic, corpul omenesc315.
Hallstattul timpuriu din Moldova este reprezentat, într-o primă fază, de grupul
cultural Corlăteni-Chişinău, cu ceramică precumpănitor ornată cu caneluri, a cărei arie
cuprinde cea mai mare parte a regiunilor deluroase şi de silvostepă aflate între
Carpaţii Răsăriteni şi bazinul mijlociu al Nistrului316. Asemănarea cu modul de
viaţă din perioada culturii Noua este aici mai evidentă, atât prin preponderenţa
aşezărilor deschise, cât şi prin frecvenţa oaselor de animale domestice, în măsura în
care puţinele analize paleofaunistice ne-o dau în stadiul actual.
În paralel cu grupurile culturale cu ceramică canelată, se dezvoltă, la Dunărea de
Jos, grupuri ceramice al căror decor este realizat în principal prin incizie şi
imprimare. Aşa, de examplu, „cultura” Babadag, mai bine cunoscută datorită
cercetărilor efectuate de Sebastian Morintz în staţiunea eponimă din judeţul Tulcea,
aşezare cu mai multe niveluri de locuire, în care s-au distins trei faze, a căror
evoluţie se extinde pe întreg Hallastattul timpuriu şi mijlociu317. Demn de
menţionat este descoperirea, într-un nivel al fazei a II-a, a unui capac de pixidă,
analog ca formă şi motiv decorativ cu o piesă dintr-un mormânt de perioadă

313
Text preluat şi adaptat din Compendiu [n. ed.].
314
László 1994.
315
Problema relaţiei dintre unele forme ceramice şi redarea lor simbolizând corpul uman şi,
implicit, sexul, respectiv genul simbolic al acestuia, este o temă ce se întâlneşte în ultimul timp în
cercetarea post-procesualistă arheologică; de exemplu Phillips 2002, cf. şi Palincaş 2005b.
316
László 1994, p. 105–142; Leviţki 1994; o prezentare a Hallstattului timpuriu din Basarabia a fost
recent făcută de Andrei Nicic (2008).
317
Morintz 1964; Morintz 1987; Jugănaru 2005 [n. ed.: vezi şi cercetările mai recente
efectuate de Sorin Ailincăi (2013)].

110
protogeometrică de la Atena-„Kerameikós”, ceea ce îngăduie datarea piesei
respective de la Babadag în secolul al X-lea. a.Chr.318, fapt ce presupune că
respectiva fază a ceramicii Babadag exista deja în acel secol.
Ceramica de tip Babadag prezintă, mai ales în faza a II-a, multe analogii cu
cea de tip Pšeničevo din bazinul Mariţei, în Bulgaria319, loc de unde presupune că a
pornit moda ornamentării cu motive imprimate. În a doua etapă a Hallstattului
timpuriu, ceramica decorată prin imprimare s-a răspândit în estul Munteniei şi în
Moldova. În această din urmă regiune sunt cunoscute grupurile Cozia320, la vest de Prut,
şi Saharna-Solonceni, în Basarabia321. Două fibule de bronz de tip egeic descoperite
în aşezarea fortificată de la Brad, jud. Bacău322, databile în secolele X–IX a.Chr.,
confirmă datele mai sus-amintite de la Babadag pentru datarea acestei etape a
Hallstattului românesc.
Situaţia Hallstattului timpuriu în Oltenia şi în Banat este mai puţin cunoscută
din cauza lipsei unor cercetări sistematice. Ceramica canelată este prezentă în
multe situri, dar clasificarea şi cronologia ei rămân încă a fi studiate. În Banat, de
exemplu, nu posedăm cunoştinţe mai consistente despre structura habitatului
perioadei ce ar corespunde tumulului de la Susani şi a etapei ce-i urmează.
Săpăturile efectuate de Florin Medeleţ la Remetea Mare, jud. Timiş, încă inedite, ar
indica prezenţa ceramicii de tip Gáva şi în această zonă, poate ca urmare a etapei
reprezentate în tumulul de la Susani. Numeroasele cercetări de teren efectuate în
Banat sugerează, împreună cu bogăţia depozitelor de bronzuri descoperite aici,
intensitatea locuirii din această regiune a României şi în această vreme323.
O situaţie în multe privinţe asemănătoare este cea din Oltenia. Ceramica
canelată din această regiune a fost denumită de tip Vârtop, după o descoperire
controversată în ceea ce priveşte semnificaţia şi contextul ei, publicată mai demult
de Dumitru Berciu. De fapt este vorba de cinci vase, din care patru erau ornate cu
caneluri şi un al cincilea de tip pyraunos (cuptor)324, dar care nu provin din acelaşi
context325. Situl respectiv ar fi fost de formă tumulară, ceea ce ar presupune o
funcţie funerară; prezenţa oaselor calcinate, pentru care nu există nici o dovadă că
ar fi fost umane, nu este însă deloc sigură326. O situaţie similară s-a identificat la
Konopište, sit situat în Serbia în apropierea malului drept al Dunării, în linie
dreaptă la aproximativ 12 km depărtare de Hinova. Aici, în cursul explorării unei
necropole de tip Žuto Brdo-Gârla Mare, în marginea acesteia, sub un strat de
humus, s-a identificat o groapă ovală, umplută cu pietriş. În partea vestică a gropii
s-au găsit fragmente ceramice şi mai multe oase de animale; în partea nordică a gropii

318
Hänsel 1976, p. 133.
319
Hänsel 1976, p. 191 urm.
320
László 1972; Hänsel 1976, p. 134 urm.
321
Hänsel 1976, p. 148 urm.
322
Vulpe 1965, p. 121, fig. 8.
323
Gumă 1993.
324
Berciu 1939, p. 153 urm.
325
De la Vârtop provin vasul-„solniţă”, vasul cuptor şi două vase mari pântecoase (Lazăr 2005, p. 112
urm); tot din acest sit Bernhard Hänsel mai publică câteva fragmente aflate în muzeul din Craiova (Hänsel
1976, p. 101 urm, pl. 12 şi pl. III).
326
Berciu 1939, p. 155, fig. 199; Lazăr 2011, p. 58.

111
se aflau in situ, dispuse în linie, cinci vase: trei vase pântecoase de dimensiuni
diferite, o strachină invazată şi un vas dublu (tip „solniţă”); în centrul gropii se
situa un vas cu cuptor (pyraunos) împreună cu fragmente de la două străchini, una
decorată cu caneluri dispuse în stea cu cinci colţuri. Toate vasele, cu excepţia
vasului-cuptor, sunt de culoare închisă, cu suprafaţa lucioasă şi, toate, decorate doar cu
caneluri327. Importanţa acestei descoperiri, considerată a fi de caracter cultic şi care
nu conţine oase umane calcinate, dar, prin context, este aparent legată de cultul funerar,
constă, în primul rând, în analogia cu datele demult publicate din tumulii de la Vârtop.
Descoperirea de la Konopište se încadrează în grupul ceramicii canelate de
tip Vârtop, răspândită în toată Oltenia şi, parţial, în zonele învecinate. Cum se ştie,
ceramica de acest tip este prezentă mai ales în situri considerate a fi aşezări, puţine
şi săpate doar parţial, despre care nu ştim mai nimic privitor la dimensiunile,
structura şi funcţia lor: Portăreşti, Călugăreni etc., majoritatea fiind identificate prin
cercetări de suprafaţă328. Pentru datarea ceva mai amănunţită a ceramicii canelate în
Oltenia, primul reper este apariţia ceramicii decorate prin imprimare şi incrustare de tip
Insula Banului329, a cărei arie de răspândire este însă limitată, la nord, pe cursul
Dunării lângă Turnu Severin şi în Clisură330 şi de cea incizată de tip Gornea-Kalakača,
prezentă în Banat, în Clisură şi în sudul judeţului Mehedinţi331. Aceste descoperiri
se pot data convenabil în cursul secolului al X-lea prin comparaţie cu difuzarea
diverselor grupuri cu ceramică cu decor imprimat din Dobrogea şi din sudul
Dunării. Al doilea reper este apariţia decorului ceramic de tip Basarabi, nu mai
devreme de a doua jumătate a secolului al IX-lea, de fapt mai sigur în cursul
secolului al VIII-lea a.Chr332.
Prin urmare, siturile cu ceramică canelată de tip Vârtop se cuprind într-un
răstimp destul de larg, de aproximativ 300 de ani, începând de prin secolul al XII-lea,
fiind atestate în parte până în cursul secolului al IX-lea a.Chr. Alături de câteva
situri prevăzute cu incinte largi (fortificaţie?), se situează numeroase descoperiri
dispersate, a căror identificare în teren se extinde pe zone mari, detectate mai ales
prin cercetări de teren, de pe suprafaţa cărora s-au cules relativ puţine fragmente
ceramice. Pare a fi o situaţie în care este, cel puţin deocamdată, extrem de dificil de
a face distincţii cronologice mai precise. Acest fenomen l-aş denumi tipic pentru
ceea ce s-ar putea defini „dilatarea timpului arheologic” în opoziţie cu
„comprimarea timpului” în situaţia câmpurilor de urne din perioada anterioară333.

327
Popović 1998.
328
Lazăr 2005; Lazăr 2011, p. 48 urm.
329
Raportul săpăturilor publicat de Morintz, Roman 1969b, p. 393–423, rămâne până în prezent cea
mai importantă referinţă în ceea ce priveşte tipologia şi datarea acestui grup ceramic; discuţii la Hänsel
1976, p. 151 urm şi Lazăr 2011, p. 73 urm.
330
Lazăr 2011, p. 75, pl. 68–70, citează situl de la Brădeşti, lângă Craiova, deocamdată o
descoperire izolată.
331
Tasić 1970, p. 61–63; Gumă 1981; Gumă 1993, p. 194 urm; Medović 1988; Lazăr 2011, p. 70 urm.
332
Dörrer 2008, p. 541 urm consideră fibula „en violon” (varianta Schlangenfibel VIb1) drept
„fosilă directoare” pentru periodizarea grupurilor ceramice din aria Porţilor de Fier şi a evoluţiei
cultural-istorice până la geneza „culturii” Basarabi, pe care o plasează posibil chiar în secolul al X-lea a. Chr.
333
Vezi supra nota 226. Vezi şi modelul propus de Michael Brian Schiffer (Schiffer 1972, p. 162),
potrivit căruia cantitatea resturilor materiale culese este invers proporţional cu lărgimea suprafeţei
spaţiului locuit.

112
 Cum aminteam, spre sfârşitul perioadei Hallstattului timpuriu apar şi în sud-vestul
României grupuri cu ceramică decorată prin incrustare cu alb pe fondul de culoare
mai închisă a vaselor, care înlocuiesc stilul ornamentării prin caneluri. Astfel, pe
Dunăre, în Insula Banului334, lângă Turnu Severin, se întâlneşte o ceramică,
răspândită şi în bazinul Timocului, parţial şi de-a lungul cursului inferior al
Moravei, decorată prin incizie adâncă şi ştampilare (ceramică de tip Insula Banului).
Prezentând trăsături bine individualizate, această ceramică face parte din vastul
grup al ceramicii decorate prin imprimare (Čepina, Pšeničevo, Babadag, Cozia etc.). În
zona învecinată spre vest, în bazinul Moravei, în Srem şi în Banat se întâlneşte o
ceramică decorată cu incizii mai fine, realizate tot prin imprimare, denumită de tip
Gornea-Kalakača335. Este foarte probabil contemporană cu cea de tip Insula
Banului, aria celor două stiluri ceramice suprapunându-se parţial (ceramică de tip
Gornea-Kalakača s-a descoperit în mai multe situri din sud-vestul Olteniei). Aşa
cum au arătat-o observaţiile stratigrafice de la Vašica – „Gradina na Bosutu”,
stratul cu ceramică Gornea-Kalakača este suprapus, pare-se nemijlocit, de stratul cu
ceramică de tip Basarabi336.

2. HALLSTATTUL MIJLOCIU CARPATO-DUNĂREAN337

Se cuprinde în intervalul cca 850–650 a.Chr. Această datare, care corespunde

încă, în linii mari, în termeni de cronologie relativă, Hallstattului vechi în terminologia
central-europeană, este reprezentată de ceramica de tip Basarabi, atestată într-o
mare parte a spaţiului carpato-dunărean, cu excepţia nordului Transilvaniei şi al
Moldovei. Documentaţia de bază o constituie ceramica cu un decor specific (în principal
realizat prin excizie şi incizie, incrustat cu culoare albă), descoperită atât în aşezări,
cât şi în morminte338.
În stadiul de faţă s-au identificat peste 350 de situri în care a apărut ceramică
cu decor în stil Basarabi; aria răspândirii cuprinde, în afara zonelor menţionate din
ţara noastră, şi Vojvodina, bazinul Moravei (Serbia), iar în răsărit această categorie
ceramică este cunoscută şi sub denumirea de aspectul Şoldăneşti, după numele
aşezării şi necropolei situate pe Nistru. Am exprimat cu diferite prilejuri reţinerile
mele cu privire la denumirea de „cultură” pentru un fenomen atât de vast. Ca şi în
cazul altor complexe culturale ale căror caracteristici sunt atestate pe arii întinse, se
poate avea în vedere o manifestare de exprimare simbolică a unei ideologii unitare,
tradusă în limbajul decorului ceramic, proprie mai multor etnii, între care cele ale
populaţiilor nord-tracice, pomenite în surse literare în secolele următoare, vor fi
fost desigur cele predominante. Explicaţia cea mai plauzibilă pentru apariţia acestei
manifestări este, cred, rezultatul difuzării elementelor culturale, datorită contactelor
din ce în ce mai strânse, între comunităţi aflate la mari distanţe una faţă de alta,

334
Vezi supra nota 329.
335
Gumă 1993, p. 194 urm.
336
Medović 1978, p. 60 urm, pl. (anexa) I.
337
Text preluat şi adaptat din Compendiu; vezi de asemenea textul din IR2, I, p. 325–337 [n. ed.].
338
Vulpe 1965; Vulpe 1986a.

113
respectiv o circulaţie mult mai intensă în cuprinsul largii arii carpato-dunărene. În
acest sens pledează şi prezenţa, în situri aflate la mare depărtare de aria de
răspândire propriu-zisă a ceramicii Basarabi, a unor vase cu decor specific acestui
stil, precum în Slovenia (Poštela339), în Austria răsăriteană, dar şi la Nipru, în
mediu cultural Žabotin, descoperiri care se adaugă dovezilor în favoarea explicaţiei
date mai sus. Acest proces, schiţat aici, va fi început cu mult înainte de apariţia
culturii Basarabi, încă din Hallstattul timpuriu şi chiar mai adânc, din Bronzul târziu.
Am atras mai de mult atenţia asupra reluării în repertoriul motivistic al ceramicii
Basarabi a unor elemente decorative specifice în unele grupuri ceramice ale
Bronzului mijlociu (Wietenberg, Tei sau Gârla Mare)340; ceea ce în epoca bronzului
caracteriza anume „culturi”, în perioada Basarabi devine „bun comun” în întreaga
arie. Fenomenul, exprimat prin acest aparent sincretism al motivelor decorative,
atestat arheologic în primul rând pe ceramică, este de conceput a se dezvolta, în
paralel, şi cu necesitatea utilizării unei limbi de înţelegere unice – devenită lingua
franca – între comunităţi etnic diferite; şi, tot aşa, s-ar putea explica şi răspândirea
unei ideologii comune, ale cărei semnificaţii îşi găseau exprimarea şi în motivele
decorative ce apar pe ceramică.
Economia perioadei Basarabi nu se deosebeşte esenţial de cea a Hallstattului
timpuriu, cu precizarea că dispersarea formelor de habitat sugerează o accentuare a
formei de gospodărie de tip „fermă”, în cadrul căreia erau practicate, în egală
măsură, agricultura şi creşterea vitelor. Este evidentă concentrarea siturilor cu ceramică
Basarabi în şesurile marilor râuri: Dunărea de Jos, Morava (zona Svetozarevo), Mureş.
Ele sunt însă rare, sau chiar lipsesc în zonele de dealuri subcarpatice (excepţie face
Banatul), dar şi din regiunile de stepă propriu-zisă. Deşi n-au dispărut siturile de
dimensiuni mari, acestea sunt mai rare, iar sistemul de fortificaţie, dacă mai exista
în această vreme, era probabil preluat din cel construit în perioada anterioară; amintesc
aici341 „cetăţile” de la Remetea Pogănici, jud. Caraş-Severin, Vašica-„Gradina na
Bosutu”, în Serbia/Srem, poate Židovar, în Banatul sârbesc, Hunedoara – „Dealul
Sânpetru”, Bernadea, jud. Mureş, Popeşti, jud. Giurgiu, posibil şi Cartal (Orlovka),
lângă Ismail. Faţă de imaginea oferită de locuirea din perioada timpurie a
Hallstattului, cea din perioada Basarabi se distinge, în primul rând, după părerea
mea, prin tendinţa şi mai accentuată de dispersare în teren a formelor de habitat,
fapt poate cel mai bine observat în Transilvania (dacă nu cumva şi în această regiune
este o lacună a cercetării actuale). Acest fenomen ar putea fi pus şi în legătură cu
restructurarea locuirii în jumătatea nordică a României, din cauze ce nu pot fi
elucidate în stadiul din prezent al cercetării. Oricum, împuţinarea descoperirilor de
depozite de bronzuri în nordul Ardealului, începând încă din a doua etapă a
Hallstattului timpuriu (Ha B), a fost pusă în legătură şi cu o posibilă deplasare a
centrelor de locuire, şi de putere, adaug eu, din nord spre centrul Transilvaniei342.
Deşi scăderea importanţei surselor de cupru din nordul Ardealului ar putea să dea o

339
Teržan 1990, p. 27 urm.
340
Vulpe 1965, p. 126 urm.
341
Citez selectiv: Medović 1978; Stoić 1986; Ursuţiu 2002; Gumă 1993, p. 208 urm.
342
Soroceanu 1982.

114
explicaţie acestui fenomen, sunt înclinat să cred că şi alte cauze pot fi luate în
consideraţie, cum ar fi tendinţa de fragmentare a habitatului pe întreg cuprinsul
spaţiului carpato-dunărean, care, începută încă din secolul al VIII-lea a.Chr., dar
accentuându-se în veacurile următoare, ar reflecta mai curând transformările
survenite în economia de subzistenţă a populaţiilor din acest spaţiu, desigur şi sub
influenţa factorilor climatici (vezi mai jos habitatul din perioada Hallstattului târziu).
Perioada Hallstattului mijlociu marchează şi un important avans în domeniul
siderurgiei: armele şi uneltele de bronz sunt acum înlocuite de cele lucrate în fier,
fapt constatat pe tot cuprinsul ţării noastre. În sud-vestul Olteniei, în special
provenind din tumulii de la Basarabi, Balta-Verde şi Ostrovu Mare, s-au descoperit
numeroase arme de fier, precum vârfuri de lance, cuţite cu mânerul în forma literei
„T”, spade etc.343, bronzul fiind utilizat mai ales pentru realizarea podoabelor
(fibule, ace, brăţări etc.). Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în compoziţia depozitelor de
arme şi podoabe depuse în această perioadă (seria de depozite Bâlvăneşti-Vinţ)344.
Tot acum se observă o aparentă intensificare a relaţiilor cu lumea vest-balcanică,
fapt relevat mai ales în domeniul metalurgiei bronzurilor, a tipurilor de fibule, piese
de centură etc., al căror centru de producţie şi răspândire se află în Bosnia (Glasinac),
Croaţia sau Slovenia. De asemenea, aria de răspândire a cuţitelor de luptă cu
mânerul în „T” cuprinde menţionatele regiuni, fiind descoperite şi în estul Italiei
(în Picenum, la Novilara). În toată această largă arie sunt atestate mai târziu
populaţii illyrice şi venete care mânuiau această armă în stilul lor propriu de luptă,
dar acest fapt nu poate fi considerat ca argument pentru atribuirea etnică a tuturor
celor ce le utilizau345. Nici alte argumente aduse în sprijinul unor deplasări majore
de populaţii vest-balcanice (mai ales illyrice) spre est şi, implicit, atribuirea unor
descoperiri de epocă Basarabi, în special a necropolelor de la Dunărea olteană,
acestor presupuşi migratori346, nu mai pot fi convingătoare în spiritul unei
arheologii moderne, în care teoriilor istoricizante nu li se mai acordă creditul pe
care-l aveau la data formulării lor.
Din perspectiva culturii spirituale se constată, şi în această perioadă a primei
epoci a fierului, o orientare către vest, în direcţia cursului Dunării şi a afluenţilor săi.
Simbolul „păsării călătoare” (reprezentările sunt mult stilizate încât este dificil de a
preciza specia; este oricum o pasăre acvatică, în unele cazuri recunoaştem o
lebădă), purtătoare a bărcii sau a carului solar, simbol decorativ frecvent întâlnit
într-o mare parte a Europei în răstimpul secolelor XIII–IX a.Chr., apare acum
pentru ultima oară în perioada Basarabi (vezi pandantivele de tipul celor aflate în
depunerea de la Ghidici, jud. Dolj347, carul „solar”, în formă de recipient de bronz
343
Vulpe 1990, p. 106 urm şi passim.
344
Petrescu-Dîmboviţa 1977, p. 161 urm.
345
Numeric, acest tip de cuţit de luptă este cel mai bine reprezentat în sud-vestul Olteniei (20 de
exemplare), în timp ce din restul ariei de răspândire se mai cunosc doar cinci piese (Vulpe 1990, p. 78).
Acest fapt nu obligă neapărat la o concluzie cu privire la posibila origine a tipului în Oltenia, ci ne
arată mai degrabă cât de dependente sunt concluziile noastre, rezultate din analiza cartării tipurilor de
obiecte, de situaţia din teren, de explicaţia pe care o dăm acestor descoperiri şi a semnificaţiei
depunerii lor în locurile respective.
346
Ipoteză formulată, între alţii, de Mircea Rusu (1963, p. 202 urm) şi Vladimir Dumitrescu (1968,
p. 177–260).
347
Oancea 1972, p. 537–552, fig. 4/1–3.

115
de la Bujoru, jud. Teleorman348, reprezentările de păsări de pe vase din depozitul
ceramic [mormânt?] de la Iernut349 etc.). Se poate deci trage concluzia că la această
vreme se desfăşurau, în lumea carpato-dunăreană, ultimele manifestări ale unor
practici religioase ale căror origini se pierd în timpuri străvechi.
În legătură cu practicile din domeniul spiritual se pune şi problema
semnificaţiei, respectiv a funcţiei ceramicii decorate în maniera stilului Basarabi,
element determinant în caracterizarea acestei perioade. Se cuvine aşadar observat
că ceramica decorată apare în proporţii diferite în diversele situri cercetate. Astfel,
procentul acestei ceramici este considerabil mai mare în inventarele funerare (în
tumulii de la Basarabi ajunge la cca 30%), iar în descoperiri cu caracter cultic
(Iernut, Popeşti-Novaci) chiar mai mult. În acelaşi timp, procentul aceleiaşi
ceramici este mult mai mic în aşezări: cel mult 5%. Numărători precise nu s-au
făcut, dar în aşezarea de la Feudvar, lângă Mošorin, în Vojvodina, s-a observat o
frecvenţă mai intensă a ceramicii decorate în stil Basarabi în preajma unei
construcţii, presupuse a fi fost un loc de cult350. Desigur ar fi exagerat să
interpretăm ca atare toate descoperirile asemănătoare. Forme, precum vasul cu
picior („fructiera”), căni şi ceşcuţe, inclusiv „ritonul” (?) de la Iernut, multele
străchini invazate, toate bogat ornamentate etc., nu au avut cu siguranţă o funcţie
gospodărească. Apare deci evident ca funcţia acestei ceramici să fi avut cu
precădere un caracter cultic, precum cultul funerar, cel de ofrandă, cultul casei şi,
nu la urmă, un rol în ritualul raporturilor de reprezentare socială din cadrul comunităţii
sau în relaţiile intercomunitare.
Obiceiurile funerare din perioada Basarabi sunt foarte inegal cunoscute. De fapt,
în cea mai mare parte a ariei acestui complex cultural nu sunt atestate decât câteva
morminte izolate: la Iernut şi Chendul Mare (jud. Mureş), câte două morminte de
incineraţie; tot de incineraţie sunt şi mormintele izolate de la Blejeşti (jud. Teleorman)
şi Ciurelu (Bucureşti); la Izvoru Dulce (jud. Buzău) şi Matca (jud. Galaţi), precum şi
în tumulul de la Bujoru, s-a aflat câte un mormânt de inhumaţie; ambele rituri sunt
atestate în cele patru morminte descoperite la Şoldăneşti, pe Nistru, în timp ce la Selişte
(raionul Orhei) s-a explorat singura necropolă de incineraţie, aparţinând fazei finale
a culturii Basarabi (32 de morminte). Necropolele propriu-zise au fost cercetate doar
în zona sud-vestică a ariei Basarabi, mai precis de-a lungul Dunării, între Moldova Nouă
(jud. Caraş-Severin) şi Calafat (aici necropola eponimă la Basarabi, jud. Dolj). A
fost, astfel, explorată o întinsă zonă funerară ce cuprinde staţiunile Ostrovu-Mare,
Balta Verde, jud. Mehedinţi, şi pe malul sârbesc necropolele de la Vajuga-Pesak351.
Toate aceste descoperiri sunt tumulare, ritul exclusiv fiind inhumaţia.
Raritatea descoperirilor funerare în perioada Basarabi, în contrast cu numărul
mare de aşezări, reprezintă continuarea unui fenomen constatat şi în Hallstattul
timpuriu, din care perioadă sunt cunoscute mai ales grupuri izolate de morminte, şi
acelea foarte puţin numeroase.

348
Moscalu, Beda 1987; Moscalu, Beda 1991.
349
Vulpe 1990, fig. 11 (după Soroceanu 1987).
350
Roeder 1997; nici în acest caz numărătoarea n-a fost precisă, deoarece s-au luat în calcul
materiale din niveluri ce n-au putut fi clarificate stratigrafic.
351
Ciocea Safta 1996; Popović, Vukmanović 1998.

116
 Problema originii stilului decorativ Basarabi trebuie abordată în contextul
apariţiei şi răspândirii într-o largă arie a Europei centrale şi sud-estice a manierei
ornamentării ceramicii cu motive realizate în tehnica inciziei, exciziei şi
imprimărilor, stil ce tinde să înlocuiască pretudindeni decorul canelat. Această arie
cuprinde o mare parte a cercului cultural est-hallstattian şi apare şi în zonele nord-pontice
sub forma ceramicii de tip Žabotin. În cazul ceramicii Basarabi, trebuie avute în vedere
grupurile cu ceramică decorată prin imprimare (ştampilare) şi incizie adâncă, totul
incrustat cu alb pe fond de culoare închisă. Mă refer la ceramica de tip Insula
Banului, răspândită în bazinele Timocului şi ale Moravei, la cea de tip Gornea-Kalakača
din Serbia şi Banat, precum şi la celelalte grupuri ceramice atestate la sud de
Dunăre şi în părţile răsăritene ale ţării noastre, menţionate mai sus. Socot că este
mai important să căutăm a înţelege semnificaţia acestor transformări reflectate în
planul decorului ceramic decât să aflăm originea noului stil decorativ. Astfel văzută
problema, mi se pare relevantă unitatea motivistică a elementelor ornamentale în
toată aria de răspândire şi, cum sugeram mai sus, acest fapt nu poate decât să
reflecte o „limbă” comună de înţelegere simbolică, exprimată printr-un „limbaj”
propriu fiecărei comunităţi, ca să mă exprim în sensul pe care Ferdinand de
Saussure îl utiliza în lingvistică (vezi discuţia mai sus).
În ceea ce priveşte cronologia perioadei Basarabi, s-au adus în ultimii ani
unele precizări. Prin revizuirea cronologiei grupului Ferigile şi prin datarea celei
mai vechi faze a necropolei de la Ferigile în secolul al VII-lea a.Chr., mai exact pe
la mijlocul secolului, s-a obţinut un terminus ad quem pentru cultura Basarabi, cel
puţin pentru aspectul din Oltenia: în cea mai veche fază Ferigile nu este reprezentat
decorul specific Basarabi ca atare, în schimb motive şi forme caracteristice acestei
culturi apar sub o formă derivată din cultura Basarabi. Acest fapt este confirmat şi de
inventarul pieselor de metal din cea mai veche fază Ferigile, care reprezintă tipuri
mai recente decât cele aflate în mod obişnuit în complexe ale orizontului Basarabi.
Este cert că repertoriul de tipuri metalice (arme şi podoabe) din necropolele de tip
Basarabi – de la Basarabi, Balta Verde sau Ostrovu Mare – reprezintă etapa anterioară
jumătăţii secolului al VII-lea; le putem data grosso modo în intervalul 800–650 a.Chr.,
considerând ultimul termen ca data de sfârşit a manifestărilor de tip Basarabi
clasic. Pe de altă parte, în unele complexe Basarabi au apărut tipuri de bronzuri şi
obiecte de fier ce nu mai pot fi limitate la secolul al VII-lea, dar care se potrivesc
mult mai bine cu intervalul mai sus-menţionat. Şi zăbala de tip Koban de la
Şoldăneşti sau fibula cu „cioc“ de la Poiana (de tip Poiana) sunt piese care se
datează cu precădere în acelaşi interval (acest din urmă tip de fibulă este cunoscut
şi în spaţiul egean, la Lindos, pe Rhodos, asociat cu ceramică de stil geometric târziu).
Mai obscură a rămas fixarea datei de început a perioadei Basarabi.
Raporturile stratigrafice observate la Vašica („Gradina na Bosutu”), în Vojvodina
şi la Gornea, în zona Porţilor de Fier, dovedesc succesiunea nivelului cu ceramică
Basarabi faţă de orizontul Gornea- Kalakača, databil în secolele X–IX a.Chr.352.
Rezultatele cercetărilor de pe Insula Banului şi din peştera Rabisa, pe lângă Vidin,
sugerează că cele mai vechi elemente Basarabi puteau apărea încă din secolul al IX-lea,
dar aceste presupuneri mai necesită confirmări suplimentare. Pe de altă parte,

352
Medović 1988.

117
observaţiile stratigrafice de la Popeşti au dus la definirea unui orizont pre-Basarabi
ce prezintă afinităţi şi cu aspectul Babadag III.
Prin urmare, în stadiul actual al cercetării, putem avansa ideea că geneza
fenomenului cultural Basarabi se petrece în zona Dunării de Jos, probabil în a doua
jumătate sau la sfârşitul secolului al IX-lea, perioada de înflorire a acestuia fiind în
secolul al VIII-lea, iar ultimele manifestări situându-se până către mijlocul
secolului al VII-lea a.Chr.353. Se cuvine subliniat faptul că expresia „sfârşitul
culturii Basarabi” are un înţeles pur formal. Multe grupuri hallstattiene târzii din
ţara noastră arată o filiaţie din ceramica Basarabi, fenomen ce se remarcă în special
în formele ceramice. Faptul apare cel mai evident în ceramica grupului Ferigile, dar
acelaşi lucru se poate afirma şi despre ceramica grupurilor de la Dunărea de Jos
(vezi în special necropola de la Gogoşu, jud. Mehedinţi), din sudul Moldovei
(grupul Bârseşti) şi chiar din Transilvania (ceramica grupului Ciumbrud). Asistăm
deci la o transformare, o evoluţie relativ lentă a „culturii” Basarabi, care se
manifestă prin păstrarea majorităţii formelor ceramice, fără însă a conserva şi
ornamentaţia specifică. Mai puţin clară este situaţia din centrul şi nordul Moldovei,
unde, în stadiul actual al cercetării, sunt încă prea multe lacune; aici relaţiile cu
epoca anterioară sunt mai puţin relevante, fapt ce s-ar putea explica prin legăturile
strânse pe care această zonă le-a întreţinut în secolele VI–V cu aspecte culturale din
aria nord-pontică; după unele ipoteze este posibil ca cea mai mare parte a Moldovei
să fi făcut vremelnic parte din Sciţia, în sensul pe care-l dă Herodot acestei noţiuni.
În concluzie, perioada Basarabi se poate caracteriza ca o continuitate cultural-
istorică a Hallstattului timpuriu. Amplasarea aşezărilor, modul de trai arată, cel
puţin pentru sudul ţării, o epocă de bunăstare, lipsită de primejdii majore. Deşi în
această perioadă sunt cunoscute migraţii şi expediţii de jaf ale cimmerienilor şi ale
tracilor treri în Asia Mică, iar triburile iraniene ale sciţilor păstori (nomazi), în
înaintarea lor spre apus, se află, potrivit lui Herodot, în conflict cu cimmerienii în
nordul Mării Negre (realitatea istorică a acestor fapte este însă departe de a fi
demonstrată ca atare), toate aceste evenimente nu par să fi afectat teritoriul ţării
noastre, decât, poate, în faza finală a acestei perioade. Într-adevăr, probabil în
prima jumătate sau, cel mai târziu, către mijlocul secolului al VII-lea, se observă şi
în spaţiul carpato-dunărean o serie de transformări şi restructurări ale grupurilor
culturale, fapte ce par a fi ecoul acestor evenimente, deşi semnatarul acestor
rânduri are puternice dubii cu privire la astfel de explicaţii.

3. SFÂRŞITUL PRIMEI EPOCI A FIERULUI

ŞI FORMAREA CIVILIZAŢIEI CELEI DE-A DOUA EPOCI A FIERULUI
(Hallstattul târziu: 650–450 a.Chr. şi începuturile Latènului: ±450–300 a.Chr.)354

Cercetări recente prin cronologia de contact cu lumea egeică au dus la o

„ridicare” cu cca un secol a datării unor descoperiri arheologice, astfel încât
mijlocul secolului al VII-lea a.Chr. poate fi considerat ca dată de început a noii
353
Vezi şi recentele consideraţii asupra cronologiei „complexului” Basarabi făcute de Milutin
Garašanin (1999).
354
Text preluat şi adaptat din Compendiu; mai pe larg şi mai recent în IR2, I, p. 478 urm [n. ed.].

118
etape, cea a Hallstattului târziu. Această dată se justifică şi printr-o serie de
evenimente care vor înrâuri dezvoltarea civilizaţiei spaţiului carpato-dunărean pe
tot cursul secolelor VI–IV a.Chr., cum sunt întemeierea coloniilor greceşti pe ţărmul
Mării Negre şi ascensiunea structurilor politice sud-dunărene: regatul tracilor odrysi,
creşterea puterii macedonene şi extinderea ei până la Dunăre (vezi mai jos).
Structura economică şi socială a acestei perioade este asemănătoare cu cea a
primelor veacuri ale mileniului I a.Chr. Condiţiile climatice par a sugera o etapă de
relativă uscăciune, ceea ce putea favoriza o economie bazată precumpănitor pe
creşterea vitelor, inclusiv transhumanţa, fenomene ce implică şi intensificarea
contactelor între comunităţi aflate la diferite distanţe. Acest fenomen se reflectă şi
în puţinătatea siturilor identificate şi pe care le putem considera ca fiind aşezări, cu
excepţia „cetăţilor” pe care le voi discuta mai jos; am impresia că predomină mai
ales grupuri mici de locuinţe, dispersate mult în teren, dificil de reperat arheologic.
Demn de remarcat este intensificarea relaţiilor de schimb, cum o arată răspândirea unor
tipuri de artefacte (mai ales podoabe, elemente de decor, piese de harnaşament etc.)
şi prezenţa, în unele zone, în special în Moldova, a amforelor şi a altor vase de
factură grecească355. Desigur, nu se poate vorbi de un comerţ în toată puterea
cuvântului. Mărfurile de lux erau obţinute fie prin troc, fie sub formă de schimb de
daruri între dinaşti locali, sau oferite acestora din partea unor structuri politice
superioare din lumea greacă (aşa numitele κειμήλια), sau sud-tracică. Totodată,
descoperirea în teritoriul indigen a unor monede de tip istrian reflectă un început de
circulaţie monetară, poate chiar din secolul al V-lea a.Chr. şi raporturi comerciale
mai strânse cu cetăţile greceşti vest-pontice. De o circulaţie monetară propriu-zisă
în barbaricum nu poate fi vorba, tezaurele reprezentând acumulări valorice ca plată
pentru servicii aduse unor forţe politice superioare.
Stratificarea socială se va accentua sensibil. Începând din secolul al V-lea a.Chr.
se poate întrevedea o aristocraţie bine delimitată social în cadrul comunităţilor. Zonele
cu morminte fastuoase (princiare), precum Agighiol, jud. Tulcea, Peretu,
jud. Teleorman sau Băiceni, jud. Iaşi, sunt indicii indirecte ale existenţei unor
formaţiuni politice (şeferii). Tot aşa cetăţile, deşi slab locuite, pot fi interpretate ca
sedii ale unor dinaşti locali, asigurând la nevoie, prin spaţiul, uneori considerabil,
pe care l-au îngrădit şi întărit, refugiul şi apărarea efectivului uman şi a avutului
mobil al acestuia din teritoriul pe care-l patronează (de exemplu, complexul
fortificat de la Stânceşti, jud. Botoşani, totalizează 45 ha şi putea asigura refugiul
pentru cca 25 000 de indivizi cu întreg avutul lor, iar cetatea de la Cotnari, jud. Iaşi,
fusese poate intenţionat dimensionată pentru a primi un efectiv de cca 3000–3500
de persoane)356. În Oltenia s-au cercetat cetăţi prevăzute cu ziduri şi turnuri de
cărămidă arsă, poate intenţionat, printre care Coţofenii din Dos şi Bâzdâna, ambele
în jud. Dolj357, sugerând tehnici de construcţie din lumea mediteraneană şi care
constituiau, totodată, elemente de prestigiu pentru căpetenia şi comunitatea locală.
În Muntenia, după o perioadă de aproape două veacuri (VI şi V a.Chr.), când
teritoriul este aparent lipsit de vestigii arheologice, spre sfârşitul secolului al V-lea
355
Buzoianu 2001.
356
Florescu 1971, p. 103–118; Florescu, Florescu 2005; cf. şi Şovan, Ignat 2005.
357
Zirra et alii 1993; cf. şi o părere deosebită la Babeş 1997.

119
se face simţit un reviriment prin apariţia, şi în această zonă, a mai multor cetăţi de
„refugiu” (Piscu Crăsani, Popeşti, Pleaşov, Trivalea Moşteni, Tinosu etc.358).
Trebuie însă amintit că în stadiul actual al cercetării nu este încă lămurit dacă
societatea de pe întreg spaţiul carpato-dunărean se afla, în secolele VI–V a.Chr., la
acelaşi nivel de dezvoltare; cele mai fructuoase cercetări s-au efectuat mai ales în
Moldova şi Dobrogea.
Deşi nu sunt cunoscute mulţumitor relaţiile pe care coloniştii greci le-au avut
cu localnicii din hinterlandul teritoriului lor, nici cât de intime au fost aceste relaţii şi
care au fost, cel puţin la început, raporturile de putere dintre cele două populaţii, este
însă evident că rezultatul a fost apariţia unui puternic fenomen de aculturaţie, rezolvat
în mod diferit în cadrul comunităţilor din întreaga arie tracică sud-dunăreană şi
carpato-dunăreană. Pe plan arheologic acest fenomen se manifestă prin difuziunea
ceramicii lucrate cu roata, imitând deseori forme ale ceramicii greceşti, alături de
importurile de care aminteam mai sus. Pe de altă parte, extinderea puterii persane
până la Dunăre la sfârşitul secolului al VI-lea a.Chr. a grăbit procesul de stratificare
socială, astfel încât întreaga manifestare culturală a căpătat, prin filtrul civilizaţiei
sud-tracice, un aspect mai apropiat obiceiurilor şi luxului de culoare orientală359.
Aspectele culturale regionale ale Hallstattului târziu sunt, spre deosebire de
perioada anterioară, în mare parte cunoscute mai ales prin descoperiri de natură
funerară; în unele zone (Transilvania de exemplu) această categorie constituie
aproape singura sursă de informaţie360. Faptul nu este doar o lacună datorată
metodelor de investigaţie arheologică, ci reflectă şi modificările survenite în
economia de subzistenţă pe parcursul acestei perioade, cum aminteam mai sus.
Grupele culturale din bazinul Dunării de Jos arată o relaţie, în ceea ce
priveşte formele şi decorul ceramic, cu ceramica de tip Basarabi. Grupul Ferigile,
caracteristic zonelor de dealuri din Subcarpaţii Meridionali, este mai bine cunoscut
prin necropola tumulară de incineraţie eponimă din com. Costeşti, jud. Vâlcea,
explorată aproape în întregime (150 de tumuli)361. Se remarcă un foarte bogat
material ceramic însoţit de numeroase arme de fier (topoare, lănci, cuţite de luptă),
piese de harnaşament şi podoabe din fier şi bronz. În cadrul acestei necropole sunt
puse în evidenţă, în mod expresiv, orientarea influenţelor pătrunse în mediul
cultural autohton. Astfel, într-o primă fază, în a doua jumătate a secolului al VII-lea
a.Chr., se manifestă, judecând după podoabe de port (în special fibule) şi harnaşament,
influenţe ale centrului cultural vest- şi sud-vest-balcanic. Primele elemente de
cultură răsăriteană apar la sfârşitul secolului al VII-lea a.Chr. şi se intensifică în
cursul veacului următor (spade scurte de tip akinakes, unele tipuri de podoabe). În
secolul al V-lea a.Chr. predomină tipuri de morminte şi modele de vase întâlnite în
zonele sud-dunărene (imitarea unor vase lucrate cu roata olarului, căni şi lekane).
Tot acum apar elemente de artă animalieră, proprii elitei militare circumpontice.
Această succesiune de influenţe, observate într-o singură necropolă sau într-un
358
Conovici 1985.
359
Impactul civilizaţiei ahemenide, subestimat odinioară, a devenit din ce în ce mai evident în
urma studiilor efectuate mai recent; cf., de exemplu, Alexandrescu 1999, în special p. 245–280.
360
Vulpe 1970b.
361
Vulpe 1967; pentru cronologia acestei necropole vezi Vulpe 1977b.

120
grup de necropole înrudite, poate oglindi, în ultimă instanţă, fapte a căror explicaţie
este verosimil de pus în legătură cu apogeul unei forţe politice nord-pontice
(„scitice”!) în secolul al VI-lea a.Chr. şi cu creşterea puterii tracilor odrysi în cursul
secolului al V-lea a.Chr. Necropole de tip Ferigile au fost identificate în zona
Subcarpaţilor Meridionali, între Olteţ şi Prahova. Mai sistematic cercetat este
grupul de descoperiri funerare tumulare ce se extinde pe o lungime de cca 13 km
de-a lungul văii Topologului (între Tigveni şi Şuici, jud. Argeş)362. Aici a putut fi
mai bine relevată continuitatea de depuneri funerare ce acoperă întreaga perioadă
de cca 200 de ani, între cca 650 şi cca 450 a.Chr. Demn de remarcat este tumulul
15 de la Tigveni – „Babe” în centrul căruia s-au descoperit resturile incinerate ale
unui luptător de vază cu armele respective, ale unei femei şi ale unui cal; ceramica
indică prima jumătate a secolului al V-lea a.Chr.363.
Zona considerată ca fiind locuită de geţii sud-dunăreni (Dobrogea şi nord-estul
Bulgariei) este caracterizată prin descoperiri funerare în toată această perioadă.
Ritul incineraţiei este predominant (vezi între altele cimitirele tumulare de la Ravna
şi Dobrina364, din Bulgaria, sau Satu Nou, jud. Constanţa şi Enisala, jud Tulcea365),
dar se întâlneşte şi biritualismul (în necropola de la Stelnica, jud. Ialomiţa,
proporţia dintre înhumaţi şi incineraţi pentru cele cca 300 de morminte săpate, este
de aproximativ 50%)366. Ceramica locală este în mare măsură lucrată la roată, iar
amforele de Chios sau Thasos, precum şi vase greceşti cu figuri roşii, dovedesc
strânse legături cu cetăţile greceşti. Bine cercetată este necropola de la Zimnicea,
jud. Teleorman, situată în imediata apropiere a unui sit fortificat contemporan.
Importanţa acestei staţiuni arheologice constă în durata ei, din secolul al IV-lea
până în secolul I a.Chr.367. Este interesant de remarcat că în timp ce cetatea
înfloreşte începând cu secolul al II-lea şi începutul celui următor, numărul
mormintelor descreşte sensibil încă din secolul al III-lea pentru a dispărea în
secolul al II-lea a.Chr. De asemenea, dacă la început tipul de fibulă era cel tracic368,
pe parcursul secolului al III-lea a.Chr. este înlocuit cu cel celtic.
Cele două morminte princiare amintite mai sus – Agighiol şi Peretu369 – erau
înzestrate cu piese de paradă (coif de argint aurit, vase şi plăcuţe ornamentale, toate
de argint). La Agighiol s-a descoperit o construcţie funerară constând din două
încăperi cu ziduri de piatră acoperite cu bârne de lemn; într-una erau depuse
osemintele a doi indivizi şi un bogat inventar (coif, cnemide, veselă etc.), în
cealaltă oasele a trei cai sacrificaţi cu prilejul înmormântării stăpânului lor. Intrarea
se făcea printr-un coridor căptuşit cu ziduri de piatră (dromos)370. În rândul
aceleiaşi categorii de descoperiri se situează desigur tezaurul de la Craiova, coiful
de aur de la Coţofeneşti, jud. Prahova, sau mormântul tumular de la Băiceni, jud.

362
Vulpe, Popescu 1972; Popescu, Vulpe 1982.
363
Popescu, Vulpe 1982, p. 92 urm, fig. 16–18.
364
Mirčev 1962; Mirčev 1965.
365
Simion 1976.
366
Conovici, Matei 1999.
367
Alexandrescu (A. D.) 1980; Alexandrescu 1983; Haimovici 1983.
368
Despre fibula „tracică”, vezi Zirra 1998.
369
Moscalu 1986; Moscalu 1989.
370
Berciu 1974, p. 40 urm.

121
Iaşi, conţinând, de asemenea, un coif şi mai multe obiecte, toate de aur371. Multe
din piesele de paradă menţionate mai sus din aria Dunării de Jos au analogii în
ţinuturile sud-dunărene, constituind o trăsătură formală şi stilistică specifică elitei
conducătoare din aceste regiuni şi care se distingea ca o manifestare originală în
cadrul aristocraţiei circumpontice372.
În Transilvania, în podişul Târnavelor şi în Câmpia Transilvană, s-au cercetat
mai multe necropole constituite dintr-un număr redus de morminte (maximum 30),
cele mai multe de înhumaţie, reunite sub numele de grupul cultural Ciumbrud.
Inventarul, relativ sărac, consta în ceramică, arme şi obiecte de podoabă, unele de
tip răsăritean (spadă scurtă-akinakes, vârfuri de săgeţi de tip „scitic”, topoare de luptă,
oglinzi rotunde de sorginte ponto-siberiană sau cu mâner, produse la Olbia, salbe
din mărgele de caolin sau cochilii de scoici „kauri” etc.)373. Apariţia, pe la mijlocul
secolului al VII-lea a.Chr., aparent bruscă a acestui grup de necropole, a determinat
pe unii cercetători să-l considere ca alogen, pătruns aici dinspre stepele nord-pontice.
Tentaţia de a-l identifica cu neamul agathyrsilor, pe baza relatării lui Herodot (IV, 48),
a fost preluată de cei mai mulţi, dar în ceea ce priveşte etnosul putătorilor
respectivelor descoperiri s-au formulat diverse ipoteze, variind între caracterul intrusiv
(„scitic”), până la cel autohton, tracic (creşterea proporţiei în favoarea ritului
incineraţiei în necropola de la Băiţa, jud. Mureş, a fost pusă de Valentin Vasiliev374 pe
seama tracizării, la începutul secolului al V-lea a.Chr., a acestui grup cultural).
Puţinele schelete supuse examinării antropometrice, au dovedit însă, majoritatea,
trăsături caracteristice populaţiei locale de la sfârşitul epocii bronzului375.
Spre deosebire de alte zone ale României, descoperirile arheologice din
centrul şi din nordul Moldovei constau în principal din cetăţi cu valuri din pământ
(cea de la Cotnari se remarcă şi printr-o construcţie de piatră menită să împiedice
erodarea valului de pământ). S-au identificat aproximativ 100 de situri fortificate,
cele mai multe datând din secolele IV–III a.Chr., dar foarte puţine au fost
cercetate376. S-au explorat şi câteva aşezări deschise377. Influenţa grecească este
mai vizibilă în Moldova şi se reflectă mai cu seamă în amfore de Chios, Thasos sau
Heracleea Pontică, mai rar în alte produse. Şi elementele de origine nord-pontică
sunt aici frecvente378 (akinakai, vârfuri de săgeţi, aplică de tolbă, cazanul de bronz
de la Dângeni, jud. Botoşani etc.)379.

371
Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1975.
372
Această temă a fost pe larg tratată la Alexandrescu 1999, în special p. 183–303. Tot acolo şi
studiile aceluiaşi autor despre tezaurele menţionate în textul de faţă.
373
Vasiliev 1980.
374
Vasiliev 1976.
375
Vulpe 2003a.
376
Cotoi 1999.
377
Teodor 1999.
378
Cf. şi Vulpe 1990, passim.
379
O privire generală asupra perioadei Hallstattului târziu incluzând şi descoperirile din
Basarabia: Niculiţă 1977; Niculiţă 1987; Arnăut 2003.

122
 XI. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA
EPOCII METALELOR

Am considerat că se impune, în acest punct al expunerii mele, fixarea unei

limite convenţionale pentru a marca fazele Hallstattului târziu şi ale începutului
celei de a doua vârste a fierului ca un prim capitol arheologic al protoistoriei
Daciei, şi a le delimita de civilizaţia denumită a „epocii Latène”, în care se include
şi ceea ce este cunoscut sub denumirea de perioada de maximă dezvoltare a
civilizaţiei geto-dacice. O bună parte din aspectele culturii materiale şi spirituale
ale epocii bronzului şi ale primei epoci a fierului care au constituit, până la acest
punct, preistoria epocii metalelor, au multe elemente comune ce îngăduie tratarea
lor în ansamblu, în continuare, într-un singur capitol.

1. METALURGIA BRONZULUI ŞI SIDERURGIA

ÎN EPOCA METALELOR380

Este urmarea unei evoluţii tehnologice a utilizării aramei, începută încă din
neoliticul timpuriu şi care, cum s-a amintit mai sus, a atins un maxim de dezvoltare
în eneoliticul târziu. În etapa imediat următoare, cea corespunzătoare mileniului al
IV-lea, se observă un aparent declin al metalurgiei cuprului, fenomen foarte
probabil datorat nu atât unei căderi a exploatării şi prelucrării metalului, ci
împuţinării, până la dispariţie, a tipului de descoperiri în care apăreau obiecte de
cupru, ca urmare a dispariţiei motivaţiei pentru depunerea de asemenea piese. Dacă
totalitatea greutăţii obiectelor de cupru din eneolitic, descoperite numai în România, a
fost apreciată la peste 700 kg, cea a pieselor atribuibile etapei nemijlocit următoare
abia dacă însumează 10 kg381. Din punct de vedere tehnologic însă se constată de
fapt un progres. Descoperirea calităţilor cuprului aliat, în mod natural, cu arsen,
încă din eneolitic, a dus la proliferarea obiectelor lucrate din acest aliaj, relativ
numeroase în Bronzul timpuriu şi în ţara noastră. Este bine cunoscut că iscusinţa de
a dibui zăcămintele de Cu+As s-a dezvoltat empiric, datorită mirosului acrişor,
asemănător usturoiului, degajat la reducerea minereurilor conţinând arsen.
Asocierea Cu+As uşura turnarea metalului în forme mai complicate şi prelucrarea
lui cu ciocanul, fără risc de spargere. Totodată, metalul astfel aliat căpăta o duritate
mai mare, aproape ca cea a oţelului, ce persista şi după retopire, spre deosebire de
cea a aliajului bronzului cu staniu. De asemenea, pseudobronzurile cu arsen
confereau pieselor o conservare mai bună, datorită comportării arsenului şi ca

380
Text preluat şi adaptat din Abriss (neterminat) şi completat din Compendiu; unele idei apar
şi în IR2, I, p. 353–360 [n. ed.].
381
Vulpe 1973; Vulpe 1974; Vulpe 1976a; cf. şi Mareş 2002.

123
mijloc de deoxidare382. Deşi realizarea unui aliaj intenţionat între cupru şi arsen nu
era posibilă în condiţiile tehnologiei epocilor preistorice, din cauza dificultăţii
captării arsenului în stare naturală, metalurgiştii respectivelor vremuri reuşiseră, se
pare, să obţină un astfel de aliaj prin îmbogăţirea, în cadrul procesului de reducere,
a minereurilor de cupru cu cele conţinând arsen383.
Aceste inovaţii tehnologice au însemnat un pas hotărîtor în metalurgie, în sensul
căutării de aliere „intenţionată” a aramei cu alte metale (Sb, Pb, Fe, Ni),
ajungându-se, în cele din urmă, la prevalenţa aliajului cu Sn384. Avantajul oferit de
bronzurile cu staniu constă în posibilitatea de a diviza şi de a stabili mai precis, în
mod deliberat, cantitatea de metal aliat; acest fapt a fost bine observat, pe baza
analizelor spectrale, la multe piese din fazele dezvoltate ale epocii bronzului din
România (de exemplu diferenţe procentuale ale aliajului Cu+Sn între mânerul şi
lama multor spade, sau reţete de aliere specială la rapierele de tip micenian etc.385).
În stadiul actual al cercetării, nu cunoaştem la noi obiecte de bronz mai vechi de
sfârşitul mileniului al III-lea; cele mai multe piese analizate până în prezent provin
din mileniul al II-lea.
Un alt progres, atestat încă de la începutul epocii bronzului, este ilustrat în
diversificarea accentuată, în raport cu eneoliticul, a tipurilor de obiecte de metal,
rezultat şi al îmbunătăţirii procedeurilor de turnare în forme bivalve. Toporul cu
gaură de înmănuşare transversală (prototipul toporului actual) este, în sud-estul
Europei, principala formă de reprezentare a prestigiului social, fiind totodată şi o armă
eficientă386. Cele mai vechi topoare găsite în România pot fi atribuite Bronzului
timpuriu; de exemplu depozitul de topoare de la Baniabic-Vâlcele, jud. Cluj, sau
formele de turnat de la Leliceni (Csíkszentlélek), jud. Harghita. Acestea din urmă,
aparţinând tipului Dumbrăvioara (după Vulpe), au secţiunea lamei pentagonală,
uşurând astfel procedeul de turnare a metalului în formele cu partea superioară
deschisă; majoritatea topoarelor cu gaura de înmănuşare transversală au lama cu
secţiune hexagonală, valvele fiind închise, turnarea metalului făcându-se printr-un
orificiu. Această perfecţionare a procesului tehnologic s-a înfăptuit în a doua
jumătate a mileniului al III-lea. Formele de turnare (valvele) erau mai ales de piatră; în
forme din gresie sau gnais se putea turna de până la 50 de ori. De asemenea, era
utilizat şi procedeul turnării în forma cerii pierdute.
În funcţie de concentrarea numerică, în anumite zone, a descoperirilor de
bronzuri, s-a propus şi desemnarea mai multor „centre” de activitate metalurgică.
În cazul de faţă prezintă interes în special centrele carpatic şi central-european
(legat de cultura Aunjetitz). Se cuvine însă precizat că zonarea descoperirilor de
bronzuri este în mare măsură dependentă de motivaţia depunerii lor în pământ:
acolo unde există obiceiul de a depune arme şi obiecte de podoabă în morminte,
382
Schubert 1981.
383
Kádár 2007, p. 82 urm cu literatura.
384
Despre prezenţa zăcămintelor de staniu posibil a fi fost exploatate în Bronzul timpuriu şi
începuturile răspândirii bronzurilor cu cositor, Pernicka 1998 [n. ed.: vezi de asemenea recent Nessel
et alii 2018].
385
Bader 1991, în special p. 28.
386
Vulpe 1970a.

124
numărul descoperirilor este mare, dând astfel aparenţa unei activităţi intense în
acest domeniu, în raport cu alte regiuni mai sărace în descoperiri. Aşa ar putea fi cazul
în ceea ce priveşte numărul mai mare de descoperiri de bronzuri în Transilvania
de-a lungul perioadei mijlocii şi târzii a epocii bronzului. Prin urmare, ar trebui
avută în vedere o discrepanţă între frecvenţa şi intensitatea depunerilor într-o
anume perioadă şi evoluţia reală a metalurgiei bronzului, a cărei linie ascendentă
este desigur continuă şi care este dovedită de evoluţia tipologică a obiectelor
realizate din acest metal şi de producerea unor piese din ce în ce mai complicate,
cum ar fi roata cu spiţe, obţinută printr-o singură turnare387 (de exemplu Arcalia,
jud. Bistriţa-Năsăud). Carul de luptă, prevăzut cu două roţi, eficient şi prin
mobilitatea lui rapidă, este o invenţie orientală, binecunoscut la egipteni, hitiţi şi în
Grecia miceniană. Singura dovadă indirectă a utilizării de astfel de care şi în
regiunile carpato-dunărene este reprezentarea unui asemenea car pe un vas decorat în
stilul ceramicii de tip Suciu, descoperit la Veľke Raskovce, în răsăritul Slovaciei388.
Aşa cum reiese din cele spuse, tehnologia bronzului, dar şi a metalelor
preţioase, mai ales aur, este în continuă dezvoltare, căpătând proporţii din ce în ce
mai grandioase, vizibile mai pregnant începând din mileniul al II-lea. Perioada
sfârşitului epocii bronzului şi a începutului primei epoci a fierului a fost de multe
ori denumită şi „cea a marilor depozite de bronzuri”389. Fenomenul reflectă desigur
intensificarea prelucrării bronzului (Cu + mai mult sau mai puţin Sn) în societate,
dar, din perspectivă arheologică, ne apare în această formă spectaculoasă mai mult
datorită obiceiului depunerii, sub formă de depozit („comoară”– Hortfund) a unei
impresionante cantităţi de artefacte: arme, unelte, podoabe, piese cu diverse
destinaţii, sau chiar metal brut rezultat din topirea respectivelor piese. În primul
rând se cuvine accentuată diferenţa între aceste două căi de abordare a problemei:
pe de o parte, cea a practicării metalurgiei şi a ponderii acesteia în cadrul
sistemului economic al unui grup comunitar şi al sistemului de comunicaţii
intercomunitar al societăţii epocii, pe de alta, implicaţiile în plan social şi ideologic
ale fenomenului respectiv, atât local cât şi pe un spaţiu geografic larg.
De asemenea, conţinutul depunerilor se modifică şi din punct de vedere
calitativ: în timp ce cele mai multe depuneri din epoca bronzului erau alcătuite din
piese întregi, unele îngrijit finisate, acum apar din ce în ce mai frecvent depozite
constituite în majoritate, chiar în exclusivitate, din piese fragmentare, alături de
obiecte nefinisate sau nefuncţionale390. Totodată, demn de remarcat este prezenţa,
în depozitele din această vreme, a bulgărilor (turtelor) de bronz retopit, uneori
constituind chiar majoritatea greutăţii metalului din respectivele descoperiri (vezi
marele depozit de la Uioara de Sus, jud. Alba, constituit din 5812 piese, majoritatea
fragmentare, din care 2378 de turte de bronz, totul cântărind cca 1100 kg).

387
Pare 1987; realizarea unor asemenea roţi reprezintă culmea măiestriei la care meşterii epocii
bronzului au ajuns, comparabilă cu turnarea statuilor antice, cum se exprimau Hundt, Anker 1969, p. 29.
388
Vladár 1979, fig. 86, 87.
389
Din bogata literatură despre depozitele de bronuri citez selectiv: Rusu 1963; Petrescu-Dîmboviţa
1977; Petrescu-Dîmboviţa 1978; Soroceanu (ed.) 1995; Soroceanu (ed.) 2005. La acestea se adaugă
volumele scrise de Amália Mozsolics despre bronzurile din Ungaria în care se includ şi descoperiri
din Transilvania (Mozsolics 1967; Mozsolics 1973).
390
Rezi 2011 [n. ed.].

125
 O funcţie deloc neglijabilă a acestor bronzuri este cea valorică, exprimată în
cântărirea pieselor şi jucând, ca atare, un rol important în schimburile comerciale
(sugestivă este descoperirea, la Crăciuneşti, jud. Maramureş, a două bare de bronz,
dintre care uneia i s-a ataşat o brăţară din acelaşi metal, pentru a echivala în
greutate cu cealaltă391). Pentru perioada timpurie a epocii bronzului în Europa
Centrală (Bronz A–Reinecke), o astfel de funcţie, valorică, par a fi avut-o, cel puţin în
anumite cazuri, topoarele plate cu marginile reliefate (Randbeile) şi colierele.
Unele depozite de acest gen din România ar putea fi judecate şi sub această prismă:
depozitele de topoare de cupru de la Baniabic (azi Vâlcele, jud. Cluj), Ostrovul
Corbului (jud. Mehedinţi), cel cu topoare de bronz, sărac în cositor, de la Sinaia,
sau cel de coliere de la Deva392.
Cu timpul, în cursul epocii bronzului mijlociu şi mai ales târziu şi la
începutul Hallstattului, funcţia valorică a bronzurilor tinde a se individualiza. Acest
proces poate fi cel mai bine urmărit în evoluţia topoarelor cu disc, formă specifică
mai ales în bazinele superior şi mijlociu al Tisei (inclusiv Transilvania). Cele mai
vechi exemplare (tipurile A şi B1 după clasificarea lui Ion Nestor) sunt,
majoritatea, bine finisate şi bogat ornamentate. Aceste piese erau, evident,
elemente de reprezentare a statutului social; este cazul topoarelor de la Apa,
Săpânţa, Gaura (jud. Maramureş), Someşeni (jud. Cluj) etc. Spre sfârşitul epocii
bronzului tipul respectiv apare în variante nedecorate, de multe ori şi nefinisate (cu
multiple impurităţi de turnare; s-au găsit chiar şi exemplare a căror lamă prezenta o
cavitate în interior, deci era cu totul improprie oricărei utilizări practice). Astfel de
piese (tipul B3 şi B4–Nestor), de altfel numeros reprezentate în depozitele
perioadei târzii a bronzului şi la începutul Hallstattului, nu mai puteau avea decât
funcţie valorică, respectiv o formă premonetară.
Aceeaşi funcţie valorică ar trebui atribuită majorităţii bronzurilor din
depozitele acestei perioade târzii, inclusiv pieselor fragmentare. Christoff
Sommerfeld a publicat în timpul din urmă un amplu studiu asupra valorii
premonetare a bronzului în perioada „câmpurilor de urne”, dând o importanţă
deosebită secerilor ca formă de identificare valorică şi atrăgând atenţia asupra
îmbucătăţirii intenţionate a lamelor, în sensul obţinerii unui fel de „mărunţiş”393.
Observaţia are şi valoare generală pentru toate tipurile de bronzuri. Dacă în nordul
Europei Centrale secerile par a fi constituit principala formă monetară, în bazinul
Tisei aceeaşi funcţie par să o fi avut, între altele, topoarele cu disc de tip B3 şi B4.
Este evident că studiul activităţii metalurgice propriu-zise se bazează mai
mult pe informaţii indirecte: descoperirile de cuptoare de redus minereu, de forme
de turnat în aşezări, de unelte specifice acestei practici, inclusiv activitatea minieră,
etc., toate acestea sunt rar atestate în cursul săpăturilor. De aceea, cea mai mare
parte a preocupărilor în acest domeniu s-a îndreptat spre studiul practicii şi
interpretării depunerilor.

391
Nistor, Vulpe 1974.
392
Despre depozitele de metal din perioada timpurie şi mijlocie e epocii bronzului în România,
vezi, în general, Soroceanu 2012 [n. ed.].
393
Sommerfeld 1994.

126
 Această realitate obiectivă determinată de caracterul descoperirilor a generat
o serie întreagă de interpretări asupra semnificaţiei obiceiului depunerii: ascunse
pentru refolosirea (reciclarea) metalului, sau depuse în diferite locuri anume alese
(în pământ, mlaştini sau apă), rezultat al unor practici cultice (ofrande, votive etc.).
În funcţie de opţiunea de a răspunde la aceste moduri de interpretare, concluziile
pot aduce informaţii preţioase, atât cu privire la activitatea metalurgică în diferitele
comunităţi luate în parte sau în ansamblul comunicaţiilor, a relaţiilor comerciale
intercomunitare, cât şi la practicile cultice şi, nu la urmă, la studiul raporturilor de
putere, de statut social (inclusiv de sex şi gen) şi chiar la explicarea unor evenimente
istorice. Fiecare din aceste motivaţii şi-a găsit susţinători în rândul arheologilor.
Teoretic, toate ar putea ascunde un sâmbure de adevăr. Totuşi, se impune o
selectare a probabilităţii veridicităţii acestor opţiuni de gândire.
În primele secole ale mileniului I a.Chr., numărul depunerilor se diminuează,
pentru a dispărea aproape brusc, cândva în secolul al VIII-lea a.Chr. Se cuvine
remarcat că acelaşi fenomen se constată şi în Europa Centrală şi Vestică. Deşi
nimeni nu neagă funcţia valorică a metalului depus, în ceea ce priveşte
interpretarea fenomenului depunerilor de obiecte în pământ, mlaştini sau ape, s-au
exprimat însă păreri diferite, unele contradictorii. Ipoteza, potrivit căreia depozitele
de bronzuri ar avea o semnificaţie aidoma tezaurelor monetare, respectiv ar fi fost
îngropate în vremuri grele spre a fi regăsite ulterior, ceea ce ar permite reconstituirea
unor evenimente istorice ce au dus la ascunderea acestor valori, este împărtăşită
astăzi de puţini cercetători394. Marea majoritate a acestui tip de depuneri sunt de
caracter cultic, în sensul larg al cuvântului395. În unele cazuri poziţionarea pieselor
depuse nu lasă nici o îndoială asupra semnificaţiei lor religioase (vezi depozitul de
la Drăuşeni, jud. Braşov, unde, pe la 1810, s-a găsit o spadă cu vârful înfipt în
pământ, în jurul căreia erau dispuse în cerc 30 de celturi).
În paralel cu metalurgia bronzului se dezvoltă şi cea a metalelor preţioase – aurul
şi argintul – care, la rândul lor, vor cunoaşte un punct culminant la sfârşitul
mileniului al II-lea a.Chr. Din prima jumătate a acestui mileniu datează, foarte
probabil, tezaurul de la Perşinari, jud. Dâmboviţa, constând din 12 lame de
halebardă din aur masiv, o spadă scurtă din acelaşi metal şi patru topoare din
argint, fărâmiţate de descoperitor396. Cam din aceeaşi vreme datează şi tezaurul de
la Ţufalău (Cófalva), jud. Covasna, descoperit în 1840, care consta iniţial din patru
topoare din aur masiv şi mai multe inele de buclă şi şaibe de aur397. Datorită
unicităţii tipurilor pieselor din metal preţios, datarea lor comportă dificultăţi. Toate
aceste piese de lux, fiind totodată şi obiecte de prestigiu social, au avut o durată de
folosire mai îndelungată şi, de aceea, nu pot fi fixate mai precis în timp. Dintre
tezaurele de la începutul primei epoci a fierului se remarcă cel de la Hinova, jud.
Mehedinţi, constând dintr-un număr mare de obiecte de podoabă, toate de aur, în
394
Cf. un articol mai recent, după opinia mea total neconvingător, al lui Gerhald Görmer (2006).
395
Dintre cei ce s-au exprimat în favoarea unei interpretări cultice sau social-cultice a
majorităţii depunerilor citez v. Brunn 1981; Bradley 1990; Hansen 1992; Soroceanu 1995; Fontijn 2002.
396
Vulpe 1997b.
397
Mozsolics 1949; în general despre tezaure din Bronzul mijlociu, Mozsolics 1966.

127
greutate de aproape 5 kg şi depuse într-un vas ornat cu caneluri398. Tezaurul
compus din cinci ceşti de aur de la Rădeni, jud. Neamţ, prezintă analogii cu ceaşca
mare din tezaurul de la Vălčitrăn, lângă Plevna, şi sugerează relaţii cu orfevrăria
civilizaţiei miceniene târzii399.
Începuturile siderurgiei preistorice în spaţiul carpato-dunărean şi în Europa
de sud-est în general au fost, pe parcursul istoricului cercetării, împinse din ce în ce
mai înapoi în timp. Cel mai vechi obiect din fier – un celt găsit într-un tumul din
prima fază a necropolei de la Lăpuş – poate fi datat, datorită contextului
inventarului funerar, în secolul al XIII-lea a.Chr.400. În stadiul de faţă se cunosc cca
60 de obiecte din fier, aflate în descoperiri în România, ce se pot încadra în
secolele XII–IX a.Chr. Printre acestea se remarcă topoare plate (Ärmchenbeile),
topoare cu două tăişuri, lame de cuţit (de exemplu cuţitul cu mâner de bronz,
frumos decorat, şi cu lamă din fier de la Corni, jud. Suceava etc.401). Nu este încă
lămurită semnificaţia acestor prime obiecte din fier. Se pare că eficienţa armelor de
fier nu fusese recunoscută a fi în măsură să echivaleze pe cea a celor din bronz. De
asemenea, nu s-au găsit dovezi sigure referitor la procesarea metalului pe teritoriul
ţării noastre. Este totuşi aproape sigur că reducerea acestor minereuri se practica,
cel puţin începând din secolul al VIII-lea a.Chr., atunci când armele de fier au
înlocuit definitiv pe cele bronz. Explicaţia cea mai plauzibilă pentru proliferarea
aproape bruscă a armelor de fier (spade, cuţite de luptă, vârfuri de lance etc.),
constă tocmai în posibilitatea de a procura uşor metalul din zăcăminte feroase
(limonit, hematit) ce se găsesc aproape pretudindeni în spaţiul carpato-dunărean,
chiar dacă nu este exploatabil în zilele noastre.

2. REPREZENTAREA STATUTULUI SOCIAL

ÎN EPOCA METALELOR402

Structurile sociale ale epocii metalelor reflectate în obiectul arheologiei

acestei epoci se deosebesc destul de clar de cele ale civilizaţiilor eneolitice403.
Chiar dacă procesul evolutiv pe plan social între cele două mari epoci poate fi
interpretat în mod felurit, este evidentă constituirea, la începutul epocii bronzului, a
unei pături războinice, în cadrul căreia se distinge o anume ierarhizare. Fastul
procesiunii funerare şi amploarea inventarului depus în mormânt, având menirea de
a însoţi pe cel defunct în atemporal, oglindeşte, totodată, permanentizarea, prin
prezenţa monumentului funerar, a statutului social al celui mort şi, implicit,

398
Davidescu 1981.
399
Vulpe, Mihăilescu-Bîrliba1985; Vulpe, Mihăilescu-Bîrliba1986.
400
Descoperirea nu este unică; lama de cuţit de fier prevăzută cu nituri de bronz, descoperită la
Gánovce (Slovacia), în cuprinsul unui context închis (un puţ în preajma unui izvor termal), databil probabil
încă din secolul al XIV-lea a. Chr., a fost considerată o piesă de import din lumea est-mediteraneană
(Vladár 1974, p. 12, 41, pl. 4/97).
401
László 1975; Boroffka 1987; Stoia 1989.
402
Text preluat şi adaptat din Compendiu; vezi şi textul din IR2, I, p. 361–366 [n. ed.].
403
Pentru importanţa modului de abordare a stratificării sociale oglindită în vestigiile culturii
materiale, vezi, în general, Wason 1994.

128
durabilitatea sistemului căruia el aparţinea. Aşa s-ar explica şi apariţia, la începutul
epocii bronzului, a tumulului; acesta, vizibil la suprafaţa solului, amintea
permanent comunităţii respective de statutul ierarhic al celui înmormântat, având şi
menirea de a afirma stabilitatea sistemului, a puterii, ca avertisment şi faţă de alte
comunităţi în definirea limitelor teritoriului stăpânit404. În felul acesta, s-a ajuns la
desprinderea unei elite războinice, a unei aristocraţii, care se identifica reciproc şi în
planul practicilor funerare. Este un proces ce poate fi urmărit de-a lungul întregii
epoci a metalelor.
Din păcate, dispunem de prea puţine date referitor la situaţia din ţara noastră,
în ciuda existenţei a mii de tumuli, marea majoritate încă necercetaţi. În schimb,
descoperirea deja menţionată a tumulilor „princiari” de lângă Kotor (Mala şi Velika
Gruda, în Muntenegru) oferă observaţii preţioase pentru modul în care erau distinse
căpeteniile. Astfel de tumuli, cu un mormânt central şi cu înmormântări periferice,
dispuse uneori circular la marginea movilei, se cunosc pe o zonă întinsă, din
Balcani până în nordul Caucazului405. În cazul tumulului de la Mala Gruda, toporul
de argint masiv, prevăzut cu o şaibă de aur ce orna capătul superior al cozii de lemn, şi
pumnalul de aur asociat cu acesta în inventarul mormântului principal erau
însemne ale puterii. Atrage însă atenţia şi raportul între două metale preţioase:
aurul şi argintul. Asocierea lor în cadrul aceluiaşi context arheologic nu pare a fi
fost întâmplătoare. Margarita Primas, care a efectuat şi publicat rezultatele săpăturilor
din aceşti doi tumuli, presupune existenţa unui anume cod binar legat de statutul
individului respectiv (inventarul mormântului principal al tumulului alăturat conţinea
un topor plat de cupru şi un pumnal de bronz [7% Sn], deci tot un cod binar, dar altfel
ierarhizat)406. Raportând aceste observaţii la descoperirile din ţara noastră, vom
remarca asocierea aur/argint în tezaurul de la Perşinari, jud. Dâmboviţa şi, de
asemenea, în cazul unei descoperiri cu caracter cultic la Oarţa de Sus; aici s-a găsit un
craniu care avea în dreptul urechii stângi un inel de buclă din argint, iar la dreapta unul
asemănător, dar din aur407. S-ar putea continua cu exemple de asocieri bronz+aur,
cum ar fi în depozitul de la Tufa (com. Mihăileşti, jud. Giurgiu: un topor de bronz, unul
de aramă şi doi cercei de aur408).
Însemne ale puterii cu puţin înainte sau la începutul bronzului timpuriu au
fost considerate „sceptrele” de piatră în forma unui cap de cal, precum cel aflat într-un
tumul de lângă Hamangia, jud. Constanţa. Şi toporul de cupru descoperit în
inventarul unui mormânt cu scheletul pudrat cu ocru roşu, într-un tumul de la Fălciu
(jud. Vaslui), este, fără îndoială, un însemn al statutului social al defunctului
respectiv. În general, armele de metal (topoare, pumnale), nu numai din metal
preţios, sunt semne ale statutului social al purtătorilor lor. Acelaşi statut l-au avut,
mai ales în Bronzul timpuriu, dar şi în cel mijlociu, topoarele realizate din piatră
dură, şlefuită, multe decorate (ca de exemplu cele patru topoare din serpentin,

404
Parker Pearson 1982; Bailey 2000.
405
Rassamakin 2004.
406
Primas 1996.
407
Kacsó 1987. Cf. şi Needham (ed.) 1973.
408
Vulpe 1959.

129
asociate cu arme şi podoabe de bronz şi de argint, de la Borodino, din sudul
Basarabiei409).
În timp ce în Europa Centrală, în jur de 2000 a.Chr., obiectul prestigiului îl
constituiau halebardele şi pumnalele de bronz cu lama triangulară, în ţinuturile
carpato-dunărene şi în sud-estul Europei în general, aceeaşi menire o aveau
topoarele de luptă. Faptul că locul de origine al toporului cu gaură de înmănuşare
transversală (Schaftlochaxt) este în Orientul Apropiat (Mesopotamia, Siria,
Anatolia)410, sugerează, şi pe această cale, sfera de influenţă culturală în care se
situează sud-estul Europei în epoca bronzului. În acest sens este sugestiv sceptrul de
bronz aflat în compunerea depozitului de bronzuri de la Drajna de Sus, jud. Prahova
(Bronz târziu), care are o bună analogie în piesa, lucrată în piatră, din contextul
corăbiei scufundate şi descoperite la Uluburun, pe coasta sud-vestică a Anatoliei,
datată în secolul al XIV-lea a.Chr.411.
În perioada târzie a Bronzului şi la începutul epocii fierului formele de
reprezentare a statutului social s-au diversificat mult. Spada de bronz a luat locul
toporului de luptă. Echipamentul căpeteniilor consta din armură (coif, platoşe,
genunchiere şi scut), spadă şi lance. Astfel de combinaţii au fost constatate în
tumulii din Europa Centrală, dar prezenţa respectivelor echipamente este indirect
atestată şi în România, în depozitele de bronzuri. Prin astfel de reprezentări,
devenite un bun supraregional, elitele militare ale societăţii se recunoşteau ca atare
indiferent de originea lor etnică. Cum scria cunoscutul arheolog Georg Kossack, se
consolidase credinţa că această tagmă de şefi războinici ar fi „mai aproape de zei
decât restul populaţiei”412, respectiv o conştiinţă eroică, unul dintre părinţi fiind un zeu.
Este o credinţă adânc înrădăcinată la greci, dar şi la alte neamuri, inclusiv la traci.
Structura necropolelor reflectă, de asemenea, atât organizarea cât şi
ierarhizarea socială în cadrul unei comunităţi. Pentru a obţine o imagine veridică
este însă necesar să se exploreze, dacă nu întregul cimitir, măcar cea mai mare
parte a lui. Şi în această direcţie stadiul actual al informaţiei este însă deficitar.
O necropolă de epoca bronzului săpată aproape integral şi publicată exemplar de
către Vladimir Dumitrescu, este cea de incineraţie de la Cârna (jud. Dolj)413.
Explorarea necropolei învecinate de la Bistreţ414, face plauzibilă ipoteza existenţei
în zonă a unei mari necropole, din care cea de la Cârna ar reprezenta o anume
parcelă, probabil locul de înmormântare a unui clan al comunităţii respective. Şi în
cazul necropolei cu ceramică de tip Noua de la Truşeşti, jud. Iaşi415, par a se

409
Kaiser 1997; faptul că în acelaşi context s-au aflat piese care, din punct de vedere al datării lor, ar
putea aparţine unor perioade diferite, nu constituie, după părerea mea un argument decisiv pentru a
desemna această descoperire ca o adunare de piese diverse în cadrul unei colecţii particulare; despre
Borodino: Krivcova-Grakova 1949.
410
Vulpe 1970a, p. 10 urm.
411
Bucholz 1999; un exemplar similar putea fi turnat într-o valvă descoperită în depozitul (?)
de valve de piatră de la Pobit Kamăk, din nord-estul Bulgariei (Hänsel 1976, pl. 1/1) [n. ed.: despre
depozitul de la Pobit Kamăk, mai recent, Leschtakow 2019].
412
Kossack 1995, p. 50.
413
Dumitrescu 1961.
414
Şandor-Chicideanu 2003, p. 262–318.
415
Petrescu-Dîmboviţa, Florescu, Florescu 1999.

130
distinge două grupări de morminte, fapt ce reflectă, de asemenea, organizarea
socială a respectivului grup uman.
Parcelarea a fost clar sesizată în cimitirul de inhumaţie aparţinând culturii
Periam-Pecica, de la Mokrin (Banatul iugoslav), explorat, de asemenea, aproape
integral şi publicat ca atare416. Aici se disting patru parcele, corespunzând aproximativ
celor patru sectoare cardinale ale cercului. Aceste parcele ar putea oglindi un grup
structurat dualist pe patru clanuri. Tot la Mokrin, dar şi în alte necropole ale culturii
Periam-Pecica, se remarcă obiceiul bipolarităţii pe sexe a înmormântărilor: femeile
chircite pe dreapta, bărbaţii pe stânga, iar orientările în sens contrar.
Atât la Cârna, cât şi la Mokrin, piesele neceramice de excepţie sunt rare, încât
este imposibil de a distinge, pe această cale, o anumită ierarhie socială. În acest
sens, ar putea avea importanţă şi mărimea monumentului funerar, în cazul de la
Mokrin, a volumului gropii săpate, respectiv al efortului social efectuat pentru
defunctul respectiv în raport cu statutul lui în cadrul comunităţii. Acest aspect
trebuie avut în orice caz în vedere în studiul dimensiunilor monumentelor tumulare,
fenomen care, în România, apare mai evident în Hallstatt (vezi tumulul de la Susani şi
tumulii primei faze de la Lăpuş) şi, mai cu seamă, în perioada târzie a primei epoci
a fierului (vezi mai sus, grupul Ferigile).
Gruparea pe sectoare a mormintelor în cadrul unei necropole poate fi mai
lesne urmărită în cazul cimitirelor tumulare. Planul câmpului cu tumuli de la Lăpuş
(jud. Maramureş) arată mai multe grupuri de movile funerare, databile la sfârşitul
bronzului şi în perioada Ha A. Foarte clară este, de asemenea, gruparea tumulilor
conţinând morminte de inhumaţie, din zona Balta Verde-Gogoşu, din păcate inegal
exploraţi şi publicaţi. Aici se observă şi o succesiune de înmormântări ce începe în
secolul al VIII-lea a.Chr. (epoca Basarabi) şi continuă până în secolul al VI-lea
(gruparea de la Gogoşu). În cadrul acestei evoluţii se poate observa o anumită
trecere de la tumulul cu mai multe morminte (gruparea din punctul „Glod”, de la
Balta Verde) la cel individual (Gogoşu)417.
Şi la Ferigile grupările tumulilor se disting bine în planul cimitirului,
sugerând, totodată, o structură dualistă (două clanuri)418. Atât la Ferigile, cât şi la
necropola din zona Balta Verde-Gogoşu s-a putut studia şi statutul defuncţilor după
inventarele lor. Se disting luptători cu mai multe tipuri de arme (puţini numeric),
luptători cu două sau doar un singur tip de armă (fie lance, fie cuţit de luptă, secure
sau, la Ferigile, vârf de săgeată). Trebuie menţionat că inventarul funerar, aşa cum
au arătat studii făcute în alte părţi ale Europei, nu reflectă înzestrarea de luptă
completă a defunctului, ci, mai degrabă, statutul social al acestuia în cadrul
comunităţii şi, dependent de aceasta, a armelor proprii dobândite în cadrul riturilor
de primire în rândul luptătorilor, poate prin succesiune tată-fiu. Aceleaşi principii
stau şi la baza studierii ierarhice a mormintelor feminine; aici, podoabele şi, în
unele cazuri, ceramica pot fi criterii de categorisire.

416
Girić 1971.
417
Vulpe 1990, p. 133 urm.
418
Vulpe 1979.

131
 Aproape la fel de important pentru studiul structurii sociale este cercetarea
aşezărilor şi a modului în care erau rânduite casele (formă, dimensiuni şi poziţie în
cadrul aşezării). În cazul României astfel de date lipsesc practic: nicio aşezare de epoca
bronzului sau a Hallstattului n-a fost integral explorată pentru a se obţine planul ei.
Situaţia are desigur explicaţii obiective; mai ales în cazul aşezărilor de tip răsfirat
(este cazul multor staţiuni hallstattiene, dar nu numai) astfel de investigaţii sunt
practic imposibile cu metodele tradiţionale de cercetare arheologică. Totuşi,
prezenţa unor aşezări fortificate şi/sau pe poziţii dominante, acreditează părerea ca
acestea să fie considerate centre ale puterii tribale. Aşa pare a fi fost, în Bronzul
timpuriu, aşezarea de tip Glina de la Odaia Turcului (jud. Dâmboviţa). Tot aşa erau
staţiunile de la Sărata Monteoru (aici s-au identificat chiar urmele unei fortificaţii
cu piatră), Costişa (jud. Neamţ), Derşida (jud. Sălaj) etc. toate datând din Bronzul
mijlociu. În perioada târzie se înmulţesc pe întreg teritoriul ţării noastre adevărate
cetăţi cu val de pământ, uneori construit cu pietre şi lemn. Mai bine cercetate au
fost cele din Transilvania, dar prezenţa lor este atestată şi în ţinuturile
extracarpatice. Apariţia acestor cetăţi spre sfârşitul mileniului al II-lea este un
fenomen constatat pe arii largi ale Europei. Totodată, s-a putut demonstra (în unele
cazuri în mod cert) că respectivele fortificaţii nu erau doar destinate apărării, ci
erau lucrări ce puneau în evidenţă prestigiul şefului comunităţii şi, implicit, al
comunităţii însăşi. Autorul acestor rânduri presupune acelaşi caracter de
reprezentare a prestigiului social pentru valul de epoca bronzului de la Popeşti, care
înconjura întreaga cetate, fiind eficient ca scut de apărare doar în porţiunea care
lega staţiunea de restul terasei.
Oricât de lacunare sunt datele pentru o reconstrucţie veridică a structurii
societăţii epocii metalelor din ţara noastră, anumite aspecte se cer puse în evidenţă.
Astfel, în epoca bronzului apropierile faţă de civilizaţiile Orientului Apropiat apar
mai clare. Pot fi luate spre comparaţie societăţile hitită şi cea a Greciei miceniene,
fără însă a exagera. Este interesantă concepţia potrivit căreia colapsul temporar al
civilizaţiilor egeo-anatoliene la începutul secolului al XII-lea a.Chr. a permis şi
chiar a propulsat o dezvoltare culturală originală şi o intensificare a circulaţiei
bunurilor pe o largă arie, din apusul Europei până în Caucaz419, fenomen care se
poate observa şi în multe zone ale României, în special în domeniul proliferării
bronzurilor, atât din perspectiva realizărilor tehnologice, cât şi prin diversificarea
tipurilor realizate.
O altă problemă este cea a omogenităţii dezvoltării societăţii în diferitele
zone ale spaţiului carpato-dunărean. În stadiul actual al informaţiei apar unele
discrepanţe între situaţiile din Transilvania şi cele din regiunile extracarpatice, mai
cu seamă din Moldova şi din Dobrogea. Persistă impresia că evoluţia culturală a
ţinuturilor intracarpatice şi vestice este, începând cu sfârşitul epocii bronzului, mai
apropiată de cea a Europei Centrale. S-ar putea şi în acest caz lua din nou în calcul
posibile fluctuaţii climatice care au favorizat constituirea unor structuri specifice
comunităţilor mai mobile, cu o economie preponderent pastorală, în părţile
răsăritene ale ariei carpato-dunărene (vezi mai sus „cultura” Noua).

419
Sherratt 1993.

132
 3. CREDINŢELE RELIGIOASE ŞI PRACTICILE FUNERARE
ÎN EPOCA METALELOR420

Datele relevă doar forme exterioare ale manifestărilor spirituale, caracterul

propriu-zis al religiei rămânând în domeniul ipotezelor. Deşi destul de numeroase,
obiectele a căror destinaţie se poate include în sfera cultică, nu sunt în măsură să
informeze direct asupra cultului practicat. Metoda comparativă cu concepţiile
religioase ale popoarelor primitive actuale poate da rezultate utile, care trebuie însă
mânuite cu prudenţă; altminteri, se creează un climat favorabil unor pure speculaţii
de care, tocmai în acest domeniu, s-a abuzat nu o dată. Raritatea reprezentărilor
antropomorfe – în deplin contrast cu culturile neolitice – sugerează o religie în care
forţele naturii şi ale divinităţilor ce le reprezintă atributele constituie elementul
principal. În acest caz, este mai puţin verosimilă o comparaţie cu panteonul hitit şi
oriental în general, ci, mai degrabă, una cu cel grec, deja constituit ca atare în
epoca miceniană. Desigur, decorul ceramicii în multe culturi ale epocii bronzului
(Wietenberg, Tei, Suciu, Gârla Mare etc.) constituie un limbaj în care se oglindesc
simboluri religioase. Oricât de ipotetică ar fi interpretarea acestor simboluri, se pot
distinge unele ce pot fi atribuite unui cult solar. Am în vedere în special
reprezentările de pe discul unor topoare de luptă, foarte asemănătoare celor
reproduse pe unele străchini din tumulii de la Lăpuş421. Interesantă este imaginea
de pe discul toporului de la Bogata, jud. Mureş, a două lanţuri spiralice ce se
desfăşoară în direcţii opuse; potrivit unei interpretări din domeniul etnografiei,
direcţia dreaptă imaginează puterea creatoare, cea stângă puterea destructivă422.
Pe de altă parte, problema relaţiei valorice stânga/dreapta mai poate fi abordată şi
în modul de poziţionare a scheletelor chircite din unele necropole (femeile pe
stânga, bărbaţii, pe dreapta sau, uneori, invers)423.
Revenind la simbolurile solare, remarcăm, spre sfârşitul epocii bronzului şi în
perioada imediat următoare, figurarea discului solar tras de lebede, simbol cunoscut în
Europa nordică şi centrală şi reprezentat, în România, între altele, pe o situlă de tip
Hajdúböszörmeny de la Remetea Mare, jud. Timiş424. Imaginea aminteşte, conform
lui Ernst Sprockhoff425, de versul atribuit unui imn al poetului liric Alkaios (secolul
al VII-lea a.Chr.), când cântă călătoria lui Apollo, în fiecare primăvară, pe insula Delos:
„lebedele erau carul”. Deocamdată este greu de afirmat în ce măsură mitul grecesc al
lui Apollo Hyperboreanul poate fi extins departe spre nord, dar ideea după care
preferinţa pentru un cult al soarelui încă din mileniul al II-lea a.Chr. a dominat în
credinţele etniilor sud-est-europene, este susţinută de motivele decorative
menţionate şi de reprezentările păsării acvatice, în speţă lebăda. Imaginea „păsării
călătoare”, purtătoare a carului solar, se întâlneşte în perioada culturii Basarabi
pentru ultima dată în spaţiul carpato-dunărean (vezi mai sus, carul-recipient

420
Text preluat şi adaptat din Compendiu; vezi şi textul din IR2, I, p. 366–369 urm [n. ed.].
421
IR2, I, p. 373, fig. 80 [n. ed.].
422
Vulpe, Lazăr 1997.
423
Cf. Primas 1977.
424
Medeleţ 1974.
425
Sprockhoff 1954.

133
miniatural de bronz, destinat cultului, descoperit într-un tumul la Bujoru,
jud. Teleorman, împreună cu ceramică Basarabi, sau pandantivele de bronz în formă de
cap de lebădă, asemănătoare motivelor de pe vase, precum cele de pe o cană de la Iernut,
jud. Mureş şi multe altele). Oricum, aparenta dispariţie a acestor reprezentări la
începutul secolului al VII-lea a.Chr. ar putea sugera o reformă religioasă mai
adâncă, fenomen care a afectat şi credinţele populaţiilor din zona ţării noastre.
Studiul practicilor funerare poate fi şi o sursă de informare şi în ceea ce
priveşte religia, nu doar în domeniul problemelor legate de structura socială a
comunităţilor; de altfel, cele două domenii sunt, în sânul societăţilor preistorice,
strâns legate. Tot ceea ce priveşte ritul şi ritualul de înmormântare, ca toate
transformările ce se petrec în acest cadru, sunt în ultimă instanţă dependente de
ideologia dominantă în respectivele comunităţi. Dacă odată cu prezenţa
monumentului funerar de suprafaţă – tumulul – se reflectă, cum aminteam mai sus,
transformări în raporturile ierarhice ale societăţii de la începutul epocii bronzului,
apariţia în fosta arie culturală Cucuteni-Tripolje a unor necropole bine constituite şi
a riturilor practicate este de domeniul transformărilor survenite în plan ideologic.
Începând cu Bronzul timpuriu se conturează două forme de monument
funerar, fiecare comportând din punct de vedere tipologic nenumărate variante:
morminte tumulare şi morminte plane. Ambele forme se constituie în general în
necropole, chiar dacă pentru arheologi structura acestor necropole nu este mereu
identificabilă pe teren. De altfel, deosebirea pe care am făcut-o aici este doar în
parte justificată. Cum se poate deduce din înşiruirea unor morminte în cadrul
cimitirului, este evident că acestea erau marcate la suprafaţa lor cu însemne, uneori
pierdute între timp (de exemplu mici grămezi de pietre depuse deasupra gropii
mormântului, cazuri frecvente la cimitirele din aria ceramicii de tip Monteoru:
Cândeşti, jud. Vrancea, Sărata-Monteoru, jud. Buzău etc.). Tot aşa monumentele
megalitice, vizibile şi astăzi în unele părţi ale Europei la suprafaţa solului, sunt, ca
monument funerar, mai degrabă asemănătoare tumulilor. În ţara noastră, depunerea
defuncţilor în „cutii” de piatră (sau în nişe săpate în stâncă, ca la Năeni, jud. Buzău),
sunt, în fond, monumente megalitice miniaturizate. De asemenea, tumulilor le este
de multe ori rezervată o zonă anume în care ei apar grupaţi. În structura
necropolelor „plane” se poate deseori recunoaşte o anume „parcelare” a ariei
funerare. Atunci însă când arheologii se află în faţa unor morminte aparent
„izolate”, situaţii frecvent întâlnite, de fapt trebuie să ne imaginăm că acestea
făceau parte dintr-o necropolă cu monumente funerare individuale sau în grupări
mici, dispersate pe o arie largă, unde, la origine, monumentele respective puteau fi
uşor recunoscute; situaţii de acest fel sunt bine documentate în cazul grupurilor de
tumuli, mai dificil de recunoscut la necropolele aşa-zise „plane”426.
O problemă pentru care nu s-a găsit încă o explicaţie satisfăcătoare este cea a
raportului numeric dintre populaţia reală şi defuncţii depuşi în locuri ce pot fi

426
De exemplu, grupurile de morminte plane identificate pe o rază de cca 3 km în jurul Aiudului
(Hallstat târziu, grupul Ciumbrud), erau de fapt mici parcele funerare ce făceau parte din necropola
unei singure comunităţi (Vulpe 1984); cred că o situaţie similară se întâlneşte şi în cazul mormintelor
hallstattiene târzii descoperite „izolat” în Moldova.

134
depistate arheologic. Desigur, în acest caz, găsirea de situaţii paralele în etnografie
poate fi de ajutor (se cunosc cazuri de expunere liberă a cadavrelor, de fragmentare
deliberată a acestora şi depunerea lor în locuri dispersate, la fel risipirea cenuşei
celor incineraţi pe teren sau pe ape etc.). Cu siguranţă astfel de situaţii trebuie să se
fi aflat şi în spaţiul din lucrarea de faţă, însă ele sunt ipotetice şi imposibil de
demonstrat cu ajutorul arheologiei. În realitate, constatăm şi în lunga epocă a
metalelor fluctuaţii însemnate de la zonă la zonă şi de la o perioadă la cealaltă în
ceea ce priveşte numărul de morminte raportate la numărul aşezărilor. Astfel, nu
cunoaştem practicile funerare ale ariilor cu ceramică Glina, Verbicioara, Tei,
Costişa şi altele. În schimb, sunt aparent bine cunoscute obiceiurile de
înmormântarea în ariile Monteoru, în Câmpia Tisei, în cadrul zonelor cu câmpuri
de urne de tip Žuto Brdo-Gârla Mare etc. În toate aceste necropole se disting, după
inventar şi după efortul social depus pentru construcţia monumentului funerar,
morminte de „vază”, morminte cu inventar mai „modest” sau chiar fără inventar.
Sunt de părere că toate aceste înmormântări ar putea fi aşadar grupate în trei
categorii, cărora le corespund trei categorii de persoane de rang: cei ce au drept la
un mormânt fastuos, cei de „rând” şi cei ce n-au dreptul la un monument funerar.
Această împărţire n-are numai o funcţie socială, ci se sprijină şi pe o condiţie
ideologică. În spaţiul carpato-dunărean această imagine o consider potrivită pentru
societatea epocii bronzului în general.
Spre sfârşitul acestei epoci, aproximativ în secolul al XIII-lea a.Chr., are loc
o transformare mai profundă în practicile funerare, respectiv rărirea descoperirilor
de această natură, până aproape de dispariţia lor în pragul mileniului I a.Chr.
Fenomenul apare într-o vreme când într-o mare parte a Europei Centrale şi apusene
ritul inhumaţiei este înlocuit cu cel al incineraţiei; în unele regiuni cremaţia
cadavrelor ne apare ca fiind exclusivă. Deşi fenomenul are şi o conotaţie socială,
aceasta nu poate fi decât reflexul unor modificări în plan religios. Astfel,
„dispariţia” mormintelor detectabile arheologic poate fi interpretată şi ca o „nivelare”
simbolică a statutului social post mortem427. Pentru a demonstra pertinenţa unei
astfel de ipoteze m-aş referi în primul rând la situaţia constatată în tumulii din
necropola de la Lăpuş, jud. Maramureş. Dacă, într-o primă fază se întâlneşte o
ceramică decorată în stil Suciu, aceasta este înlocuită în mare parte, în a doua fază,
de o ceramică ornată cu caneluri (vezi discuţia şi mai sus)428. Dar, în timp ce în
tumulii din prima fază s-au găsit oase umane incinerate, acestea lipsesc în
depunerile din tumulii fazei a doua; de asemenea, faţă de inventarele încă posibil a
fi distribuite unor defuncţi în mod individual în faza întâi, în cea de a doua fază,
conţinutul unor tumuli este constituit dintr-o imensă cantitate ceramică, resturi de
lut ars, iar fragmentele osoase s-au dovedit la analiză a fi aproape exclusiv de

427
Interesantă este situaţia constatată şi prezentată rezumativ în Olanda: în locul tumulilor de
tip familial din Bronzul mijlociu, apar, în UFZ, necropole de incineraţie colectivă în cadrul aceleiaşi
comunităţi (Roymans, Fokkens 1995, p. 91–108, fig. 11). Autorii citaţi consideră fenomenul ca fiind
unul de natură ideologică prin care deosebirile sociale sunt nivelate simbolic.
428
Teržan 2005, p. 241–261, crede că deosebirile în ceramică nu sunt cronologice, ci indică
sexul şi statutul social al defuncţilor (părere pe care nu o împărtăşesc.)

135
origine animală. O situaţie asemănătoare poate fi postulată şi pentru Oltenia (vezi mai
sus situaţiile de la Vârtop, jud. Dolj şi Konopište în Serbia)429.
Reapariţia, începând de pe la mijlocul secolului al VII-lea a.Chr., a unor
necropole, fie de incineraţie, fie de inhumaţie sau chiar birituale, ar putea lăsa
impresia unor transformări majore în domeniul practicilor funerare care ar fi avut
loc la acea dată. Tentaţia de a le atribui unor evenimente istorice cu impact
important asupra civilizaţiei locale este mare şi a alcătuit baza unor ipoteze despre
unele mişcări de populaţii (vezi, mai sus, pătrunderea grupului „scitic” în
Transilvania). La o examinare mai atentă se observă însă că fenomenul acestei
aparente „reapariţii” a necropolelor este nu numai limitat în timp, dar şi regional430.
Fără a nega a priori posibile pătrunderi sau mutări de comunităţi, eventual chiar şi
etnic diferite, argumentele aduse pierd din virulenţă, mai ales dacă încercăm să
găsim şi o altă explicaţie. În ceea ce mă priveşte, consider că, independent de alte
ipoteze, în răstimpul Hallstattului târziu şi la începutul Latènului s-au recepţionat,
în cuprinsul diferitelor comunităţi din spaţiul carpato-dunărean, influenţe din
domeniul reprezentării structurilor de putere, exercitate din direcţia sudică,
respectiv a structurilor ierarhice ale regatului odrys şi, mai departe, ale imperiului
persan, ce au putut constitui exemple de urmat şi pentru comunităţile din ţara
noastră. Mai cu seamă cele dinspre perşi au avut, cum bine se cunoaşte, un impact
puternic asupra multor etnii mărginaşe vastului Imperiu ahemenid. În felul acesta s-ar
explica şi apariţia în practicile mortuare a diferenţierilor de statut social care,
începând din secolul al VII-lea a.Chr., se reflectă şi în ierarhia inventarului
mormintelor. Mai interesant mi se pare revenirea, destul de lentă, după acest scurt
interval de două-trei veacuri, la obiceiurile mai vechi, de „înlocuire” a monumentului
funerar vizibil arheologic, cu o nivelare a procesului de înmormântare; în plină
epocă geto-dacică doar unor dinaşti li se mai cuvenea ridicarea unor monumente
post mortem, a unor tumuli (vezi mai jos). Evident, oscilaţiile în domeniul
practicilor funerare discutate aici sunt legate şi de religie, respectiv de ideologia
care stătea la baza lor.
Deşi este dificil de a interpreta un sit arheologic ca având funcţia de loc de
cult, câteva descoperiri pot fi totuşi atribuite acestei destinaţii. Cea mai sugestivă
descoperire în această direcţie este staţiunea mai sus amintită de la Oarţa de Sus,
jud. Maramureş, situată pe un loc cu vedere asupra unei largi zone din nord-vestul
României: în jurul unei mari movile s-a explorat parţial un şanţ în care erau depuse
sute de vase ceramice, multe având forme neobişnuite, schelete umane şi piese de
bronz, argint şi aur. Descoperirea datează din faza a II-a a culturii Wietenberg, în
principal din prima jumătate a mileniului al II-lea431.
În încheierea succintei prezentări se cuvin menţionate o serie de monumente de
piatră antropomorfe (stele), care pot fi grupate în trei categorii432. Primului grup i se
atribuie stela de la Hamangia, jud. Constanţa, provenind dintr-un tumul de la începutul

429
Vulpe 2008a.
430
Cf. detalierea acestui fenomen la situaţia din Oltenia: Lazăr 2006.
431
Kacsó 1987.
432
Alexandrescu 1958. În general despre aceste monumente: Landau 1977, cu bibliografia.

136
epocii bronzului; stela are bune paralele în Ucraina, dar şi într-unul dintre primele
niveluri de la Troia, ceea ce asigură o datare la începutul mileniului al III-lea a.Chr.
Cea de a doua categorie este reprezentată de trei stele de piatră, toate din Dobrogea,
cu analogii în spaţiul nord-pontic, în secolele VI–IV a.Chr. (tipul spadei-akinakes,
sculptată pe stela de la Stupina, jud. Constanţa, situează respectivele monumente în
perioada Hallstattului târziu). O a treia categorie o constituie cele patru stele de la
Baia de Criş, jud. Hunedoara, în Munţii Apuseni433, şi care nu pot fi deocamdată
încadrate cronologic în mod sigur. Propunerea de a le alătura începutului epocii
bronzului sau primei epoci a fierului este pur ipotetică, dar o relaţie cultică cu
activitatea de minerit este sugerată de prezenţa unui săculeţ pe spate şi a unui
târnăcop la şold434.
Aruncând o privire generală asupra datelor de natură religioasă, se poate
desprinde concluzia că în cursul Bronzului târziu şi, apoi, din nou, în pragul
Hallstattului târziu, survin transformări majore de ordin ideologic care se oglindesc
în obiceiuri ale populaţiilor din cea mai mare parte a Europei. Prima dintre ele se
manifestă prin răspândirea aproape generală a incineraţiei – în cazul ţării noastre
printr-o formă nesesizabilă arheologic a ritului funerar – şi prin preponderenţa unui
cult solar; cea de a doua, prin atenuarea acestor practici (revenirea parţială la ritul
înhumării, dispariţia depunerilor de bronzuri etc.). Din puţinul pe care îl cunoaştem
despre zeităţile lumii tracice de mai târziu se desprinde o ierarhizare a panteonului
în cadrul căruia soarele, deşi adorat, nu mai era atributul principal al zeului suprem
(vezi şi discuţia mai jos).

4. MAREA MIGRAŢIE EGEICĂ435

Interpretările de ordin istoric ale imaginii culturale dobândite pe baza datelor

arheologice despre epocile prezentate, pot fi, în cel mai bun caz, socotite simple
ipoteze de lucru.
Sub denumirea de „Marea migraţie egeică” s-a constituit, încă de la începutul
secolului al XX-lea, concepţia unui fenomen de largi dimensiuni istorice, ce
presupunea deplasarea unor populaţii din centrul Europei către sud-estul
continentului. Procesul ar fi început în perioada „mijlocie” a epocii bronzului, în
ceea ce în terminologia central-europeană este denumită „perioada mormintelor
tumulare” (Hügelgräberzeit, respectiv Bronz C după Paul Reinecke), constituind un fel
de „preliminarii” ale marii migraţii egeice, care s-ar fi reflectat şi în transformările
culturii materiale din ţara noastră (vezi mai sus). Pe seama acestor presupuse
migraţii succesive au fost puse, în ultimă instanţă, declinul civilizaţiei miceniene,
dispariţia regatului hitit şi aşa-zisa „invazie” a popoarelor, numite „ale mării” în Egipt436.

433
Rişcuţă 2001.
434
De curând a mai fost publicată încă o stelă, descoperită la Ciceu-Mihăieşti, jud. Bistriţa-Năsăud
(Rotea 2004, fig. 1), însă nici această din urmă piesă nu poate fi datată mai sigur.
435
Text independent redactat şi corectat ulterior reeditării Istoriei Românilor (2010), cu scopul
de a fi introdus în volumul de faţă. Vezi de asemenea IR1, I, p. 287 urm şi IR2, I, p. 282 urm [n. ed.].
436
Kimmig 1964, p. 220–283.

137
 Deşi în ultimile decenii s-au exprimat din ce în ce mai frecvent puncte de
vedere critice faţă de acest mod de prezentare istoricizant al unor fenomene de
natură pur arheologică, critici ce au dus la demontarea în cea mai mare parte a
respectivelor teorii437, o succintă reconsiderare în ansamblu a problemei, într-o
viziune în parte personală, mi se pare utilă. Dacă „Marea migraţie egeică” se
situează printre miturile construite din ipoteze, îndreptăţite la un anume moment al
istoriei arheologiei, realitatea unei serii de restructurări, care s-au petrecut în tot
acest vast spaţiu şi care şi-ar putea găsi o explicaţie coerentă din perspectivă
cultural-istorică, cu implicaţii în domeniile social, economic şi ideologic, nu poate
fi trecută cu vederea.
Din 1964, când Wolfgang Kimmig, în lucrarea citată, a făcut o frumoasă
prezentare sintetică a fenomenului relaţiilor dintre Urnenfelderkultur (în principal
secolele XIII–IX a.Chr.) şi „popoarele mării”, fiecare verigă a acestor legături,
examinată critic, a pus sub semn de întrebare întreaga teorie a unei mari migraţii.
Desigur, nu doresc şi nici nu pot să fac aici o prezentare amplă a acestui proces al
cercetării, însoţit de imensa bibliografie apărută în ultima jumătate de veac438.
Mă voi mulţumi doar cu o scurtă evocare a fenomenului.
Iată cum este înfăţişată, scris şi ilustrat, pe un pilon al templului de la
Medinet Habu, victoria faraonului Rameses al III-lea (1183–1152 după cronologia
scurtă) asupra invadatorilor denumiţi „Neamuri din insule ale mării”; a fost o luptă,
atât pe uscat, cât şi pe mare: (…) în ceea ce priveşte ţările îndepărtate, acelea au
conspirat în insulele lor. Începând cu Hatti, nici o ţară n-a mai rezistat în faţa
invaziei lor: Kode, Karchemiš, Yereth şi Yeres au fost nimicite. Şi-au instalat o
tabără într-un loc în Amuru şi au zdrobit populaţia. Au omorât oameni de acolo ca
şi cum n-ar fi existat. Au năvălit ca un pârjol asupra Egiptului. Aliaţii lor erau:
Peleset (egipt., plst), Theker, Šekereš, Denyen şi Wešeš. Şi-au întins mâinile lor
peste ţări până la capătul pământului. Îşi ziceau în inima lor: <vom izbândi>.
Textul datează din al optulea an de domnie a lui Rameses al III-lea (deci 1175,
după cronologia scurtă). Lupta pe uscat a avut loc în Canaan, iar conducătorii
acestei confederaţii au fost consideraţi de cercetători ca fiind filistinii (egipt. Pelset;
biblic. Pelistinii, în LXX sunt denumiţi „străini”), care, potrivit tradiţiei biblice,
erau netăiaţi împrejur. Deci erau străini, atât egiptenilor cât şi celorlalte neamuri
din zonă care, toate, practicau circumcizia. Se ştie că filistinii au fost colonizaţi
apoi în Canaan, unde şi-au păstrat structura militară sub supraveghere egipteană,
rolul lor fiind de a apăra fruntariile de nord-est ale Egiptului. Mai ştim din alte
surse că Rameses al III-lea, în al 11-lea an de domnie, a trebuit să înfrunte victorios
o altă coaliţie venită dinspre insulele mării. Sub urmaşii lui Egiptul pierde însă din
autoritate, mai ales din cauza frământărilor pe plan intern.
Dacă interpretăm datele de mai sus ad litteram, desigur realizăm de ce faptele
istorice reflectate în textul citat au tentat şi continuă să tenteze spre o interpretare a
descoperirilor arheologice potrivit acestor informaţii scrise, de fapt singurele,
toate, numai din surse egiptene.
437
Sandars 1964; Sandars 1971.
438
Mai recent pe această temă: Yasur-Landau 2010 [n. ed.].

138
 O examinare critică a acestor izvoare a permis formularea unor observaţii ce
relativează mult înţelesul formal al textelor. Astfel, nu este obligatoriu să ne
imaginăm o pătrundere dinspre largul mării. Prin „mare” egiptenii desemnau
„Marele verde”, iar traducerea potrivită pentru popoarele mării ar fi „neamurile din
insulele marelui verde”. Această din urmă denumire era de obicei aplicată, în
primul rând, deltei Nilului cu numeroasele ostrovuri şi grinduri, separate de canale.
Deci textul nu obligă la înţelegerea unei invazii din mari depărtări ale Mediteranei,
ci cu mult mai probabil din preajma deltei, unde a avut loc şi lupta navală.
Expresii de felul „nici o ţară n-a rezistat împotriva năvălirii lor” sunt comune
în formularistica egipteană, cu scopul de a scoate în evidenţă victoria „strălucită” a
faraonului. Pe de altă parte, corelând toate textele şi ilustraţiile din templul de la
Medinet Habu cu date scrise din perioadele ce au premers domniei lui Rameses
al III-lea, dar şi cele din vremea succesorului său, Rameses al IV-lea (vezi în
special papirul Harris), se constată că respectivele evenimente sunt o constantă a
politicii egiptene încă din secolul al XIII-lea a.Chr. Fără a intra în detalii, trebuie
subliniat că zonele de conflict sunt cele tradiţionale: în vest, atacuri dinspre Libia,
în răsărit aria mereu disputată a Siriei. În special cea din urmă făcuse, încă din
vremea lui Rameses al II-lea (1290–1224), miezul de discordie dintre egipteni şi
hitiţi, care a dus la cea mai mare bătălie de care de luptă din antichitate, de la Kadeš
(1285 a.Chr.), urmată câţiva ani mai târziu de vestitul tratat de „prietenie şi frăţie
veşnică” dintre cele două popoare.
Pe scurt, „invadatorii” Egiptului erau neamuri bine cunoscute egiptenilor, cei
asiatici fiind numiţi când rebeli, când duşmani, avându-şi sediul în aria Amuru
(în principal Siria şi Canaan). În nici un caz textele amintite nu implică invadatori
veniţi din depărtări, necunoscuţi egiptenilor439.
De fapt, singurul element care permite o relaţie cu zone mai îndepărtate,
respectiv cu Europa, este forma corăbiilor invadatorilor, redată pe ilustraţia de la
Medinet-Habu440, ca având prora ornată cu imaginea unei păsări acvatice, foarte
asemănătoare cu pasărea (în special lebăda) purtătoare a discului solar. Este un
simbol bine atestat în toată Europa în vremea Urnenfelderzeit, iar în lumea
miceniană apare în deosebi abia în LH IIIC (vezi de exemplu discul de la Pylos).
Desigur, apariţia acestei reprezentări simbolice îşi are o explicaţie plauzibilă
în răspândirea ei pe un spaţiu foarte vast, respectiv adoptarea ei de către populaţii
foarte diferite din toate punctele de vedere. Totul se arată ca fiind produsul unei
adânci reforme religioase, care se oglindeşte şi în alte domenii, cum ar fi
practicarea din ce în ce mai intensă a ritului incineraţiei, atestat pe mari spaţii ale
continentului şi, foarte probabil, reflectat şi în înmulţirea obiceiului depunerilor de
bronzuri pe o arie largă, de la Atlantic până la Dunărea de Jos şi care atinge un
punct culminant în secolele XIII–X a.Chr. Un astfel de fenomen este, cum scriam
mai sus, mai curând explicabil din cauze ideologice, decât ca urmare a unor
migraţii de mari proporţii, coerente din punct de vedere etnic şi militar, care ar fi
„impus” asemenea transformări de ordin religios.
439
Nibbi 1972; Helck 1976.
440
Landström 1970.

139
 În lumina celor expuse, reprezentările corăbiilor invadatorilor ca aparţinând unor
străini este explicabilă, dar acest fapt nu obligă la căutarea într-o zonă îndepărtată – de
exemplu zona Dunării mijlocii, cum s-a presupus pe vremuri – sorgintea neamului
ce naviga pe astfel de corăbii.
Pe de altă parte, textele hitite nu aduc nicio dovadă directă referitor la
dezmembrarea imperiului Hatti441. Principalele mărturii sunt de ordin arheologic:
distrugerea unor centre precum cel de la Boğazköy, ce a avut drept consecinţă
întreruperea bruscă a arhivelor regale. Cauzele reale ale prăbuşirii regatului hitit nu
sunt sigur cunoscute. O serie de date, deduse din texte din vremea domniei
penultimului rege hitit, Arnuwanda al III-lea (cca 1220–1200?), sugerează
existenţa unor mari dificultăţi de a ţine sub control unitatea imperiului, confruntat
cu tendinţe de destrămare şi pretenţii de independenţă ale unor căpetenii locale, atât
în vest cât şi în est, grupuri ale conglomeratului etnic din care era constituit statul
hitit. Sub Suppiluliuma al II-lea, ultimul rege (post 1200?), arhivele regale dispar o
dată cu incendiile ce se constată în capitală şi în alte oraşe din Anatolia. Desigur,
au avut loc şi restructurări de populaţie. În secolul al XII-lea apare în scrierile
asiriene populaţia mušku, prin care erau desemnaţi mai târziu frigienii traci; regele
asirian Tiglatpileser I (cca 1115–1077) întreprinde expediţii în nord şi nord-vest,
confruntându-se cu acest neam. Tot acum se datează şi ceramica de tip est-balcanic,
atestată în depunerile nivelului VII B2 de la Troia. De asemenea, relaţii între
neamuri tracice şi vest-anatoliene îşi au ecoul în poemele homerice. Dar toate
acestea sunt expresia unor confruntări limitate regional şi nu acreditează teoriile ce
le-ar putea extinde nici măcar mult în Europa de sud-est şi să afecteze astfel şi
spaţiul carpato-dunărean.
Pe de altă parte, restructurări importante au avut loc şi în lumea egeică,
respectiv „colapsul” civilizaţiei palaţiale miceniene, tot curând după 1200 a.Chr.
Nu se poate preciza dacă aceste evenimente sunt sau nu contemporane cu cele
petrecute în Anatolia, însă ele sunt, oricum, apropiate în timp. Cauzele care au stat
la baza prăbuşirii sistemului politic palaţial din lumea miceniană au fost foarte
diferit explicate. Ne aflăm desigur şi aici în faţa unei situaţii complexe. Pierderea
controlului centralizat al palatului, respectiv al şefului (wa-nax), asupra distribuţiei
bunurilor şi, implicit, a autorităţii sale în ierarhia locală, a însemnat cu siguranţă
începutul unor frământări sociale interne. Fenomenul a înlesnit – sau a fost înlesnit – şi
de mişcări de populaţii în interiorul lumii greceşti (apariţia comunităţilor doriene se
înscrie în acest proces). Nu este demonstrabilă invazia doriană dintr-o zonă mai
depărtată decât cea a lumii helladice în sensul larg al cuvântului.
Cea mai plauzibilă explicaţie a colapsului civilizaţiei palaţiale miceniene
rămâne cea a transformărilor sociale în cadrul societăţii miceniene târzii. Nu sunt
excluse şi substanţiale modificări climatice (s-a presupus o secetă prelungită, care
ar explica de ce civilizaţia miceniană continuă să înflorească în afara
Peloponesului, atât în sudul Italiei, cât şi în insulele orientale şi după sfârşitul
perioadei palaţiale). Astfel de restructurări sociale s-ar putea reflecta şi în
transformările de sens ale termenilor de conducători: pa-si-reu în greaca miceniană

441
Cf. două articole apărute în aceeaşi publicaţie: Otten 1976 şi Bittel 1976.

140
desemna un domnitor oarecare, se pare un administrator al palatului. În greaca
clasică a devenit βασιλεύς, rege. În acelaşi timp termenul de principe în greaca
miceniană, wa-nax, s-a păstrat în greaca clasică sub forma ἄναξ, cu înţeles de şef,
vechiul atribut rămânând doar în scrierile în care se evocă timpurile eroice.
Descoperirile arheologice s-au înmulţit în ultimii ani. O reevaluare este
deocamdată greu de făcut, datele tradiţionale rămânând în continuare principalul
element de discuţie. În primul rând este vorba de apariţia unor noi tipuri de arme şi,
implicit, a unei noi tactici de luptă. Mă refer la prezenţa, în Orient, a spadelor cu limbă
la mâner (Griffzungenschwerter). Considerată a fi o invenţie central-europeană,
acest tip de spadă – aptă pentru lovit şi tăiat – ar fi înlocuit tradiţionala rapieră
mânuită pentru a împunge, şi care a proliferat încă din prima jumătate a mileniului
al II-lea în ţările din estul Mediteranei şi din aria egeică442. De fapt, adoptarea unei
noi tactici de luptă nu obligă la prezenţa unor „invadatori” străini ci doar la
recunoaşterea eficienţei noului tip de armă. Apariţia lui se poate chiar mai lesne explica
prin intensificarea circulaţiei bunurilor, a schimbului de mărfuri şi, deci, a
circulaţiei şi contactelor dintre diverse comunităţi şi inclusiv a utilizării grupurilor
de mercenari.
Adoptarea noului tip de armă în Orient pare a fi fost destul de reticentă.
Sigură este prezenţa lor în Cipru şi în necropola de la Hama, din nordul Siriei (aici
s-au găsit trei spade de bronz şi 11 de fier), datată în general destul de vag între post
1200 şi 800 a.Chr. Şi pumnalele şi spadele scurte de bronz din Canaan prezintă,
încă din secolul al XIV-lea a.Chr., influenţe de acest tip în modul lor de construcţie.
Pe reliefurile de la Medinet-Habu nu se disting astfel de detalii privind
armamentul folosit. Sunt în principal ilustraţi luptători prevăzuţi cu un coif rotund
(probabil din piele), pe care de luptă şi un grup cu un acoperământ al capului ornat
cu pene; pentru aceştia din urmă s-a propus identificarea cu prst, adică cu filistinii.
În Vechiul Testament (1 Regi, 17.4) citim despre şeful filistin Goliat ca fiind
echipat cu coif de aramă, cu platoşe din solzi de aramă ce cântărea 5000 de sicli
(cca 65 kg); avea cnemide de aramă şi la umăr purta un scut din acelaşi metal, iar
lancea lui subţire era din fier şi cântărea 600 sicli (cca 7 kg). Acest echipament a fost
comparat cu echipamentul standard al şefilor din Europa secolelor XIII–IX a.Chr.,
iar evenimentul relatat în Biblie s-a petrecut în jurul anului 1000 a.Chr., cel puţin
un veac după episodul relatat la Medinet Habu.
În concluzie, indiferent de diversele ipoteze formulate în decursul timpului,
colapsul civilizaţiilor miceniană şi hitită puţin după 1200 a.Chr. este o realitate
istorică şi acest fenomen a înrâurit cu certitudine evoluţia culturii materiale de la
periferia acestor civilizaţii. Ideea unei dezvoltări cu un grad mai mare de
442
Problema originii spadelor cu limbă la mâner a fost şi este încă disputată în cercetare:
pentru o origine din spaţiul egeic-est-mediteranean s-au pronunţat, între alţii, Paul Reinecke (1931, p. 217
urm) şi Hermann Müller-Karpe (1962, p. 255 urm); pe de altă parte, a fost luată în discuţie şi originea
acestei arme în zona Dunării Mijlocii (Nestor 1937a), iar Ernst Sprockhoff, după ce a propus o origine
policentrică (Italia, Grecia, Europa nordică), s-a pronunţat decisiv pentru originea lor nord-europeană
(Sprockhoff 1931, p. V).

141
originalitate a civilizaţiei europene, în aceste împrejurări, mai puţin dependentă de
influenţele dinspre Orientul Apropiat, este atractivă.
Interpretarea etnografică şi istorică a datelor arheologice din perioada
secolelor VI–IV a.Chr. cu ajutorul informaţiei literare comportă riscuri deloc
neglijabile, evocate deja şi pe care le voi discuta mai amănunţit mai jos, în partea a
doua a lucrării de faţă. Afirmaţia potrivit căreia majoritatea comunităţilor din
mileniul I a.Chr. erau de origine tracică este plauzibilă şi se întemeiază pe faptul că
în secolul I a.Chr., în mod logic şi în veacurile anterioare, populaţia era majoritar
nord-tracică (geto-dacică). Este însă imposibil de distins în mod convingător, în
stadiul actual al descoperirilor, în cadrul populaţiei din Dacia preromană, care erau
grupurile alogene şi care ar fi ponderea acestora. Este verosimil ca, în mare parte,
descoperirile funerare reunite în grupul de la Dunărea de Jos să aparţină geţilor, în
sensul generic al acestui etnonim. Numeroasele analogii cu descoperirile din
Subcarpaţi au dus la formularea ipotezei după care şi acelea reprezintă o populaţie
getică, dar s-au exprimat şi alte păreri. Cu cât ne depărtăm de zonele Dunării de
Jos, care se aflau în sfera de interes a scriitorilor greci, cu atât interpretările devin
mai ipotetice şi mai vagi. În capitolele de mai jos voi reveni asupra acestor
interpretări istoricizante a datelor de cultură materială.

142
 LA ÎNCEPUTURILE ISTORIEI.
DACIA ÎNAINTE DE ROMANI

Tema implică o abordare deopotrivă istorică şi arheologică. Trebuie însă atras

atenţia asupra pericolului de a amesteca metodele specifice celor două discipline în
vederea confirmării sau obţinerii unor date de natură istorică. Tratarea perioadei de
faţă – protoistoria – se întemeiază în mare măsură pe rezultatele cercetărilor
arheologice, însă apariţia primelor relatări scrise despre locuri, popoare şi
evenimente de la sfârşitul secolului al VI-lea a.Chr., pun într-o lumină mai vie
descoperirile arheologice, îngăduind chiar deducerea unor stări de fapt dincolo de
limitele izvorului literar, atât în spaţiu, cât şi înapoi în timp, fără însă să confere
interpretării datelor istorice o valoare de premisă pentru ordonarea materialului
arheologic sau invers. Altfel, s-ar crea un cerc vicios în care o ipoteză are pretenţia
de a confirma o altă ipoteză construită pe metodele proprii celeilalte discipline, o
„argumentare amestecată”443 a informaţiei arheologice cu datele istorice pentru a
valida ipotezele formulate. Dacă însă se ţine seama strict de aceste observaţii,
concluziile pot părea şovăitoare, dar credem că acesta este stadiul la care a putut
ajunge astăzi cercetarea. Pe plan arheologic ştim considerabil mai mult decât în
vremea ȋn care a apărut prima mare sinteză istorico-arheologică asupra acestei
perioade – Getica lui Vasile Pârvan444 –, dar formulările din zilele noastre sunt mai
puţin categorice, factorul de probabilitate fiind mult mai prezent ȋn discursul ştiințific.

445
XII. IZVOARELE LITERARE

Pentru o bună interpretare a textelor literare antice ajunse până la noi este
indispensabil a cunoaşte gradul de credibilitate ce poate fi atribuit autorilor,
mentalitatea lor şi a mediului din care provin, a ideologiei, a scopului pentru care
şi-au scris opera şi, nu în ultimul rând, a surselor din care respectivii autori şi-au
preluat informaţia. Numai aşa am putea judeca mai corect datele de valori foarte
diferite oferite de istorici, geografi, poeţi, dramaturgi, sau filosofi, cu referire la
istoria Daciei preromane. Spaţiul limitat acordat sintezei istorice din lucrarea de faţă

443
Hachmann 1970, p. 11.
444
Pârvan 1926 [n. ed.].
445
Până la Strabon, textul a fost preluat şi adaptat din Izvoarele literare. De la Strabon la Cassius
Dio textul a fost preluat şi adaptat din Compendiu; vezi de asemenea capitolul similar din IR2, I, p, 400 urm.

143
nu-mi îngăduie să insist peste anumite limite în discutarea amănunţită a surselor
literare. De aceea, voi lua în discuţie, succint şi selectiv, doar opera principalilor
autori care s-au interesat de ţinuturile noastre, pentru a ne făuri o imagine generală
despre importanţa informaţiei livrate şi a putea judeca, prin prisma ei, valoarea
prezentării protoistoriei Daciei preromane ce face obiectul acestui volum446. Pe
parcursul expunerii din capitolele de mai jos voi reveni asupra acestor surse literare,
în situaţii punctuale.

1. ÎNCEPUTURILE

Primele izvoare literare ce aduc date despre istoria, etnografia şi geografia

ţinuturilor carpato-dunărene sunt de limbă greacă şi, ca atare, sunt implicit legate de
înţelegerea începuturilor istoriografiei greceşti. O scurtă prezentare, sprijinită şi pe
o selecţie din bogata literatură pe această temă447, o consider necesară pentru a se
putea înţelege mai bine stadiul la care ajunsese scrierea istorică la data când Herodot,
pe departe principala noastră sursă de informaţii despre ţinuturile carpato-dunărene şi
cele învecinate, îşi finalizase, pe la 430 a.Chr., opera sa.
O concepţie istoriografică propriu-zisă se consolidase deja in nuce la greci cu
cel puţin două veacuri înainte de Herodot, pe care de la Cicero încoace îl denumim,
pe drept sau pe nedrept, pater historiae. În eposul arhaic (ciclul troian şi cel theban),
fapte pretinse a fi istorie sunt prezentate ca atare prin mărturii cu scopul de a le
confirma autenticitatea: temeiul era mărturia muzelor. De fapt, în aceste invocări ale
muzelor, se punea pentru prima dată problema surselor de informaţie, esenţială în
istoriografie: numai mărturia vizuală (autopsia) şi puterea de judecată a
informatorilor garantează veridicitatea relatării istorice. Nu odată elementul poetic
dominant epic al acestor poeme este depăşit de relatări ce încearcă şi se vor a fi istorie
adevărată. Astfel, renumitul „catalog al corăbiilor” (Iliada, II), care încă din
antichitate era considerat a fi un autentic izvor istoric, şi relaţia lui cu războiul troian
este, în mod indirect, o prefigurare a metodei de scriere istorică448. În respectivul
catalog sunt înşirate toate contingentele ce au luat parte la războiul troian, cu numele
conducătorilor şi al ambarcaţiunilor. Drept dovadă este invocată mărturia muzelor:

„(…) Muze sfinte-n Olymp cu sălaşul

Căci, doar, zeiţe voi sunteţi, de-acolo, şi mult ştiutoare
Nouă doar vestea ne-ajunge şi nu ştim nimica prea bine:
Spuneţi fruntaşii Danailor, cine le-au fost căpetenii (…)
(…) câţi fost-au sub Troia:
Astfel cânta-voi doar pe căpitani, şi-a lor mândre corăbii!”
(traducere Dan Sluşanschi)

446
Conţinutul acestui capitol este şi o prezentare parţial rezumativă a cursului meu de Istoriografie
greacă, ţinut cu intermitenţe la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti între 1995 şi 2010.
447
Citez doar câteva lucrări deja bine cunoscute: Creuzer 1845 (clasic, dar încă util); Bury 1909;
v. Fritz 1967; Momigliano 1982; Lendle 1992.
448
Lendle 1992, p. 3.

144
 Cu alte cuvinte: dacă n-am avea sprijinul muzelor, n-am poseda o informaţie
exactă, ci doar zvonuri.
Văzut astfel, ciclul epic troian, reconstruit din fragmente – din care Iliada
cuprinde doar evenimente petrecute în câteva săptămâni –, este reprezentarea
mitologizată şi poetică a amintirii conflictelor dintre greci şi microasiatici, petrecute
cândva spre sfârşitul epocii bronzului şi în epoca nemijlocit următoare. La fel, ciclul
theban era construit pe amintirea conflictelor interne din aproximativ aceleaşi vremuri.
De aici nu rezultă că Iliada trebuie citită ca o scriere istorică – încă din
antichitate s-au formulat critici faţă de autoritatea istorică a poemelor homerice.
Astfel, Eratosthenes, marele geograf alexandrin, făcea, potrivit relatărilor critice ale
lui Strabon care-i lua apărarea lui Homer, o clară distincţie (cu referire în special la
poemele homerice) între desfătarea produsă de cântul versului şi informaţia
ştiinţifică, mai ales cea de ordin geografic, conţinută în poezie. Am putea rezuma
această discuţie critică expusă laborios la Strabon (I, 2, 3 urm) prin: una-i a fi poet
genial, alta a fi om de ştiinţă. Totuşi, pentru memorarea faptelor trecutului n-a
existat la început decât posibilitatea transformării evenimentelor în povestire mitică
care, prin geniul rapsozilor, s-a întruchipat în teme cântate secole de-a rândul, fără nici
o consideraţie pentru realitatea istorică. De exemplu, dacă în portretul lui
Agamemnon am putea întrezări o persoană istorică sub chipul unui şef (wanax)
micenian, în concurentul său – Achilleos –, eroul central al Iliadei, vedem doar un
personaj adus la viaţă prin mit şi poezie. Ceva asemănător ne putem imagina şi
despre ciclul theban.
Aşadar, aceste epopei (cicluri epice) conţineau şi un autentic element istoric:
prezentarea pe generaţii a neamurilor (strămoşi, părinţi, copii şi oraşele din care
proveneau), a relaţiilor dintre acestea, prietenoase sau duşmănoase, totul fiind o
reprezentare a unui trecut glorios ce trebuia, ulterior, inclus în tradiţiile neamurilor
greceşti de epocă arhaică, respectiv stabilirea unor genealogii.
Între trecutul în care oamenii şi zeii trăiau împreună, în care se petreceau
fapte pe care doar eroii le puteau săvârşi, şi prezent era o ruptură totală. De aceea
trecutul devine din ce în ce mai tributar miturilor, legendelor, în special în formele
poetice449. Această diviziune între epoca eroică şi cea prezentă era atât de adânc
înrădăcinată în gândirea arhaică, încât Hesiod (Opera et dies) a ţinut să confere acestei
epoci un loc special – între epoca bronzului (a treia) şi a fierului (a cincea) – „epoca a
patra”, a eroilor. Dar preocuparea pentru relaţia generaţiilor prezente cu generaţiile
mitice ale epocii „eroice” era şi rezultatul unei continuităţi ce se cerea demonstrată prin
„demitizare” cu scop de a da aparenţă istorică epopeii (Hekataios din Milet se lăuda că
neamul lui descindea dintr-un zeu prin 15 generaţii [apud Herodot, II, 143]).
Toate aceste elemente au determinat şi influenţat în cea mai mare măsură
apariţia scrierii istorice. Prin încercarea de reconstituire a unor fapte din timpuri
imemorabile, din povestiri mitice al căror adevăr nu putea fi controlat prin mijloace
omeneşti, trebuia deci încercată stabilirea unei metodologii cu ajutorul căreia să fie
obiectivate şi desprinse din mit frânturi de fapt istoric450.

449
v. Fritz 1967, p. 25.
450
v. Fritz 1967, p. 71 urm şi cap. II–III, passim.

145
 Primul pe care-l cunoaştem să fi încercat o prezentare unitară a diferitelor
concepte mitice într-o ordine coerentă este Hesiod. Cele 1022 de versuri ale
Theogoniei sunt o istorie a pantheonului grec, concepută genealogic. Pe de altă
parte, în Ἔργα καὶ Ἡμέραι (Opera et dies), care este dedicată oamenilor reali, nu
celor eroizaţi, apare omenescul ca o componentă esenţială în explicarea succesiunii
celor cinci epoci istorice. Această succesiune, deşi înfăţişată sub formă mitizată,
este un discurs al istoriei omenirii, o privire în trecutul istoric, nu ca o povestire în sine,
ci cu scopul de a înţelege mai bine prezentul451, poate, şi viitorul. Prin întreaga lui
operă, Hesiod propune un model teoretic ce nu putea fi verificat empiric, dar care
este totodată o prefigurare de filosofie a istoriei, temă ce va atinge culmea gândirii
istorice în operele lui Tucidide şi Polibiu.
Dar o istorie propriu-zisă nu poate exista fără a lua în seamă fapte şi date
concrete. În acest sens este important de remarcat că, odată cu încercările de a explica
miturile, s-a dezvoltat şi interesul pentru cunoaşterea lumii în sens descriptiv,
geografic, ceea ce se va reflecta în prezentarea explorărilor corăbierilor greci sub forma
unor descrieri informative, peripluri (περίπλοοι – călătorii împrejurul lumii, pe mare).
Cum arăta Kurt von Fritz452, apariţia unei scrieri istorice propriu-zise la greci
a fost condiţionată de coincidenţa singulară a unei serii de factori, într-un moment
anumit şi într-un loc anumit: oraşele ionice de pe coasta apuseană a Asiei Mici,
unele întemeiate începând din secolul al VIII-lea a.Chr., dar care aveau deja o
tradiţie încă din epoca bronzului, între care Miletul a avut un rol predominant.
Astfel, preluarea de la orientali, în special de la fenicieni, a unui sistem de scriere a
permis transliterarea sunetelor specifice limbii elene453 şi, totodată, de a consemna
în scris fapte reale sau imaginare. Odată cu răspândirea artei de a scrie şi de a citi,
se năştea şi spiritul critic prin care s-a urmărit făurirea unei imagini reale a lumii
înconjurătoare, independentă de cea a miturilor şi tradiţiilor religioase.
Datorită contactului cu diferite civilizaţii orientale (microasiatice,
asiro-babiloniene, feniciene, chiar şi egiptene) grecii din coloniile Asiei Mici au
fost nevoiţi să facă un apreciabil efort de selectare şi examinare critică a
respectivelor influenţe culturale şi spirituale, cele mai multe diferite şi străine
modului de gândire elen. Rezultatul a fost dobândirea unei siguranţe de orientare
într-o lume călăuzită de tradiţii, nu odată contradictorii, şi s-a concretizat prin apariţia
filosofiei greceşti timpurii, a dezvoltării ştiinţelor matematice şi astronomice şi, drept
consecinţă, a unei istoriografii în care s-a remarcat, de la început, spiritul critic454.
Scrierea istorică presupunea totodată şi o nouă orientare în timp şi în spaţiu.
De aceea istoria şi geografia erau iniţial ambele incluse sensului de ἱστορίη (de la
verbul ἱστορέω: „a căuta cunoaşterea, a relata în scris ceea ce s-a cunoscut” etc.).
Aşa se explică de ce primii istorici – pe care de la Friedrich Creuzer încoace îi
numim logografi (după Tucidide, I, 21: λογογράφοι; la Herodot, V, 125, Hekataios
este denumit λογοποιός) – sunt de fapt geo-istorici. Multe din primele scrieri se

451
Lendle 1992, p. 7.
452
v. Fritz 1967, p. 23 urm.
453
În acest domeniu vezi lucrarea lui Woodard 1997.
454
v. Fritz 1967.

146
referă la lungi explorări ale coastelor mărilor îndepărtate de Elada, care amintesc
de fantasticul periplu al lui Odysseus, sursă ce a contribuit la stârnirea spiritului de
aventură la greci. Unele le cunoaştem din relatările lui Herodot (aşa Skylax din
Karianda, Aristeas din Prokonnesos, expediţia foceenilor la Tartessos [„primii dintre
eleni care au intreprins călătorii lungi”: Herodot, I, 163] sau a samianului Kolaios care,
trecând de coloanele lui Hercule, a ajuns de asemenea la Tartessos: Herodot, IV, 152).
Având în vedere reţinerea grecilor de a naviga în largul mării – majoritatea călătoriilor
se desfăşurau prin cabotaj, de-a lungul coastelor – este explicabil de ce toate aceste
informaţii erau consemnate în rapoarte denumite περίοδοι (voiaje de înconjur, în
jurul lumii, pe mare: περίπλοοι), περιηγήσεις (relatări ale voiajelor, ale coastelor mării)
sau λιμένες (porturi, respectiv locuri favorabile acostării). Desigur, acest tip de
literatură, în principal destinată descrierii geografice, va fi conţinut şi relatări
despre obiceiurile şi istoria popoarelor din zonele respective. Lărgirea
considerabilă a cunoştinţelor geografice despre lumea cunoscută (οἰκουμένη), a
fost desigur determinată şi precedată de dispersarea grecilor în insulele şi pe coastele
Mediteranei estice, apoi de explorarea şi colonizarea coastelor Pontului Euxin455,
de colonizarea vestului Mediteranei (Sicilia şi Italia în secolul al VIII-lea a.Chr),
culminând cu întemeierea Massaliei foceene pe la 600 a.Chr.
În încheiere se cuvine subliniat faptul că scrierea istorică greacă s-a delimitat
fundamental, încă de la începuturi, de tipul de cronici orientale, fie egiptene, fie
asiro-babiloniene, în care erau preaslăvite isprăvile despotului aflat în subordinea
zeului protector. Începând cu istoricizarea eposului arhaic şi continuând cu
discursul descriptiv în spirit critic al primilor geo-istorici, aflaţi în sfera filosofilor
ionici, istoriografia greacă a devenit, şi este până astăzi, modelul conceptual al
scrierii istorice europene.

2. DE LA HEKATAIOS LA HERODOT

Hekataios din Milet, fiul lui Hegesandros, care a trăit aproximativ între 550
a.Chr. şi primele decenii ale veacului următor, este considerat în general ca fiind
primul autor care să fi prezentat în mod sistematic o descriere geo-istorică a lumii,
cunoscută sub titlul περίοδος γῆς sau περιήγησις γῆς („voiaj”, respectiv „relatări
ale voiajului în jurul lumii”), în fapt relatarea sau comentariul ce însoţea o hartă
perfecţionată a celei schematizate, ce fusese realizată de concetăţeanul său,
Anaximandros din Milet, cu o generaţie în urmă. Din cele aproximativ 350 de
fragmente păstrate (FGrHist), cele mai multe la lexicografi din Antichitatea târzie
(în special Stephanos din Byzantion, peste 80%), rezultă că în această lucrare,
împărţită în două cărţi (Europa şi Asia), erau consemnate nu numai oraşe şi ţări a
căror denumire era cea a neamului ce le locuia, ci şi diverse date despre obiceiuri şi
mituri din zonele respective. Navigaţia, care pe atunci şi multă vreme apoi la greci
se făcea, cum am mai spus, mai ales prin cabotaj (de-a lungul coastelor), explică
preocupările pentru descrierea sinuozităţilor acestora şi a locurilor de acostare.

455
Cf. Alexandrescu 1988.

147
Dar, la Hekataios, nu erau menţionate doar obiective de lângă coastele mărilor, ci
frecvent se întâlnesc expresii ca „în interiorul ţării” (ἐν μεσογέια).
Dacă în fragmentele provenite de la lexicografi relatările erau sumare (de
exemplu F. 170: „Crobyzii. Ethnos la sud de Istru. Hekataios în Europa; de aici
numele ţării Krobizike” [Κροβυξικὴ ἡ γῆ]), alte referiri, citate la alţi autori, precum
Strabon, Athenaios etc., dovedesc că textul lui Hekataios fusese mult mai vast
conceput. De exemplu F. 102c (apud Strabon, VI, 2, 4): „mai corect prezintă
lucrurile Hekataios”; se referă la râul Inachos din Epir, altul decât omonimul din
Argolida. Alte exemple: F. 217 (apud Strabon, XII, 3, 22), despre descrierea
Alaziei, în nord-vestul Asiei Mici; F. 154 (apud Athenaeus, X, 447), despre cum
beau peonii bere din ovăz; F. 127 (apud Herodot, VI, 137), o lungă discuţie despre
originea pelasgilor; F. 302a-c (apud Diodor, I, 37; Herodot, II, 19; Scholia la
Apollonius din Rhodos), discuţie despre izvoarele Nilului. Se presupune că multe
din informaţiile despre Egipt conţinute în cartea a II-a a Istoriilor lui Herodot
provin de la Hekataios (despre pasărea Phoenix, despre hipopotami şi vânătoarea de
crocodili sau despre insula „umblătoare”, Chembis – cf. F. 305 şi Herodot, II, 156).
Opera geo-istorică a lui Hekataios, care s-a păstrat până în Antichitatea târzie, a
fost citită şi comentată de mulţi, precum Herodot, Ktesias, Ephoros, Strabon etc., poate
şi de Avienus (Ora maritima, 42). Valoarea informaţiilor conţinute este de primă
mână. Ele exprimă realitatea prezentă redată prin mărturie directă – se ştie că Hekataios
a călătorit, ca şi Herodot – sau preluată de la călători (corăbieri) greci, care străbăteau
cu regularitate întinderile, mai degrabă coastele Mării Mediterane şi ale Mării Negre.
Cea de a doua lucrare a lui Hekataios, cunoscută sub titlul Genealogii
(Γενεηλογίαι) sau Istorii (Ἱστορίαι), este o încercare de a ordona cronologic
schemele genealogice ale diferitelor triburi greceşti. Spre deosebire de Hesiod şi de alţii
de după el, Hekataios, urmând concepţiile filosofului Anaximandros, nu ancorează
tradiţiile genealogice în zei, ci caută un nou punct cronologic de plecare: data vieţii lui
Herakles, probabil cca 1400 a.Chr., dată presupusă de exegeţii moderni a fi fost
calculată prin comparaţie cu cea relatată de Herodot (II, 145: „900 de ani până la mine”,
mod de socotire care ar fi fost preluat de la Hekataios). Herakles, ca semizeu, putea
fi supus unei analize critice şi, astfel, miturile genealogice puteau fi demitizate
raţional. Din puţinele fragmente păstrate rezultă un raţionalism simplist, chiar
trivial, prin eliminarea supranaturalului (de exemplu F. 29 a-b: violul nimfei Auge
de către Herakles rezolvat, cum sugerează von Fritz456, în mod „psihologic”, prin
consimţământul tacit al fetei).
Totuşi, se cuvine recunoscut lui Hekataios de a fi fost poate primul care a
încercat o sistematizare a trecutului, după anume criterii, chiar dacă n-a ştiut să le
valorifice ca istorie adevărată457. Cu acest prilej socot demn de a cita aici
prooimion-ul operei sale, păstrat integral (F. 1, apud Demetrius, De elocutione, 12, 4):
„Hekataios milesianul zice astfel: aşa scriu precum mi se pare a fi adevărul, căci
poveştile grecilor îmi apar a fi multe şi rizibile”. Este interesant de comparat acest
cuvânt introductiv cu prooimion-ul lui Herodot, pe care-l vom discuta în paragraful
456
v. Fritz 1967, p. 74.
457
Cf. şi v. Fritz 1967, p. 75 urm.

148
următor. La Hekataios se pune accentul pe exprimarea adevărului obiectiv, fără
pretenţia unei demonstraţii în acest sens, fără o determinare cauzală şi dorinţa de a
păstra pentru eternitate faptele glorioase ale trecutului. Deşi a creat un instrument
de analiză critică, poate primul care a făcut-o, n-a dezvoltat şi o metodă pentru
acest criticism raţionalist458.

3. HERODOT

Fiind primul scriitor istoric a cărui operă s-a păstrat integral, suntem tentaţi să
comparăm creaţia lui cu un munte de dimensiuni considerabile răsărit în ocean.
Ceea ce a contribuit la această imagine singulară este lipsa unor aprecieri
contemporane epocii lui, care să sprijine o judecată obiectivă a personalităţii
autorului şi a valorii, implicit a credibilităţii conţinutului operei sale. Astfel a luat
naştere mulţimea de păreri formulate de critica modernă, ba chiar încă şi din
Antichitate, asupra acestor subiecte.
A lua, în rândurile de faţă, în discuţie opera lui Herodot ar putea părea o
intenţie pretenţioasă. Într-adevăr, pe această temă s-au scris nenumărate cărţi plus
un număr considerabil de articole. Despre nici un autor antic, poate doar cu
excepţia lui Homer, nu s-a scris atât de mult ca despre opera „părintelui istoriei”.
A stăpâni această imensă exegeză a Istoriilor lui Herodot este practic imposibil şi
cel ce semnează aceste rânduri n-are deloc pretenţia de a fi citit chiar şi jumătate
din lucrările ce tratează acest subiect. De aceea, orice comentariu pe marginea
textului herodotic implică riscul de a repeta idei ce vor fi fost cândva exprimate.
Această situaţie se explică prin unicitatea lui Herodot ca scriitor, unicitate
doar pentru noi, dat fiind că nu avem decât vagi informaţii despre ce au scris în
acest domeniu contemporanii şi predecesorii săi. De aici şi problema fundamentală:
fost-a Herodot un cercetător, în sensul antic al verbului ἱστορέω – a cerceta, a pune
în scris ceea ce ai cercetat – sau numai un rapsod al războaielor medice, un Homer
în proză, care a cântat în mod original confruntarea dintre despotismul asiatic şi
spiritul de libertate elen? De răspunsul la aceste întrebări depinde şi credibilitatea
(die Glaubwürdigkeit) pe care o acordăm imensei bogăţii de informaţii pe care
opera sa o conţine. Nu poate fi vorba aici de a aprofunda această temă, tratată
magistral de exegeţi bine cunoscuţi. De aceea îndrăznesc să abordez subiectul
credibilităţii lui Herodot mai degrabă sub forma unui eseu, ca unul pe care timp de o
viaţă l-a preocupat modul de a înţelege şi a interpreta scrierea herodotică, desigur
cu precădere relatările despre ţinuturile şi popoarele din preajma ţării noastre. De altfel,
principala temă a multor capitole ale cărţii de faţă tratează aspecte din textul
Istoriilor, mai ales cele cu implicaţii în istoria spaţiului carpato-dunărean.
Din puţinul – ca să nu zicem „nimicul” – pe care-l cunoaştem despre viaţa şi
formaţia lui culturală, abia se poate deduce câte ceva. Ştim astfel, din două succinte
voci din lexiconul bizantin Souda (Suidas), că Herodot provenea dintr-o familie
„de vază” din Halicarnas, iar unchiul său, pare-se după mamă, era poetul epic

458
Cf. şi Lateiner 1989, p. 9 urm.

149
Panyasis459. Acesta din urmă scrisese un poem de 9000 de versuri intitulat
Herakleia, în care erau cântate faptele şi viaţa lui Herakles. Ar mai fi scris nişte Ionice
(Ἰωνικά) în 7000 de versuri, evocând tradiţiile coloniilor ionice din Asia Mică. Era
un gen poetic iubit la acea vreme, pentru a lăuda istoria diferitelor oraşe greceşti, gen
ce pare a fi culminat în poemul cu caracter istoric Persicele (Περσικά), scris de
Choirilos din Samos, contemporan cu Herodot, în care se cânta victoria atenienilor
asupra lui Xerxes.
Crescut într-un asemenea mediu cultivat460, Herodot ar fi fost tentat să
prezinte, de astă dată în proză, confruntarea dintre perşi şi greci. Din mai sus-
amintita notiţă din Souda aflăm că, exilat împreună cu familia sa pe Samos, s-ar fi
exersat acolo în dialectul ionic şi şi-ar fi scris Istoriile. Desigur informaţia nu
trebuie luată ad litteram; Herodot ar fi avut pe atunci cel mult 25 de ani461. Dar
totodată ne putem închipui că încă din tinereţe şi-a conceput planul Istoriilor, o
structură în care s-au inserat de-a lungul vieţii sale informaţii despre popoare din
lăuntrul, de la periferia şi din afara lumii pe atunci cunoscute, adunate şi construite
astfel încât să ofere imaginea unei opere istorice coerente, atractive de citit. Acest
mod de a vedea evoluţia realizării Istoriilor mi se pare a fi cel mai potrivit pentru a
înţelege diferenţele structurale dintre conţinutul primelor patru cărţi (inclusiv o
parte din cartea a cincea), pline de date despre etniile din jumătatea estică a
oikoumene-i, şi cărţile VI–IX, în care se tratează în principal războaiele medice.
Tot prin prisma acestui mod de a vedea evoluţia operei sale, am înţelege şi
numeroasele povestiri cu care Istoriile sunt împănate, poveşti ce alcătuiesc până
astăzi farmecul de necontestat al scrierii herodotice462.
Acesta este un punct de vedere mai apropiat criticilor pretinsei istoricităţi a
operei lui Herodot. Printre cei care au împărtăşit acest din urmă mod de a judeca
formarea textului herodotic, Hugo Panofsky463 era de părere că sursele lui Herodot
n-au nimic de a face cu realitatea, ci au fost alese pentru a se potrivi în planul
povestirii şi a conferi acesteia o aparentă veridicitate. El ar fi utilizat mai ales surse
literare pe care le-ar fi completat din imaginaţia sa (într-adevăr, cu excepţia lui
Hekataios din Milet, pe care-l citează direct doar de patru ori şi indirect cu

459
Legrand 1932, p. 1 urm.
460
Cf. şi Glover 1924, p. 18 urm.
461
Plasarea datei de naştere a lui Herodot, în general, între 490 şi 480 a.Chr., pare soluţia cea
mai probabilă. Pe de altă parte stabilirea datei morţii este dependentă de evenimentul cel mai recent
citat în opera sa: asasinarea de către regele odrys Sitalkes a ambasadorilor spartani (VII, 137), fapt
amintit şi de Tucidide (II, 67) şi datat în 430 a.Chr. Nu se poate preciza cât timp a mai trăit, probabil nu
foarte mult (cf. şi discuţiile la Jakoby 1913, col. 229 urm şi la Legrand 1932, p. 11 urm despre datele
vieţii), căci, cu excepţia de mai sus, nimic din cele petrecute în primii ani ai confruntării dintre Sparta
şi Atena nu se reflectă în Istorii. Data editării operei trebuie să fi urmat foarte curând morţii autorului
ei (Fornara 1971, p. 25 urm, presupune că acest lucru s-a petrecut după 424 şi înainte de 414 a.Chr.).
462
Totodată însă se cuvine amintit că orice încercare de a dovedi şi stabili o anume ordine
cronologică în cărţile Istoriilor şi în inserarea povestirilor (acei logoi), în pofida nenumăratelor
ipoteze formulate până azi, se izbeşte de dificultăţi imposibil de depăşit (cf. şi Hignett 1963, p. 37).
463
Panofsky 1885 (conţinutul şi principalele idei al acestei lucrări sunt prezentate şi de Fehling 1971,
p. 1 urm, nota 5 şi passim). Contra: în special Jakoby 1913, col. 403: „es sind leere Behauptungen” („vorbe
goale”).

150
siguranţă de mai multe ori, el face aluzie la „mulţi care au scris ocoluri ale
pământului” [IV, 36] sau alte asemenea). O atitudine la fel de radicală a adoptat-o mai
nou Detlev Fehling464, care, in extremis, pune la îndoială chiar şi existenţa călătoriilor
relatate în Istorii465. Potrivit lui Fehling, Herodot ar fi scris o pseudo-istorie; el ar fi
inclus în opera sa tot ceea ce ştia, singura lui sursă fiind „el însuşi”, respectiv
cultura sa şi poveşti auzite prin pieţele publice ale lumii greceşti din care, poate,
nici n-a ieşit vreodată. Totul ar fi o înşiruire de ficţiuni cuprinse într-o „ficţiune
generală” (eine Gesamtfiktion). N-ar fi utilizat notiţe, avea totul în cap. Într-un
cuvânt, scrierea lui nu ar fi rezultatul unei „cercetări”, ci un „roman al cercetării”
(ein Forschungsroman)466.
Mai seducător este studiul făcut cu multă măiestrie de către François Hartog
referitor la cele scrise de Herodot despre sciţi, privite psihologic drept o „oglindă”
a lumii şi mentalităţii elene din secolul al V-lea a.Chr.467. Lumea reprezentată în
logosul scitic ar fi o viziune imaginară a „inversului” lumii greceşti. Hartog vedea
în obiectul logosului scitic descrierea unei mulţimi de aspecte ce nu se referă la o
etnie anume, ci, însumate, constituie ceea ce s-ar putea numi generic sciţii
herodoteici, un fel de viziune codificată sub care grecii îşi imaginau populaţiile din
hinterlandul coloniilor nord-pontice. Încercarea de a decoda această imagine se
izbeşte de suprapuneri ale unor situaţii ce oglindesc, fiecare, o realitate, dar care,
amalgamate în noţiunea de Σκύθαι, ne apare confuză şi îngăduind formularea de
ipoteze de multe ori contradictorii, în pofida unei aparente siguranţe de formulare
în textul lui Herodot. Tot aşa, cele relatate despre Sálmoxis468 ca sclav al lui Pitagora
(IV, 95) n-ar fi decât „inversul” învăţăturii pitagoreice469, deci tot o ficţiune470.
Am amintit aici câteva dintre lucrările mai radicale şi care, în general, sunt
mai puţin cunoscute în ţara noastră. Nu sunt însă nici pe departe singurele. Aşa, de
exemplu Kimbal Armayor, plecând de la datele total inexacte ale măsurării
dimensiunilor Pontului Euxin, conchide că Herodot n-a fost preocupat decât de a
scrie ceea ce la vremea lui stârnea interesul lecturii471. Tot aşa Stephanie West,
punând la îndoială redarea pe cale autoptică în Istorii a mai multor inscripţii din
ţările greceşti şi orientale, scrie apreciativ despre Fehling şi alţi critici şi conchide
că este greu, după ce ai citit aceste lucrări, să nu te îndoieşti de buna-credinţă a lui
Herodot, a cărui reputaţie poate fi menţinută doar pe temeiul recunoaşterii
inteligenţei lui; un preţ pe care însă l-am putea considera a fi prea mare472.

464
Fehling 1971.
465
Opinie exprimată deja de mult, între alţii de Sayce 1883, p. XXV urm.
466
Cf. aprecierea cărţii lui Fehling la Lendle 1992, p. 291: viele scharfsinnige Beobachtungen
in eine inakzeptable These überführt („multe observaţii pătrunzătoare transpuse într-o teză inacceptabilă”).
467
Hartog 1980.
468
În lucrarea de faţă, Zalmoxis apare şi sub forma Sálmoxis doar în contextul discuţiei asupra
operei lui Herodot; Sálmoxis este transliterarea din textul herodoteic (vezi infra nota 556) [n. ed.].
469
Cf. şi Hartog 1978.
470
Aş adăuga: îmi fuge gândul la fugile-oglindă din Arta Fugii lui Bach.
471
Armayor 1978, p. 62: Either he did go and remained content to tell his readers what they
wanted and expected to hear, or he did not go at all („fie s-a dus şi s-a mulţumit să relateze cititorilor
săi ceea ce doreau sau se aşteptau să afle, fie nu s-a dus deloc”). Cf. şi West 2002, p. 437–456, studiu pe
care l-am citit recent şi în care am găsit o serie de idei exprimate independent şi de mine în ultimii ani.
472
West 1985.

151
 O virulentă critică a acestui mod hipercritic de a vedea textul herodotic a fost
făcută mai recent de W. Kendrick Pritchett473. În favoarea credibilităţii lui Herodot
se invocă, între alte argumente, descoperirile arheologice, care, în special în cazul
celor relatate despre sciţi şi despre traci, ar confirma adevărul spuselor lui. Pritchett
conchide: „a stigmatiza pe Herodot ca mincinos, cum procedează denigratorii lui,
ca şi a-l considera total credibil, cum fac apologeţii lui, înseamnă să falsificăm
istoria prin propria noastră mentalitate, să înlăturăm cheia interpretării a ceea ce
Herodot a scris, să ignorăm ceea ce el şi epoca sa puteau să ne dezvăluie”. Fiind o
părere plină de bun-simţ, este lesne să aderăm la ea. Dar acest punct de vedere nu
rezolvă problema credibilităţii, nici nu „desfiinţează” argumentele critice aduse de
aşa-numiţii „denigratori”. Aş remarca doar că dovezile arheologice nu constituie
probe, nici în favoarea, dar nici în defavoarea celor scrise de Herodot. Sunt
informaţii pe care el le putea tot atât de bine obţine de la corăbierii cu care se putea
întreţine oriunde în oraşele Greciei, sau prelua din literatură. Prin urmare, valoarea
informaţiei arheologice şi istorice din opera lui Herodot ar trebui mai degrabă
dedusă, precum din poemele homerice, din cunoştinţele, respectiv „oglinda”
cunoştinţelor curente în Grecia epocii respective.
Desigur, mi-e greu să-mi imaginez că o călătorie ca cea pe care Herodot
spune că a întreprins-o în Pont (ne dă şi numele celui care l-a găzduit la Olbia,
Tymnes, însărcinatul cu afaceri [επίτροπος] al regelui scit Ariapeithes474) n-ar fi
făcut-o şi în realitate. Iar dacă această călătorie a fost reală, atunci de ce să ne
îndoim de efectuarea reală şi a celorlalte călătorii menţionate de el: cele din Egipt,
Libia sau cea din interiorul Imperiului Persan? Altminteri ar trebui să ni-l
imaginăm pe Herodot un fel de Karl May al antichităţii, care ar fi scris
Reiseerzählungen fictive. Ar fi hilar chiar şi ca butadă.
Mă opresc aici cu evocarea acestui subiect atât de dezbătut de către exegeţi.
Figurii unui Herodot văzut ca „rapsod în proză”, i se opune cea a lui Herodot,
„istoricul” propriu-zis.
Metoda interpretării analitice a formării şi evoluţiei operei lui Herodot,
preferată mai ales de istorici, mai puţin de filologi, care concep această operă ca o
realizare unitară475, prezintă un cu totul alt punct de vedere. Pe scurt: tânărul
Herodot, însetat de cunoaştere, pasionat de scrierile lui Hekataios şi a altor
logografi, a călătorit, vrând să se convingă personal de veridicitatea afirmaţiilor
asupra locurilor unde se delimitează cele trei continente ce formau lumea pe atunci
cunoscută (Europa de Asia şi Asia de Libia)476. Cu aceast prilej, el ar fi dobândit o
considerabilă informaţie pe care a valorificat-o sub forma unor „conferinţe”,
respectiv lucrări separate (λόγοι, „povestiri”), despre ţinuturile pe care le-a vizitat.
Aşa ar fi obţinut şi premiul de zece talanţi, acordat prin decret de către atenieni,
473
Pritchett 1993.
474
Jakoby 1913, col. 256 crede că sejurul lui Herodot la Olbia ar fi avut loc în timpul domniei
fiului lui Ariapeithes, Oktamasades, contemporanul lui Sitalkes, regele odrysilor (Herodot IV, 80), fapt din
păcate imposibil de dovedit.
475
În modul cel mai categoric în favoarea unei creaţii unitare a Istoriilor se exprimă Lattimore 1958,
p. 9–21.
476
v. Fritz 1967, p. 128 urm.

152
cum ne relatează Eusebius în „cronica” sa, citând pe istoricul universalist Diyllos
din Atena (secolul al III-lea a.Chr.). Retras în plină maturitate la Thourioi, colonie
panelenă întemeiată, la îndemnul lui Pericle, în sudul Italiei (este posibil ca
Herodot să fi participat chiar la actul de fondare, în 443 a.Chr.), şi-ar fi scris opera
istorică, în care a inclus părţi din amintitele logoi (acesta este, pe scurt, punctul de
vedere laborios expus de Felix Jakoby477).
Din succinta expunere de mai sus vedem că după două veacuri de analiză a
operei herodotice – ca să nu mai vorbim de diferitele aprecieri, făcute încă din
antichitate – se evidenţiază două şcoli de gândire despre valoarea credibilităţii lui
Herodot. Aceste puncte de vedere, aparent ireconciliabile, prevalează alternativ din
timp în timp478. Mereu sunt scoase la iveală argumente pro şi contra, formulate încă
din secolul al XIX-lea mai mult sau mai puţin diferit. Cum afirma Jakoby479, se
disting două extreme: un Rawlinson care crede tot ce scrie Herodot480 şi un Macan
care, ca şi cei citaţi mai sus, este sceptic în general481. A găsi o cale de mijloc este
practic imposibil. Excelentele prezentări de sinteză ale operei herodotice, făcute de
Jakoby sau Legrand, nu au fost în măsură, nici nu pot să elimine îndoielile
exprimate de aşa-zişii „denigratori”.
În ceea ce mă priveşte, sunt convins că Herodot n-a inventat nimic, dar tot ce
se afirmă în opera lui trebuie abordat cu o prezumţie de neîncredere, care ar trebui
să preceadă orice apreciere a credibilităţii datelor relatate. În cele ce urmează aş
dori, aducând noi argumente, să insist totuşi în favoarea seriozităţii cu care cel de
mult denumit Pater historiae, a urmărit să scrie istorie, quamquam, ca să continui
cu Cicero (De legibus, I, 1, 5), sunt innumerabiles fabulae în opera lui.
Nu vreau să reiau aici discuţia asupra prooimion-ului Istoriilor, analizat cu
multă acribie de către Donald Lateiner482, dar ale cărui prime cuvinte le amintesc
totuşi aici (Herodot, I, 1): „Aceasta este prezentarea istoriei lui Herodot din Halicarnas:
ca nu cumva evenimentele să se şteargă cu timpul din memoria oamenilor şi ca
faptele mari şi minunate, atât ale elenilor cât şi ale barbarilor, să dispară în loc să fie
expuse (ἀποδεχθέντα) şi cauza pentru care s-au luptat unii cu alţii”. Acest exeget a
accentuat înţelesul de „demonstraţie a cercetării” dat acelei ἱστορίης ἀπόδεξις,
tradusă în general prin „expunerea (prezentarea cercetării) istoriei”. Cu alte
cuvinte, opera lui Herodot este, în ultimă instanţă, o demonstraţie a cauzelor care
au generat confruntarea dintre perşi şi eleni, între spiritul de libertate elen şi
despotismul oriental, dintre Orient şi Occident, am putea noi parafraza astăzi
menirea acestei „prefeţe”. Văzută astfel, opera lui Herodot reprezintă un important
pas înainte faţă de concepţia despre istorie a lui Hekataios, care, la sfârşitul
secolului al VI-lea a.Chr., se străduia doar să prezinte ceea ce i se părea lui a fi
adevărat, fără să dezvolte şi o metodă analitică şi critică a cercetării istorice.
477
Jakoby 1913, în special col. 281–343 şi 379 urm.
478
Aşa se explică şi interesul de care s-a bucurat cartea lui Fehling (1971), acum tradusă şi
revizuită în engleză: Herodotus and his <sources>: citation, invention and narrative art, Liverpool, 1988.
479
Jakoby 1913., col. 252.
480
Rawlinson 1893 (reprint 1960), lucrare des utilizată şi în traducerea românească a lui
Dimitrie I. Ghica.
481
Macan 1895.
482
Lateiner 1989, p. 6 urm.

153
 Prin această viziune, opera lui Herodot capătă dimensiuni istorice
considerabile. Este firesc să ne întrebăm: fost-a el conştient de importanţa istorică a
temei tratate? Am putea noi oare reproşa lui Tucidide, atunci când afirmă că
războiul dintre greci (războiul peloponesiac, cum a fost denumit mai târziu) a fost
cea mai de seamă confruntare din câte au fost până la acea vreme (I, 1), că nu l-a
înţeles pe Herodot (pe care se consideră aproape unanim astăzi că l-a avut în vedere
printre cei ce compun [I, 22]: „lecturi sărbătoreşti, menite a fi ascultate o dată”)?
Fiind un admirator al geniului lui Tucidide, pe care-l consider cel mai mare istoric
al tuturor timpurilor, nu-mi vine a crede că l-a băgat pe Herodot în aceeaşi traistă
cu alţi creatori de poveşti (λογοποιοί), dar nu e mai puţin adevărat că n-a fost nici
el în măsură să înţeleagă dimensiunile istorice ale războaielor medice. Referindu-se
la acestea din urmă, un scriitor englez483 spunea: „dacă perşii ar fi învins la Marathon,
atunci saxonii ar mai fi hălăduit şi azi prin pădurile Europei”!
Să nu exagerăm totuşi, nici Herodot nu putea fi deplin conştient de
importanţa celor conţinute în opera sa, nu mult mai mult decât îi îngăduiau
concepţiile helenocentrice ale epocii sale. Dar, aşa cum s-a arătat nu o dată,
Herodot, provenind din Halikarnas, colonie dorică situată la marginea lumii
greceşti, într-un mediu cario-persan, a izbutit într-o anume măsură să spargă
helenocentrismul excesiv, ceea ce i-a adus, încă din antichitate, reproşul de a fi fost
filo-barbar. Aşadar, am putea presupune că el a „intuit”, tot aşa cum şi Tucidide a intuit
(I, 1: ἐλπίσα) încă de la începutul conflagraţiei, în 431 a.Chr., importanţa pe care o
va căpăta războiul dintre Atena şi Sparta.
S-ar putea discuta la nesfârşit despre metoda de cercetare pe care Herodot şi-o va
fi construit – o cercetare reală (ἱστορίη) sau o schemă pentru o cercetare doar
aparent reală. Spre deosebire de Tucidide sau Polibiu, Herodot nu ne dezvăluie în
mod explicit procedeele sale, ci ne obligă să le deducem. Potrivit lui Lateiner484,
modul lui de a desemna adevărul, de a distinge cognoscibilul de ceea ce este
probabilul sau improbabilul şi de ceea ce poate fi demonstrat ca fiind fals, tehnica
de a separa iluzoriul de obiectiv, nu are precedent în istoriografia greacă. Herodot
şi-ar fi stabilit singur standardele: judecata faptelor şi cercetarea (II, 99: γνώμη καὶ
ἱστορίη). Dacă ni se pare acceptabil acest fel de a vedea lucrurile, un mod cu totul
opus unui Fehling sau Hartog, atunci procedeul versiunilor alternative, procedeu
tipic herodoteic, ar trebui să ilustreze cel mai explicit seriozitatea încercării lui
Herodot de a judeca critic situaţiile ambigue sau nesigure. El a utilizat această
tehnică în aproximativ 125 de cazuri în opera sa485. Bine cunoscută este prezentarea
originii sciţilor sub forma a patru versiuni diferite (IV, 5–13), pe care am discutat-o
în altă parte486.
De fapt acest procedeu al versiunilor alternative, urmărind să lase deplină
libertate cititorului în a alege versiunea cea mai credibilă, reflectă, cred, şi o
anumită ezitare, poate chiar scepticism în posibilitatea de a stabili adevărul.
Herodot se implică destul de rar în exprimarea propriei opinii, dar o face atunci

483
Mill 1859 (non uidi, citat la Hartog 1980, p. 16, n. 1).
484
Lateiner 1989, p. 57.
485
Lateiner 1989, p. 76 urm.
486
Cf. Vulpe 2012a, p. 34 (Herodot respinge prima versiune, dar preia versiunea a treia).

154
când versiunile oferite spre alegere diferă de propria lui analiză. Este şi cazul pe
care vreau să-l prezint mai pe larg mai jos487.
În cap. IV, 94, vrând să explice cum cunoşteau geţii modul de a se face
nemuritori (ἀθανατίζουσι δὲ τόνδε τὸν τρόπον), ne vorbeşte despre Sálmoxis,
daimonul, de (Ge)beleizis, o altă denumire a primului488, de trimiterea solului şi de
aruncarea lui în cele trei suliţe, de tragerea cu arcul înspre cer pe vreme de furtună,
de ameninţările adresate zeului şi, în sfârşit, de teocentrismul geţilor.
Paragraful următor (IV, 95) reproduce părerile grecilor din Pont şi din
Hellespont, introduse prin „aşa cum m-am informat eu” (Ὡς δὲ ἐγὼ πυνθάνομαι
τῶν τὸν Ἑλλήσποντον καὶ Πόντον οἰκεόντων Ἑλλήνων…). Faptul că în cod. A şi
în derivatele sale se menţionează doar Hellespontul, nu şi Pontul, nu poate constitui
un argument contra călătoriei în Pont, dar nici în favoarea ei; poate tot atât de bine
fi vorba de grecii din Pont sau Hellespont cu care Herodot s-a întreţinut undeva. În
schimb, poate sugera că informaţiile despre Sálmoxis pitagoreul le-a dobândit de la
grecii din Hellespont489. Aici se redă povestea lui Sálmoxis, sclav al lui Pitagora:
activitatea lui odată reîntors în ţara de baştină, învăţătura despre nemurire,
retragerea într-o locuinţă subpământeană timp de trei ani (o καταβὰςι) şi, în fine,
reapariţia lui şi răspândirea cultului său.
În încheiere (IV, 96), se prezintă atitudinea autorului faţă de cele două
versiuni sub forma: Ἐγὼ δὲ περὶ μὲν τούτου καὶ τοῦ καταγαίου οἰκήματος οὔτε
ἀπιστέω οὔτε ὦν πιστεύω τι λίην, δοκέω δὲ πολλοῖσι ἔτεσι πρότερον τὸν Σάλμοξιν
τοῦτον γενέσθαι Πυθαγόρεω. Εἴτε δὲ ἐγένετό τις Σάλμοξις ἄνθρωπος, εἴτ᾽ ἐστὶ
δαίμων τις Γέτῃσι οὗτος ἐπιχώριος, χαιρέτω („În ceea ce-l priveşte [pe Sálmoxis]
şi a locuinţei subterane eu nici nu sunt neîncrezător, nici nu cred prea mult, îmi
pare că Sálmoxis a fost cu mulţi ani mai înainte de Pitagora. Fie [εἴτε] că a fost
Sálmoxis om, fie că este geţilor daimon al locului, salutare [χαιρέτω]”, în sensul
„să fie salutat, noi să ne vedem de firul povestirii”). Am tradus cu intenţie mot à
mot pentru a putea comenta. După cum vedem, Herodot îşi exprimă propria lui
părere despre cele relatate în paragrafele anterioare: „nici nu resping, nici nu le dau
crezare, dar sunt de părere că Sálmoxis a existat cu mulţi ani înainte de Pitagora”.
Din concluzia desprinsă de autor după prezentarea paragrafelor anterioare,
rezultă, mi se pare destul de clar, gradul de seriozitate al judecăţii asupra acestor
relatări. Herodot nu ne dezvăluie sursa (sau sursele) informaţiei din paragraful IV, 94,
date care nu se mai regăsesc la nici un alt autor din vremea lui. În pofida
conţinutului oarecum confuz (aşa se explică şi voluminoasa literatură modernă
despre religia geţilor ce-şi are obârşia în acest capitol490), imaginea ce se desprinde
de aici este cea a unor rituri barbare, al căror sens Herodot nu-l putea înţelege şi pe
care ni-l relatează aşa cum l-a auzit sau l-a citit în vreo lucrare între timp pierdută.
În schimb, versiunea cu Sálmoxis „sclavul” lui Pitagora, a făcut carieră în
literatura greacă491 şi în această privinţă Hartog are dreptate să o interpreteze ca

487
Textul de mai jos reproduce în mare parte cele scrise de mine în Vulpe 2003b şi Vulpe 2009.
488
Dana 2000; Dana 2008; Vulpe 2003c.
489
Petre 2004, p. 111.
490
Vezi mai recent cuprinzătorul studiu critic la Petre 2004, p. 70–126.
491
Dana 2008, p. 31–165.

155
„inversul” învăţăturii pitagoreice. Rămâne însă de văzut dacă Herodot va fi fost
autorul sau el a preluat povestirea de la alţii (de pildă, de la Hellanikos,
contemporanul [?] lui sau de la un autor necunoscut nouă). Mi se pare destul de
plauzibil ca această din urmă posibilitate să fie mai potrivită în cazul de faţă,
indiferent dacă în logosul scitic, luat în ansamblu, Herodot a urmărit să ne prezinte
o viziune inversă lumii greceşti sau nu. De asemenea, nu cred că există o relaţie
organică între cele două versiuni, capitolele IV, 94 şi 95.
Să vedem dacă situaţii asemănătoare din Istorii ar putea ajuta în privinţa
aprecierii gradului de seriozitate a judecăţii lui Herodot, în cazul versiunilor cărora
el nu le dă crezare sau în privniţa cărora are reţineri referitor la adevărul
conţinutului lor. Astfel, în logosul egiptean citim despre coborârea lui Rampsinites
în infern la zeiţa Demeter (Isis), cu care joacă zaruri şi, apoi, revine pe pământ,
purtând în dar de la divinitate un ştergar de aur (II, 122). Este prezentarea, sub
forma unei povestiri anecdotice, a unei katábasis, în unele privinţe asemănătoare
celei din cap. IV, 95. În continuarea relatării despre Rampsinites, se descrie un
ritual egiptean, practicat la sărbătoarea evenimentului mai sus amintit: un preot,
legat la ochi, este mânat spre templul Demeterei şi, călăuzit de doi lupi, până la
sanctuarul propriu-zis, după care tot lupii îl aduc îndărăt. Sfârşitul acestui episod
este marcat tot de un imperativ, de astă dată imperativul mediu al verbului χράο:
χράσθο („să şi le păstreze”, în sensul „să-i dea crezământ cel care le socoteşte
vrednice de crezare”).
Cum remarcam mai sus, Herodot foloseşte forma de imperativ a unor verbe
pentru a marca sfârşitul unei relatări, respectiv a delimita un episod de altul492. Sunt
totuşi nuanţe, care, socot, n-ar trebui neglijate. Sensului evident ironic al
exemplului citat înainte i se opune sensul ceva mai neutral din IV, 96, χαιρέτω,
utilizat şi în cap. II, 117, în pledoaria pentru a discuta dubioasa autenticitate
homerică a poemului Cypria. Tot aşa, după descrierea practicilor funerare ale perşilor
(I, 140), despre care afirmă că „nu ştiu dacă sunt chiar aşa”, foloseşte expresia
ἐχέτω, în sensul „să aibă acest obicei semnificaţia după cum a fost el rânduit şi să
ne întoarcem la firul povestirii noastre”. În ambele situaţii citate, Herodot
manifestă o oarecare incertitudine despre ceea ce relatase. Atunci când o astfel de
nesiguranţă nu e prezentă, el marchează sfârşitul episodului prin expresia
indiferentă ειρήσθω („se va fi vorbit îndeajuns”), utilizată în nouă cazuri, precum
descrierea Nilului (II, 34), despre Aristeas din Prokonnesos (IV, 15), despre
descrierea şi denumirea Europei (IV, 45) etc. Cred că această nuanţare în alegerea
expresiilor este în directă relaţie cu aprecierea valorii informaţiei şi a modului cu
care Herodot tratează un anume episod şi, prin urmare, reflectă totodată seriozitatea
cu care-şi judecă propriile relatări.
Desigur, este o frapantă deosebire între prezentarea logosurilor pontice – scitic şi
tracic – şi a celor orientale, în special lydian şi egiptean, împănate cu episoade
anecdotice, multe destul de picante, cu iz de basm oriental. În cazul logosului
egiptean, Herodot separă destul de marcant descrierea a ceea ce ar fi văzut de ceea
ce i s-ar fi relatat de către preoţii egipteni (II, 3–54 de II, 55–142). Această a doua

492
Lateiner 1989, p. 44 urm.

156
parte, a faptelor diferiţilor faraoni, este prezentată sub forma unor poveşti uşuratice,
devenite, unele, ulterior topoi (dacă nu cumva vor fi fost deja la vremea lui Herodot
locuri comune preluate din literatură; vezi povestea tezaurului lui Rampsinites [II, 121]
şi a modului picant şi ingenios de prindere a hoţului, topos reluat mai târziu, sub
altă formă, de Pausanias [IX, 37]).
În acest context, încheierea ironică din II, 123 e la locul potrivit, deşi şi aici,
în ciuda caracterului neverosimil al povestirii, se oglindesc şi fapte reale; mă refer
la mitul Isis/Osiris şi la ritualul săvârşit de preoţi la sărbătoarea zilei respective.
Cred că Mihail Vasilescu are dreptate când presupune, într-un recent articol, că
esenţa egipteană a povestirilor din cartea a II-a a fost diluată printr-un intermediar
sau prin intermediari greci, fapt care s-ar reflecta cel mai bine prin portretul de
cuceritor al lui Sesostris (în realitate probabil Senwosret din dinastia a XII-a),
prototipul împrumutat de faraonii egipteni şi preluat de Darius, în postură de
cuceritor al tuturor popoarelor, cum zice Herodot, în afară de sciţi493.
Pe parcursul logosului scitic, prezentarea este în general mai sobră; cele mai
multe anecdote se află în cadrul relatării campaniei lui Darius în Sciţia, relatare ce
frizează neverosimilul. În mod evident, toate sursele de care putea dispune Herodot
erau de limbă greacă, indiferent dacă au fost preluate la faţa locului sau de la
călători helenofoni. Nu e deci de mirare ca logoii lidian, med, pers sau egiptean să
conţină povestiri cu parfum de basm oriental, în timp ce logoii traci şi sciţi să
reflecte cel mult aroganţa elenă faţă de popoarele barbare ale Pontului, dintre care
cele din Pontul stâng, trebuie să înţelegem inclusiv geţii, se numărau printre cele
mai „inculte” (ἔθνεα ἀμαθέστατα), în afară de sciţi (IV, 46; cf. şi IV, 95, unde
tracii, respectiv geţii, sunt denumiţi „mai ignoranţi” [ὑπαφρονεστέρων]).
David Asheri consideră povestea lui Sálmoxis şi a doctrinei lui ca fiind o
piesă arogantă, ironică şi, într-o oarecare măsură, euhemeristică494. Aceste
calificative se potrivesc destul de bine pentru cap. IV, 95, nu însă, după părerea
mea, pentru paragraful IV, 94, cel anterior. Perplexitatea manifestată de Herodot la
sfârşitul întregului episod (IV, 96) faţă de cele scrise în cele două capitole
anterioare, prin faptul că nici nu le respinge, nici nu le acceptă, dovedeşte, socot,
mai degrabă seriozitate în judecarea informaţiei decât o atitudine plină de
suficienţă, chiar dacă totul se încheie cu un surâzător χαιρέτω.
Este firesc să ne întrebăm: care au fost criteriile pe care şi-a format Herodot
părerea că Sálmoxis „a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora”? Avea el informaţii
despre credinţele tracilor, mai extinse decât cele semănate în cadrul logosului scitic
sau în succintul logos tracic de la începutul cărţii a V-a? Cred că am putea
răspunde afirmativ, chiar dacă numai sub formă de ipoteză.
Din puţinele date arheologice pe care stadiul actual al cercetării ni le oferă, se
desprind indicii că au avut loc anumite transformări de natura ideologiei religioase
într-o mare parte a Europei, inclusiv în spaţiul balcano-carpatic, cel târziu în
secolul al VII-lea a.Chr. Este perioada cunoscută sub denumirea generică de cea a
„culturii” Basarabi. Acum se răreşte şi apoi chiar încetează obiceiul depunerilor de

493
Vasilescu 2002; cf. şi Ivantchik 2005, p. 90 urm.
494
Asheri 1990, p. 148.

157
bronzuri, totodată şi a reprezentărilor figurative legate de cultul solar (pasărea
acvatică – lebăda – reprezentată pe ceramică, sau sub formă de pandantive de
bronz, sau trăgând carul) şi altele, unele putând fi puse în relaţie cu mitul lui
Apollo Hyperboreanul495. Nu putem adânci aici discuţia pe această temă. Nici nu
trebuie să ne închipuim că Herodot ar fi fost capabil să înţeleagă astfel de
fenomene, dar coincidenţa s-ar putea să nu fie cu totul întâmplătoare. Mă gândesc
în special la cultul solar, reprezentat prin discul tras de lebede, simbol bine atestat
din Scandinavia până în sud-estul Europei. Cum bine observa un preistorician
german496, simbolul solar amintit a fost sugestiv evocat într-un imn atribuit
poetului liric grec din secolul al VII-lea a.Chr., Alkaios, în versurile „lebedele erau
carul” (κύκνοι δὲ ἦσαν τὸ ἅρμα) – respectiv carul în care Apollo poposea
primăvara pe Parnas şi pe insula Delos. Herodot însuşi ne redă o poveste despre
hyperborei, pusă pe seama delienilor (IV, 33–36), episod încheiat tot printr-un
εἰρήσθω. Prin urmare, este de crezut ca Herodot să fi aflat din sursele sale, egal
care vor fi fost, sensibil mai mult decât a crezut de cuviinţă să includă în scrierea sa
despre religia tracilor şi că acest fapt ar răzbate şi în episodul Sálmoxis.
Chiar dacă cele relatate în cap. IV, 95 ar fi o ficţiune, preluată sau construită
de Herodot, după părerea lui Hartog, sub forma „inversului” lui Pitagora, aceasta
nu exclude existenţa unor mysteria la traci, văzute şi prezentate ca inversul unor
ritualuri orfico-pitagoreice (vezi în acest sens termenul τελετή, folosit de
Hellanikos [FGrHist, F. 73], istoric aproximativ contemporan lui Herodot, pentru a
descrie mitul zalmoxian ca „iniţiere într-un mysterium”). Pe de altă parte, cred că
se poate deduce din incertitudinea exprimată în cap. IV, 96 şi din exprimarea
„divinitate indigenă” (δαίμων ἐπιχώριος) pentru Sálmoxis, preferinţa autorului
pentru cele relatate destul de confuz în cap. IV, 94. Ne putem deci întreba dacă în
acea vreme grecii aveau cunoştinţă despre o fiinţă divinizată la geţi (devenită
δαίμων în accepţia greacă), un personaj mitic, un „întemeietor” cu existenţă mitică,
nu istorică, potrivit lui Petre Alexandrescu497, a cărui hagiografie răzbate fragmentar în
cap. IV, 94.
În ce măsură cele scrise mai sus pot contribui la problema credibilităţii lui
Herodot, rămâne o chestiune deschisă. Dar, indiferent cum îşi va fi conceput el
opera şi ce scop ar fi urmărit în tema pe care şi-a propus-o în prooemium, pe fondul
povestirilor răzbat fapte reale. Herodot n-a inventat nimic din ceea ce a scris. A putut
eventual „inventa” modul de prezentare a surselor, respectiv a faptului de a fi văzut
sau auzit, când în realitate şi-a obţinut informaţia din lecturi sau de la personaje
grecofone din anturajul lumii greceşti. Poate nici n-a călătorit (deşi greu de crezut),
dar datele conţinute în opera sa au sigur o bază reală.
Dar interpretările acestor date sunt extrem de diverse. De aici şi scepticismul
care se manifestă mereu în evaluarea informaţiei herodoteice. Să luăm doar cazul
Sálmoxis. Tot ce s-a scris în această privinţă (şi nu puţin!), trebuie pus sub o severă
cauţiune. Mă refer la cele scrise începând cu Vasile Pârvan, Ion I. Russu, până la
Mircea Eliade, Jean Coman, Alexandăr Fol, Dimităr Popov, Silviu Sanie şi, nu la

495
IR2, I, p. 333, fig. 63–64; p. 372, fig. 69.
496
Sprockhoff 1954.
497
Alexandrescu (P.) 1980.

158
urmă, pătrunzătoarele aprecieri critice la Zoe Petre şi Dan Dana. Personal cred că
este o iluzie să reconstituim religia geţilor – şi cu totul abuziv s-o extindem asupra
dacilor – pe baza relatărilor lui Herodot498. Cred totodată că sunt suficiente
argumente pentru a aprecia spiritul „cercetării” (ἱστορίη) şi a distinge în opera
herodoteică o străduinţă pentru o metodă istorică critică. Aş vedea în tehnica
versiunilor alternative reflectarea spiritului sofiştilor din secolul al V-lea a.Chr., de
exemplu cea a unui Protagoras din Ábdera, contemporanul lui Herodot, posibil chiar
cunoscut personal al său (Protagoras a participat la colonizarea oraşului Thourioi;
se spune că a făcut chiar legile pentru acea πόλις). Protagoras spunea despre zei că
„nu poţi şti nici că există, nici că nu există; căci multe mă împiedică să ştiu:
obscuritatea problemei şi scurtimea vieţii omeneşti” (Diogenes Laertius, IX, 51) şi,
mai departe: „cu privire la fiecare lucru există două argumente opuse unul altuia”.
Să surprindem aici spiritul incertitudinii exprimat la Herodot prin versiunile
alternative? Poate. Poate fi însă şi forma de manifestare, să-i zicem incipientă, a
spiritului critic în concepţia scrierii istorice.

4. TUCIDIDE

Dacă Herodot a fost considerat, pe drept sau pe nedrept, „părintele istoriei”, cel
ce a devenit întemeietorul istoriei ştiinţifice a fost Tucidide (cca 450 – post 404 a.Chr.).
Prin metoda sa riguroasă de culegere şi selectare a informaţiei, tot ceea ce afirmă în
opera sa, intitulată, după moartea sa, Războiul peloponesiac, este demn de crezare.
Fără a mai lua în discuţie aici valoarea excepţională a operei tucidideice, a
filosofiei istoriei, aspecte care caracterizează geniul acestui autor, se cuvine
precizat că celor câtorva informaţii referitoare la tracii odrysi şi la geţi, cu caracter
marginal faţă de tema tratată în opera sa, trebuie să li se acorde credit total.
Cu acest prilej găsesc potrivit a aminti aici un pasaj din Tucidide (II, 96), în
care se relatează că regele tracilor odrysi, Sitalkes, a chemat la oaste „pe geţii de
dincolo de Haimos (Balcani) şi pe aceia care locuiesc între Dunăre şi Mare; geţii şi
locuitorii de prin acele părţi sunt vecini cu sciţii, au acelaşi port şi sunt toţi arcaşi
călări (ἱπποτοξόται)”. Desigur, din respectivul pasaj rezultă că datele par a se
limita doar la spaţiul dobrogean, deci la sud de Dunăre şi, prin urmare, orice
extindere a interpretării geografice nu ar trebui atribuită intenţiei lui Tucidide.
Nu cunoaştem nici sursa din care şi-a preluat informaţia Tucidide, nici nu
îndrăznesc să evaluez relaţia şi comparaţia cu descrierile lui Herodot, dar abia dacă
mai este nevoie să subliniez cât de bine se potriveşte acest citat cu tabloul
arheologic, nu doar al Dobrogei, ci al întregului spaţiu carpato-dunărean. Desigur,
nu aflăm cine erau populaţiile la care face aluzie Tucidide. În afară de geţi, prin
ceilalţi se poate înţelege orice, inclusiv agathyrsii, dar, toate, sunt deosebite de ceea
ce Tucidide înţelegea prin sciţi. În general, dar nu neapărat, este firesc să presupunem
comunităţi nord-tracice. Însă cultura lor materială (port, armament, harnaşament etc.)
este asemănătoare celei din aria nord-pontică, generic scitică, a sciţilor herodoteici,
nu a unei anume etnii. Dar este, de asemenea, de remarcat că aceste scurte informaţii

498
IR1, I, p. 434 (Vulpe), părere subliniată şi la Petre 2004, p. 72 şi Dana 2008, p. 387 urm.

159
de natură antropologică (etnografică) sunt ataşate unui fapt istoric de importanţă
modestă în cadrul temei propriu-zise a operei sale (Războiul peloponesiac)499.
Pe de altă parte, informaţii despre societatea şi economia unor comunităţi
trace, inserate ca un fapt divers în firul operei lui Tucidide (II, 97–98), completate
cu mărturiile oculare ale istoricului Xenofon (Anabasis, VII, 3), ne îngăduie să
interpretăm, într-o formă cât mai plauzibilă, şi bogatele descoperiri arheologice
(tezaure şi morminte fastuoase din secolele al V-lea şi al IV-lea a.Chr), aflate pe
teritoriile Bulgariei şi României500. Astfel, Xenofon (cca 435–355 a.Chr.), care s-a
vrut a fi şi continuatorul istoriei lui Tucidide (vezi Helenicile / Ἑλληνικά), ne
descrie, în lucrarea mai sus citată, banchetul oferit de regele odrys Seuthes: „(…)
este obiceiul ca de câte ori Seuthes avea oaspeţi, aceştia să-i ofere daruri (...)
petrecerea prelungindu-se, intră un trac cu un cal alb şi spuse: <Seuthes, beau în
sănătatea ta şi-ţi aduc în dar un cal> (…) un altul îi aduse un tânăr sclav (…) grecul
Timasion îi oferi o cupă de argint şi un covor de preţ”501. Acest sugestiv episod,
comparat cu scurtul pasaj în care Tucidide (II, 97, 3) descrie sistemul de biruri
(daruri) practicat de dinaştii odrysi, ne oferă o imagine realistă a structurii
economice şi politice din lumea sud-tracică, desigur, de presupus, şi din societatea
getică a secolelor V–IV a.Chr502.

5. ISTORICI DIN SECOLELE IV–II A.CHR

Informaţia din surse literare despre istoria şi geografia ţării noastre din
perioada secolelor IV–II (mai precis, de la sfârşitul secolului al V-lea până spre
sfârşitul secolului al II-lea a.Chr.) este extrem de lacunară, deşi ştim de existenţa
unui număr apreciabil de opere care au tratat şi această temă, dar care, fie s-au
pierdut în întregime, fie ne-au parvenit, indirect, doar prin fragmente.
Dintre istoricii parţial contemporani lui Herodot, o importanţă mai deosebită
aş acorda-o lui Hellanikos din Mytilene (Lesbos), autor care a adunat o mulţime de
informaţii despre obiceiurile etniilor barbare, inclusiv despre geţi, toate cuprinse în
opera sa intitulată Βαρβαρικα Νόμιμα (Legile sau Obiceiurile barbarilor). Este
vrednic de crezare că multe informaţii despre neamuri din secolul al V-lea a.Chr,
altele decât cele cuprinse în Istoriile lui Herodot, şi care se regăsesc la autori mai târzii,
să provină din respectiva lucrare a lui Hellanikos503.

499
Vulpe 2013, 20.
500
Cf. IR2, I, p. 469 urm (Vulpe). Despre descoperirile arheologice: Alexandrescu 1987;
Alexandrescu 1999, p. 280–288; Moscalu 1989.
501
Traducere Maria Marinescu-Himu. Evenimentul relatat datează din primii ani ai secolului al IV-lea
a.Chr.
502
Avram 1988; cf. şi IR2, I, p. 469 urm (Vulpe).
503
Raportul cronologic dintre Hellanikos şi Herodot nu este foarte limpede. Data scrierilor
acestui autor era controversată încă din Antichitate: puţin anterior lui Herodot (Pamphila, filosoafa din
vremea lui Nero [Aul. Gel., XV, 23, 10], relatează că la începutul războiului peloponesiac Hellanikos
avea 65 de ani, iar Herodot, 53; tot aşa Eusebius, Dionisios din Halikarnas şi Apollodoros), puţin
ulterior (Porphirios [apud Eusebius, Praep. Ev. X, 3, 16] scrie că Hellanikos a plagiat pe Herodot în
Obiceiurile barbarilor). Critica modernă înclină să dateze, cel puţin o parte a operei lui Hellanikos, ca
urmând cronologic lui Herodot (a doua jumătate a secolului al V-lea a.Chr.: v. Fritz 1967, p. 476 urm; la fel
Lendle 1992, p. 64).

160
 Operele istoricilor şi geografilor din secolele al IV-lea şi al III-lea a.Chr. ne sunt
cunoscute doar prin pasajele citate de autori mai târzii sau prin aprecierile făcute de
aceştia. Fără îndoială, aceste lucrări istoriografice vor fi conţinut şi informaţii privitoare
la regiunile carpato-dunărene. Ceea ce a ajuns la noi prin fragmentele păstrate este însă
nesemnificativ. Este cazul operelor lui Theopompos, Ephoros (primul care a încercat să
compună o istorie „universală”), Phylarchos, a numeroşilor istorici care au scris despre
Alexandru cel Mare şi despre diadochi, despre geografii elenismului timpuriu şi a
multor altora. Este firesc să credem ca un geo-istoric precum Demetrios din Callatis
(născut la Odessos), care a scris spre sfârşitul secolului al III-lea a.Chr. o lucrare în
20 de cărţi despre Europa şi Asia, să fi consemnat şi date preţioase despre ţinuturile din
care era originar; dar opera sa – apreciată în Antichitate ca o bună descriere geografică
– s-a pierdut şi ceea ce a fost păstrat într-un poem în versuri, al cărui autor este astăzi
citat sub numele Pseudo-Skymnos, nu este foarte relevant.
Este, de asemenea, credibil ca în opera lui Theopompos, Istoriile filipice
(Ἱστορίαι Φιλιππικαί), în care figura lui Filip al II-lea ocupa un rol central, să fi
fost descrise pe larg acţiunile acestuia desfăşurate pentru cucerirea Regatului odrys
şi a luptelor purtate cu sciţii din Dobrogea şi cu triballii (din cele 58 de cărţi ce
constituiau această operă, Filip al V-lea a lăsat să se excerpteze, în 15 cărţi, cele
relatate despre strămoşul său). Ceea ce a ajuns până la noi este doar ceea ce autori
mai târzii au preluat, măcar în parte din opera sa; aşa, de exemplu, episodul Atheas,
citat la Pompeius Trogus (vezi mai jos). Dar şi alţi autori, precum Hierónymos din
Kardia, preocupat de istoria diadohilor şi comparat, în Antichitate, cu Tucidide
datorită valorii informaţiei, sau Douris din Samos, autor al unei istorii a
Macedoniei (Μακεδονικά) în 24 de cărţi în care se istoriseau faptele regilor
macedoneni de la Amyntas, tatăl lui Filip al II-lea, până la moartea lui Lysimach etc.
Odată cu extinderea civilizaţiei greceşti peste uriaşele întinderi ale vechilor
regate orientale, rezultat al cuceririlor lui Alexandru şi al întemeierii marilor regate
elenistice, a apărut şi s-a dezvoltat rapid filosofia stoică, ideologie universalistă şi, prin
aceasta, deosebită de caracterul restrâns, individualist, al diferitelor curente
filosofice născute în cadrul polis-ului grec din secolele VII–V a.Chr. Chiar şi un
istoric de mare valoare, precum Polibiu din Megalopolis (cca 200–120 a.Chr.) – al
treilea mare istoric al Antichităţii, din a cărui operă universalistă (dar care trata în
special perioada dintre 220–146 a.Chr) s-au păstrat integral doar primele cinci cărţi,
restul de 35 de cărţi fiind cunoscute prin fragmente, unele ce-i drept substanţiale – a fost,
poate, într-o anumită măsură influenţat de curentele stoicismului504. Influenţa
acestei ideologii, în cuprinsul căreia se acorda o atenţie specială şi obiceiurilor
neamurilor negreceşti (barbare), a înrâurit în mare măsură istoriografia, începând
încă din secolul al II-lea a.Chr., până în Antichitatea târzie. Această influenţă se
remarcă în special prin selectarea în cadrul naraţiunii a faptelor cu conţinut
moralizator în dauna unei prezentări obiective a situaţiilor istorico-politice.
Cel mai însemnat reprezentant al stoicismului din faza medie, Poseidonios
din Apameia (cca 135–51 a.Chr.), a lăsat, împreună cu multe lucrări din diverse
domenii, în special geografie şi geologie (tratatul despre „Ocean” [περὶ Ὠκεανοῦ])
504
Panáitios din Rhodos, filosof considerat a fi făcut tranziţia de la stoicismul primar, militant, la cel
ştiinţific, pur filosofic, şi care a transferat „regulile” etice ale primilor stoici în „sfaturi”, a frecventat şi el, la
Roma, cercul familiei Scipionilor şi este deci plauzibil să-l fi cunoscut pe Polibiu (Eckstein 1995, p. 149).

161
şi o importantă operă istorică în 52 de cărţi, intitulată Istoriile de după Polybios
(cuprindea răstimpul dintre 145 şi cca 80/70 a.Chr.), precum şi o „istorie” a lui Cn.
Pompeius, pare-se în trei cărţi. Toate s-au pierdut, dar au fost utilizate din plin de
Strabon. Principiul de sorginte stoică, după care toate elementele (rocă, plantă, animal,
până la omul raţional) conlucrează în vederea realizării „binelui absolut” (λόγος-ul),
explică interesul consacrat cercetării istoriei naturale, dar şi etnografiei prin
cunoaşterea obiceiurilor etniilor barbare, care, toate, constituie, în pofida
diferenţelor dintre ele, o unitate. Astfel sunt judecate, prin etalon stoic, procesele
social-istorice: unitate, comunitate, înrudire, totul urmând a da socoteală unităţii
divine, logos-ului. Sarcina istoricului trebuie să fie o pledoarie pentru evitarea
decadenţei şi a înstăpânirii forţelor iraţionale şi, prin urmare, categoriile eticei
trebuie să se răsfrângă în prezentarea istoriei. Totodată însă, prin imensa informaţie
pe care a adunat-o în opera sa, Poseidonios poate fi perceput ca o adevărată placă
turnantă pentru autorii posteriori lui, care au preluat astfel date de la scriitori mai vechi
ale căror opere deveniseră greu accesibile.
Astfel, din lunga perioadă de aproape jumătate de mileniu scursă de la
descrierile lui Herodot până la Geografia lui Strabon, nu s-a păstrat nici un izvor
scris care să ne dea informaţii mai consistente despre evenimentele istorice
petrecute în spaţiul ţării noastre, nici de o prezentare geografică mai amănunţită a
acestor ţinuturi. Pe de altă parte, descoperirile arheologice ne constrâng să vorbim
despre migraţii ale celţilor, începând din secolul al IV-lea a.Chr., ale bastarnilor
(din secolul al II-lea a.Chr.), despre influenţele exercitate dinspre sudul Dunării şi
din cetăţile greceşti din Pontul stâng şi, nu la urmă, despre dezvoltarea unei
civilizaţii originale spaţiului nostru, cea pe care o atribuim geto-dacilor, deja bine
conturată pe la mijlocul secolului al II-lea a.Chr. Valoarea documentar-istorică a
datelor arheologice, mereu pe bună dreptate contestată, ne împiedică însă să
evaluăm dimensiunile reale ale evenimentelor, fie exagerându-le, fie chiar
subestimându-le cu totul505.

6. STRABON

Dacă Poseidonios a fost considerat doar ulterior ca filosof stoic, deşi unii stoici
din vremea lui l-au repudiat – probabil că este avut în vedere printre cei care
„aristotelizează” (ἀριστοτελίξειν [Strabon, XIII, 1, 54, comparat cu II, 3, 8]) –, Strabon
din Amaseia (cca 65 a.Chr. – cca 20 p.Chr.) se denumeşte el însuşi filosof stoic (I, 2, 34
şi passim).
În realitate, aşa cum o mărturiseşte în repetate rânduri, a studiat la diferite
şcoli filosofice, fiind mai degrabă un eclectic în această privinţă506. Strabon este
cunoscut mai ales datorită lucrării geografice, dar anterior acesteia el mai scrisese
505
Deşi nicio sursă nu relatează despre celţi în spaţiul intracarpatic, artefactele specifice civilizaţiei
celtice în inventarele descoperirilor funerare sau izolate sunt considerate o dovadă incontestabilă a prezenţei
acestora. În schimb, cultura materială a populaţiei indigene – de presupus dacică – este încă în mare
parte supusă discuţiilor, încât este dificil, ca să nu spun imposibil, a distinge clar semnificaţia istorică a
elementului etnic în examinarea datelor din teren. Aşijderea în cazul bastarnilor.
506
Cf. Vanţ-Ştef 1974, p. 28.

162
Istoriile de după Polybios (acelaşi titlu cu cel al lucrării mai sus amintite a lui
Poseidonios), prezentată chiar de el sub titlul de „memorii” sau „comentarii”
istorice (Ἱστορικὰ ὑπομνήματα) în 43 de cărţi şi care, după un amplu rezumat în
patru cărţi al perioadelor mai vechi, lua ca punct de plecare, ca şi Poseidonios, anul
146 a.Chr. Această paralelă cu Poseidonios a rezultat, foarte probabil, din dorinţa lui
Strabon de a scrie istoria, în special cea a Asiei Minor şi a integrării ei în Imperiul
Roman, din punctul de vedere al partidei mitridatice, în care fusese implicată
familia sa, evenimente la care a fost în parte martor în copilărie507. Deşi s-au păstrat
doar câteva fragmente, este unanim recunoscut că majoritatea pasajelor cu conţinut
istoric din Geografie au fost preluate din opera istorică. Geografia, intitulată
Γεωγραφικά sau, ca şi istoria, „comentarii geografice” (Γεωγραφικά ὑπομνήματα),
în 17 cărţi, păstrată aproape integral, ne oferă şi multe informaţii istorice, a căror
selectare ar trebui judecată prin concepţia stoică a autorului; scopul ei ar fi, după
cum o afirmă: „geografia cade în sarcinile filosofului” şi este politic: „deoarece
priveşte atât viaţa politică cât şi practica guvernării…” (I, 1, 1). Este evident că o astfel
de apreciere se potrivea mai degrabă operei istorice şi este firesc să o interpretăm
ca provenind de acolo. De altfel, aşa cum caracterizează Benedictus Niese opera
istorică508, geografia trebuie să fi fost aidoma (ὁμοειδής) operei istorice. Astfel, pe
aceasta din urmă ne-am putea-o închipui banală, dar folositoare, cu citate ale surselor
(desigur nu mai mult decât în genere la antici), scrisă, ca şi Geografia, într-un stil fără
duh, lipsit de gust artistic. Prin urmare, orice apreciere a informaţiei istorice
provenite de la Strabon ar trebui făcută prin prisma judecării operei geografice.
Utilizarea surselor în Geografia trebuie înţeleasă ţinându-se seama de modul
cum a lucrat autorul ei. Principala dificultate rezidă în faptul că Strabon ordonează
ideile preluate de la alţii prin propria lui concepţie, chiar dacă îşi citează izvorul.
Cum scria Karl Reinhardt, el foloseşte sursele principale prin compilare şi
compunere (im Zusammentragen und Zusammensetzung sieht er seine
Hauptaufgabe)509, fărâmiţând astfel datele de la istoricii pe care i-a utilizat. Opera lui,
privită în general, atât cea istorică, cât şi cea geografică, este însă o imensă adunare
de material, cum o califică autorul însuşi, o treabă colosală (κολοσσουργία), în care
ansamblul contează mai mult decât detaliul (I, 1, 2). Această mină inepuizabilă de
informaţii, din domeniul geografiei, istoriei, etnografiei, astronomiei etc., toate
bine integrate în opera sa, sunt produsul unui autor ce nu poate fi caracterizat ca
strălucit în nici una dintre disciplinele enumerate. Cred că i se potriveşte foarte bine
denumirea dată de Ernst Honigmann, „un diletant harnic” (ein fleissiger Dilletant),
nici geniu, dar nici limitat510.
În ceea ce priveşte istoria şi geografia ţinuturilor noastre, majoritatea
informaţiei este conţinută în cartea a VII-a a Geografiei. Se remarcă discrepanţa
dintre datele despre obiceiuri şi cult, aprecieri de ordin moralizator sau educaţional
faţă de informaţia relativ redusă din categoria istorico-politică şi geografică
propriu-zisă. Este şi cazul datelor despre politica lui Burebista şi a acelei „mari

507
Honigmann 1932.
508
Niese 1878, p. 33–45.
509
Reinhardt 1928.
510
Honigmann 1932.

163
puteri” (μεγάλη ἀρχη) create de el, Strabon fiind principala noastră sursă literară
despre acest răstimp al istoriei noastre. De aceea este necesar să se ţină seama de
consideraţiile expuse mai sus de câte ori încercăm să interpretăm datele fărâmiţate,
prezentate răsfirat în cartea a VII-a a operei lui.

7. DIODOR

O altă mină de informaţii ne este oferită de Bibliotheca (Βιβλιοθήκη) în 40 de cărţi,

scrisă de Diodor din Agyrion (Sicilia), autor din secolul I a.Chr. (fără alte precizări;
trăia încă în 36 a.Chr.).
Deşi, aşa cum o afirmă el, ar fi călătorit mult şi ar fi lucrat 30 de ani cu multă
osteneală la realizarea operei sale, în realitate este o lucrare de „birou” (eine
buchhändlerische Compilation)511, o compilaţie de mari proporţii din operele unor
autori consacraţi. După părerea lui Eduard Schwartz, Diodor este un tipic fabricant
de cărţi foarte cerute de publicul epocii cesaro-augustee, dornic de o educaţie
rapidă (un fel de Reeders Digest, aş adăuga eu512), un rezumat al operelor unor
autori celebri, precum Polybios sau Poseidonios. O comparaţie cu Strabon este
categoric în defavoarea lui Diodor: primul prelucrează, al doilea copiază pur şi
simplu. Parafrazându-l pe Schwartz, putem afirma că valoarea deosebită a operei
lui Diodor constă în faptul că autorul ei are o valoare foarte redusă; este valoros
doar pentru că a evitat să compileze autori obscuri şi a selectat istorici renumiţi şi,
prin aceasta ne-a permis accesul la fragmentele operelor care n-au ajuns până la noi
(vezi de exemplu epoca lui Lysimach în cărţile XIX–XXI, unde, din păcate, autorul
nu-şi citează sursele, probabil cel puţin două).

8. POMPEIUS TROGUS

Dintre istoricii de limbă latină ce s-au preocupat de ţinuturile noastre, lui

Trogus îi revine un loc deosebit. A trăit în vremea lui Augustus, fără alte precizări.
El s-a străduit în opera sa, intitulată, după Theopompos, Istoriile Philippice, aşa
cum se scrie despre el în prefaţă (la Iustinus), (…) Graecas et totius orbis historias
Latino sermone conposuit, ut, cum nostra Graece, Graeca quoque nostra lingua
legi possent (...) (…”[a compus] în limba latină istoria Greciei şi a întregii lumi,
pentru ca faptele grecilor să poată fi citite în limba noastră, precum ale noastre pot
fi citite în greacă”…).
Prin urmare, Trogus a scris istoria ţinuturilor lumii cunoscute până la
cucerirea lor de către romani. El a scris istorie greacă şi elenistică din punctul de
vedere al unui roman. Din păcate, nici această lucrare nu s-a păstrat în forma
originală, ci printr-un compendiu redactat de M. Iunianus Iustinus, foarte probabil
în epoca Antoninilor. De asemenea, a ajuns până la noi un sumar al celor 44 de cărţi al
operei lui Trogus, ataşat, în Evul Mediu, unui manuscris al lui Iustinus. Problema

511
Schwartz 1959, p. 45.
512
De efect tragicomic este lamentaţia lui Diodor (XL, 8) că oameni răuvoitori i-ar fi furat
manuscrisele şi le-ar fi publicat înaintea lui.

164
esenţială este de a determina ce anume a ales Iustinus din opera predecesorului său
şi acest lucru poate fi dedus din compararea datelor din sumar (prologi) cu textul
excerptatorului. Se apreciază că Iustinus ar fi rezumat cam o şesime din opera lui
Trogus şi ar fi ales, după cum o afirmă chiar el, „ceea ce merita mai mult de a fi
cunoscut, lăsând de o parte ceea ce nu prezenta interes şi nici nu servea
instrucţiunii” (Iustinus, Prefaţa, 4). În realitate, Iustinus a dovedit o preferinţă
pentru fapte şocante, multe cu caracter anecdotic, mai ales cu scop moralizator
(vezi de exemplu IX, 2, modul în care este prezentat episodul conflictului lui Filip al II-ea
cu sciţii lui Atheas) şi nu s-a preocupat de relaţiile politice dintre puterile vremilor
respective. Este plauzibil să se întrevadă la Iustinus şi o influenţă a ideologiei
stoice, care, poate, îi va fi fost proprie şi lui Trogus. În ceea ce priveşte istoria
Daciei, de o importanţă deosebită s-ar fi bucurat textul cărţii a XXXII-a, despre
regele Rubobostes/Burobostes şi a „creşterilor dacilor” în secolul II sau I a.Chr., o
chestiune controversată, fără o soluţie clară, din care Iustinus a reţinut doar o anecdotă.

9. OVIDIU

În timpul împăratului Augustus, în anul 8 p.Chr., începe exilul poetului

Ovidiu la Tomis, unde îşi va găsi moartea în anul 18 p.Chr. În acest oraş Ovidiu va
scrie şi cele două cicluri de poezii Tristia (în cinci cărţi) şi Epistulae ex Ponto (în
patru cărţi); ambele urmăreau ca autorul să obţină, prin descrierea mult exagerată a
condiţiilor aspre ale vieţii de pe ţărmurile Pontului Euxin, revocarea edictului de
exil.
Lăsând de o parte valoarea poetică deosebită a acestor elegii, însemnătatea
lor ca izvor istoric pentru ţinuturile noastre a fost diferit apreciată de cercetătorii
moderni. Singurele fapte istorice sigure evocate în poezii, confirmate şi prin alte
surse, sunt luptele purtate de romani pentru cucerirea cetăţii Aegyssus (anterioare
anului 12 p.Chr.) şi recucerirea cetăţii Troesmis, probabil în anul 15 p.Chr. În rest,
atât datele despre climă, cât şi cele despre vegetaţie („lipsa” viţei-de-vie!) conţin
locuri comune (topoi), prin care autorul dorea să prezinte o viaţă greu de îndurat
pentru un roman obişnuit cu luxul din Italia, iar tabloul imaginat de poet pare mai
potrivit climei stepelor nord-pontice, aşa cum au fost evocate de mulţi autori din
vechime. Atitudinea faţă de geţi ne apare în general prietenoasă (pretinde că ar fi
făcut chiar poezii în limba getă!).
Descrierile voit exagerate, mergând până la neverosimil, numărul mare de
repetări din scrierile antice despre popoarele şi ţinuturile de pe ţărmurile nordice
ale Mării Negre, i-au făcut pe cercetători să abordeze cu multă prudenţă relatările
din poezii. S-a mers chiar mai departe, prin negarea realităţii exilului; cele expuse
în poezii ar fi fost doar o ficţiune513. Ronald Syme se îndoieşte de veridicitatea
descrierilor ovidiene din ultimile două elegii, deşi apreciază contextul ca sursă
pentru istoria evenimentelor din Italia epocii respective514. Istoricii români – în
special Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Dionisie Pippidi, Teodor Naum – utilizează

513
Hofmann 1987, p. 23, cu întreaga literatură aferentă, care însă nu mi-a fost accesibilă.
514
Syme 1978, p. 37 urm şi passim.

165
totuşi, desigur cu nuanţe diferite, aceste poezii ca un izvor istoric pentru ţinuturile
dobrogene, recunoscând însă prezenţa exagerărilor, inerente scopului urmărit de
Ovidiu. Discuţiile ce se poartă în jurul acestei probleme pleacă de fapt de la lipsa
oricărui document scris despre motivele şi istoria exilului, cele relatate de poet
fiind singura mărturie.

10. ALTE IZVOARE DE EPOCĂ ROMANĂ

Importante pentru geografia şi etnografia Daciei în secolul I p.Chr. sunt

scrierile lui Pliniu cel Bătrân şi ale lui Ptolemeu.
Primul, pe numele său C. Plinius Secundus (23–79 p.Chr.), este autor al unei
lucrări intitulate Naturalis Historia, în 37 de cărţi, păstrată în întregime. Această
vastă operă depăşeşte cu mult obiectul „Istoriei Naturale”, conţinând şi o
considerabilă informaţie de natură geografică, etnografică, istorică, chiar şi de
istoria artei. Şi acest autor este vădit influenţat de doctrina stoică. Numărul mare de
lucrări pe care le-a consultat şi de autori pe care îi enumeră în prefaţă, conferă
operei sale o valoare de excepţie ca sursă de informaţie. Datele despre ţinuturile
carpato-danubiene se află dispersate în cuprinzătoarea lui lucrare şi conţin tot felul
de date de natura celor amintite mai sus.
Ptolemeu (Klaudios Ptolemaios, Claudius Ptolemaeus), celebru matematician,
astronom, astrolog, filosof (teoria cunoaşterii) şi geograf, născut în jur de 100 p.Chr., a
trăit la Alexandria în vremea Antoninilor, până sub domnia lui Marcus Aurelius.
Lucrarea sa, compusă în opt cărţi, Γεωγραφικὴ Ὑφήγησις, tradusă sub titlul
Îndreptar geografic515, scrisă în ultimii ani ai vieţii, trebuie înţeleasă, în primul
rând, ca fiind rezultatul preocupărilor sale matematice şi astronomice aplicate în
domeniul geografiei. Cum rezultă din spusele autorului (Geographia, VIII, 2, 3),
obiectul lucrării a fost de a determina poziţia fiecărei localităţi de pe pământ
potrivit coordonatelor fixate astronomic. Cărţile II–VIII cuprind cca 8100 de
denumiri, însoţite de datele privind longitudinea şi latitudinea, calculate în grade,
cu o precizie de aproape cinci minute. Sunt astfel descrise în ordinea următoare:
Europa (datele despre Dacia şi Moesia se află în cartea a III-a), Libia (Africa), Asia
(vestul şi centrul) şi India.
Alături de lista cu poziţiile aşezărilor sunt indicate şi nume de popoare, limitele
unor ţinuturi şi cursul marilor râuri cu principalele lor cotituri. Înainte de a muri,
Ptolemeu a lucrat la o a doua ediţie a Geografiei, care a rămas neterminată şi a fost
editată de un anume Agathodaimon din Alexandria (începutul secolului al III-lea p.Chr.),
care este şi autorul celor 26 de hărţi construite de bună seamă pe baza
coordonatelor lui Ptolemeu. Atât problema hărţilor ajunse în vremea noastră (în
cazul Daciei sunt importante hărţile păstrate în codicele Vatopedi şi Urbinas 82,
între care nu există deosebiri majore), cât şi unele nepotriviri în manuscrise, au dat
515
Aşa în Iliescu, Popescu, Ştefan (eds.) 1964, p. 534–557. Deşi traducerea titlului corespunde
scopului pentru care a fost scrisă cea mai mare parte a lucrării, prin întregul conţinut al operei geografice, al
discuţiilor teoretice şi de ordin cosmologic (în special în cartea I-a), autorul ne-a oferit însă un
adevărat „Tratat de geografie”.

166
naştere la discuţii. Aici se cuvine menţionat că studiul textului Geografiei lui
Ptolemeu încă nu s-a încheiat; ediţia Charles Friedrich August Nobbe (Leipzig,
1843–1945) şi, în cazul cărţii a III-a, cea a lui Karl Müller şi Curtius Fischer de la
sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi încă de referinţă în mai toate lucrările moderne,
şi-au pierdut de multă vreme autoritatea516.
Principala sursă a lui Ptolemeu a fost, cum o afirmă el însuşi, Marinos din Tyr
(epoca lui Traian). Sursele acestuia din urmă însă nu pot fi decât presupuse, cu
siguranţă a fost utilizată vestita hartă a lui M. Vipsanius Agrippa, întocmită şi
expusă la Roma, în porticul Vipsania de pe Câmpul lui Marte, după moartea
acestuia, în anul 12 a.Chr., în care erau trecute itinerariile din Imperiul Roman şi
din teritoriile învecinate. Alte surse, printre care hărţi militare romane, pot fi
deduse din textul Geografiei, dar sunt greu de dovedit.

11. IORDANES

Opera gotului romanizat Iordanes (numele său apare şi în alte forme: Iornandis,
Iornandes), intitulată Getica, este o istorie care se vrea a fi cea a trecutului „glorios” al
goţilor (scrisă ad maiorem gloriam Gothorum), printre ai căror strămoşi au fost, în mod
deliberat, incluşi şi geţii; confuzie preluată de fapt de la precursorii săi, poate de la
Orosius (în jur de 417 p.Chr.) sau de la Ablabius (secolul al V-lea p.Chr.), şi acesta din
urmă autor al unei istorii a goţilor, citată de Iordanes.
Principala sursă a lui Iordanes a fost Cassiodorus (cca 490–583 p.Chr.), a
cărui operă, o Istorie a goţilor în 12 cărţi, considerată o lucrare plină de erudiţie, n-a
ajuns până la noi517. Cercetătorii sunt de părere că majoritatea autorilor citaţi de
Iordanes n-au fost consultaţi direct, ci preluaţi de la Cassiodorus518, a cărui sursă de
bază pentru istoria geţilor a fost însă lucrarea pierdută, Geticile (Γετικά) a retorului
Dion Cocceianus din Prusa Bithyniei (supranumit Chrysostomul – „Gură de aur”),
scrisă în vremea lui Traian. Acesta din urmă, adept al filosofiei cinice şi stoice, a
călătorit în Dacia în perioada care a precedat războaiele cu romanii, iar informaţiile
sale trebuie să fi fost de primă mână (vezi în special cuvântarea [Oratio XII, 16 urm],
în care sunt viu descrise, în calitate de martor ocular, pregătirile dacilor în vederea
confruntării cu romanii). De aceea, chiar şi în forma în care a scris-o, Getica lui
Iordanes are o valoare deosebită pentru istoria Daciei.
Se cuvine totuşi subliniat faptul că Iordanes a ales cu grijă din istoria geţilor
numai faptele glorioase ale acestora, omiţând în mod voit toate înfrângerile519. Aşa,
de exemplu, vom afla mai multe despre epoca lui Burebista (Buruista, la Iordanes)
516
Recent a apărut o nouă ediţie completă a Geographiei (Stückelberger, Graßhoff [eds.] 2006),
conţinând şi reproduceri reconstituite ale tuturor hărţilor.
517
În prefaţa Geticei, Iordanes se mărturiseşte că a fost îndemnat să adune într-o singură cărticică
cele 12 cărţi ale lui Cassiodorus despre originea şi faptele goţilor din cele mai vechi timpuri, „şi, cu toate că
nu reproduc cuvânt cu cuvânt, păstrez înţelesul şi faptele (sensus et res actas), la acestea adăugând unele
amănunte necesare din istoricii greci şi latini”.
518
În Getica sunt multe reveniri, anunţuri neduse până la capăt care, toate, dovedesc
puerilitatea autorului; Iordanes este totuşi cinstit când se defineşte pe sine ca agrammatus.
519
Cf. şi Iliescu 2004, p. 214–236.

167
şi Deceneu (Dicineus) şi despre Dorpaneus şi victoriile acestuia asupra lui Oppius
Sabinus şi Cornelius Fuscus, dar nici o vorbă despre Decebal şi cucerirea Daciei.
Că aceste omisiuni au fost intenţionate o dovedeşte faptul că în cealaltă lucrare
ajunsă la noi de la Iordanes, Faptele romanilor (Romana 217, 247), războaiele lui
Traian cu Decebal şi alte izbânzi ale romanilor împotriva dacilor sunt menţionate la
locul lor. În ceea ce priveşte informaţiile despre Burebista şi despre cultura şi
spiritualitatea geţilor (goţilor, în text) sunt de părere că au fost preluate de Dion
parţial din opera pierdută a lui Poseidonios; o asemănare cu datele oferite de
Strabon în cartea a VII-a, unde Poseidonios este, în unele cazuri, chiar direct sau
indirect citat, mi se pare instructivă în favoarea acestei ipoteze.

12. CASSIUS DIO

Dintre istoricii de limbă greacă, dar de epocă romană, care au scris şi despre
istoria Daciei, se distinge Cassius Dio Cocceianus, fost mare demnitar sub
Commodus şi Septimius Seuerus, autor al unei voluminoase Istorii a Romanilor
(Ῥωμαικὴ ἱστορία) în 80 de cărţi, din care s-au păstrat integral doar cărţile 36–60 care
relatau despre evenimentele petrecute în intervalul anilor 68 a.Chr. – 47 p.Chr. Restul a
ajuns la noi în formă de excerpte şi rezumate făcute în epoca bizantină.
Din păcate, din această vastă operă, scrisă la bătrâneţe, s-a pierdut tocmai
perioada luptelor romanilor cu dacii, parte din lucrare pe care o cunoaştem numai
prin succintele compendii ale lui Ioannis Xiphilinos şi Zonaras (de exemplu, al
doilea război de cucerire a Daciei a fost rezumat doar în trei fraze: LXVIII, 14, 1–3).
Totuşi datele obţinute din aceste rezumate reprezintă, alături de imaginile de pe
Columnă, cea mai de încredere sursă despre aceste importante evenimente din
istoria ţării noastre. Informaţia provenită de la Cassius Dio, desigur şi cea din
părţile integral conservate ale operii lui, este de foarte bună calitate, dat fiind că
autorul a avut, prin înaltele funcţii pe care le-a deţinut, acces la documente oficiale
romane. Pentru descrierea evenimentelor petrecute la sfârşitul epocii republicane şi
în care este vorba şi despre acţiunile romanilor la Dunărea de Jos, Cassius Dio a
utilizat în mare măsură şi părţile pierdute din opera lui Titus Liuius.

Am prezentat aici mai pe larg autorii ale căror scrieri constituie principala
sursă de referinţă pentru protoistoria Daciei. Desigur, sunt şi alte izvoare literare pe
care le voi discuta la locul respectiv şi, după caz, voi discuta, tot acolo, şi despre
gradul de credibilitate al respectivilor autori.
Pe lângă acestea, pentru reconstituirea datelor de ordin istoric trebuie avute în
vedere şi izvoarele epigrafice şi papirologice. În prima categorie se încadrează o
mare varietate de inscripţii, de la denumiri zgâriate în Antichitate pe vase sau pe
monumente (graffiti) până la diferitele tipuri de inscripţii dăltuite pe piatră. Dintre
acestea din urmă, decretele date în cinstea unor personalităţi din oraşele greceşti
sunt cele în care se menţionează cele mai importante date, atât despre istoria locală,

168
cât şi despre regiunile sau alte cetăţi cu care cetatea respectivă se afla în relaţie.
Aşa de exemplu, în decretul dat în cinstea lui Acornion din Dionysopolis (Balcic),
aflăm informaţii despre acţiunile lui Burebista, care completează în mod esenţial
puţinele date referitoare la acest mare rege din textele literare.
Pentru istoria Daciei preromane, cea mai mare parte a documentelor
epigrafice provine din medii greceşti, în special din coloniile din Pontul stâng. Cele
redactate în latină sunt încă rare. Totuşi câteva sunt extrem de importante, precum
tratatul dintre Roma şi Callatis, sau cele de pe urma cărora s-a reconstituit întreaga
carieră a guvernatorului Moesiei, Tiberius Plautius Aelianus, implicat în evenimente
privind istoria Daciei din secolul I p.Chr.
Dintre puţinii papiri cu date referitoare la Dacia, o importanţă aparte revine
papirului Hunt (după numele primului editor care l-a cumpărat din Egipt: A. S. Hunt, în
1925). Textul520 este un pridianum, un fel de „ordin de zi” al unei unităţi militare
romane – Cohors I Hispanorum ueterana –, în care se menţionează unde se aflau
diferitele grupuri de soldaţi la momentul respectiv. Aşa aflăm că un detaşament se
afla în garnizoană la Piroboridava, iar altul la Buridava, într-o expediţie dincolo de
Dunăre. Data respectivului pridianum, deşi controversată, este foarte probabilă în
preziua primului război dacic.

521
XIII. ŢARA ŞI POPULAŢIA

1. TRACII

Delimitarea grupului de neamuri trace se poate face prin confruntarea

izvoarelor literare despre datele etnogeografice referitoare la traci cu sursele antice
despre istoria lor şi a populaţiilor din vecinătate522. Datele arheologice nu sunt ele
singure de mare folos, dat fiind că nu există nici un element care să fie specific doar
grupului tracic. Din cele cca 2 800 de nume proprii şi cca 200 de glose (mai ales nume
de plante), rezultă în mod indiscutabil apartenenţa tracilor la familia de limbi indo-
europene ca un grup lingvistic de sine-stătător523. Anumite elemente lexicale, dar şi
cele ce ţin de construcţia toponimelor, apropie grupul tracic de cel al limbilor balto-
slave; este desigur doar o ipoteză plauzibilă, care însă ar putea fi supusă discuţiei.
Spaţiul geografic locuit de seminţii tracice cuprindea, potrivit informaţiei literare
antice, ţinuturile dintre ţărmul nordic al Mării Egee şi Carpaţii de Miazănoapte (neamul
costobocilor pare a fi fost cel mai nordic) şi dintre coasta apuseană a Mării Negre şi
lumea illyrică. În ceea ce priveşte aceasta din urmă, este greu de trasat o delimitare
mai precisă, deoarece mai multe neamuri, menţionate în bazinele Vardarului (Axios) şi
Moravei, au fost categorisite în izvoarele greceşti fie tracice, fie illyrice; este cazul
520
Iliescu, Popescu, Ştefan 1964, p. 467 urm.
521
Text preluat şi adaptat din Compendiu; vezi, de asemenea, mai pe larg, dar structurat diferit,
textul din IR2, I, p. 413 urm [n. ed.].
522
În general: Wiesner 1963; Danov 1976; Oppermann 1988.
523
Russu 1967. Din partea bulgară: Detschew 1957, p. 582 urm; Georgiev 1957.

169
paionilor, dardanilor, chiar şi al triballilor. Cele mai vechi menţiuni despre traci
datează încă din epoca miceniană. Astfel, tre-ke-wi din scrierea lineară B este
asemănătoare denumirii greceşti în dialect ionic Θρηίκη, prin care era desemnată
Tracia (în greaca clasică: Θρᾴκη). Evident, atunci fuseseră avuţi în vedere tracii
care se învecinau cu lumea grecească. Evocarea regelui trac Rhesos, care apare în
Iliada (X, 434 şi 470 urm)524, reflectă existenţa relaţiilor dintre greci, populaţii
microasiatice şi traci la sfârşitul epocii bronzului şi la începutul mileniului I a.Chr.
Din diferite izvoare literare ne sunt cunoscute numele a mai bine de 100 de
seminţii trace. Herodot scria că „tracii sunt neamul cel mai numeros după inzi” (V, 3),
dar, aşa cum rezultă din pasajul citat, sunt divizaţi în mai multe triburi, „fiecare
purtând nume după ţinutul în care locuieşte”. Aceasta este imaginea standard pe
care grecii şi-o făuriseră despre mulţimea tracilor. Aşa se reflectă şi în comparaţia
armatei lui Rhesos din tragedia cu acelaşi nume, atribuită lui Euripide, cu un puhoi
(Rhesus, 290–313). Aşa va fi fost şi impresia produsă grecilor de imensa oştire a
regelui odrys Sitalkes, constituită, potrivit lui Tucidide (II, 98), din 150. 000 de soldaţi,
venită, în 429, în ajutorul atenienilor. Tot aşa se explică compararea, aceleiaşi
armate odryse, cu stoluri de lăcuste, într-o comedie de Aristofan, jucată în 425 a.Chr.
(Acharnes, 150).
Dintre seminţiile trace sudice, un loc special îl ocupă odrysii (Ὀδρύσαι), care
locuiau în bazinul mijlociu şi inferior al râului Hebros (Mariţa)525. Aceştia au fost în
măsură, între 480 şi 470 a.Chr., odată cu retragerea perşilor din Balcani (din fosta
satrapie[?] Skudra), să dezvolte, sub primul lor rege – Teres I – , o structură politică ce a
inclus o mare parte din comunităţile trace şi care şi-a extins fruntariile până la Dunăre.
Civilizaţia tracilor sud-dunăreni, mai precis a celor de la sud de lanţul
munţilor Stara Planina, s-a dezvoltat, cum era şi firesc, de timpuriu, sub o puternică
influenţă din lumea egeică, atât din punct de vedere social şi economic, cât şi
cultural-religios. Influenţele au fost însă şi reciproce: după tradiţia greacă, Orfeu şi
Dionysos erau de origine tracă (numele lui Dionysos apare încă în epoca textelor
linearului B); la Atena se oficia, în cadrul unei comunităţi trace, cultul zeiţei
Bendis, echivalent Artemidei. Au existat şi numeroase încuscriri între aristocraţi eleni
cu prinţi şi regi traci; Tucidide, fiul lui Oloros, avea un bunic de neam tracic şi
poseda chiar proprietăţi în Tracia526.
Relaţiile cu lumea greacă sunt bine puse în lumină de descoperirile
arheologice, atât prin numerosul material ceramic de factură greacă, cât şi prin
elemente de arhitectură şi artă plastică527, totul atestând o strânsă comunicare dintre
cele două lumi. Descoperirea, relativ recentă (1990), a unei inscripţii ce atestă existenţa
unui centru comercial grecesc la Pistyros, pe Mariţa Superioară (la Adžijska Vodenica,
lângă Pazardžik), în miezul Traciei, pune problema prezenţei de astfel de târguri

524
După Dan Sluşanschi (în Wald, Sluşanschi 1987, p. 105), numele regelui trac ar fi echivalentul
sanscritului raja şi al latinescului rex, luat însă ca nume propriu.
525
Mai nou Archibald 1998 (cu literatură).
526
Vezi Pippidi 1969.
527
De exemplu: Micoff 1954; Dimitrov, Čičikova 1978; Fol et alii 1986.

170
(ἐμπόρια) situate adânc în lumea barbară şi ilustrează astfel mai viu expansiunea
civilizaţiei greceşti în aceste ţinuturi528.
Datele despre religia tracilor sudici, deşi fragmentare, ne pot oferi informaţii
care, cel puţin ipotetic, pot fi extinse şi asupra celor nord-dunăreni. Chiar dacă vor
fi persistat culte animiste şi fetişiste, panteonul tracilor sudici era în multe privinţe
asemănător celui grecesc. Sunt atestate divinităţi echivalente funcţiilor lui Ares,
Artemis sau Dionysos. Zeului Pleistoros i se aduceau, potrivit lui Herodot (IX, 119),
jertfe umane. Regii traci aveau o divinitate, o ipostază a lui Hermes, considerată
zeul lor protector. Din epocă romană se cunoaşte un zeu Zbelthiudius, echivalat, pe
o inscripţie de la Turnu Severin, cu Jupiter Optimus Maximus şi care a avut
probabil parte de un cult din vechime. De asemenea, sunt atestate mysteria, culte
ale elitelor; se presupune existenţa unui aşa-zis orfism tracic, preluat în parte şi de
cultele orfice greceşti529. Din ceea ce ştim despre religia tracilor, rezultă un cult
politeist, probabil de tip henoteist, ca la alte popoare indo-europene.

2. DESPRE TRACII NORDICI

Izvoarele istorice relatează relativ târziu despre această populaţie

preponderentă în spaţiul carpato-dunărean. Dacă primele ştiri scrise despre geţii de
la Dunărea de Jos datează încă din secolul al V-lea a.Chr., abia în epoca lui
Burebista (secolul I a.Chr.) întreg acest spaţiu se află în sfera de interes a autorilor
ale căror scrieri au parvenit până în zilele noastre. Chiar dacă ne referim doar la
izvoarele literare, găsim indicii după care grecii aveau cunoştinţă despre tracii
nord-dunăreni încă din secolul al V-lea a.Chr.; Herodot, amintind pe agathyrsi,
indiferent unde îi plasează şi cum le interpretează etnicitatea diverşi cercetători
moderni, din afirmaţia după care aceştia „în alte privinţe se aproprie de traci” (IV, 104)
putem deduce că îi era cunoscută prezenţa unor neamuri trace undeva în largul
spaţiului carpato-dunărean.
Problema vechimii prezenţei tracilor şi, implicit, a grupului nord-dunărean,
nu poate fi documentată cu ajutorul izvoarelor istorice scrise mai mult înapoi în timp
decât am evocat-o succint în rândurile de mai sus. Este însă o chestiune de logică şi
de bun simţ a socoti că, cel puţin pe tot parcursul mileniului I a.Chr., neamuri trace
fiinţau şi în cuprinsul României şi au contribuit la formarea culturii materiale din
acest spaţiu. Este modelul istoric înfăţişat în Getica lui Pârvan, care este încă
dominant în cercetarea românească actuală. Aşadar, aceste observaţii pe care le fac
în acest loc al lucrării ar putea părea pentru mulţi ca fiind de prisos. În realitate, în
încercarea de a obiectiva cât mai mult interpretarea datelor arheologice, astfel de
precauţii mi se par absolut necesare. Oricât de plauzibil ar fi să socotim pe cei ce
au creat cultura materială a epocii bronzului ca fiind predominant de etnie tracă
(„veche tracică”), demonstraţia riguroasă a unei asemenea afirmaţii nu este cu
528
Asupra acestei descoperiri există deja o aprinsă discuţie (vezi culegerea de studii Dossier:
nouvelles perspectives pour l’étude de l’inscription de Pistiros, în BCH 123, 1999, p. 247–371; acolo
şi reeditarea textului inscripţiei).
529
Fol 1986 (conţine o bogată culegere de texte antice).

171
putinţă. Pentru a evita pure speculaţii, este de dorit să ne mulţumim cu atât şi să
studiem evoluţia culturii materiale din întreaga epocă a fierului ca decurgând din
epocile precedente, fără etape cu înscris istoric.
Sunt cunoscute dificultăţile găsirii unui termen generic care să desemneze
neamurile tracice carpato-dunărene. Denumirile de geţi, daci şi altele au, fiecare, o
istorie proprie şi au avut, desigur, şi o semnificaţie proprie ce a evoluat în cursul
timpului. Denumirile de geţi (Γέται, Getae) şi de daci (Δακοί, Δᾶκαι etc., Daci) au fost
folosite în sens generic de către scriitorii greci şi latini pentru a desemna, sub
numele de geţi, comunităţile de la Dunărea de Jos şi, sub numele de daci, pe cele
din ţinuturile centrale şi vestice ale spaţiului carpato-dunărean. Se pot însă cita
destule exemple când numele geţilor a fost extins asupra dacilor sau utilizat,
generic, pentru toţi tracii nord-dunăreni (Plinius, Nat. Hist., IV, 12, 80: Getae, Daci
Romanis dicti). Criton, medicul lui Traian, care a scris o istorie a războaielor
dacice, îşi intitula opera Γετικά (ca şi Dion Chrysostomul), iar Decebal era numit rege
al geţilor, în timp ce împăratul îşi intitulase opera sa, pierdută, redactată în latineşte,
Dacica. Cel mai explicit este Pompeius Trogus (apud Iustinus, XXXII, 3, 16), când
afirmă că Daci quoque suboles Getarum sunt („şi dacii sunt un vlăstar al geţilor”),
înţelegând de fapt prin geţi denumirea generică pentru tracii nord-balcanici,
expresie preluată de la autorii greci. Termenul modern de geto-daci desemnează, în
sens convenţional, toate neamurile nord-tracice ce au fost atestate în spaţiul
carpato-dunărean şi trebuie înţeles ca alternativă la cel de traci nord-balcanici sau
nord-dunăreni. Se cuvine însă amintit că s-a abuzat în ultimele decenii, dându-se o
conotaţie politică termenului geto-daci, ca implicând, în mod preconceput, o
deplină unitate etnică, lingvistică sau culturală şi istorică, ceea ce a atras, în ultima
vreme, critici asupra utilizării, chiar şi formale, a acestei denumiri530.

3. ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE GEŢI ŞI DACI

Acestea sunt arareori menţionate în surse. Astfel, Strabon (având ca izvor

probabil pe Poseidonios) ne relatează că: „a existat o împărţire a teritoriului chiar
din cele mai vechi timpuri (ἐκ παλαιοῦ), geţii fiind cei care se întind spre Pont şi
spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele
Istrului” (VII, 3, 12). Tot el susţine că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii (ὁμόγλωττοι
δ᾽ εἰσὶν οἱ Δακοὶ τοῖς Γέταις)” (VII, 3, 13), în timp ce puţin mai sus afirmase că
„geţii au aceiaşi limbă (aceeaşi expresie: ὁμόγλωττοι) cu tracii” (VII, 3, 10). Astfel
de expresii nu trebuie luate ad litteram. În lipsa unei limbi scrise comune şi ţinând
seama de situaţiile cunoscute la populaţiile primitive, este sigur că diferenţele
regionale vor fi fost importante, dar nesesizabile de posibilităţile de înţelegere şi de
interesul unui grec. Teoretic, fiecare comunitate îşi avea idiomul ei, recunoscut ca
atare de către cei dintr-o altă comunitate. Multe graiuri au fost desigur reciproc
inteligibile, dar vor fi existat şi limbi diferite.
Care au fost însă deosebirile dintre idiomurile tracice vorbite în aria carpato-
dunăreană? Un indiciu pentru a evalua diferenţe de limbă între geţii din Câmpia

530
Strobel 1998. Cf. şi Vulpe 1998a.

172
Dunării şi dacii de la munte ar putea fi sugerat de unele grafii diferite ale numelui
lui Burebista în scrierile antice531. Dacă unele forme se datorează stâlcirii numelui
prin copiile manuscriselor, altele se referă la dificultăţile de transliterare a unor
sunete specifice, poate un ă sau un î; în acest sens este edificatoare ortografierea
diferită în cadrul aceleiaşi inscripţii din Dionysopolis (decretul în cinstea lui
Akornion, IGB I2, 13); citim astfel, în rândul 22: Byrebista, în rândul 33/34:
Byrabeista, de unde rezultă, în mod evident, că lapicidul auzise pronunţarea corectă
a numelui, dar ezita în ceea ce priveşte transcrierea lui. Pe de altă parte, în textul latin al
lui Pompeius Trogus (Prologi, XXXII) se scrie despre regele Rubobostes, foarte
probabil o corupere prin metateză a lui Burobostes; indiferent dacă acesta a fost sau
nu identic cu Burebista – în variantele manuscrise apare chiar forma Rubobustes,
deci posibil să fi fost Burobustes – ne este aşadar îngăduit să presupunem că ceea
ce în limba dacă se pronunţa Burobustes, în getă s-ar fi pronunţat Byrebista532.
Numele de Dacia apare ca atare în izvoarele latine din secolul I p.Chr. (Plinius,
Nat. Hist. I, 47; Tacitus, Agricola, 41, 2), dar este firesc să credem că era utilizat de
mai multă vreme, fiind consemnat, probabil sub această formă, în comentariile
geografice la harta lui M. Vipsanius Agrippa, încă de la sfârşitul secolului I a.Chr.
Trebuie adăugat că prin Dacia, Plinius şi Tacitus înţelegeau teritoriile nord-dunărene,
deoarece la data când scriau, regiunile dintre Balcani şi Dunăre erau deja ocupate
de romani. Termenul de Dacia, ca alternativă la cel de spaţiu carpato-dunărean, s-a
încetăţenit în tradiţia istoriografică românească (Tocilescu, Pârvan etc.) pentru a
desemna ţinuturile în care trăiau seminţii nord-tracice şi care corespunde, în linii
mari, spaţiului carpato-dunărean.
Principalele referiri ale scriitorilor antici la geografia şi etnografia spaţiului
carpato-dunărean se grupează în trei etape: 1. Epoca lui Herodot şi Tucidide pentru
secolele VI–V a.Chr.; 2. Cea a lui Strabon şi Pliniu cel Bătrân pentru Dacia vremii lui
Augustus şi a primilor împăraţi romani; 3. Cea a cunoştinţelor geografice ale lui
Ptolemeu despre Dacia din vremea lui Traian şi din epoca Antoninilor.
Pentru istoria ţării noastre, aşa cum am discutat pe larg mai sus, cel mai
important aspect al operei lui Herodot este cel al credibilităţii informaţiei conţinute în
special în cartea a IV-a şi în primele capitole ale cărţii a V-a (aşa-numiţii logoi scitic şi
tracic). Am insistat că acestei informaţii referitoare la spaţiul carpato-dunărean
trebuie să i se dea crezare doar luată cum grano salis. Astfel, prin Herodot ni s-a
păstrat prima descriere a cursului inferior al Dunării şi al gurilor sale. Tot acolo
este consemnat numele antic al Prutului – Porata/Pyretos – şi a altor râuri, din care
doar Maris poate fi identificat cu Mureşul, celelalte putând fi doar presupuse. De
exemplu, râurile Tiarantos (s-a propus identificarea lui cu Siretul533), pentru
Ordessos, Naparis şi Araros, s-au propus fie Argeşul, Ialomiţa şi Buzăul, fie cei
trei afluenţi din dreapta Siretului: Trotuşul, Bistriţa şi Moldova534.

531
Cf. şi Crişan 1977, p. 83 urm.
532
Vezi şi toponimul Cumidaua (în inscripţia de la Râşnov: Macrea 1944, p. 234 urm).
533
Preluată de mulţi de la Vasile Pârvan (1923, p. 3–31; Pârvan propunea reconstituirea lui
Ordessos în Argesis).
534
Vulpe 1986b. Între timp mi-a atras atenţia o ipoteză formulată de Adrian Robu (2008, p. 183,
n. 719), în care se citează un fragment din Charon din Lampsakos (FGrHist, F. 6), de unde rezultă că

173
 În niciun izvor antic nu se fac referiri specifice la lanţul muntos al Carpaţilor
în forma sa reală, deşi, încă la vremea lui, Herodot (IV, 49) auzise de termenii
Carpis şi Alpis, evident numele lanţurilor muntoase respective, pe care însă le
descria ca două râuri ce se vărsau în Dunăre, curgând de la sud spre nord (!). Abia
romanii, care au avut de înfruntat pe daci în munţi, au menţionat existenţa acestei
forme de relief: Daci montibus inhaerent („dacii sunt nedespărţiţi de munţi”:
Florus, II, 28, 18), sau Pliniu cel Bătrân (Nat. Hist. IV, 80), care aminteşte că „în
timp ce sarmaţii iazigi stăpâneau câmpiile, munţii şi pădurile erau populate de daci”
(sunt amintiţi dacii dintre Carpaţi şi Tisa (Pathisus, la Plinius). Primul tablou real al
cununei carpatice ce împrejmuia ţara dacilor îl găsim abia în secolul al VI-lea p.Chr., la
Iordanes (Getica, 73) sub forma, preluată probabil de la Dion Chrysostomos: (Dacia)
sita trans Danubium corona montium cingitur („Dacia, situată dincolo de Dunăre,
este încinsă de coroana munţilor”).
Tot Herodot este primul autor535 de la care aflăm de numele geţilor (IV, 93–96)536.
Este vorba de geţii sud-dunăreni, mai precis din Dobrogea şi nord-estul platformei
Prebalcanice (zona Varna-Razgrad), fapt confirmat şi de Tucidide (II, 96: „geţii şi
toate neamurile din acest ţinut, de la Dunăre şi din vecinătatea Pontului Euxin, se
învecinează cu sciţii, au aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi-călări [ἱπποτοξόται]”);
printre „celelalte” neamuri menţionate de Tucidide trebuie să fi fost trizii (Τέριξοι, la
Hellanikos, Frg. 73) şi krobyzii (Κρόβυζοι, la Hekataios, Frg. 170; tot acolo, Frg. 171:
Τριξοί); faptul că Hellanikos atribuie ambelor neamuri cultul zalmoxian a dus la
presupunerea că erau înrudiţi cu geţii, dacă nu făceau chiar parte din grupul de
comunităţi getice (ar trebui totuşi ţinut seama că o identitate religioasă nu este de
confundat cu una etnică).

Din cele relatate în izvoarele literare, rezultă că în perioada veche geţii,

respectiv tracii nordici, aveau ca limită sudică culmea nordică a Balcanilor (Stara
Planina); vezi şi o informaţie, preluată de la Demetrios din Callatis: „la picioarele
muntelui Haemus se află un oraş, Mesembria (azi Nesebăr), situat în vecinătatea

cetatea Astakos se numea, în dialect ionian, Ostakos. Va fi fost oare tot aşa în cazul denumirii râului
Ordessos la Herodot, IV, 48, care n-ar fi decât pronunţarea ionică a unui Ardessos? Cazul merită luat
în considerare, deoarece asemănarea cu Argeş nu mai este întâmplătoare, iar argumentele lui Pârvan (1923,
p. 12 urm.), deşi, după părerea mea, neconvingătoare în respectivul articol, ar căpăta consistenţă prin
prisma acestei relatări ce-i scăpase din vedere marelui nostru predecesor.
535
De fapt, primul care îi pomeneşte pe geţi este Sofocle, care, în tragedia Triptolemos, jucată
în 464 a.Chr., relatează despre regele lor Charnabon. Această referinţă a fost pe larg comentată recent de
Zoe Petre (2004, p. 21–69), în care se discută şi un pasaj din Hyginus Astronomus (De astronomia, 2, 14, 1,
autor din secolul al II-lea p.Chr, a cărui sursă a fost Hegesianax, mythograf din secolul al II-lea a.Chr.), de
unde ar putea rezulta şi conţinutul dramei sofocleene, în care regele Charnabon este pedepsit cu moartea de
zeiţa Ceres (Demeter) pentru a fi omorât cu cruzime pe Triptolemus care, trimis de zeiţă şi călătorind pe un
car tras de zmei, răspândea cunoaşterea cultivării agricole în lume, ajungând astfel şi la geţi.
536
Este puţin probabil ca etnonimul să fie cel utilizat de geţi înşişi. Cf. recent Sluşanschi
(2001, p. 65–72), care, citând literatura mai veche, conchide că getai apare mai degrabă a fi un sufix
de origine iranică, preluat de greci: vezi Thyssagetai, Tyragetai, Massagetai, Matyketai, chiar şi
Dinogeteia, deci nu un etnonim.

174
ţinutului getic şi tracic” (Pseudo-Scymnos, 738). Spre răsărit, geţii sunt menţionaţi
ca locuind până dincolo de râul Tyras (Nistrul), unde se întindea „pustiul (ἐρημία,
„stepa”?) geţilor”; tot pe aici sunt pomeniţi tyrageţii (Strabon, VII, 3, 14 etc.;
Pliniu, Nat. Hist. IV, 82; Ptolemeu, Geographia, III, 10, 7), posibil ca sugerând pe geţii
de lângă Tyras. Întinderea tracilor nord-balcanici spre miază-noapte şi spre apus nu
este descrisă în textele mai vechi. Abia pe la 50 a.Chr., Caesar (De bello Gallico,
IV, 25) relatează că „Pădurea hercinică” (prin care el înţelegea codrii de pe
versanţii nordici ai Alpilor până spre Carpaţii păduroşi) se învecina cu ţara dacilor
şi a anarţilor (ultimii, un neam celtic, probabil din nord-vestul Daciei). Cele relatate
de Caesar se referă la epoca lui Burebista şi la momentul de maximă extindere a
neamurilor geto-dace. Din comentariile lui Agrippa, despre care se presupune că au
servit ca bază la desenarea celei mai cuprinzătoare hărţi a lumii cunoscute şi care
este adesea citată de Pliniu cel Bătrân, ne-am putea face o idee despre întinderea
Daciei din epoca lui Augustus: Dacia, Getica finiuntur ab oriente desertis
Sarmatiae, ab occidente flumine Vistula, a septentrione oceano, a meridie flumine
Histro („Dacia, Geţia, sunt mărginite la răsărit de pustiul Sarmaţiei, la apus de
fluviul Vistula, la miază-noapte de ocean [Marea Baltică], la miază-zi de Dunăre”).
Citatul este preluat din două manuale de geografie scrise în antichitatea târzie
(secolul al V-lea p.Chr.), Dimensuratio Prouinciarum şi Diuisio orbis terrarum,
despre care se presupune că îşi vor fi extras informaţia, direct sau indirect, din
textul lui Agrippa537. Cu excepţia celor privitoare la fruntariile de nord, în parte şi
de vest – evident exagerate şi eronate din cauza puţinelor date exacte la acea vreme
despre zonele respective –, celelalte menţiuni sunt în parte confirmate de
etimologiile trace ale unor toponime şi, în parte, de cercetările arheologice.
Strabon, care văzuse, de asemenea, harta lui Agrippa (se poate deduce din
descrierea Romei, în Geographia, VI, 3, 8), ne prezintă o descriere,
corespunzătoare în parte textului de mai sus (VII, 13 urm): geţii se învecinau cu
suebii germanici, hotarul nordic întinzându-se la Pădurea hercinică, iar cel vestic
până la Dunăre. Tot Strabon (VII, 3, 2) menţionează pe geţi ca locuind pe ambele
maluri ale Dunării (de Jos), dar, din păcate, ne dă prea puţine detalii despre
aspectul fizic al Daciei din vremea sa; aflăm totuşi despre râul Marisos (Maris, la
Herodot), desigur Mureşul538, şi despre „muntele sfânt” Kogaionon.
Cele mai detaliate informaţii despre Dacia şi Moesia le aflăm la Ptolemeu.
Limitele Daciei sunt acum mai modeste faţă de cele date de Agrippa. Limita sudică
este tot Dunărea, cea vestică însă este Tisa. Într-adevăr, între Tisa şi Dunărea
panonică se aşezaseră, în vremea lui Tiberius, iazigii metanaşti. Limita nordică este
marcată de Carpaţii Păduroşi (muntele Karpatos), iar cea de răsărit, Siretul
(Hierasos). Această imagine corespunde mai degrabă Daciei din vremea lui Decebal.
Se pune aşadar întrebarea: cărei perioade din istoria Daciei îi corespund
datele din Îndreptarul geografic al matematicianului şi astronomului din
Alexandria? O parte se referă la etapa premergătoare cuceririi romane şi sunt

537
Este ipoteza lui Alfred Klotz (1931, p. 386 urm).
538
Deşi este identificarea cea mai verosimilă şi susţinută de majoritatea cercetătorilor, trebuie
menţionat că s-au exprimat şi alte păreri – Maris/Marisos ar fi Argeşul (sic!) –, care au fost combătute
la vremea lor de Grigore Tocilescu (1880, p. 496, n. 94) şi de Alexandru Vulpe (1986b, p. 42).

175
atribuite în principal lui Marinos din Tyr (vezi mai sus). La acestea, Ptolemeu a
adăugat şi date despre oraşe înfiinţate de romani după cucerire. Numirile şi poziţia
celor 15 seminţii din Dacia ar putea reflecta, potrivit lui Nicolae Gostar, o împărţire
mai veche a teritoriului, poate chiar din timpul lui Burebista539. Având în vedere
preocupările matematice ale autorului, pare însă suspectă simetria prin care sunt
reprezentate poziţiile respectivelor triburi, pe cinci coloane fiind grupate, de la nord
spre sud, câte trei etnonime: anarţii, teuriscii (populaţii celtice), costobocii;
predavensii (nume corupt), ratacensii, caucoensii; biefii, buridavensii, cotensii;
albocensii, potulatensii, sensii (nume corupt); saldensii, keiaghisii, piefigii. Doar
buridavensii au putut fi localizaţi după numele presupusului lor centru politic,
Buridava; oraşul nu figurează pe lista lui Ptolemeu, dar existenţa lui este atestată în
papirul Hunt din vremea războaielor daco-romane şi a fost identificat lângă
Râmnicu Vâlcea. Buridavensii locuiau deci în zona Vâlcea-Argeş. Pe de altă parte,
costobocii pot fi relativ bine identificaţi în nordul Daciei, probabil pe ambii
versanţi ai Carpaţilor nordici540. Amplasarea celorlalte triburi se poate presupune în
funcţie de poziţia lor relativă unul faţă de celelalte, în raport cu identificările
menţionate. Totodată însă, denumiri de triburi dacice ca apulli din zona Alba Iulia,
menţionaţi în poezia Consolatio ad Liuiam, scrisă de un necunoscut, sau
ansamensii, denumire latină reconstituită după o inscripţie (CIL, III, 7633), de pe
Someş – se pot presupune şi altele – nu figurează la Ptolemeu. La acestea se mai
adaugă o serie de neamuri menţionate în capitolul privitor la descrierea Moesiei
Inferioare, unele putând fi, după numele lor de origine getică (oitensii, obulensii,
dimensii şi piarensii), altele fiind desigur doar ecoul unor menţiuni preluate din autori
vechi a căror autoritate a persistat pe parcursul antichităţii (de exemplu peucinii,
crobyzii, troglodiţii etc.), o situaţie frecvent întâlnită în istoriografia antică.
În opera sa geografică, Ptolemeu citează 44 de localităţi din Dacia, la care se
adaugă alte trei situate în stânga Siretului şi aparţinând la Moesia Inferior. Cele mai
multe poartă sufixul -δαυα (-daua), foarte probabil un neutru plural (singularul
apare în decretul dat în cinstea lui Acornion din Dionysopolis, în formă grecizată
dauon: ἈΡΓΕΔΑΥΟΝ). Prin daua se poate înţelege un termen similar celui de
oppidum (fortăreaţă), dar şi centru rezidenţial, politico-religios, meşteşugăresc şi
comercial. Amintim că cea mai veche daua atestată cu acest sufix este Argedaua
din sus-pomenitul decret, reşedinţă politică în prima jumătate a secolului I a.Chr. şi
care nu figurează sub această formă la Ptolemeu. Pe de altă parte, numărul aşezărilor
mai importante din Dacia preromană, puse în lumină de cercetările arheologice, îl
întrece pe cel menţionat în surse, de unde se desprinde concluzia că, în cursul celor
aproape 300 de ani de afirmare a civilizaţiei celei de a doua epoci a fierului, au
existat schimbări în ceea ce priveşte raportul de importanţă al unei daua faţă de
alta. Este sigur că unele şi-au încheiat existenţa cu prilejul unor evenimente politice
anterior cuceririi romane.

539
Gostar 1970a.
540
Gostar 1970a; cf. şi identificarea, de către acelaşi autor (Gostar 1976) a caucoensilor în zona
Carpaţilor răsăriteni; Bichir 1983.

176
 Localităţile menţionate de Ptolemeu în Dacia sunt înşirate pe mai multe
semicercuri ce se succed de la nord spre sud541. Aşa cum s-a demonstrat, în cazul
fericit al unor identificări moderne, coordonatele – longitudinea şi latitudinea – date de
matematicianul alexandrin se dovedesc a nu fi cu totul în afara realităţii, ele
indicând măcar zona în care trebuie căutat situl respectiv.
Cităm aici pe cele ce au fost identificate în mod cert sau cu mare probabilitate:
Porolisum (Moigrad, jud. Sălaj), Petrodaua (foarte probabil Piatra Neamţ), Napoca
(Cluj), Potaisa (Turda), Apulum (foarte probabil zona „Piatra Craivii”, lângă Alba
Iulia), Comidaua, de fapt Cumidaua (Râşnov-Cetate, jud. Braşov), Argidaua, mai
târziu şi Arcidaua (Vărădia, jud. Caraş-Severin), Tibiscum (Jupa, jud. Caraş-Severin),
Sarmizegethusa regia (Ζαρμιζεγέθουσα βασίλειον542, grupul de situri din Munţii
Sebeşului), Dierna (Orşova Veche, jud. Mehedinţi), Drubetis (Turnu Severin).
Cele trei daua de pe Siret au fost identificate arheologic cu Piroboridaua (Poiana,
jud. Galaţi), Tamasidaua (Răcătău de Jos, jud. Bacău) şi Zargidaua (Brad, com. Negri,
jud. Bacău)543.
O seamă de izvoare mai târzii, din vremea provinciei romane, menţionează şi
alte localităţi a căror etimologie dacică presupune existenţa lor şi în perioada
preromană. Astfel, în Tabula Peutingeriana, desenată probabil după 250 p.Chr., se
indică o Pelendaua, în zona Craiovei şi trei situri pe Olt: Acidaua, Rusidaua şi
Buridaua, localizate la Enoşeşti (jud. Olt), Drăgăşani şi Stolniceni (ambele în jud.
Vâlcea). Alte surse informează despre Sucidaua, identificată la Celei, jud. Olt. Un
loc aparte îl constituie cele câteva daua din Dobrogea, toate atestate mai ales în
inscripţii din epoca romană, începând din a doua jumătate a secolului al II-lea p.Chr.
(Buteridaua, Capidaua, Sacidaua etc., mai recent şi Arcidaua). Denumirea acestora
ar putea fi un ecou al existenţei, în vremuri mai vechi, a unor cetăţi de tip daua în
ţinuturile dintre Dunăre şi Marea Neagră, dar cred că este mai probabil să reprezinte
toponime aduse sau date de populaţia getică, transferată de romani în sudul Dunării.
În ceea ce priveşte numărul populaţiei geto-dacilor în epoca lor de maximă
extindere, nu se pot face decât evaluări de natură foarte generală, susţinute de o
evidenţă arheologică departe de a fi suficientă544. După Strabon (VII, 3, 13), pe
vremea lui Burebista puteau fi chemaţi la oaste până la 200.000 de războinici. Tot din
Geografia aceluiaşi aflăm că în epoca lui Augustus capacitatea lor militară se
micşorase mult; abia mai puteau ridica în luptă vreo 40.000 de ostaşi. Faptul se
putea datora frământărilor politice de după moartea lui Burebista.
Informaţii despre structura socială a regatului dac, deşi rare în izvoarele
literare545, ne arată o societate sensibil stratificată546. Astfel Iordanes (Getica, 40),

541
Bogdan-Cătăniciu 1988, p. 145–162.
542
În alte manuscrise din Geographia (III, 8, 9) lui Ptolemeu, apare Ζαρμισεγεθοῦσα βασίλειος.
543
Vulpe 2000a, p. 407–419, în care revizuieşte unele păreri exprimate mai de mult (Vulpe
1964b, p. 233–246) şi adaugă observaţii şi propuneri de identificări a altor localităţi amintite de Ptolemeu.
544
Cf. şi Panaitescu 1934; contra: Daicoviciu 1970a, p. 9–17 (publicat îniţial în Gând Românesc,
1934).
545
Comentate pe larg de Gostar, Lica 1984.
546
Informaţiile provenind din surse literare despre economie şi despre relaţiile comerciale în lumea
geto-dacă nu sunt în măsură, ele singure, să redea o imagine asupra structurilor din acest domeniu. De aceea
le voi discuta mai jos, în capitolul privind cultura materială; tot acolo şi comentarii în jurul descoperirilor
monetare.

177
citând pe Dio Chrysostomos (cf. LXXII, 3), relatează despre o elită socială, pare-se
ereditară, numită iniţial tarabostes, ulterior pilleati (deoarece purtau pe cap un
pilleus – un fel de căciulă de tip frigian, cum se vede şi în imaginile de pe
columnă), din care se alegeau regii şi preoţii. Restul poporului era numit capillati
(păroşii). Aceste date sunt confirmate şi în rezumatul textului lui Cassius Dio
(LXVIII, 9), unde sunt menţionaţi purtătorii de pilleus, consideraţi de neam bun, în
opoziţie cu comaţii (κομήτες, echivalentul lui capillati), de rang inferior. Totodată,
autoritatea regelui asupra „supuşilor” lui era relativă şi mult limitată, căpeteniile
locale bucurându-se de o largă autonomie şi, nu odată, unii au dus o politică
independentă, trecând chiar de partea romanilor. Descoperirile arheologice, deşi
încă insuficiente pentru interpretări de ordin social, confirmă, în linii mari,
informaţia literară (vezi distincţia dintre „cartierul” rezidenţial, cu construcţiile
aferente, şi cel „civil”, la multe daua amintite mai sus). Autoritatea de care se
bucurau preoţii rezultă şi dintr-o relatare a lui Poseidonios (Strabon, VII, 3, 4),
după care „râvna pentru cele divine prevalează la geţi” şi, din relatarea lui Iordanes
(Getica, 67), de importanţa demnităţii de „mare preot” acordată lui Deceneu de
către Burebista şi perpetuată la Comosicus, se pare, în continuare, şi la ceilalţi regi
daci. Despre existenţa, la daci, a unei elite preoţeşti voi reveni mai jos, comentând
un pasaj din Flauius Josephus (Ant. Jud., XVIII, 1, 5).
În ceea ce priveşte cultura spirituală, este plauzibil să credem că cea dacică
nu se deosebea, din perspectiva stadiului de evoluţie, de cea a civilizaţiilor de la
periferia lumii romane. Dacii nu utilizau scrisul, dar existau scribi – nu neapărat de
etnie locală – care erau în măsură să întreţină o corespondenţă cu personalităţi din sfera
greco-romană (vezi Cassius Dio, LXVII, 7, despre scrisoarea lui Decebal către
Domitian etc.). Cele câteva inscripţii aflate pe suprafaţa unor vase ceramice
dovedesc cunoaşterea simbolică a importanţei scrisului; ele imită de fapt un obicei
frecvent în antichitatea civilizată, de a înscrie pe obiect numele fabricantului. Astfel,
pe un vas fragmentar din daua de la Ocniţa, jud. Vâlcea, apare numele unui olar,
Thiamarkos, care a făcut piesa pentru un rege al cărui nume nu s-a păstrat (este
improbabil ca numele de pe vas să fie al unui basileu local)547. Recent (2003) s-a
descoperit, la Cârlomăneşti, jud. Buzău, un fragment ceramic pe care era gravat -ΛΕΩΣ,
genitivul lui βασιλεύς, deci, „al regelui”, cel căruia îi era destinat recipientul. Tot
astfel ar trebui interpretată şi inscripţia, imprimată de cinci ori pe un vas de mari
dimensiuni, găsit la Samizegetusa Regia, în latină agramată – DECEBALUS PER
SCORILO („Decebal este posesorul vasului făcut de Scorilo”)548.
Iordanes (Getica, 69–70), utilizând pe Dion Chrysostomos, prin intermediul
lui Cassiodorus, îi descrie pe geţi drept cunoscători ai astronomiei, ştiinţelor
naturii, ai filosofiei. Aceste date, desigur exagerate în modul de exprimare al autorului
geticelor, nu sunt cu totul lipsite de adevăr. Observaţii astronomice, s-au făcut la
Sarmizegetusa, iar iscusinţa dacilor în domeniul cunoaşterii plantelor medicinale
era renumită în antichitate (Dioscorides, De materia medica, II, III, IV, passim).

547
Cum presupune Ioan Glodariu (IR2, I, p. 826); vezi, tot acolo (IR2, I, p. 789), părerea
exprimată de Mircea Babeş; cf. şi Babeş 1982, p. 256.
548
În IR2, I, p. 826, nota 2, Glodariu preferă ipoteza lecturii în limba dacă: „Decebal fiul (per) lui
Scorilo”; contra: Horedt 1973a, p. 109.

178
 O serie de informaţii din autori antici se referă la obiceiurile tracilor de a se
tatua. Astfel, la tracii sud-dunăreni, potrivit lui Herodot (V, 6), se tatuau cei de
neam nobil. Pe de altă parte, un autor din secolul al II-lea p.Chr., Artemidoros din
Daldis (Oneirocriticon, I, 8), relatează despre tatuajul doar al sclavilor la geţi, în
timp ce copiii nobililor nu erau tatuaţi, obicei care rezultă şi dintr-un citat al unei
comedii pierdute a lui Aristofan (Babilonienii, la Hesychios, sub voce Istriana);
deci, o situaţie aparent inversă ca la majoritatea tracilor sudici549 (pe larg despre
tatuaj la agathyrsi, mai jos).
Tatuajul este, cum bine se ştie, propriu aproape tuturor populaţiilor primitive
(şi nu numai!). Pe vasele greceşti femeile trace apar tatuate550, iar femeile gete au
fost nevoite să-şi şteargă semnele unui tatuaj de ruşine, impus de femei scite, prin
extinderea decorului tatuat pe o mai mare parte a corpului (despre acest eveniment,
Clearchos din Soloi, Frg. 45). Este de presupus, prin urmare, că tatuajul va fi fost
un obicei comun la femei, în timp ce, la bărbaţi (de înţeles, la războinici), forma lui
de aplicare va fi fost percepută în mod diferit la diversele etnii. De aici, probabil şi
relatarea despre reţinerea geţilor de a tatua pe copiii de neam nobil, dacă nu cumva
şi această menţiune este legată de tendinţa de idealizare a geţilor, ca urmare a
imaginii idealizate a lui Zalmoxis şi a aşa-zisei credinţe în nemurire, create încă în
secolul al V-lea a.Chr. şi perpetuate în Antichitatea târzie.
Practica magiei negre era binecunoscută la geto-daci, ca de altfel pretutindeni
şi, probabil, considerată o acţiune independentă de dogma religioasă. În acest sens
stau mărturie numeroasele figurine miniaturale, mai ales antropomorfe, descoperite
în multe aşezări din epocă, niciodată însă în cuprinsul siturilor interpretate ca locuri
de cult. Astfel, o figurină de sex masculin, găsită cu prilejul săpăturilor de la Popeşti,
jud. Giurgiu, avea încorporată o săgeată de fier551. Alte figurine, descoperite în
daua de la Poiana (Tecuci), aveau, cele de sex feminin, mâinile legate la spate, iar
cele masculine erau străpunse; tot acolo s-a găsit şi un cuplu de figurine unite într-o
symplegma, dar şi piese reprezentând doar mădulare aparte, mai ales picioare552.

553
XIV. RELIGIA

Dacă aş începe acest capitol prin afirmaţia „nu ştim nimic despre religia
geto-dacilor”, nu aş fi departe de adevăr! Şi aceasta, în pofida unei adevărate inflaţii
de publicaţii despre această temă, în care se desfăşoară nenumărate ipoteze,

549
Şi Porphyrios, filosof pitagoreic din secolul al III-lea p.Chr, relatează, în Vita Pythagorae, 14, că
Zalmoxis, prins de tâlhari, fiind tatuat de către aceştia, şi-a acoperit faţa de ruşine. Informaţiile lui
Porphyrios provin dintr-o sursă care a utilizat pe Herodot şi, foarte probabil, şi pe Hellanikos; voi
comenta aceste date cu alt prilej.
550
Cf. Zimmermann 1980, p. 163 urm.
551
Palincaş 1995 (cu literatura); cf. şi Sîrbu 1993, p. 110 urm.
552
Vulpe, Teodor 2003, p. 50, fig. 68–72.
553
Text preluat şi adaptat din Compendiu; vezi de asemenea, mai pe larg dar structurat diferit,
textul din IR2, I, p. 443–451 [n. ed.].

179
construite, toate, pe o bază documentară extrem de şubredă, atât literară, cât şi
arheologică. O relaţie între aceste din urmă două categorii de surse nu se poate face
decât în câteva situaţii, şi acelea discutabile. În cele ce urmează mă voi strădui să
examinez principala informaţie literară antică, evitând, pe cât posibil, preferinţe
pentru interpretări moderne, acestea din urmă citându-le selectiv în note.
Informaţia literară se grupează în două etape distincte cronologic: secolul al V-lea
a.Chr. şi aşa-numita perioada de „maximă dezvoltare” a civilizaţiei geto-dacice în
secolele I a.Chr – I p.Chr. Orice legătură între cele două etape cronologice, pe baza
datelor obţinute din surse scrise este, după opinia mea, pur ipotetică.
Cel mai vechi izvor literar despre credinţele geţilor îl constituie vestitul pasaj
din Herodot, paragrafele IV, 93–96554. Dat fiind ipotezele, nu odată contradictorii,
formulate de profesionişti ai criticii filologice sau ai istoriei religiilor, dar şi de
nenumăraţi amatori de toate gradele, se impune, şi aici, mai întâi o analiză, chiar şi
succintă, a textului respectiv. În primul rând, pentru a fi bine înţeles contextul în
care această relatare este situată, se cuvine amintit că pasajul respectiv este un
excursus, o „digresiune”, în cuprinsul descrierii înaintării armatei persane spre Sciţia.
Traducerile româneşti555 sunt desigur corecte, dar unele expresii necesită explicaţii
suplimentare.
Astfel, verbul ἀθανατίζειν, transitiv şi factitiv, ar trebui tradus prin „a se face
nemuritor”, în cazul respectiv, IV, 93: „(Darius) s-a înstăpânit peste geţii care se
ştiu face nemuritori”. Traducerea obişnuită – „se cred nemuritori” –, deşi nu este
greşită, ignoră subtilitatea expresiei care, aşa cum am tradus-o aici, se acordă mai
bine cu ideea de mysterium (τελετή), de acţiune cu caracter iniţiatic, cum rezultă de
altfel din prezentarea ritualului pseudopitagoreic din paragraful IV, 95; ideea
devine şi mai bine conturată prin comparaţia cu un fragment din opera pierdută a
lui Hellanikos, Obiceiurile barbarilor (FGrHist, F. 73), în care chiar se utilizează
termenul de mai sus în legătură cu aceleaşi întâmplări.
În paragraful IV, 94, Herodot relatează despre modul cum realizează ei acest
lucru, crezând că, după moarte, se duc la Sálmoxis daimonul (δαίμων), pe care unii
dintre ei îl denumesc (Ge)beleizis. Urmează descrierea, destul de confuză şi care nu
mai apare în niciun alt izvor antic, a unor rituri barbare: trimiterea solului la
Sálmoxis556 şi aruncarea lui în trei suliţe, tragerea cu arcul în cer pe vreme de
furtună şi ameninţările adresate „zeului” (în acest loc denumit θεός) şi, în sfârşit, ca un
fel de concluzie, teocentrismul lor etnic: „ei cred că nu există un alt zeu decât al lor”.
Paragraful următor (IV, 95), reproduce părerea grecilor din Pont şi Hellespont
despre Sálmoxis ca sclav al lui Pitagora şi reîntoarcerea lui în ţara de baştină, unde,

554
Cel mai recent şi mai competent comentariu în jurul acestui pasaj la Zoe Petre (2004, p. 70–170
şi passim). Încă actuală şi bogată în idei şi sugestii este lucrarea lui Ion I. Russu (1948). Alte referiri şi
la religia tracilor nord-dunăreni, mai jos.
555
Ghica 1902; Vanţ-Ştef 1961; Hâncu, Popescu 1964.
556
Deşi în textul herodotic este forma Salmoxis, la Herodian, gramaticul (secolul al II-lea p.Chr.), în
De prosodia catholica, cap. Despre ortografie, II, 514, 25, se citează „Zamolxis: se spune şi Zalmoxis
şi Salmoxis”; descoperirea, la Histria, în 1959, a unui decret, datat foarte probabil în secolul al III-lea
a.Chr., în care apare numele unui dinast get Zalmodegikos, ar trebui să tranşeze definitiv problema în
favoarea grafiei Zalmoxis.

180
după ce-şi construieşte o locuinţă subpământeană, dispare timp de trei ani, şi,
reapărând, îi convinge pe traci să creadă în învăţăturile lui. Este interesantă
concluzia acestei digresiuni despre religia geţilor, redată printr-o nuanţă de
neîncredere în versiunea Pitagora şi, implicit, de preferinţa lui Herodot de a vedea
în Sálmoxis, mai degrabă o „divinitate locală” (δαίμων ἐπιχώριος), ce ar fi trăit cu
mult înainte de vremea filosofului grec (IV, 96).
Nu este însă lipsit de interes nici modul prin care se încheie digresiunea
despre geţi. Folosind termenul χαιρέτω (imperativul prez. pers. 3-a a verbului
χαίρειν, „a se bucura” şi cu sensul de „a saluta”), Herodot pare a dori să accentueze
importanţa redusă în economia operei sale acordată acestei povestiri; după David
Asheri557, cu ironie şi aroganţă, sau, potrivit lui Donald Lateiner558, cu intenţia de a
marca o oarecare nerăbdare pentru a reveni la firul principal al expunerii. Am putea
deci înţelege sensul acestei încheieri prin „să fie sănătos acolo la ei, noi să ne
vedem de ale noastre”.
Menţionarea în text a lui (Ge)beleizis a dat naştere la o serie de speculaţii,
mai ales în sensul că ar fi vorba de o altă divinitate, în pofida textului foarte
explicit: „unii dintre ei îl numesc pe el (pe Sálmoxis), pe acesta însuşi, Gebeleizis
(sau în alte manuscrise Beleizis559)”. De aici ipoteze precum: este numele unui alt
zeu, de natură uranică560, poate chiar zeul suprem al geţilor, al cerului furtunos561,
sau paronimic lui Zbelthiurdus, zeitate tracică de epocă romană562, echivalată cu
Iupiter Optimus Maximus, potrivit unei inscripţii descoperite la Turnu Severin563.
Chiar dacă urmăm ad litteram textul, problema, cred, nu are soluţie, mai ales că
Herodot se exprimă oarecum ambiguu, folosind când termenii daimon, pentru
Sálmoxis, când theos, atunci când, pe timp de vijelie, geţii ameninţă „zeul”.
Ce este totuşi adevărat din povestirea lui Herodot? Este neîndoios că
Zalmoxis este numele unei zeităţi băştinaşe (în acest sens s-ar putea înţelege şi un
fragment din scrierile geografului Mnaseas, [FGrHist, F. 23], care a scris în secolul
al II-lea a.Chr. şi în care se afirmă că geţii cinsteau pe vechiul zeu Kronos). În ceea
ce mă priveşte, nu cred că este neapărat o relaţie logică între relatarea din cap. IV, 94 şi
cea din cap. IV, 95. Prima poate fi privită ca un ecou al unor realităţi din lumea
barbară, pe care Herodot le reproduce aşa cum le-a preluat din sursa sa, nenumită,
în timp ce a doua relatare, auzită de la informatorii greci, este compararea ritualului
iniţiatic getic cu cel pitagoreic, de crezut, cum presupunea François Hartog, o

557
Asheri 1990.
558
Lateiner 1989, p. 44; tot acolo se citează şi alte situaţii din textul Istoriilor în care se
utilizează expresii asemănătoare.
559
Lectură adoptată în ultimele ediţii critice ale textului herodoteic: Rosén 1987 şi Medaglia 1993.
În această formă, Ge n-ar fi altceva decât particula de întărire, intraductibilă, şi textul ar trebui tradus prin
„(…) îl numesc însă (sau totuşi) Beleizis”; cf. Vulpe 2003c, p. 61–65, unde încerc să explic şi stilul de
exprimare aparent pleonastic. Independent de mine, dar mai categoric în favoare lecturii Beleizis, s-a
exprimat şi Dana (2003a), urmat, în această privinţă, şi de Petre (2004, p. 70). Vezi şi Sanie 1999, p. 207–209.
560
Daicoviciu 1946.
561
Poghirc 1976, p. 27 urm.
562
Russu 1948, p. 106 urm.
563
Cf. discutarea acestor ipoteze la Vulpe 2003c

181
inversare a imaginii lui Pitagora564. Totuşi, faptul că Herodot înclină să se pronunţe
în favoarea detaşării existenţei lui Sálmoxis de cea a lui Pitagora şi, implicit, să ne
sugereze o preferinţă pentru cele relatate în cap. IV, 94, ar putea demonstra o
încercare de abordare în spirit critic a respectivei probleme şi, în acest caz, s-ar
putea ca el, fără să ne-o spună explicit, să fi auzit de transformări de ordin religios,
petrecute în lumea nord-tracică în cursul secolului al VII-lea a.Chr., susţinute şi de
unele date arheologice (vezi mai sus, despre dispariţia obiceiului depunerilor de
bronzuri şi modificări ale cultului solar şi despre versiunile alternative la Herodot)565.
Se mai cuvine precizat că cele relatate de Herodot cu privire la religia geţilor,
reale sau nu, se referă direct numai la geţii sud-dunăreni. Extinderea cultului
zalmoxian, care ne apare a fi un mysterium, asupra tuturor seminţiilor geto-dacice
este rezultatul unei interpretări abuzive a celor mai sus descrise. Referirile la
Zalmoxis la autori din epoci mai târzii se întemeiază tot pe povestirea lui Herodot
şi ale altora din vremea lui şi, prin urmare, nu constituie argumente peremptorii
pentru existenţa acestui cult vechi şi în Dacia secolului I p.Chr.566.
Următoarele date mai consistente despre religie sunt transmise, trei veacuri
mai târziu, prin stoicul Poseidonios din Apamea (Strabon, VII, 3, 2–5). Reluând, în
parte cele scrise de Herodot, Poseidonios relatează despre peştera – parafrază a
locuinţei subterane a lui Zalmoxis – şi despre „muntele sfânt unde se afla grota şi
care se numea Kogaionon”. Lectura recentă dată unor inscripţii din Tomis, de
epocă romană, a contribuit substanţial la lămurirea toponimului: KAΓA este
echivalentul latinului sacrum (altar, act religios în general)567. Deci, muntelui
„sacru” ar trebui să i se spună Kagaionon, ceea ce este perfect compatibil cu
relatarea lui Poseidonios. Ar mai fi de observat că termenul nu are în vedere un
munte anume. Atât grupul de sanctuare de la Sarmizegetusa, cât şi cel de la Racoş,
cred că şi cel de pe Piatra Craivii, îngăduie să presupunem că în cuprinsul Daciei
vor fi existat mai mulţi asemenea „munţi consacraţi”.
Tot Poseidonios (la Strabon, VII, 3, 4), relatând despre mysi (moesi), alături
de care se înţeleg şi unii geţi, menţionează o categorie de asceţi, care nu consumă
carne, se abţin de la relaţii sexuale şi sunt denumiţi, unii „întemeietorii” sau
„ziditorii” (κτίσται), alţii „evlavioşii” (θεοσεβεῖς, mai precis „cei ce imploră pe zei”) şi
„umblătorii prin fum” (καπνοβᾶται). Pe de altă parte, existenţa unei caste de
călugări, de astă dată la daci, este confirmată într-un curios pasaj din Antichităţile
Iudaice ale lui Flauius Josephus (XVIII, 1, 5). Acest autor a scris în vremea
Flaviilor şi a trăit foarte probabil până sub Traian. Descriindu-i pe esseni şi
obiceiurile ascetice ale acestei caste religioase iudaice, adaugă: „aceştia (essenii)

564
Hartog 1980, p. 102 urm. Existenţa unor culte iniţiatice la traci, prezentate în literatura
antică prin comparaţie cu mysteriile greceşti este bine cunoscută; vezi, de exemplu, Fol 1986; cf., de
asemenea, Popov 1997.
565
Cf. şi Vulpe 2003b.
566
Cum apare la mulţi cercetători ca de la „sine înţeles”; vezi, de exemplu Crişan 1986, p. 370 urm
(în special, p. 387), sau Glodariu (IR2, I, p. 765), care se întreabă dacă lipsa coifurilor la daci nu este
datorită bravurii lor ca urmare a credinţei în nemurire, precum scrie Iulian Apostatul (Caesares, 22),
punând spusele pe seama lui Traian.
567
Olteanu 1989.

182
trăiesc într-un mod care nu diferă în niciun fel, dar mai ales se apropie de a celor
dintre daci numiţi <cei mai mulţi> (πλεῖστοι)”. S-a discutat mult asupra acestui
pasaj, mai ales datorită implicării dacilor şi a surprinzătoarei expresii „cei mai
mulţi”. Am tratat această problemă într-un articol special, unde citez şi întreaga
literatură anterioară568 şi, tot acolo, am adus şi argumente de ordin arheologic (vezi
şi mai jos, Excursus). Pe scurt, consider textul respectiv ca fiind nealterat, iar prin
pleistoi înţeleg o grupă de elită, „cei mai buni”, de asceţi, adică o elită religioasă,
dintre preoţi. Josephus scria pe vremea când dacii erau un subiect de ordinea zilei
la Roma, sub Domiţian, şi era deci bine informat asupra istoriei şi obiceiurile lor.
În afara textelor amintite sumar mai sus, nu avem decât informaţii disparate
despre zeităţile geţilor şi dacilor. Astfel este plauzibil să fi existat o divinitate a vetrei şi
a focului, echivalentă Vestei romane, poate acea Hestia, pomenită de Diodor (I, 94)569;
numeroasele vetre-altar, multe decorate, aflate în aşezări din Dacia, pot fi o
mărturie în acest sens. A existat, desigur, şi un zeu al războiului, echivalentul lui
Ares (Mars), pomenit mai ales în izvoare latine: Vergiliu, Ovidiu, Vegetius
(„Marte s-a născut în ţara geţilor”) şi Iordanes (Getica, 41: „pe Marte, geţii l-au
înduplecat printr-un cult sălbatic, căci victimele erau prizonieri ucişi, socotind că
stăpânul războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc”) (vezi mai jos
gropile cu schelete umane descoperite la Orlea). Sunt indicii să se fi oficiat şi un
cult al Artemidei (Bendis, la tracii sudici), iar surse epigrafice amintesc de cultul
unui zeu de tip chtonian – Derzalas sau Derzis – de asemenea şi despre un
Dabatopienos, echivalent al lui Hephaistos (IGB2 II, nr. 867 bis).
Din toate acestea rezultă că religia tracilor nordici (geto-dacilor) era
politeistă, asemenea altor popoare indo-europene, desigur de tip henoteist, cu un
zeu suprem, echivalentul lui Zeus, poate acel Zbelthiurdus de care aminteam mai
sus. În sprijinul acestor afirmaţii ar putea fi invocate cele scrise de Dion
Chrysostomos (Orationes, XII, 21) despre zeul geţilor, care este: „deopotrivă,
regele tuturor oamenilor şi al tuturor zeităţilor, cârmuitorul şi tatăl lor, ba şi
dăruitorul păcii şi al războiului”. Cele afirmate de vestitul retor pot fi şi ecoul
doctrinei stoice, pe care respectivul autor o îmbrăţişase o vreme, dar ilustrează şi
imaginea unui panteon henoteist.
Desigur, documentaţia arheologică, interpretată însă cu multă prudenţă, poate
aduce şi unele informaţii complementare celor din sursele literare, dar, a încerca o
reconstituire a religiei geto-dacilor pe baza resturilor culturii materiale este ca şi
cum am dori să reconstituim dogma creştină doar pe temeiul planurilor de fundaţie
ale bisericilor. Totuşi, unele aspecte ale surselor arheologice, precum practicile
funerare, tipurile sanctuarelor, gropile cu caracter cultic etc., reflectă indirect şi
impactul ideologiei religioase (vezi mai jos).

568
Vulpe 1986c.
569
Relatarea respectivă: „la aşa-numiţii geţi, care-şi închipuie că sunt nemuritori, Zamolxis
pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor”; contextul, în care se face o comparaţie cu Zathrautes
(Zaratustra) şi cu Iao (Yahwe), a fost preluat de Diodor tot de la Poseidonios (Theiler [ed.] 1982, F. 134).

183
 Excursus (Practici ascetice pre-creştine în Dacia)570
Grupuri umane ce practicau, într-un mod sau într-altul, ascetismul sunt
atestate în mai toate religiile antice şi, cu siguranţă, şi la comunităţi preistorice,
potrivit datelor oferite de cercetările etnologice asupra unor populaţii actuale.
Practicarea unor astfel de canoane la geţi şi la daci, al căror ecou apare în câteva
texte din izvoarele literare ale Antichităţii greco-romane, nu este deloc un fenomen
surprinzător. Problema este de a examina critic respectivele informaţii, ajunse până
la noi sub o formă fragmentară şi, astfel, de a evita a le interpreta prin prisma
concepţiilor moderne, aservite de cele mai multe ori mentalităţii istorico-politice şi
religioase contemporane. Dintre civilizaţiile care au avut o influenţă directă sau
indirectă asupra religiei tracilor, în general o poziţie predominantă au avut-o cultele
practicate în lumea greacă şi elenistică, denumite mysteria571. Citez aici în primul
rând cultul orfic şi cel filosofico-religios al pitagoreicilor, care erau active încă din
secolul al VI-lea a.Chr., în ambele fiind cunoscute şi practici ascetice. Aceste
ideologii s-au reflectat, mai mult sau mai puţin, şi în diferitele curente ale filosofiei
greceşti, curente mult îmbogăţite în epoca elenistică ca urmare a contactelor
grecilor cu cultele orientale, inclusiv cu iudaismul.
Cel mai vechi text cu referire specială la religia geţilor este binecunoscutul şi
mult-comentatul pasaj din Herodot IV, 93–96, despre ceea ce se consideră a fi
credinţa lor în nemurire, interpretarea acesteia şi relaţia cu Zalmoxis (la Herodot,
Sálmoxis), daimon-ul sau zeul. Deşi în textul respectiv nu se face nici o menţiune
despre vreo activitate ascetică, legătura făcută de grecii din Pont şi din Hellespont
cu Pitagora şi cu practicile pe care le-ar fi învăţat de la el Zalmoxis, prezentat ca
rob al lui Pitagora întors în patrie, ne poate duce cu gândul că anumite reguli de
abţinere, cel puţin alimentară, aşa cum au fost evocate în texte din epoci mai târzii
(Poseidonius din Apamea, citat de Strabon VII, 3, 4), vor fi fost atribuite şi
geţilor572. În acest sens se cuvine amintit şi fragmentul păstrat din lucrarea întitulată
Obiceiurile barbarilor, scrisă de Hellanikos, autor aproximativ contemporan lui
Herodot, în care se relatează despre Zalmoxis (FGrHist, F. 73): „un grec care a
arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii în mysterium”. Termenul τελετή folosit de
respectivul autor înseamnă „iniţierea într-un mysterion”. Cu alte cuvinte, putem
deduce că pentru grecii din secolul al V-lea a.Chr. „cultul” zalmoxian era comparat
cu cel pitagoreic, ca interpretatio graeca. Nu contează prea mult, în cazul de faţă,
ce este real din aceste relatări şi cât depind ele de imaginaţia autorilor şi de
mentalitatea lor elenocentristă, ci faptul că pentru grecii din acea vreme cultul lui
Zalmoxis era perceput ca un mysterium, care implica în mod obligatoriu un ritual
de iniţiere. Desigur, este imposibil să descifrăm din frânturile informaţiei literare

570
Text preluat, cu mici modificări, din Vulpe 2012c.
571
Un mysterium (μυστήριον) este doctrina secretă, echivalentul creştin al sacramentum-ului,
al „tainei”, destinată doar iniţiaţilor, respectiv celor care s-au supus ritului „iniţierii”.
572
Se cuvine remarcat că relaţia cu Pitagora este prezentată de Herodot ca fiind preluată de la
coloniştii greci (IV, 95); el nu ne destăinuie din ce sursă a preluat practicile „barbare” descrise în
capitolul precedent (IV, 94) şi care nu mai apar în nici un alt izvor antic. Cf., în general despre pasajul
cu Zalmoxis, IR2, I, p. 443 urm (Vulpe); Vulpe 2009.

184
cum se va fi prezentat acest fenomen în realitate. L-am putea poate compara cu
practicile rituale, de iniţiere, bine cunoscute etnografic la populaţiile moderne sau
la cele nu de mult cercetate de antropologi, aflate în diverse stadii ale civilizaţiei;
unele răzbat şi în cântecele şi legendele populare actuale (vezi de exemplu, la
români, dansul ritual, cu implicarea abstinenţei sexuale, al căluşarilor, sau
sărbătoarea, cu scop iniţial de „purificare”, denumită a cucilor, practicată în ziua de
luni ce urmează primei săptămâni din marele post al Sfintelor Paşti, atestată la
bulgari şi sârbi, dar preluată şi de românii din sudul ţării)573.
Prin urmare, deşi cultul iniţiatic, atestat ca atare ca find practicat de geţii
sud-dunăreni, mai târziu extins în mod abuziv şi asupra dacilor, ar fi putut să nu
aibă nici o legătură reală cu ceea ce cunoaştem despre mysteria pitagoreice sau
orfice greceşti, personajul Zalmoxis – după părerea mea un δαίμων ἐπιχώριος
(divinitate băştinaşă), cum îl desemnează în sens alternativ şi Herodot (IV, 96),
poate un reformator religios local – a fost mereu pomenit în literatura antică,
începând cu epoca lui Herodot, în menţiuni ce implicau, direct sau indirect,
doctrina pitagoreică şi, implicit, aluzii la canoanele de abstinenţă ale acesteia574. În
acest sens se cuvin prezentate două relatări, pe care le vom comenta în continuare,
provenind de la autori ce au scris cu trei-patru sute de ani după Herodot, dar care,
cu siguranţă, au cunoscut textul acestuia.
Astfel, Poseidonios din Apamea (post 150 – cca 51a.Chr.), strălucit
reprezentant al stoicismului din perioada medie, citat de Strabon, care el însuşi se
declara filosof stoic, relata (VII, 3, 3) că mysii (moesii) şi, cum se deduce din
context, şi geţii, „se feresc din cucernicie (εὐσέβεια) să mănânce vietăţi (...) sunt
denumiţi cinstitori ai zeilor (θεοσεβεῖς) şi umblători prin fum (καπνοβάται)”. Iar în
continuare se citează: „unii traci, numiţi întemeietorii (κτίσται), îşi trăiesc viaţa fără
femeie; ei sunt onoraţi şi, fiind cuvioşi, trăiesc fără teamă”. Desigur, nu este aici
locul de a analiza toate implicaţiile acestor relatări, destul de confuz expuse în trei
largi paragrafe (VII, 3, 3–5) şi care, comentând textul lui Poseidonios, cuprind şi o
discuţie polemică a lui Strabon în apărarea lui Homer în jurul mult discutatului
termen ἄβιοι „cei mai drepţi dintre oameni” (Iliada, XIII, 7), înţeles, fie ca epitet:
fără vlagă, pentru cei ce evită să mănânce carne, fie ca ethnikon. De asemenea, în
sens ironic la adresa geţilor, este inclus un citat dintr-o comedie a lui Menandru, în
care se amintesc obiceiuri ale acestora care, potrivit lui Strabon, n-ar corespunde, prin
comportamentul lor, denumirilor cuvioase mai sus expuse (VII, 3, 4). Totuşi, se
cuvin subliniate concluziile lui la aceste paragrafe. Astfel, pasajul VII, 3, 4 se
încheie: „fără îndoială – din cele spuse de Poseidonios şi bizuindu-ne pe întreaga
istorie a geţilor – la neamul lor râvna pentru cele divine (τὴν περὶ τὸ θεῖον
σπουδὴν) prevalează”. Urmează (VII, 3, 5) reluarea pasajului din vremea lui
Herodot a povestirii despre Zalmoxis, completată de Poseidonios sau de sursa
acestuia şi actualizată de Strabon, cu încheierea: „a dăinuit la geţi obiceiul
pitagoreic de a nu se atinge de carnea animalelor”.

573
Alexandăr Fol (1986) crede că poate explica originea sărbătorii „cucilor” ca fiind o
rămăşiţă a cultului orfic, în forma practicată de traci a respectivului cult.
574
Vezi în special Petre 2004, p. 127 urm şi, mai recent, Dana 2008, în special cap. VII, p. 293 urm.

185
 Poate am fi inclus şi aceste relatări ale lui Strabon în cadrul opiniilor sceptice
date credibilităţii pseudo-pitagoreismului din textul herodoteic de autorii citaţi în
nota de mai sus, dacă termenii de „întemeietorii” şi „umblătorii prin fum”, preluaţi
de la Poseidonios şi implicând o grupare cu practici ascetice, n-ar mai fi fost
asemănătoare unui curios pasaj din Antichtăţile Iudaice ale lui Flauius Josephus
(XVIII, 22), autor care scrie în ultimele decenii ale secolului I p.Chr. Acolo, după
ce sunt descrise ideologiile celor trei şcoli „filosofice” ale iudeilor (Ἰουδαίοις
φιλοσοφίαι τρεῖς): fariseii, saducheii şi essenii (essenienii), se afirmă, în încheierea
prezentării essenilor: ζῶσι δὲ οὐδὲν παρηλλαγμένως, αλλ ὅτι μάλιστα εμφέροντες
Δακῶν τοίς πλείστοις λεγομένοις („trăiesc într-un mod care nu diferă în nici un fel,
ci mai ales se apropie de al celor dintre daci numiţi πλεῖστοι [cei mai mulţi]”).
Comparaţia aparent surprinzătoare a essenilor, prin excelenţă cunoscuţi ca
practicând diferite grade de asceză, cu o tagmă a dacilor, a stârnit bănuiala unei
coruperi a textului, fie a etnonimului „daci”, fie a termenului „cei mai mulţi”575. S-au
formulat deja mai multe ipoteze576. Încă din secolul al XVI-lea, eruditul Scaliger a
emendat πλείστοις prin πολισταῖς, derivat din verbul πολίζειν, „a întemeia”, deci
echivalentul lui κτίσται, citat de Strabon mai sus. Valoarea acestei emendaţii se
loveşte însă de un citat din onomastikon-ul lui Pollux (autor din epoca antoninilor),
în care se dă ca exemplu de derivaţie incorectă (IX, 6), tocmai πολισταῖς. Tot în
secolul al XVI-lea, Ortelius a înlocuit pur şi simplu πλεῖστοι „cei mai mulţi” prin
κτίσται „întemeietorii”, fapt care, din punct de vedere paleografic, deşi imposibil,
părea însă a fi plauzibil prin comparaţia modului de trai cu aceştia din urmă.
Această lectură a fost preluată şi în unele ediţii mai noi ale textului lui Josephus.
Problema a căpătat dimensiuni noi în urma descoperirilor manuscriselor de la
Qumrân577. Prima observaţie a fost făcută de André Dupont-Sommer578, care a
văzut o legătură între ebraicul ha rabbîm („cei mulţi”), denumire dată membrilor
sectei de la Qumrân, şi înţelesul expresiei πλεῖστοι din pasajul despre esseni şi
daci, în sensul de „cei mai distinşi”, „cei mai mari, mai în vârstă”, deci o elită
spirituală a dacilor, comparabilă cu mai sus citatul pasaj din Strabon despre
κτίσται. Deşi Dupont-Sommer nu credea că Josephus se referea la daci579,
575
Astfel, un necunoscut, fiind nedumerit, a notat pe marginea textului lui Flauius Josephus
din manuscrisul A (Ambrosianus, secolul al XI-lea), la locul respectiv: „aşa am găsit-o şi în altele”
(οὗτος εὗρον καὶ ἐν ἄλλοις).
576
Vezi despre aceste ipoteze Bodor 1965; Vulpe 1986c.
577
Astăzi se cunosc şi pot fi consultate toate textele descoperite la Qumrân, cele mai multe
sunt deja traduse în limbi de circulaţie internaţională şi, pe baza lor, s-au făcut, în media, multe consideraţii
neprofesioniste asupra unei posibile relaţii dintre discipolii lui Ioan Botezătorul (sau chiar şi Iisus
Christos) şi esseni, care, toate însă, nu rezistă în faţa unei examinări critice (cf. Paul 2000).
578
Dupont-Sommer 1956.
579
El a încercat să înlocuiască Δακῶν, considerat o coruptelă de la Σαδώκ (cei de la Qumrân
se numeau şi „fii ai lui Sadok”) prin Σαδδουκαίων „dintre Saduchei”, considerat de toţi, inclusiv de
Louis H. Feldman, editorul ediţiei operei lui Josephus în seria Loeb, ca neverosimil, deoarece nu
numai practicile saducheilor descrise de Josephus erau total diferite de ale essenilor, dar şi datorită
precizării făcute de istoricul iudeu (XVIII, 20) că obiceiurile essenilor nu se regăsesc „nicicum printre
eleni sau la vreun alt popor barbar” (μηδαμῶς ὑπάρξαν Ἑλλήνων ἤ Βαρβάρων τισίν); această din
urmă afirmaţie sugerează însă că aluzia la daci a putut fi preluată de Josephus dintr-o altă sursă,
desigur dat fiindcă dacii erau, cum susţine pe drept cuvânt Andrei Bodor (1965, p. 17), un subiect la
ordinea zilei în Roma lui Domitian.

186
argumentele lui în această din urmă privinţă au fost însă combătute de toţi care s-au
ocupat de acest text. Un argument demn de luat în seamă pentru corecta traducere a lui
πλεῖστοι prin ebraicul ha rabbîm este şi faptul că limba ebraică nu posedă
superlativ, iar motivul utilizării de către Josephus în greacă, în acest loc, a
superlativului lui πολλοί, nu poate fi pus la îndoială, deoarece autorul a fost, cum o
mărturiseşte el însuşi (Flauius Josephus, Vita, 11), discipol al schimnicului essenian
Bann, deci cunoştea perfect înţelesul cuvintelor pe care le-a redat în greceşte. În
concluzie, este firesc să acceptăm textul din Antichităţile Iudaice XVIII, 22 cu
aluzia la daci, ca fiind corect formulat de Josephus, iar existenţa unei secte ascetice la
daci – şi la geţi, prin comparaţie cu pasajele mai sus amintite din Poseidonios şi
Strabon – nu trebuie pusă la îndoială. Desigur, cât de apropiate vor fi fost practicile
acestor asceţi cu cele reale ale essenilor este o altă chestiune, imposibil de imaginat pe
baza datelor pe care le posedăm.
O ultimă problemă care se cere discutată este cea cu privire la o eventuală
relaţie, chiar şi comparativă, cu practicile pitagoreice. Deşi o astfel de comparaţie
nu rezultă din pasajul pe care l-am analizat mai sus, relaţia dintre esseni şi pitagoreici
fusese pomenită de Josephus într-un alt loc din aceeaşi operă (Antichităţile Iudaice
XV, 371). Acolo se relata, în legătură cu impozitele impuse de Irod: „au fost scutiţi
aşa numiţii esseni, o grupă aparte de oameni, precum pitagoreicii la greci”. Această
analogie cu doctrina pitagoreică, dar şi alte obiceiuri ale essenilor, au fost de multă
vreme evidenţiate în literatura de specialitate şi se datorează supoziţiei bine susţinute,
potrivit căreia Josephus cunoştea bine mediul neo-pitagoreic alexandrin580, iar
textele de la Qumrân au adus noi date în această direcţie care pledează şi mai
convingător pentru o comparaţie esseni-pitagoreici581.
Rezumând cele discutate până aici, observăm trei situaţii în care texte antice
semnalează existenţa unor practici iniţiatice, mai întâi la geţi, apoi şi la daci.
Momentele sunt foarte diferite în timp, dar, în toate cazurile, se remarcă relaţia cu
practicile pitagoreice, în sensul perceperii de către autorii acestor texte ca fiind
asemănătoare cultului urmaşilor lui Pitagora. Desigur, ne este îngăduit a concepe ca
toate acestea să fi fost rezultatul preluării ca atare doar a celor istorisite în vremea lui
Herodot. Putem totuşi reţine că prin această comparaţie grecii au aflat despre
practicarea unor reguli de abstinenţă, în special alimentară şi sexuală, pentru discipolii
ce se alăturau respectivelor grupuri iniţiatice. Astfel de congregaţii, constituind o elită
spirituală, redusă numeric, dar foarte onorată în societate, sunt atestate la mai multe
popoare din lumea circummediteraneană582; în acest sens merită amintit un pasaj din
Philosophoumena, II, 25, lucrare atribuită iniţial lui Origen, dar recunoscută de
majoritatea (nu însă şi de totalitatea) cercetătorilor ca provenind de la Hippolytos

580
Vezi, între alţii, Schürrer 1907, p. 669 urm.
581
Vezi în special studiile lui Isidore Lévy (1965, p. 57 urm), care citează o serie de date în
acest sens şi care, toate, demonstrează că relaţiile essenilor cu neo-pitagoreicii vor fi fost mult mai
intime decât cele presupuse din textele cunoscute înainte de descoperirile de la Marea Moartă.
Nefiind competent a le judeca, mă mulţumesc cu sugestia că analogiile între esseni şi pitagoreici
explică odată mai mult de ce Josephus s-a referit la daci atunci când descrie pe esseni.
582
Cf. şi Banu 1980, p. 119–126.

187
(Refutatio), în care se menţionează că Zalmoxis (devenit între timp în literatura antică
un personaj mitic) a iniţiat pe celţi în canoanele pitagoreice.
Cercetarea arheologică nu poate contribui, datorită rigorilor metodelor de
interpretare a resturilor culturii materiale, decât în mică măsură la elucidarea
problemelor mai sus discutate. Astfel, putem fi aproape siguri că denumirea corectă a
muntelui Κογαίονον, menţionat de Strabon (VII, 3, 5), preluat de la Poseidonios, ca
fiind „muntele sfânt” (ὄρος ἱερόν), este Καγαίονον, „muntele consacrat”583. În fapt este
sigur că existau mai mulţi asemenea „munţi consacraţi”. În afara binecunoscutului
centru religios de pe Grădiştea Muncelelui din munţii Sebeşului (Orăştiei), recent a fost
descoperit şi cercetat grupul de sanctuare de la Augustin-„Tipia Ormenişului”, jud.
Braşov584; desigur, este de presupus să fi fost şi alte grupuri, încă neidentificate
arheologic. Este, de asemenea, foarte probabil ca o serie de mici construcţii depistate
de arheologi şi parţial cercetate pe munţii Rudele, Meleia şi Tâmpu, din masivul
Sebeşului, nu departe de Grădiştea Muncelului, şi care imitau planul sanctuarelor
dacice cu cercuri de piatră şi încăpere cu absidă orientată constant în porţiunea
segmentului de cerc VNV-NNE, aşa cum este atestată la sanctuarele din toată Dacia, să
fie locaşurile asceţilor daci amintiţi de Flauius Josephus585. Oricum va fi fost, aceste
din urmă situri au avut cu siguranţă o funcţie legată de cultul religios.

586
XV. ISTORIA

În lucrarea de faţă voi prezenta istoria Daciei preromane în ansamblul ei, de la

primele evenimente care ar putea fi interpretate şi ca „istorie propriu-zisă”, până la
cucerirea romană. Nu o voi trata împărţită în două etape: cea a secolelor VII–III a.Chr.
şi cea a istoriei aşa-numitei perioade de „maximă dezvoltare a civilizaţiei geto-dace”, a
secolelor II a.Chr. şi I p.Chr., aşa cum s-a procedat în Istoria Românilor din 2001587
[şi 2010], chiar dacă informaţia pe care o deţinem în prezent ar motiva o astfel de
divizare, mai ales datorită restructurărilor istorice şi culturale care au avut loc în secolul
al III-lea a.Chr., transformări care, în ţinuturile noastre, se reflectă mai mult pe planul

583
Olteanu 1989 a demonstrat, pe baza unei inscripţii bilingve, că prefixul kaga este cuvânt
trac (get) şi se traduce prin latinul sacrum (altar, act religios, lucru sacru în general).
584
Costea 2006.
585
Este ipoteza formulată de Alexandru Vulpe (1986c), unde sunt prezentate şi datele
arheologice cu ilustraţia respectivă. Ipoteza nu este împărtăşită de toţi cercetătorii (vezi mai recent
Gheorghiu 2005, p. 87 urm şi 207, cu literatura mai veche), care au dat acestor descoperiri o funcţie
laică (stâne, locuinţe ale unor minieri!).
586
Text, în general, preluat şi adaptat din Compendiu, cu unele completări din texte deja publicate.
Vezi şi capitolele respective din IR2, I, p. 413 urm, structurate diferit faţă de textul prezentat aici [n. ed.].
587
În IR1, I, capitolele de istorie au fost scrise (în ordinea sumarului) de Alexandru Vulpe, Ioan
Glodariu, Adrian Rădulescu şi Constantin Petolescu.

188
culturii materiale, desigur şi datorită unor mari lacune de informaţie în domeniul
surselor literare, tocmai pentru acel răstimp.
Aşa cum a reieşit din prezentarea cercetărilor arheologice privind prima epocă a
fierului, diferitele restructurări ale locuirii, sau cele din domeniul practicilor funerare nu
sunt în măsură să ofere date concludente pentru a explica fenomene de ordinul istoriei
propriu-zise, cum ar fi mişcări de populaţii, modificări ori deplasări ale centrelor de
putere politică etc. Este şi cazul aşa-ziselor migraţii cimmero-scite, cărora li s-a dat o
importanţă disproporţionată încă dinainte de Vasile Pârvan şi care continuă să facă şi
astăzi obiectul a numeroase studii, fără însă să se acorde o cuvenită atenţie examinării
critice, atât a izvoarelor arheologice, cât şi a textelor presupuse să susţină interpretarea
acestora. De aceea voi încerca să fac o expunere pe care mi-aş dori-o cât mai obiectivă a
acestor prime evenimente ce pot fi raportate la istoria ţării noastre. Sper astfel să rezulte
mai limpede nenumăratele dificultăţi în orice demers de reconstituire a evenimentelor
pe baza unor surse literare ce ne-au parvenit fragmentar şi confuz, situaţie care a dat
naştere la o mulţime de ipoteze, toate mai mult sau mai puţin plauzibile.

1. CIMMERIENII588

Cimmerienii sunt cel mai vechi popor atestat în sursele literare în vecinătatea
răsăriteană a ţării noastre589. Herodot, relatând o tradiţie auzită de la grecii din Pont
(IV, 10–12), îi pomeneşte ca fiind locuitorii meleagurilor nord-pontice anterior venirii
sciţilor. Aceştia din urmă – sciţii păstori (nomazi) – i-ar fi alungat din ţinuturile
nord-pontice, în Asia Mică, ţinându-se pe urma lor prin Caucaz (I, 103; IV, 10–12).
Aceiaşi cimmerieni sunt apoi caracterizaţi de părintele istoriei ca neam ce trăieşte
din expediţii de pradă (I, 16), în vestul Anatoliei. Nici un alt izvor direct din cele
păstrate, independente de relatările lui Herodot, nu-i mai amintesc pe cimmerienii
nord-pontici (textele mai târzii se bazează în general, pe povestea lui Herodot), în
schimb atât surse greceşti, cât şi asiriene (acestea din urmă scrise în limba akkadiană,
pe inscripţii cuneiforme), ne informează despre cimmerieni (gimirrai, Κιμμέριοι),
înfăţişaţi sub forma unui popor războinic, ca acţionând în centrul şi vestul Anatoliei,
în vremea lui Assarhaddon (680–668 a.Chr.) şi Aššurbanipal (668–628 a.Chr.). Doar
din această vreme, ambele surse, greceşti şi asiriene, relatează despre evenimente
comune590 şi ne îngăduie să schiţăm istoria cimmerienilor luaţi sub forma unei etnii
aparte. Astfel, Assarhaddon se laudă că a biruit pe cimmerienii conduşi de regele
Teušpa. Aceiaşi cimmerieni se aflau la acea vreme în Frigia (Mušku, în akkadiană),
588
Vezi, de asemenea, textul din IR2, I, p. 419–421; pentru o discuţie mai aprofundată asupra
cimmerienilor, trebuie consultat Vulpe (A.) 2002 [n. ed.].
589
O prezentare sintetică a cursului meu despre cimmerieni (1996, 1997, 1998 şi 2002) am făcut-o în
Vulpe (A.) 2002. Din bibliografia utilizată, citez selectiv: Lehmann-Haupt 1921; D’jakonov 1981; Kristensen
1988; Ivančik 1993 (cu corpusul textelor akkadiene transliterate şi traduse); Davidiy 1996; Sauter 2000.
590
Gimirrai sunt menţionaţi încă din timpul lui Sargon al II-lea (722–705 a.Chr.), ca duşmani ai
regelui Rusa I din Urartu, pe care îl înfrâng, îndeplinind astfel interesele asirienilor (aliaţi?, problema este
mult discutată în literatura de specialitate). Nu este însă o certitudine echivalarea gimirrai-lor cu cimmerienii
din sursele greceşti, la nivelul acestei perioade (se discută şi dacă ţara gimirrai-lor – Gamir – era situată la
nord-est de Urartu, în Caucaz, sau la sud-est, în zona lacului Urmia, cum mi se pare mai probabil).

189
pe vremea când Midas, regele frigienilor, s-a sinucis, bând sânge de taur (Strabon, I, 3,
21). Acest din urmă autor prezintă pe cimmerieni, care se numesc şi treri, ca
întreprinzând, pe la mijlocul secolului al VII-lea a.Chr., incursiuni în „ţările din
dreapta Pontului şi în cele din continuarea acestora (jumătatea vestică a Anatoliei),
atacând când pe paphlagoni, când pe frigieni”. Pomenirea trerilor, care, după nume,
par a fi aceiaşi cu neamul tracic balcanic al trerilor, a dat naştere la discuţii asupra
etnicului presupus tracic şi în cazul cimmerienilor, ceea ce nu pare a fi deloc
verosimil591.
Ultima mare incursiune a cimmerienilor, conduşi de Lygdamis (Dugdame, în
akkadiană)592, a dus la devastarea Lydiei (Ludu, în textele asiriene), la moartea regelui
lydian Gyges (Gugu), la jefuirea templului Artemidei din Efes şi la înfrângerea lor de
către Aššurbanipal, în jur de 640 a.Chr. Lygdamis moare, iar fiul său Sandakkurru
(după o lectură mai veche: Šandakšatru) are aceeaşi soartă. Prezentarea acestor
evenimente de către sursele greceşti concordă bine cu cea a textelor asiriene. Doar
moartea lui Lygdamis/Dugdame este pusă pe seama răzbunării zeilor asirieni într-un
caz, şi a zeiţei Artemis, în celălalt, dar faptul istoric poate fi acceptat ca certitudine.
Sfârşitul „istoriei” cimmerienilor este relatat de Herodot (I, 16), după care regele lydian
Alyattes „izbuti să alunge pe cimmerieni din Asia” (de înţeles vestul Anatoliei),
eveniment petrecut la începutul secolului al VI-lea (sigur, anterior eclipsei de soare din
585 a.Chr.). Dar tot părintele istoriei scrie (IV, 12) că aceştia „s-au aşezat pe
promontoriul unde se află oraşul Sinope”.
Din această foarte succintă expunere rezultă doar o singură certitudine: semnul
de egalitate gimirrai/cimmerieni este valid numai pentru evenimentele petrecute în
Asia Mică între cca 680 şi 640 a.Chr., iar orice încercare de reconstituire a „istoriei”
acestora ar trebui să plece de la aceste singure date ce pot fi considerate certe. Aşa
cum s-a mai observat, valoarea surselor asiriene prevalează faţă de cele greceşti,
dar, deşi se referă la cazuri concrete, sunt, din păcate, fragmentate şi disparate în
spaţiu şi timp. De multe ori, evaluarea lor de către istoricii moderni a fost
influenţată de interpretarea textului lui Herodot593.
La o examinare critică, imaginea cimmerienilor ca popor nomad, originar din
stepele nord-pontice, ridică o serie de probleme practic insolubile: sunt cimmerienii
„reali”, respectiv cei atestaţi în Anatolia sunt aceiaşi cu cei amintiţi în nordul Mării
Negre? Sau întreaga povestire este rezultatul încercării lui Herodot de a pune în
conexiune logică două evenimente diferite, petrecute cu două veacuri înaintea
scrierii Istoriilor? Dacă avem de-a face cu popoare diferite, atunci denumirea de
cimmerieni, dată populaţiei de epocă prescitică din zonele nord-pontice, poate
reprezenta o expresie generică pentru neamuri care, în imaginarul grec, erau din
depărtări, de pe tărâmuri înceţoşate (aluzie la cimmerienii din cântul XI din
Odysseia), tot aşa cum grecii au înţeles prin denumirea de sciţi, în sens generic,
toate populaţiile preponderent pastorale („nomade”) din Asia Centrală până în
nordul Mării Negre. Ar fi vorba, deci, despre cimmerienii herodoteici, o noţiune
591
Wirth 1967; Schramm 1973, p. 213; mai pe larg, cu implicaţiile arheologice ale respectivei
ipoteze, la Sauter 2000, p. 19–56.
592
Numele corect în greacă trebuie să fi fost Dygdamis; în general, confuzii între Δ şi Λ sunt
frecvent atestate în copiile târzii. Pe de altă parte, în greaca secolului al VII-lea a.Chr. y se citea u.
593
De exemplu Rostovzeff 1922, p. 38.

190
generică, nu o etnie anume. Luând, pe de altă parte, drept punct de plecare datele
despre cimmerienii din Anatolia, nu vom obţine nicidecum imaginea unui popor de
„călăreţi nomazi”, veniţi din depărtări, din stepele ponto-caspice, ci, mai degrabă, a
unei puteri politice limitate teritorial în cuprinsul Anatoliei. A vedea în aceşti
gimirrai unul dintre popoarele ce făcuseră parte odinioară, în mileniul al II-lea a.Chr.,
din heteroclitul imperiu hitit ar fi, cred, o idee ce n-ar trebui neglijată594.
Plecând însă de la relatările lui Herodot, arheologii au dat antichităţilor de
epocă „prescitică” denumirea de „descoperiri cimmeriene”595. Faptul că majoritatea
acestor descoperiri au un caracter funerar, constând din arme şi piese de
harnaşament, a contribuit la construirea unei imagini a cimmerienilor ca popor de
călăreţi nomazi596. Astăzi, mulţi cercetători au renunţat la căutarea unei relaţii între
datele arheologice şi cimmerienii istorici, iar denumirea de „cultură cimmeriană” a
devenit mai degrabă o formulă convenţională pentru a desemna antichităţile din
secolele X–VII a.Chr. din nordul Mării Negre: descoperirile de tip Černogorovka,
Novočerkask sau Žabotin, ultimele fiind în mare parte contemporane perioadei
Basarabi din spaţiul carpato-dunărean597.

2. SCIŢII598

Reprezintă, potrivit lui Herodot, poporul ce stăpânea, în vremea colonizării

de către greci a nordului Pontului Euxin, ţinuturile şi neamurile care locuiau acolo.
S-a discutat mult despre ceea ce a înţeles Herodot prin Sciţia, ca întindere şi
structură social-politică şi ce erau sciţii propriu-zişi şi, respectiv, cum erau aceste
noţiuni reprezentate în imaginarul grec din acea epocă. Din această perspectivă nu
s-a ajuns la nici un rezultat satisfăcător. Aş remarca divergenţele de opinii,
multitudinea ipotezelor formulate, care, în cazul de faţă, ating dimensiuni
impresionante prin expuneri, uneori pline de erudiţie, dar dezamăgitoare ca rezultat599.

594
De exemplu, vezi observaţia lui Ivančik (1993, p. 122 urm) despre unele antroponime din Cilicia
din epoca romană.
595
De exemplu Harmatta 1948, sau valoroasa lucrare pur arheologică a lui Terenožkin 1976. Mă
surprinde însă că un cercetător de talia lui Ivantchik (1997) a mai căzut şi recent în capcana de a interpreta
ca descoperiri legate de cimmerienii istorici o serie de câteva piese, considerate a fi de origine „stepică”,
risipite prin Anatolia.
596
Am discutat pe această temă în Vulpe 2006.
597
Aşa se exprima Georg Kossack (1994): eine konventionelle Sichtweise. Propunerea Carolei
Metzner-Nebelsick (1998, în special p. 411) de a înlocui termenul de antichităţi „traco-cimmeriene” prin
„ponto-caucaziene”, ca un rezultat al originii, influenţelor şi relaţiilor între tipuri de descoperiri
arheologice din această vastă arie, mi se pare inutilă. Termenul „antichităţi cimmeriene” îl consider
convenţional şi este de luat în continuare în acest sens. Dacă am înţeles bine, acest punct de vedere îi
este propriu şi lui Andrzej Pydyn (1999, în special p. 31–41), chiar dacă nu pune sub semn de întrebare
existenţa cimmerienilor ca ecou la scriitorii greci şi orientali, în sens generic pentru populaţii nomade.
598
Vezi de asemenea textul din IR2, I, p. 421–425; pentru o discuţie mult mai aprofundată
asupra sciţilor trebuie consultat Vulpe 2012a şi Vulpe 2012b [n. ed.].
599
Un bun exemplu este articolul lui Heinz Kothe (1969), a cărui valoare constă doar în citarea
unei imense bibliografii cu discuţii referitor la ce s-a înţeles, în ultimele două veacuri, despre „sciţi”.
Recent, Ivantchik (2005) a încercat să abordeze istoria popoarelor nord-pontice din punctul de vedere

191
 Din analiza critică a izvoarelor (vezi mai sus), rezultă o imagine pestriţă a
mozaicului de neamuri nord-pontice, etnii diferite reunite generic sub numele de
sciţi, cu însuşiri şi origini diferite a căror sumă de atribute constituie ceea ce se
poate înţelege ca fiind „sciţii herodoteici”600. Din acest tablou confuz se distinge
totuşi o populaţie de sorginte iranică601 – scoloţii –, care ar putea probabil
reprezenta pe acei sciţi (aici s-ar include, poate, şi unele referinţe la ceea ce
Herodot înţelegea prin sciţii regali) a căror evoluţie istorică este atestată şi în
izvoarele mai târzii şi care, la vremea când părintele istoriei poposea la Olbia, erau
conduşi de regele Ariapeithes. I-am putea numi „sciţii din bazinul Niprului”, care,
în secolul al IV-lea a.Chr., sub regele Atheas, au pătruns şi în Dobrogea (vezi mai jos).
Se cuvine totuşi remarcată seriozitatea cu care Herodot încearcă să aprecieze
informaţia dobândită, expunând-o prin tehnica versiunilor alternative602, mod prin
care îşi dă uneori părerea în favoarea uneia dintre versiuni. În cazul de faţă sunt
tipice cele patru versiuni despre originea sciţilor. Aici ne interesează mai ales
motivaţia alegerii de către Herodot a unei anumite versiuni şi a respingerii alteia,
pe baza unui presupus spirit critic al autorului. Amintesc pe scurt cele patru versiuni:
1. Originea locală (IV, 5–7), pe care Herodot o respinge: „nu pot da crezare” (ἐ0μοὶ
οὐ πιστὰ λέγοντες), introdusă prin „spun sciţii” (Σκύθαι λέγουσι). Recent, Askold
Ivantschik demonstra că denumirile personajelor şi populaţiilor mitice scitice din
acest pasaj au fost surprinzător de exact transcrise în textul grec, cele mai multe
găsindu-şi o explicaţie prin limbile iranice603. 2. Tradiţia greco-scită despre cei trei
fii ai lui Herakles cu Echidna: Agathyrsos, Gelonos şi Skythes (IV, 8–10). Hazanov604 a
interpretat-o ca oglindind pretenţiile teritoriale ale sciţilor (care sciţi, mă întreb?) de
stăpânire asupra agathyrsilor şi gelonilor. O tradiţie asemănătoare relatează Diodor
(II, 43): Skythes, fiul lui Zeus cu Echidna, a avut doi feciori – Palos şi Napes – ai
căror urmaşi au extins stăpânirea scitică spre est, până la Tanais (Don) şi spre vest,
până în Tracia; astfel de povestiri au devenit apoi topoi în literatura greacă (vezi o
istorioară analoagă despre celţi: Parthenios, Narrationes amatoriae, 30). Pe de altă
parte, întreaga povestire pare a fi mai degrabă, după cum remarcă în mod
convingător Ivantschik605, o interpretatio graeca a unui mit local, pur scitic. 3.
Versiunea introdusă prin „de când mi s-a spus, la aceasta ader” (IV, 11–12: τῷ
μάλιστα λεγομένῳ αὐτὸς πρόσκειμαι), şi care istoriseşte migraţia succesivă a
sciţilor nomazi (Σκύθαι ἅίνομάδες) din Asia, împinşi de massageţi, ajungând în
nordul Mării Negre de unde i-au izgonit pe cimmerieni. 4. Versiunea poetului elegiac
Aristeas din Proconnesos (probabil secolul VII a.Chr.), care nu este decât o
variantă nuanţată a povestirii precedente: issedonii, goniţi de arimaspi, sciţii de
issedoni iar cimmerienii de către sciţi. Este evident că ultimele două versiuni au o
sursă comună, aceea a imaginii pe care grecii şi-au creat-o despre popoarele ce

al izvoarelor independente de Herodot şi de tradiţia herodoteică, foarte interesant ca demers şi erudit

expus, dar având drept rezultat mai mult crearea de noi ipoteze; am recenzat cartea (Vulpe 2010).
600
Hartog 1980, p. 27 urm.
601
De remarcat observaţiile lui Ivantchik (1999).
602
Cf. Lateiner 1989, p. 76 urm.
603
Ivantchik 1999, p. 141–192, cu bibliografia. Vezi şi comentariile lui Aldo Corcella referitoare la
pasajele aici discutate, însoţite de o bogata bibliografie, în ultima ediţie critică (Corcella 1993).
604
Hazanov 1975, p. 38 urm.
605
Ivantschik 2005, p. 100 urm, cu întreaga literatură despre acest subiect.

192
trăiesc în vastul spaţiu desfăşurat în hinterlandul celor mai depărtate colonii
greceşti din această parte a oikoumene-i.
Fiecare din versiunile de mai sus ascunde însă un sâmbure de realitate.
Avem, pe de o parte, imaginea unor sciţi ce se consideră autohtoni cu o veche
tradiţie, care se numeau pe sine Σκόλοτοι şi pe care i-am putea denumi „sciţii de pe
Borysthenes” (Nipru)606, pe de altă parte cea a unor venetici migratori. Este clar că
pe Herodot nu l-a interesat care dintre aceste două reprezentări se referă sau nu la
poporul pe care grecii îl numeau generic Σκύθαι. Totuşi, informaţiile pe care le-a
obţinut, indiferent pe ce cale, ne prezintă o imagine pestriţă a ceea ce el şi sursele
lui îşi închipuiau a fi Sciţia (Σκυθικὴ χώρη). În această „ţară scitică” trăiesc, pe
lângă alţii, patru feluri de sciţi: regali, nomazi (în sensul de păstori), agricultori
(ἀροτῆρες) şi ţărani (γεωργοί)607. Care dintre aceştia corespund versiunilor citate
mai sus? Din care dintre cele patru feluri de sciţi provin regii amintiţi în arborele
genealogic din IV, 76 şi al căror descendent era Ariapeithes, la vremea când
Herodot poposea la Olbia în casa lui Tymnes, „însărcinatul de afaceri” (επίτροπος)
al amintitului rege scit? Şi dacă aceştia din urmă vor fi fost sciţii „regali”, în ce
relaţie vor fi fost ei cu acei sciţi, presupus că i-ar fi izgonit pe cimmerieni?
De fapt, în termeni socioantropologici, ne aflăm în faţa a numeroase şeferii
(chiefdoms), unele organizate militar (şefi de triburi, clanuri, subclanuri etc., aşa
numiţi enclosed nomads), din preajma zonelor cu structuri stabile (de exemplu
coloniile greceşti), altele, stăpânind largi zone de păşunat, mai depărtate de centrele
stabile, organizate tradiţional, pe relaţii de loialitate, de rudenie (aşa-numiţii
excluded nomads608). În cei din prima categorie se cuprind, în mod evident, cei
conduşi de o căpetenie (şef), precum ne este prezentat Ariapeithes, cel al cărui „om
de încredere”, Tymnes, va fi fost informatorul lui Herodot la Olbia.
Sensul modern al termenului nomad, neţinând totdeauna seama de
caracteristicile cultural-antropologice ale populaţiilor cu o economie pastorală, a
dus la noţiunea de „călăreţi nomazi”, „ai stepelor”, imaginea unor grupuri de
războinici nomazi, ai căror conducători sunt cuprinşi în noţiunea de „elite ale
stepelor”, având toţi un comportament şi un echipament similar, reflectat ca atare
în descoperirile arheologice.
Studiul aproape obsesiv al elitelor războinice, care ocupă un loc de frunte în
cercetările arheologice din ultima jumătate de veac, mai ales în arheologia
germană, este motivat în primul rând de faptul că cele mai multe vestigii,
provenind din situri mai spectaculoase (mai ales din tumuli) sau din descoperiri
întâmplătoare, au constituit şi constituie încă baza documentară a culturilor din
stepele eurasiatice. Ele sunt cu precădere piese de excepţie (arme, piese şi podoabe
de harnaşament, piese decorate într-un stil specific spaţiului dintre Marea Neagră şi
Munţii Altai, în care predomină preferinţa pentru o artă cu motive animaliere). Este
ceea ce se înţelege şi prin aşa-numita „triadă scitică” ce se reflectă în componenţa

606
Vinogradov publică un graffito, dedicaţie către Apollo în sanctuarul lui Apollo Ietros de la
Olbia, a unui anume Anaperres fiul lui Anachyrsos, Skolotes, foarte probabil un băştinaş
(Vinogradov, Rusjaeva 2001, p. 136, cat. 8).
607
Cf. şi Hartog 1980, p. 38 urm. Cred că însuşi aparentul pleonasm dintre ἀροτῆρες şi
γεωργοί vine în sprijinul celor susţinute aici.
608
După terminologia lui Lattimore 1962.

193
inventarului funerar al mormintelor căpeteniilor, noţiune care a contribuit în mod
esenţial la formarea imaginii de „călăreţi nomazi”, ai stepelor (Nomadenreiter).
Această imagine păcătuieşte însă prin prezentarea unilaterală, doar a
conducătorilor/războinicilor unor comunităţi, desigur etnic diferite, care însă aveau
structuri economice şi sociale asemănătoare, deşi nu totdeauna similare, chiar dacă
economia lor era predominant – niciodată exclusiv – pastorală. Se ţine prea puţin,
sau deloc, seama de componenţa sub formă de sistem, compus din diferite
subsisteme, a modului de viaţă (a societăţii) respectivelor comunităţi şi care ar
alcătui ceea ce am putea numi caracteristicile structurii lor culturale, totodată a
relaţiilor cu grupuri ce practicau un alt tip de economie. Prin aceasta aş înţelege şi
regulile stricte de delimitare a teritoriului de păşunat, cel de asigurare a mijloacelor
de subzistenţă, a structurilor de rang social etc.
Se ajunge astfel la un paradox: deşi în textul herodoteic se află o
considerabilă informaţie etnografică, care ar putea susţine interpretări pe plan
cultural-antropologic, descoperirile arheologice au contribuit mai degrabă la
crearea imaginii unor structuri politico-militare, pentru istorici sursă a unor acţiuni
agresive, cu tendinţe de cucerire, inclusiv a unei permanente tendinţe de extindere
teritorială, mai cu seamă spre apus. De aici şi construcţia imaginii „sciţilor
invadatori”, care ar fi ameninţat mari părţi ale Europei, inclusiv ar fi pătruns în
spaţiul carpato-dunărean.
Prezentarea sciţilor ca popor intrus în aria nord-pontică, a fost desigur
preluată de Herodot din tradiţiile vehiculate de localnicii greci şi, mai ales, de la
poetul elegiac Aristeas din Prokonnesos (secolul al VII-lea sau al VI-lea a.Chr.), care,
în poemul Arimaspaea, cânta migraţiile succesive ale unor populaţii din Asia
Centrală spre apus (Herodot, IV, 9–13). Acest model istoric este într-atât de
sugestiv pentru a evoca evenimente ce s-au petrecut în vastul spaţiu eurasiatic, în
repetate rânduri în decursul istoriei, încât nu poate fi cu totul ignorat în cazul de
faţă, deşi atât dimensiunile acestor presupuse migraţii, cât şi data la care s-ar fi
produs rămân necunoscute. Toate reperele arheologice, pe baza cărora ar rezulta
imaginea unei comunităţi de forme în ceea ce priveşte piesele de harnaşament, unele
tipuri de arme şi, nu la urmă, elemente de artă animalieră, atestate de la fruntariile
apusene ale Imperiului Chinez până în sud-estul Europei, sugerează, indiscutabil,
contacte între popoare diferite, care pot fi explicate, nu numai/dar şi prin migraţii609.
După Herodot, o mare parte a spaţiului carpato-dunărean era udat de râuri ce
„izvorăsc în Sciţia” (αὐθιγενέες Σκυθικοὶ ποταμοὶ: IV, 48), din care, cum
aminteam mai sus, doar cel mai dinspre est, Prutul (Porata), poate fi identificat cu
certitudine. De aici ar părea să rezulte că Moldova, dacă nu şi o parte din Muntenia,
făceau, în viziunea lui Herodot, parte din Sciţia herodoteică. Tot el compară
teritoriul Sciţiei cu un pătrat, având laturile de câte 20 de zile mers. Această
imagine schematică ar fi greşit s-o înţelegem ad litteram. De fapt, „Sciţia
herodoteică” este ţara locuită de „sciţii herodoteici”, nu un teritoriu anume locuit
de un popor anume, ci exprimarea unor noţiuni ale imaginarului grec, extinse asupra

609
Vulpe 2006.

194
ţinuturilor carpato-dunărene, ceea ce nu obligă la o interpretare etnică şi istorică a
respectivului fenomen.
Dintre vecinii Sciţiei, deci care nu făceau parte din Sciţia herodoteică, primii
menţionaţi la apus sunt agathyrsii (Αγάθυρσοι, Agathyrsi). Situarea lor în Transilvania,
întemeiată pe afirmaţia lui Herodot (IV, 48) că „de la agathyrsi curge râul Maris”
(Mureşul), face plauzibilă identificarea lor arheologică cu grupul cultural Ciumbrud,
dar, având în vedere informaţia confuză a părintelui istoriei despre ţinuturile nord-
dunărene, şi această amplasare a dat naştere la discuţii în literatura de specialitate610.
În ceea ce priveşte etnicul agathyrsilor s-au făcut mai multe ipoteze.
Exprimarea lui Herodot este oarecum confuză; după ce le descrie unele
caracteristici (IV, 104: gingaşi, purtători de podoabe de aur şi având nevestele în
comun), relatează: „în rest se apropie de traci”. De aici discuţii privind originea etnică:
fie traci, strămoşi ai dacilor, traco-sciţi sau chiar o enclavă scitică sau pre-scitică611
(vezi discuţia mai jos).
Influenţa culturii scitice asupra spaţiului carpato-dunărean este astăzi mult
mai nuanţat privită decât cu 50 de ani în urmă. Prin „cultură scitică” înţelegem un
termen generic, ce desemnează toate manifestările cultural-arheologice din aria
nord-pontică a Hallstattului târziu (secolele VII–IV a.Chr.). În nici un caz nu
trebuie acordat acestui termen un caracter etnic anume. Din punct de vedere
arheologic, prezenţa elementelor de cultură răsăriteană (generic denumită „scitică”)
sunt mai bine atestate în Moldova şi în Câmpia Brăilei decât, în general, în restul
ţării noastre; ele descresc numeric spre apus.

Excursus (Despre Agathyrsi)612

Tema de faţă a stârnit de multă vreme interesul cercetătorilor aşa încât, în
momentul de faţă, există un număr impresionant de studii în care se prezintă opinii,
de multe ori contradictorii, despre locul de baştină, originea, etnicul şi soarta
istorică a acestei etnii. Relatările literare din antichitate, deşi nu puţine, sunt
limitate ca informaţie şi inegale ca valoare. În afara referirilor literare, au fost luate
în seamă şi surse arheologice şi măsurători antropometrice, interpretări lingvistice
(etimologice) sau etnologice (antropologice). Toate împreună ne oferă, în pofida
unui etnonim cu rezonanţă posibil iranică – Ἀγάθυρσοι, Agathyrsi613, – o imagine
mai complexă decât ar părea la prima vedere.

610
De exemplu, Ferenczi 1971, în special p. 29. Vezi, în general, şi Vasiliev 1980.
611
Cf. Vulpe 2004. Ultimul meu punct de vedere despre această temă l-am expus în Vulpe 2003a.
Tot acolo şi un scurt istoric al problemei, unde am accentuat ponderea interpretării istoricizante a
descoperirilor arheologice în interpretarea etnicităţii agathyrsilor [n. ed.: vezi de asemenea Vulpe 2011,
subcapitolul următor şi ultimul capitol al acestei lucrări].
612
Text independent alcătuit pe baza articolelor: Vulpe 2011; Vulpe 2012a; Vulpe 2012b.
Textul a fost redactat ulterior publicării articolelor menţionate (prin 2014), cu intenţia de a fi introdus
ca atare în acest volum [n. ed.].
613
Voi folosi această formă, la fel ca Vasile Pârvan, pentru a evita unele stâlciri total
nejustificate ale transliterării etnonimului, precum Agatîrşi/Agatârşi cum apare în multe scrieri
româneşti, inclusiv în unele care îmi aparţin.

195
 Cine au fost agathyrsii? Ce a înţeles Herodot, primul care-i pomeneşte, prin
această denumire? Are acest etnonim o semnificaţie etnică, sau ar trebui înţeles ca
desemnând o forţă politică căreia erau subsumate mai multe gentes, diferite din punct
de vedere teritorial, etnic şi al rangului social? În sfârşit, şi nu la urmă, aşa cum
aminteam în capitolele anterioare, să fie şi în acest caz o imagine herodoteică – agathyrsii
herodoteici, precum „sciţii herodoteici” lui François Hartog614? Sau, poate, ar
trebui să ne amintim de ceea ce scria Grigore Tocilescu615 despre agathyrsi: un
popor despre care istoria are puţine de zis, iar etnografia şi filologia nu pot să-şi
dea cuvintele lor.
Am încercat, în repetate rânduri, să prezint această temă, abordând, mai pe
scurt, toate aspectele sub care poate fi tratată616. O voi face aici, mai pe larg.

Geografic
Aria în care sunt pomeniţi agathyrsii, ca primi vecini de apus ai Sciţiei,
rezultă din două menţiuni la Herodot: IV, 100 „de la Istru în sus se întinde ţara
scitică iar primii vecini ai Sciţiei în spre interiorul ţării sunt agathyrsii” (ἤδη ὧν
ἀπὸ μὲν Ἴστρου τὰ κατύπερθε ἐς τὴν μεσόγαιαν φέροντα ἀποκληίεται ἡ Σκυθικὴ
ὑπὸ πρώτων Ἀγαθύρσων) şi IV, 48 cu precizarea că „de la agathyrsi curge Maris-ul
(ἐκ δὲ Ἀγαθύρσων Μάρις ποταμὸς), ceea ce ar plasa pe aceştia în Transilvania.
Orice încercare de a situa pe agathyrsi în altă parte a spaţiului de la vest de Sciţia,
deci şi în cuprinsul ariei carpato-dunărene, trebuie să ignore sau să găsească o altă
explicaţie pentru afirmaţia lui Herodot; fie să demonstreze că Μάρις nu este
Mureşul transilvănean, ci un alt râu cu un nume asemănător, fie să considere
întregul pasaj, ca aparţinând categoriei de relatări confuze la care părintele istoriei
se referă atunci când face menţiuni geografice despre zonele de la vest de Olbia (vezi
exemplele de mai sus).
Deşi majoritatea cercetătorilor au identificat Μάρις cu Mureşul, ambele
variante menţionate mai sus şi-au găsit sprijin de-a lungul timpului. Astfel,
Tocilescu citează părerile expuse de autorii din vremea sa617, la care adaug aici şi
pe Tomaschek618, şi care, cei mai mulţi, nu pun la îndoială respectiva identificare.
Tocilescu combate, cu numeroase argumente, ipoteza formulată de Bogdan
Petriceicu Haşdeu619, potrivit căreia Maris ar fi Oltul, iar Mariscus „un Maris mic”,
respectiv, Argeşul (de la Transmarisca, situată vis à vis de vărsarea lui). Ulterior,
Carl Patsch, deşi afirmă identificarea Maris-ului herodoteic cu Mureşul – wo die
Marosch unverkennbar ist – reia, fără să o citeze, ideea lui Haşdeu despre Mariscus620.
Existenţa unui Mariscus, altul decât râul Marisia – acesta din urmă nefiind
altceva decât Μάρις-ul herodoteic, devenit Μαρίσος la Strabon (VII, 3, 13),
Marisia la Iordanes (Getica 113, 114), Μορήσης, la Constantin Porphyrogenetul

614
Hartog 1980.
615
Tocilescu 1880, p. 506.
616
Vezi Vulpe 1989a; Vulpe 1989b; Vulpe 2004.
617
Tocilescu 1880, p. 406 urm.
618
Tomaschek 1980 (prima ediţie în 1893–1894).
619
Haşdeu 1873, p. 185–193.
620
Patsch 1925, p. 69 urm.

196
(De administrando imperio, 40) – a fost dedus din textul geografului din
Ravenna621, unde citim (IV, 5): Et desuper ipsum fluuium Danapri per longum
intervallum est superius nominatus fluuius maximus Tanais, item fluuius Tiram,
item Bagossolam. De quibus fluminibus testatur mihi supra scriptus Iordanis
sapientissimus cosmographus, item fluuius Mariscus. Acelaşi autor însă relatează
mai jos (IV, 14, p. 54), citându-l iarăşi pe Iordanes: Per quas Dacorum patrias
transeunt plurima flumina, inter cetera quae dicuntur Tisia, Tibisia, Drica,
Marisia, Arine, Gilpit, Gresia. Que omnia flumina in Danubio merguntur: nam fluuius
Flautasis finit patriam. Tamen ipsas patrias praefatus Iordanis chronographus
subtilius exposuit.
Din textul geografului ravennat rezultă în mod evident că pentru el Mariscus
şi Marisia sunt două râuri diferite. Dacă, în ceea ce priveşte contextul, prin Marisia
s-a avut în vedere Mureşul şi foarte probabil, cele trei Crişuri (cel puţin Gilpit şi
Gresia; cf. şi Iordanes, Getica, 113, 114 – Grisia), „fluviul” Mariscus pare rupt din
contextul în care sunt pomenite Niprul, Donul, Bugul şi Nistrul („şi [...] de
asemenea, fluviul Mariscus”). Deci, ce caută, alături de râurile mari menţionate, toate
vărsându-se în Marea Neagră, un Mariscus? Dacă nu este tot o confuzie cu Marisia
lui Iordanes, atunci poate ar fi fost mai corect un sincer non liquet. Totuşi Patsch,
analizând textul de mai sus, a făcut şi el relaţia cu situl roman târziu Transmarisca,
situat în dreptul Olteniţei, pe malul drept al Dunării, comparând denumiri de situri
asemănător construite: Trans-Aquincum, Trans-Dierna, Trans-Drobeta etc622. Prin
urmare, Trans-Marisca ar fi „vis à vis” de râul Mariscus, precum Trans-Dierna este
localizată în faţa vărsării Diernei (Cernei), iar Mariscus, numele Argeşului.
Ipoteza Hasdeu/Patsch a fost, în timpul din urmă, reluată de Nicolae Gostar,
care, fără a nega identificarea Maris-ului transilvănean cu Mureşul, presupune şi el
că numele vechi al Argeşului va fi fost Mariscus623; hidronimul Argeş n-ar deriva
din Ordessos-ul lui Herodot (IV, 48), ci, citându-l pe Nicolae Drăganu624, îl
consideră hidronim de origine cumană (sic!).
Mă surprinde că nimeni, după ştiinţa mea, n-a pus accentul pe denumirea
Transmarisca, ca semnificând „dincolo de stufărişuri”, de la lat. mariscus sau
mariscum, însemnând „stuf de mari dimensiuni”, prezent şi astăzi din belşug pe
malul stâng al Dunării; în timpul unei vizite în 1975 în Bulgaria am putut să mă
conving în mod direct de această imagine frapantă.
Căutând să elimine posibilitatea amplasării agathyrsilor în Transilvania,
István Ferenczi susţine că: nu este absolut sigur ca denumirea antică Maris să
corespundă Mureşului, iar pe agathyrsi îi vede reprezentaţi de grupul de necropole
de tip Bârseşti şi Ferigile625. Astfel el discută ipoteza formulată pe vremuri de mine626,
potrivit căreia cele mai multe grupuri culturale (constituite în principal din

621
Ediţie Ioseph Schnertz 1940.
622
Patsch 1928.
623
Gostar 1970b, p. 62, nota 31.
624
Drăganu 1933, p. 530 urm.
625
Ferenczi 1971, p. 27 urm.
626
Vulpe 1967, p. 102; Vulpe 1970b, p. 170 urm.

197
necropole) din spaţiul carpato-dunărean sunt vestigii arheologice ale unui presupus
„cerc cultural traco-agathyrs”, o „uniune tribală” ce s-a dezvoltat sub ameninţarea
unui pericol dinspre răsărit, respectiv expansiunea spre vest a sciţilor în secolul al
VI-lea a.Chr. Tot atunci eu credeam a distinge în textul lui Herodot două straturi de
informaţii: unul împănat cu fapte, de multe ori prezentate anecdotic, despre
campania lui Darius de prin 513 a.Chr. împotriva sciţilor, culese din tradiţia locală
sau din izvoare literare (respectiv IV, 100, 125), celălalt, referitor la întâmplări de
pe la mijlocul secolului al V-lea, obţinute în vremea sejurului său la Olbia (IV, 48, 104,
localizarea şi descrierea agathyrsilor). Urmând acestui fel de a vedea lucrurile, am
presupus că într-o primă fază prin agathyrsi s-a înţeles uniunea tribală sus amintită,
care cuprindea şi Moldova, în timp ce, în a doua fază, agathyrsii, socotiţi ca etnie
aparte, erau limitaţi la bazinul Mureşului transilvănean.
Acest punct de vedere a fost preluat în parte de B. A. Rybakov627, poate şi de
alţii. Oricum, faptul că agathyrsii sunt, potrivit lui Herodot, cei dintâi vecini
menţionaţi ai Sciţiei motivase deja toate încercările de a-i plasa altundeva în spaţiul
de la est de Carpaţi628. De asemenea, precizarea părintelui istoriei (IV, 100) că „de la
Istru în sus, în interiorul ţării (μεσόγαιαν), Sciţia este mărginită mai întâi de
agathyrsi”, lasă liberă orice interpretare a locului de unde începe ţara agathyrsilor.
Ţinând însă seama că în reprezentarea lui Herodot cursul Dunării era linear,
desfăşurându-se de la vest spre est, doar spre vărsare răsucindu-se spre sud-est (IV, 99),
termenul μεσόγαια putea tot atât de bine fi înţeles ca sugerând Moldova sau
Câmpia Română. Ion Horaţiu Crişan, combătând ipoteza mea despre „cercul
cultural traco-agathyrs”, încerca să împace cele două păreri despre localizarea
agathyrsilor; aceştia, o etnie iranică, alta decât sciţii, ar fi locuit pe Niprul mijlociu,
iar un grup al lor ar fi migrat în Transilvania, unde a constituit o enclavă 629. Tot aşa
Ian Chochorowski, deşi nu împărtăşeşte ipoteza mea despre cele două straturi de
informaţii la Herodot, consideră că amplasarea agathyrsilor pe Mureş nu reprezintă
singura lor patrie, ba chiar aceasta ar fi situată în principal la răsărit de Carpaţii
Orientali; deci menţionarea Maris-ului ar trebui înţeleasă ca sugerând doar o
direcţie a cursului: „Maris, curgând de la Agathyrsi, ca opoziţie la cele cinci râuri
scitice”, menţionate anterior în acelaşi capitol IV, 48630. Mai recent, Constantin
Preda reia, cu unele nuanţări, ipoteza lui Ferenczi despre grupul arheologic Ciumbrud
ca fiind „scitic”, iar pe agathyrsi îi situează însă în spaţiul de la răsărit de Carpaţi,
utilizând necritic, în sprijinul opiniei sale, izvoare din antichitatea post-herodoteică631.
Ce mai rămâne astăzi însă din supoziţiile mele formulate illo tempore!

627
Rybakov 1979, p. 173.
628
Ščerbakivskij 1934, p. 209 urm; Meljukova, 1958, p. 102.
629
Crişan 1967. Crişan se sprijină în special pe descoperirile arheologice, inclusiv a practicilor
funerare, care, după opinia sa, ar dovedi analogii strânse între grupul transilvănean şi cel al
mormintelor de pe Nipru, idee dezvoltată mai târziu de Valentin Vasiliev (1980). Punctul meu de
vedere despre aceste aşa-zise apropiate analogii l-am exprimat mai ales în recenzia la cartea lui
Vasiliev (în Dacia NS 25, 1981, p. 398–404).
630
Chochorowski 1987, p. 143 urm.
631
Preda 2001, p. 5–14.

198
 În primul rând, orice încercare de a verifica pe hartă afirmaţiile lui Herodot ar
trebui abordate cu prezumţia de neîncredere în putinţa părintelui istoriei de a relata,
în logos-ul scitic, ceva care să corespundă şi topografiei reale. În acest puzzle de
poziţionare a datelor, care reflectă totuşi, fiecare în parte, o realitate, este cu totul
imprudent a da un verdict. Prin urmare, toate ipotezele formulate pot găsi, până la
un punct, o justificare. Pe de altă parte, precizarea relaţiei râu/etnonim, în cazul de
faţă agathyrsi/Maris, ar părea că oferă un plus de veridicitate textului respectiv.
Într-adevăr, dacă prin Maris nu se are în vedere numele Mureşului, atunci este
lipsit de sens a-l căuta în altă parte.
Este evidentă, şi a fost mult discutată, varietatea surselor de informaţie la
Herodot. Ipotezei mele despre cele două straturi de informaţie îi putem adăuga şi
ceea ce a fost preluat din spusele grecilor din Hellespont (mai precis, la Perinth),
conţinute în logos-ul tracic (în special V, 3–10). Este desigur dificil a alege ce
anume din această informaţie stratificată pate fi valorificat pe plan geografic sau
istoric. Este, de asemenea, greu de precizat ce a preluat Herodot din Înconjurul
lumii al lui Hekataios din Milet. Presupunerea lui Felix Jakoby632 după care datele
despre cursul Dunării şi al afluenţilor ei ar fi fost preluate de la Hekataios, se
sprijină în principal pe autoritatea deosebită de care se bucură acest mare cercetător
al istoriografiei greceşti. Se ştie desigur că opera lui Hekataios nu era doar o
înşiruire de locuri, situate mai ales de-a lungul coastelor mării, cum ar părea să
rezulte din cele aproape 350 de fragmente, cele mai multe din lexiconul Ethnika al
lui Stephanos din Bizanţ; câteva dintre acestea oferă însă şi succinte descrieri ale
interiorului zonelor respective (vezi discuţia mai sus). Dar cât din informaţia
adunată de Hekataios a servit lui Herodot în alcătuirea logos-ului scitic este o
chestiune mereu supusă discuţiei, însă fără sorţi de rezolvare.
Încercarea mea de a defini un „cerc cultural traco-agathyrs” a fost un concept
modern ce se baza, pe de o parte, pe aparenta unitate de forme arheologice, mai
ales ceramică, dar şi pe analiza inventarelor funerare şi a varietăţii de rit practicate
în răstimpul cca 650–450 a.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, pe de altă parte pe
interpretarea social-istorică ca o „uniune de triburi”, asemănătoare conceptului de
uniune tribală în cazul sciţilor. Sunt concepte care, la acea dată, erau curent
vehiculate în literatură. Astăzi, din punctul meu de vedere, toate acestea sunt de
domeniul istoricului cercetării. Nici aşa zisa unitate de forme a culturii materiale nu
a fost dovedită – dimpotrivă, ceea ce izbeşte este tocmai varietatea de aspecte
locale în manifestările culturale ale diferitelor comunităţi –, nici pentru existenţa
unei uniuni de şeferii nu s-au putut aduce dovezi în stadiul actual al informaţiei.
Toate acestea rămân în domeniul ipotezelor de lucru.
Din cele expuse, rezultă că nu avem, în stadiul de faţă, în pofida
presupunerilor formulate, nici o certitudine cu privire la localizarea patriei
agathyrsilor, nici dacă etnonimul respectiv reprezintă sau nu o etnie aparte. Prin
urmare, singura soluţie, tot ipotetică, dar plauzibilă, se reduce doar la relaţia
Maris/Mureş-agathyrsi şi, în consecinţă, la posibila identificare a grupului de
necropole de tip Ciumbrud ca purtători ai respectivei etnii. Restul este speculaţie.
Amplasarea agathyrsilor undeva în vastul spaţiu eurasiatic, întâlnită la autori de

632
Jakoby 1913, col. 258.10.

199
epocă mai târzie, o voi discuta mai jos, în paragraful despre tradiţia literară a acestui
etnonim. Valoarea istorico-geografică reală a unor astfel de informaţii este însă nulă.

Istoric şi lingvistic
Despre o istorie propriu-zisă a agathyrsilor poate fi vorba doar dacă îi
considerăm ca o etnie aparte şi acest lucru presupune să-i dăm totală crezare lui
Herodot. Procedând astfel, s-ar putea deduce ceva din datele, după părerea mea
adăugate de părintele istoriei cărţii a IV-a., probabil cu prilejul finalizării operei
sale pe la 430 a.Chr. În acest sens consider ca singură dată istorică credibilă
omorârea regelui agathyrs Spargapeithes, prin înşelăciune (δόλος, posibil o
ambuscadă), de către Ariapeithes, regele sciţilor din hinterlandul Olbiei (IV, 78).
Nici locul şi nici data unde s-au produs acestea nu ne sunt cunoscute. Putem sugera
o localizare în afara arcului carpatic, iar data evenimentului trebuie să fi avut loc nu
mult timp după sejurul lui Herodot la Olbia, în casa lui Tymnes, dată la care regele
scit este de presupus că încă trăia. Prin urmare, este plauzibil să credem că atât
faptele de mai sus, cât şi confruntarea dintre sciţii lui Oktamasades, fiul lui
Ariapeithes, şi odrysii lui Sitalkes să se fi petrecut mai degrabă după 450 şi,
oricum, înainte de 430 a.Chr.633.
Din frânturile de date prezentate de Herodot sub formă de digresiuni
dezvoltate în cuprinsul istorisirii campaniei perşilor împotriva sciţilor, putem
deduce că la Dunărea de Jos îşi disputau interesele trei forţe politice: sciţii, odrysii
şi agathyrsii. Dacă dimensiunile puterii politice ale odrysilor le cunoaştem cât de
cât, iar pe cele ale sciţilor „de pe Nipru” le putem presupune, rolul real al
agathyrsilor în acest joc politic rămâne în domeniul speculaţiilor. A vedea în
agathyrsi forţa care s-a opus unei presupuse expansiuni a sciţilor spre apus, cum mi
se părea şi mie cândva că ar putea reieşi din textul lui Herodot634, este, cred, o pură
speculaţie. Am putea cel mult să ne gândim ce anume vor fi înţeles grecii, inclusiv
Herodot, despre structura social-politică a unor etnii precum sciţii, geţii, odrysii şi
agathyrsii: entnonimele respective ar fi de fapt o extindere a unui concept, înţeles
iniţial drept o etnie aparte, asupra unui grup de şeferii, unite temporar în funcţie de
interesele momentului.
Herodot, istorisind campania lui Darius în Sciţia, ne înfăţişează pe agathyrsi
nu doar ca neam distinct de cel al sciţilor, ci având chiar o atitudine duşmănoasă
faţă de acestia (IV, 118–120, 125). Astfel, atunci când sciţii, prefăcându-se urmăriţi
de perşi, ajung în ţările învecinate Sciţiei, agathyrsii sunt singurii care le opun
rezistenţă, în opoziţie cu atitudinea laşă a melanchlainilor, androphagilor şi neurilor
care o iau la fugă. Într-o lucrare mai veche635 am discutat aceste fapte, punându-le
în comparaţie cu descrierea rezistenţei din nesăbuinţă (ἀγνωμοσύνη) a geţilor faţă
de perşi, în opoziţie cu supunerea fără luptă a tracilor skyrmiazi şi nipsaei,
sugerând astfel o posibilă relaţie simetrică a atitudinei geţilor şi agathyrsilor.
633
Archibald (1998, p. 103) pune data morţii lui Ariapeithes curând după 460, ceea ce ar
presupune că Herodot şi-ar fi cules întreaga povestire relatată în IV, 78–80 încă din vremea prezenţei
sale la Olbia.
634
Vulpe 2004, p. 476.
635
Vulpe 1986d.

200
Simetria descrierii în textul herodoteic al celor două confruntări îmi pare şi astăzi
ca nefiind întâmplătoare, ci se datorează probabil stilului narativ al autorului, fără
însă să implice neapărat vreo relaţie reală, de rudenie etnică de exemplu, cum
sugeram pe atunci, între cele două etnii: geţii şi agathyrsii. De altfel, cum subliniam
recent636, întreaga descriere a expediţiei armadei lui Darius în Sciţia la Herodot
este împănată cu digresiuni şi poveşti cu caracter anecdotic într-un cadru ce
frizează neverosimilul şi care ar trebui preluate de istoricii moderni ca atare.
Herodot ne dă numele unui „rege” al agathyrsilor: Spargapeithes. Atât
etnonimul, cât şi antroponimul poartă sufixe din terminologia regală a sciţilor –thyrsos,
în Agathyrsos (cf. Idanthyrsos, şeful scit din vremea lui Darius) şi –peithes, în
Spargapeithes (cf. Herodot IV, 76, „regele” scit cu acelaşi nume, strămoşul lui
Idanthyrsos)637. Este cam puţin pentru a trage concluzii în ceea ce priveşte etnicul
celor două neamuri. Totuşi, dacă îl luăm în serios pe Herodot, le-am putea privi ca
sugerând o relaţie de rudenie între dinastiile conducătoare. Sursa va fi fost tot acel
Tymnes din Olbia şi, aşa cum remarca recent Askold Ivančik638, există destule
dovezi că părintele istoriei a preluat surprinzător de corect denumiri din termenii
scitici iranici (desigur, de la „sciţii” din hinterlandul Olbiei), după părerea mea,
chiar şi atunci când le preluase ἐκ ἀκοῆς.

Etnografic şi social
Herodot (în paragraful IV, 104) îi descrie pe agathyrsi ἁβρότατοι. Termenul
poate desemna o constituţie fizică slabă sau gracilă, dar totodată poate sugera şi o
efeminare. În continuare îi numeşte χρυσοφόροι τὰ μάλιστα (purtători de podoabe
de aur cu precădere). Ar fi, cred, hazardat să înţelegem această denumire ca
„deţinători de aur”, respectiv o aluzie la stăpânirea zăcămintelor de aur din Carpaţii
Apuseni; ideea a fost totuşi sugerată de Patsch639. Apoi se relatează că au femeile în
devălmăşie, pentru ca să fie toţi înrudiţi şi între ei să nu mai existe pismă şi
duşmănie (ἐπίκοινον δὲ τῶν γυναικῶν τὴν μῖξιν ποιεῦνται, ἵνα κασίγνητοι τε
ἀλλήλων ἔωσι καὶ οἰκήιοι ἐόντες πάντες μήτε φθόνῳ μήτε ἔχθεϊ χρέωνται ἐς
ἀλλήλους). Paragraful se încheie cu precizarea că „celelalte obiceiuri îi aproprie de
traci” (τὰ δὲ ἄλλα νόμαια Θρήιξι προσκεχωρήκασι). Dacă ultima menţiune implică
sau nu o aluzie la etnicul lor tracic, vom discuta mai jos. Celelalte caracteristici
însă îi situează pe agathyrsi în cadrul imaginarului grec despre sciţi, în sensul
generic dat acestui etnonim.
Astfel, în tratatul din corpusul hippocratic De aere, aquis et locis, 19, se
descriu caracteristici ale constituţiei corporale a „sciţilor”, precum o structură
puhavă şi cărnoasă (παχέα [τὰ ἔιδεα] καὶ σαρκώδεα) udă (ὑδρά), de unde o bărbăţie
slabă (ἄνανδρα) şi neputinţă (ἄτονα). Este evident faptul că această imagine
reflectă determinismul geografic şi climatic al concepţiei hippocratice, fiind în
contradicţie cu caracterul războinic al „sciţilor”. Necunoscutul autor al tratatului
atribuie aceste caracteristici sciţilor „nomazi”; în cazul de faţă termenul poate avea

636
IR1, I, p. 451 urm.
637
Cf. şi Pârvan 1923, p. 29; Pârvan 1926, p. 35 urm.
638
Ivantchik 1999.
639
Patsch 1925, p. 71.

201
un înţeles ambiguu: păstori în sens generic, sau sugerând un anume grup social sau
etnic. Faptul că, în acelaşi tratat, ceva mai sus, se descrie modul de viaţă al
respectivilor „sciţi nomazi”, lasă să se înţeleagă că se referă la toţi cei ce practică
nomadismul, adică crescătorii de vite în general.
Încă din vechime (PsHesiod, F. 54 [ed. Rzach]; F. 151 [ed. Merkelbach-West])
versul „glaktophagii în ţara celor ce-şi au locuinţele în atelaje” desemna pe sciţi, o
caracteristică preluată apoi şi în sus-menţionatul tratat hippocratic, de asemenea şi de
Herodot (IV, 46) şi de Ephoros (apud Strabon, VII, 3, 7). Mai târziu, în secolul I p.Chr.,
Pomponius Mela (II, 1) atribuie acelaşi mod de locuinţe agathyrsilor. Această
descriere s-a aplicat în spaţiul nord-pontic, cum aminteam în capitolul anterior, în
sens generic, tuturor celor ce practicau o economie bazată pe creşterea vitelor,
accentuându-se opoziţia faţă de cei ce lucrează pământul (cf. şi Herodot, IV, 2 şi 46).
În măsura în care poziţia agathyrsilor în imaginarul grec corespunde descrierii
modului de viaţă al sciţilor, atributele de mai sus ar trebui înţelese ca o includere a
acestora în conceptul de practicanţi ai unei economii pastorale.
S-a pus problema lipsei de aşezări în spaţiul în care sunt atestate necropolele
de tip Ciumbrud ca reflectând tocmai viaţa mobilă, în care cu coviltir, după
descrierea din tratatul hippocratic menţionat mai sus, a purtătorilor acestui grup,
respectiv a agathyrsilor, ca dovadă a originei lor scitice – în sensul etnic al
termenului640. În ceea ce priveşte sărăcia de vestigii arheologice de tip „aşezare”
(aici în sens general, ca opus tipului de monument funerar), se poate invoca stadiul
precar al cercetărilor de teren, dar, după părerea mea, mai ales tipul de gospodărie,
de mici ferme, stătute (acest termen etnografic nord-transilvănean ar corespunde
cel mai bine germanului Gehöft), locuinţe dispersate pe o zonă întinsă, fenomen
caracteristic încă din Hallstattul mijlociu (de tip Basarabi) în cea mai mare parte a
spaţiului carpato-dunărean, mai greu de identificat prin cercetări de suprafaţă.
Izvoare literare mai târzii relatează despre tatuajul agathyrsilor. Primul care
menţionează acest obicei este Vergilius (Aeneis, IV, I46): pictique Agathyrsi, urmat
de Plinius (Nat. Hist., IV, 88): et caeruleo capillo Agathyrsi, desemnând ca specific
culoarea albastră a părului. Aceste atribute apar apoi amplificate şi diversificate la
Pomponius Mela (II, 1, 10): Agathyrsi ora artusque pingunt, ut quique maioribus
praestant, ita magis aut minus: ceterum isdem omnes notis et sic ut ablui nequeant
(„agathyrsii îşi vopsesc faţa şi membrele, mai mult sau mai puţin, după prestigiul
strămoşilor fiecăruia, în rest au aceleaşi semne toţi astfel imprimate ca să nu poată
fi şterse”). Solinus, care a compilat pe Plinius şi pe Mela, oferă mai multe detalii
(15, 3): (Agathyrsi) caeruleo picti, fucatis in caerulum crinibus, nec hoc sine
differentia: nam quanto quis anteit, tanto propensiore nota tinguitur, ut sit
indicium humilitatis minus pingi („agathyrsii vopsiţi albastru, cu cozile părului
fardate albăstrui, nu însă fără deosebire: căci cu cât cineva este mai în frunte, cu
atât semnele sunt mai cu precădere colorate, ca să fie un semn al umilinţei pentru
cel mai puţin pictat”); tot aşa Ammianus Marcellinus (XXXI, 2, 14): (...)
interstincti colore caerulea corpora simul et crines.
Sursa despre tatuajul agathyrsilor, pe care au utilizat-o autorii mai sus citaţi,
nu ne este cunoscută. Este curios că autori precum Strabon, în a sa operă „colosală”

640
Vasiliev 1980, p. 32.

202
(κολοσσουργία), în care sunt utilizate o mulţime de surse, inclusiv Herodot, nu
aminteşte nicăieri de agathyrsi. Nici Trogus, care, de asemenea, îşi alcătuise
Istoriile Philippice pe izvoare greceşti, nu-i pomeneşte (cel puţin pe cât ne-a rămas
din compendiul lui Iustinus). Trebuie deci să bănuim o altă cale de izvoare. Ne
putem gândi fie la Ephoros, fie, mai probabil, la Poseidonios din Apamea. Acesta
din urmă, strălucit reprezentant al stoicismului mediu, a adunat date despre
obiceiurile neamurilor barbare cu scopul de a susţine ideologia stoică a
„conlucrării” (συνεργία) şi „înrudirii” (συγγένεια) tuturor etniilor, în pofida
diferenţelor dintre ele, pentru a da socoteală unităţii divine, a binelui absolut,
λόγος-ului. Poseidonios ar putea fi aşadar considerat o placă turnantă de
transmitere a datelor de la autori ale căror opere nu mai erau la îndemâna oricui în
secolul I a.Chr. Astfel, prin el s-au vehiculat informaţii provenite de la autori, alţii
decât Herodot, despre etnografia unor populaţii negreceşti, care au fost utilizate
ulterior în Antichitate. Este plauzibil să ne gândim, în primul rând la opera
Βαρβαρικα Νόμιμα (Obiceiurile barbarilor) a lui Hellanikos din Mytilene
(Lesbos), autor aproximativ contemporan lui Herodot, în care erau conţinute
numeroase descrieri pe care părintele istoriei sau le-a omis, sau nu le-a cunoscut.
Se pune însă întrebarea: va fi cunoscut sau nu Herodot mai multe despre
tatuajul geţilor şi, implicit, al agathyrsilor? O sugestie în acest sens ar putea rezulta
din analizarea textului despre tatuajul tracilor din paragraful V, 6 al Istoriilor.
Astfel, Herodot relatează că tracii de seamă (εὐγεννὲς) se tatuau, în timp ce poporul
de rând (ἀγεννές) nu practica acest obicei641. Acest pasaj (V, 6) este însă introdus
prin τῶν δὲ δὴ ἄλλων Θρηίκων ἐστὶ ὅδε νόμος („la ceilalţi traci este următorul
obicei”), ca urmare a excepţiilor, enumerate în paragrafele V, 3–5 (πλὴν Γετέων
καὶ Τραυσῶν καὶ τῶν κατύπερθε Κρηστωναίων οἰκεόντων, „în afară de geţi şi de
trausi şi de cei ce locuiesc la nord de krestoni [Macedonia]”), care toţi diferă prin
practici specifice de cele ale „majorităţii” tracilor, aceştia din urmă având obiceiuri
asemănătoare la toate comunităţile. Deşi, din aceste relatări nu aflăm nimic în plus
despre tatuaj, ne putem întreba dacă Herodot nu ştia cumva de practicarea
tatuajului la geţi, distinctă de cea a celorlalţi traci, cum aflăm dintr-un pasaj al cărţii
„despre vise” (Onirocriticon, I, 8), scrisă, la sfârşitul secolului al II-lea p.Chr., de
Artemidoros din Efes (daldianul): ἇιος στίζονται παρὰ Θπαιξὶν οἱ εὐγενεῖς παῖδες
καὶ παρὰ Γέταις οἱ δοῦλοι („astfel se tatuează, la traci, copiii de neam bun, şi la geţi,
sclavii”). Acest autor a fost foarte probabil stoic şi sursa lui putea fi tratatul despre
mantică a lui Poseidonios. De asemenea, Porphyrios (Vita Pythagorae, 14) scrie că
Zalmoxis, după ce a fost prins şi tatuat de către tâlhari, şi-a acoperit, de ruşine, faţa.
E mai puțin important ceea ce ar putea fi adevărat din aceste relatări, ci
important ar fi de identificat sursa primară a acestor date. Desigur, ne putem gândi
în primul rând la Hellanikos, ca fiind, în secolul al V-lea a.Chr., alături de Herodot,
principala sursă de informaţii despre popoarele barbare. În 426 a.Chr., data punerii
în scenă a comediei Babilonienii, Aristofan denumeşte feţele sclavilor, fiind
tatuate, Ἰστριανα, deoarece cei ce locuiesc pe Istru se tatuează (Comic. Attic. Frag.,
641
Tatuajul femeilor trace, amintit şi de Plutarh (De sera numinis uindicta, 12), este sugestiv
redat pe unele vase greceşti (Zimmermann, 1980, p. 163 urm).

203
F. 88, apud Hesychius, Lexica, i. 1033 [ed. Munksgaard 1953]). Este de presupus o
aluzie la geţi, unde doar sclavii erau tatuaţi.
Este, de asemenea, de presupus că şi Aristotel, ultimul autor care aminteşte
pe agathyrsi ca o ethne, considerată a fi încă existentă la vremea lui, şi care, atât el,
cât şi elevii lui, se ştie că au adunat date şi despre unele popoare barbare, să fi
utilizat pe acelaşi Hellanikos. În Problemata, 19, 28, stagiritul relatează că încă în
vremea sa agathyrsii obişnuiau să-şi cânte legile pentru a nu le uita: Ἢ ὅτι πρὶν
ἐπίστασθαι γράμματα ᾔδον τοὺς νόμους, ὅπως μὴ ἐπιλάθωνται, ὥσπερ ἐν
Αγαθύρσοις ἔτι εἰώθασιν („Oare nu înainte de a fi cunoscute literele se cântau
legile, pentru ca să nu se uite, precum încă se obişnuieşte la agathyrsi?”).
Ar mai fi de adaus o mărturie în favoarea cunoaşterii de către peripatetici a
modului diferit de tatuaj la geţi şi printr-o relatare a lui Klearchos din Soloi, elev al
lui Aristotel, după care femeile trace care locuiau la vest şi la nord în vecinătatea
sciţilor, au fost nevoite, tatuate fiind de femeile scite, să-şi acopere semnele
ruşinoase prin adăugirea unor motive ornamentale (F. 46 [Schwabe], apud
Athenaeus, 524 c urm).
Această informaţie ridică unele probleme. Pe de o parte, în textul amintit
izbesc datele despre poziţia geografică a respectivilor traci (în cazul de faţă ar
trebui să fie vorba de geţi). O astfel de poziţionare nu poate fi credibilă decât în
relaţie cu pătrunderea în Dobrogea a sciţilor lui Atheas, eveniment produs, cum
presupune Vladimir Iliescu, încă în prima jumătate a secolului al IV-lea a.Chr.642.
În realitate nu putem şti unde mai precis s-au aciuat respectivii sciţi. Textul de mai
sus, precizând şi punctele cardinale, pare însă să sugereze mai degrabă sudul
Dobrogei, unde şi mai târziu, până în secolul al II-lea a.Chr., poate chiar şi în
veacul următor, sunt atestaţi mici dinaşti de sorginte irano-scitică643. Forţa politică
a acestor sciţi a scăzut mult după confruntarea cu macedonenii lui Filip al II-lea, în
jur de 340 a.Chr., şi moartea lui Atheas. Având în vedere că Klearchos scrie spre
sfârşitul secolului al IV-lea a.Chr., este de crezut să fi fost informat despre
evenimentele petrecute cu o generaţie înaintea lui (vezi discuţia mai jos).
Pe de altă parte, din textul amintit rezultă că faptul însuşi de a fi fost tatuate,
considerat a fi de ruşine, a obligat femeile respective să dea o altă înfăţişare
motivului ornamental. Nu este neapărat o contradicţie cu datele lui Artemidoros;
acolo nu este precizat sexul, ca de altfel nici la Herodot în cazul tracilor. La ambii
autori s-au avut în vedere probabil bărbaţii, tatuajul la persoanele de sex feminin
este însă atestat la majoritatea populaţiilor primitive644. Tot ce putem deduce de la
Klearchos este preocuparea peripateticilor pentru obiceiurile neamurilor barbare,
inclusiv pentru tatuaj. Cunoaşterea de către ei a lucrării mai sus amintite a lui
Hellanikos este de la sine înţeles ca fiind foarte plauzibilă.
Tot în legătură cu tatuajul ar fi de amintit aici o posibilă relaţie dintre
agathyrsi şi daci. Plinius (Nat. Hist., XXII, 1, 2) relatează că la daci şi sarmaţi
bărbaţii îşi tatuează trupul (maresque etiam apud Dacos et Sarmatos corpora sua

642
Iliescu 1972, p. 59–64; Iliescu 2004, p. 25–30.
643
IR1, I, p. 569 urm (Poenaru-Bordea).
644
Despre tatuaj în general în Europa, Kunter1971.

204
inscribunt), iar în alt capitol (VII, 11) scrie că acest semn (nota) pe braţul dacilor
(?) (în cod. B se scrie aliquorum în loc de Dacorum) se perpetuează timp de patru
generaţii. Această informaţie este de luat în seamă mai ales datorită posibilităţii ca
teritoriile agathyrsilor herodoteici să se acopere parţial cu ale dacilor. Interesant de
amintit în acest context este şi curioasa relatare a lui Cassius Dio (LI, 22, 6) că
„dacii sunt într-o anumită măsură sciţi” (ἐκεῖνοἶ [dacii] δὲ δὴ Σκύθαι τρόπον τινά).
Este posibil ca aceste relatări să fi avut drept origine pasajul din Herodot cu privire
la amplasarea agathyrsilor pe Maris, reinterpretat într-o vreme când se ştia bine că
dacii locuiau în bazinul Mureşului şi deci puteau fi socotiţi ca „urmaşi” ai acestora.
Dar, totodată, este şi o aluzie la scitismul agathyrsilor, aşa cum a fost perceput de
autorii antici post-herodoteici, în sensul pe care l-am discutat mai sus.

Tradiţia istoriografică a agathyrsilor

Evocările agathyrsilor la autorii mai târzii merg mână în mână cu amplasarea lor,
într-o vreme când acest ethnos nu mai era decât o amintire, undeva în întinsul
spaţiu eurasiatic, în virtutea unei anume inerţii a istoriografiei antice de a nu şterge
din memorie etnonime ce au căpătat prestigiu, datorită autorităţii celor care le-au
consemnat cândva. În acest fenomen se reia totodată vechea imagine confuză,
homerică şi herodoteică, a imensităţii spaţiului periferic oikoumene-i, imagine
mutată treptat spre nord şi est, odată cu extinderea Imperiului Roman în Europa de
sud-est şi, implicit, a cunoştinţelor geografice. Aşa se explică situarea agathyrsilor
împreună cu gelonii (fraţi, potrivit mitului relatat de Herodot IV, 10) la Pseudo-Skymnos
(863–865 [ed. Diller]), amintit mai sus, apoi la Plinius (Nat. Hist., XXII, 1, 2) şi la
Solinus (15, 3): Gelonis Agathyrsii conlimitantur („agathyrsii sunt învecinaţi cu
gelonii”); la fel şi Ammianus Marcellinus (XXXI, 2, 14). În acelaşi context sunt
cele scrise de Pomponius Mela (II, 1): ab eis (Arimaspae) Essedones usque ad
Maeotida, huius flexum Buce amnis secat: Agathyrsi et Sauromatae ambiunt; quia
pro sedibus plaustra habent, dicti Hamaxobiae („de la arimaspi sunt essedonii până
la Meotida [Marea Azov]; în jurul acesteia, al cărei contur este tăiat de râul Buces,
locuiesc agathyrsii şi sauromaţii, care au ca locuinţe căruţe, fiind numiţi
hamaxobii” [din grec. ἅμαξα (căruţă) şi βίος (viaţă)]).
Ptolemeu (Geographia, III, 5, 10) şi Dionysius Periegetes (310–319), urmând
acelaşi punct de vedere confuz ca şi autorii citaţi mai sus, moştenit din vechime,
strămută pe agathyrsi, împreună cu alte neamuri, inclusiv cu gelonii, în ţinuturile
de la nord de Istru şi de Marea Neagră, până în preajma legendarilor munţi Rhipaei
(identificarea acestui lanţ muntos cu Uralii n-are niciun temei serios). Evident,
aceste informaţii n-au nici o valoare geo-istorică reală; în aceeaşi ordine de idei se
situează şi prezenţa în antichitatea romană a antroponimului Agathyrsus, dat unor
liberţi ca amintire a locului de unde proveneau, din Dacia sau din nordul Pontului645.
Agathyrsii, odată deveniţi popor nordic, capătă alte atribute: în descrierea lui
Dionysius Periegetes (319) erau numiţi „cei reci” (ψυχροι), locuind în munţii
Rhipaei, unde strălucesc diamantele (ἀδάμαντά τε παμφανόωντα). Să fie aceste
imagini o explicaţie pentru tatuajul de culoare albastră? Diamantul, recele şi

645
Bodor 1964, p. 153–156.

205
albastrul sunt atribute ale imaginii ţinuturilor nordului, cum ar apărea la Servius, în
comentariile la Aeneis IV, 146, după care: Pictique Agathyrsi populi sunt Scythae,
colentes Apollinem hyperboreum (...) picti autem, non stigmata habentes, sicut
gens in Britannia, sed pulchri, hoc est cyanea coma placentes („şi agathyrsii cei
vopsiţi sunt din Sciţia, se închină lui Apollo hyperboreul (...) sunt vopsiţi, dar
neavând semne pe trup precum neamul din Britania [se referă la picţii din nordul
Scoţiei], dar sunt frumoşi, adică plac datorită părului vopsit albastru”).
Potrivit concepţiei hippocratice, oamenii Nordului, datorită climatului aspru,
trebuie să fie puternici, deci şi cruzi. Gingaşii agathyrsi herodoteici deveniseră deja
la Juvenal (XV, 125) brutali (immanes), iar în traducerea latină a Periegesei lui
Dionysius de către Priscianus (311), fortes.
Cele de mai sus reprezintă istoria imaginii agathyrsilor pe parcursul
antichităţii. St. Borszak discută pe larg şi cu o bogată documentaţie soarta literară a
agathyrsilor până în Evul Mediu646; o serie de date au fost interpretate în mod
asemănător celor scrise în rândurile de mai sus647. Este imposibil de distins ce
anume ar putea fi totuşi un sâmbure de realitate din acest şir de relatări, rezultat al
unei desfăşurări succesiv amplificate, mai mult poetic, ale unor atribute descrise
iniţial în sursa primară de care pomeneam mai sus şi pe care este de presupus să o
fi cunoscut şi Herodot.

Arheologic
Identificarea din perspectivă arheologică a agathyrsilor este posibilă doar
dacă se acceptă situarea lor în Transilvania. Probabilitatea acestei ipoteze, deşi,
după opinia mea, destul de mare, nu este în niciun caz o certitudine. Relaţia
vicioasă între sursa arheologică şi cea literară, ambele abordate de multe ori
necritic, a îngăduit formularea de ipoteze, toate controversate: iniţial s-a dat
precădere izvorului literar, apoi, odată cu înmulţirea descoperirilor arheologice,
acestora din urmă. În stadiul de faţă se poate afirma că grupul de descoperiri
arheologice din spaţiul intracarpatic din secolele VII–V a.Chr. – denumit „grupul
Ciumbrud” –, constituit aproape exclusiv din vestigii funerare, reprezintă una
dintre cele mai bine descrise manifestări cultural-istorice ale Hallstattului târziu
carpato-dunărean648. Caracterul unilateral al tipului de descoperiri nu permite decât
speculaţii cu privire la modul de viaţă, al economiei şi, nu la urmă, al interpretării
şi din alte perspective a practicilor funerare, singurele bine cunoscute. Fac şi aici o
scurtă prezentare a acestui grup cultural.
Până în prezent s-au descoperit peste 250 de morminte, din care au fost
cercetate sistematic doar cca 60. Predomină cu mult inhumaţia în poziţie întinsă pe
spate (morminte de incineraţie sunt foarte puţine; doar la Băiţa, jud. Mureş, acest
rit este atestat la aproximativ jumătate de morminte). Orientarea este
precumpănitor ±V/NV (capul) – ±E/SE (75%) şi invers (cca 23%). Această din

646
Borszak 1985.
647
Am citit articolul lui Borszak abia în 1995, aşa încât unele asemănări între textul de faţă şi
cele scrise de respectivul autor sunt pure coincidenţe, ca rezultat al prelucrării aceleiaşi informaţii
literare antice.
648
Vulpe 1970b, p. 152; Vulpe 1990, p. 122; Vasiliev 1980; Chochorowski 1987.

206
urmă orientare, deşi mai puţin întâlnită, se referă la o etapă cronologic mai veche.
Necropolele sunt formate din mici grupuri de morminte cu un aspect unitar; sunt şi
morminte izolate. Aşa cum am arătat într-un studiu de caz – descoperirile din zona
Aiudului649 –, aceste grupuri de morminte plane constituiau de fapt parcele ale unei
necropole de dimensiuni mai mari; dacă în cazul cimitirelor tumulare astfel de
parcele sunt vizibile pe teren, în cazul de faţă ele pot fi identificate doar
întâmplător şi ar trebui, deci, deduse.
Inventarul funerar este destul de standardizat: în general apar trei vase
ceramice lucrate cu mâna şi, în destul de multe situaţii, obiecte de podoabă (brăţări
şi cercei de bronz, salbe din mărgele de caolin şi din scoici „kauri”, mai rar fibule,
toate de tip sud-vest balcanic). Ofrande din carne sunt de asemenea atestate. Arma
preferată este arcul şi săgeata (majoritatea vârfurilor de săgeţi sunt de bronz, de tip
„scitic”, cu trei muchii, dar se întâlnesc frecvent şi piese din os sau din fier), dar
uneori s-au găsit şi pumnale (sau spade scurte) de tip akinakes, sau vârfuri de lance,
toate din fier650. Topoarele de luptă, destul de rare, cele mai multe cu un singur tăiş,
sunt de asemenea din fier. Tot în aria acestui grup arheologic s-au descoperit şi
câteva oglinzi de bronz, unele circulare, cu mâner central, de origine ponto-siberiană,
altele, cu mâner propriu-zis, produse la Olbia şi răspândite pe o arie vastă în spațiul
carpato-pontic. Alte elemente comune acestei largi arii sunt o serie de aplici
cruciforme de bronz, uneori decorate în stil animalier, considerate a fi împodobit
tolbele cu săgeţi. Este frapantă raritatea pieselor de harnaşament, fenomen
contrastant faţă de situaţiile din regiunile nord-pontice.
Acest grup de descoperiri funerare l-am împărţit, după tipul combinaţiilor de
inventar, în trei faze cronologice651. Prima, reprezentată în principal de mormintele
de la Budeşti-Fânaţe, jud. Bistriţa-Năsăud, şi Cristeşti (necropola II), se datează în
a doua jumătate a secolului al VII-lea a.Chr.; a doua, căreia îi aparţin majoritatea
descoperirilor din grupul Ciumbrud, poate fi încadrată în general în secolul al VI-lea
(mormântul 5 de la Mărişelu, jud. Bistriţa-Năsăud, ar trebui datat în jur de 600 a.Chr.);
ultima fază, reprezentată deocamdată doar de necropola de la Băiţa, jud. Mureş, s-ar
data în jur şi după 500 a.Chr. Prin urmare, întreaga evoluţie a grupului funerar
Ciumbrud cuprinde răstimpul cca 650 – prima jumătate a secolului al V-lea a.Chr.

Apartenenţa etnică a agathyrsilor

Orice discuţie despre etnicul acestui neam este dependentă de interpretarea pe
care o dăm respectivului etnonim herodoteic. Din textul din Istorii rezultă că
agathyrsii au o serie de trăsături comune imaginarului grec despre sciţi, nu fac parte
din Sciţia propriu-zisă, doar se învecinează cu ea, iar în rest „se apropie de traci”
(IV, 104). Pe de altă parte, singura legătură posibilă între textul herodoteic şi o
eventuală identificare arheologică a prezenţei agathyrsilor este acceptarea relaţiei
649
Vulpe 1984.
650
Un obiect aparte este descoperirea, se pare într-un asemenea mormânt, a uniu akinakes de
bronz, a cărui teacă, tot de bronz, este bogat decorată, iar unele motive ornamentale ne îndreaptă spre
aria nord-caucaziană (de exemplu buterola în forma capului păsării de pradă); tipul exemplarului este
însă specific grupului transilvănean – tipul Pozmuş (Vulpe 1990, p. 26–30, cu literatura).
651
Vulpe 1990, p. 127.

207
cu râul Maris, în cazul când acesta ar corespunde Mureşului. Toate acestea le-am
prezentat în paragrafele anterioare şi am pus în evidenţă punctele discutabile ale
fiecărei ipoteze. Dacă urmărim evoluţia opiniilor exprimate despre etnicul agathyrsilor,
pe parcursul secolului al XIX-lea până în zilele noastre, observăm că ponderea în
interpretarea cultural-istorică şi etnică acordată în prezent acestei seminţii revine
arheologiei, odată cu înmulţirea descoperirilor de natură funerară în Transilvania.
Din perspectiva metodelor arheologiei practicate în prezent, se iau în
considerare, pe de o parte, analogiile privind tipul obiectelor inventarelor
mormintelor şi tipului de rit şi ritual funerar, pe de alta, transformările culturii
materiale în contrast cu perioada anterioară şi imediat posterioară descoperirilor pe
care le-am numit de tip Ciumbrud. În funcţie de aria în care s-au căutat şi s-a crezut
că sunt semnificative analogiile respective, s-au formulat şi diverse ipoteze despre
originea acestui grup cultural.
Aşadar, elemente răsăritene au fost considerate a fi mai ales tipurile de arme
(akinakes, toporul de luptă cu un tăiş, vârfurile de săgeţi, dar şi oglinzile circulare
de tip „siberian”, precum şi unele elemente decorative în stil animalier) şi ritul
inhumaţiei; acesta din urmă ar contrasta cu cel presupus a fi al populaţiilor
indigene, incineraţia. Astfel s-a ajuns la exprimarea unor păreri diferite, variind
între a vedea în agathyrsi un neam scitic652, scito-agathyrs653, cu elemente răsăritene,
dar nescitice654, tracic655, sau autohton sub influenţa culturii scitice656, la care se
adaugă variante acestor moduri ipotetice de interpretare.
Judecate în parte, elementele de sorginte răsăriteană, aşa-zise de „cultură scitică”,
îşi găsesc explicaţii diverse. Astfel, akinakes – termen de origine iranică – desemnează
o spadă scurtă (prevăzută cu o gardă în formă de inimă [cordiformă]), ce avea
(şi/sau) mai ales o semnificaţie de distincţie socială; la perşi piesa, placată cu
material preţios (aur), era un fel de distincţie pe care marele rege o acorda înalţilor
demnitari (conform relatărilor lui Herodot, VIII, 120 şi Xenofon, Anabasis I, 2, 27
şi 8, 29). Preluată probabil de la mezi sau perşi, s-a răspândit pe o largă arie nord- şi
vest-pontică. În spaţiul carpato-dunărean, numărul descoperirilor de akinakai este
mai mare în Moldova şi mai scăzut în rest.
Vârfurile de săgeţi de formă tipică (cu două sau cu trei muchii, prevăzute
uneori cu un ghimpe), turnate în bronz, sau lucrate din os sau fier, denumite
generic „scitice”, sunt proprii majorităţii populaţiilor circumpontice.
Morminte „princiare” de tipul celor din tumulii din zonele nord-pontice nu s-au
identificat încă în România; mormântul principal (jefuit în Antichitate) dintr-un
recent explorat tumul de lângă Slobozia, ar putea să se situeze, prin construcţia
specifică – bârne de stejar dispuse radial – în rândul mormintelor „princiare”
amintite din secolele V–IV a.Chr., dar deocamdată este prematur să se tragă o
concluzie cu privire la originea etnică a celui înmormântat657. Pe de altă parte, aşa
652
Ferenczi 1971.
653
Vasiliev 1980.
654
Vulpe 1989b.
655
Moscalu 1983, p. 159 urm.
656
Meljukova 1955, p. 240.
657
Marinescu-Bîlcu, Renţa, Matei 2000.

208
cum menţionam mai sus, este semnificativă raritatea pieselor de harnaşament în
mormintele de tip Ciumbrud, element în contrast evident faţă de situaţia din nordul
Mării Negre (în aria grupului Ferigile se întâlnesc destul de multe astfel de piese,
mai ales zăbale, dar de alt tip, diferit de cele nord-pontice).
Pe baza unor astfel de observaţii se poate conchide că elementele considerate de
„cultură scitică” sunt mai numeroase în ţinuturile răsăritene ale spaţiului carpato-
dunărean şi descresc cantitativ spre apus. A se vedea, în acest sens, şi stelele de
piatră din Dobrogea, care prezintă analogii strânse cu cele din aria nord-pontică658.
În ceea ce priveşte presupusul contrast cu formele culturii materiale din epoca
nemijlocit premergătoare Hallstattului târziu carpato-dunărean – perioada Basarabi –,
acesta se evidenţiază mai ales în domeniul practicilor funerare. În realitate, contrastul
constă nu într-o opoziţie a ritului funerar cu cel din faza anterioară, ci cu apariţia
aproape bruscă, probabil către mijlocul secolului al VII-lea a.Chr., a necropolelor
în tot cuprinsul spaţiului carpato-dunărean, fie de incineraţie în Subcarpaţii
Meridionali şi de Curbură, fie de inhumaţie în Moldova şi în Transilvania, fenomen
într-adevăr contrastant cu lipsa necropolelor pe tot parcursul primei epoci a fierului
până la această dată. Fenomenul are cauze de ordin social şi ideologic şi nu reflectă
neapărat modificări ale structurii etnice în întreg spaţiul respectiv.
În încheiere, se poate spune că descoperirile arheologice nu sunt în măsură
nici să susţină, nici să ajute la consolidarea, măcar în parte, a unei anume ipoteze
asupra originii etnice a purtătorilor diferitelor grupuri culturale, cunoscute mai ales
prin practicile funerare, nici în cazul Transilvaniei, nici în cel din restul ariei
carpato-dunărene. Aceste date au fost folosite arbitrar cu scopul de a demonstra o
prejudecată, întemeiată pe interpretarea ipotetică şi necritică a informaţiei scrise, care,
aproape toată, provine de la Herodot. A considera populaţia din aceste regiuni ca
fiind majoritar de origine tracă, se bizuie mai mult pe argumente logice,
insuficiente pentru o demonstraţie riguroasă, după raţionamentul: dacă jumătate de
mileniu mai târziu întreg ţinutul era ocupat de etnii nord-tracice, atunci acestea vor
fi fost prezente şi în vremurile mai vechi – afirmaţie doar posibil a corespunde şi cu
realitatea. Cu aceste reţineri ar trebui să înţelegem şi afirmaţia părintelui istoriei
despre agathyrsi (IV, 104): „în rest se apropie de traci”.
Până acum doar puţine schelete din mormintele de inhumaţie ale grupului
Ciumbrud au fost analizate antropometric; 12 exemplare de la Ciumbrud (sex
presupus: 6 masculin, 6 feminin) şi un schelet de la Brateiu, jud.Sibiu659. Acesta din
urmă ar putea prezenta trăsături (tip mezocran) comune craniilor din aria nord-pontică.
Dimpotrivă, cele 12 schelete de la Ciumbrud se aseamănă, din punct de vedere
fizic, tipurilor antropologice ale populaţiei culturilor Noua şi Otomani din Bronzul
târziu şi au fost considerate ca reprezentând populaţia locală din Transilvania; la
acestea se mai adaugă un craniu din necropola de la Cristeşti, jud. Mureş, determinat
tipologic brahicefal, de „tip alpin”, aparţinând unui bărbat matur de cca 50 de ani.
După părerea mea, deşi puţine numeric, aceste date antropometrice pledează mai
degrabă pentru a desemna structura biologică a populaţiei indigene, nu a uneia intrusive.

658
Alexandrescu 1958, p. 297 urm; Vulpe 1990, p. 69–71.
659
Nekrasov 1980, p. 426 urm.

209
 Scenarii de ordin istoric
Apare astăzi ca un fapt evident că orice afirmaţie despre caracteristicile etnice
ale populaţiilor din cuprinsul spaţiului carpato-dunărean din intervalul 650–450
a.Chr. are doar valoarea unei ipoteze de lucru. Scenariul imaginat de mine în
ultimul articol despre agathyrsi660, după care o ceată de călăreţi, constituită numai din
bărbaţi661, ar fi pătruns în cuprinsul ariei intracarpatice şi ar fi învins pe luptătorii
locului şi, ca urmare, s-ar fi înstăpânit asupra ţării, iar progeniturile rezultate din
această acţiune s-ar fi mândrit cu identitatea etnică a cuceritorilor, dar ar fi urmat să
crească în limba maternă, de presupus cea din grupa nord-tracică, se adaugă
mulţimii de ipoteze despre etnicul acestui grup şi nu are în sine o valoare deosebită.
Desigur, ne putem gândi că cete de nomazi (în sensul de practicanţi ai unei
economii pastorale), organizaţi militar, au migrat în căutarea extinderii teritoriilor
de păşunat, instaurându-se în Câmpia Maghiară (Alföld) şi în centrul Ardealului.
Astfel de acţiuni nu lasă urme uşor identificabile de către arheologi. Toate
legăturile din domeniul culturii materiale în direcţia ariei nord-pontice îşi pot găsi
alte explicaţii, chiar mult mai plauzibile: tipurile de arme şi de harnaşament se
difuzează şi se preiau rapid în funcţie de eficienţa lor, cele de podoabe tot aşa, în
funcţie de modă etc. De altfel, se cuvine menţionat că, din cauza prejudecăţii
interpretării textelor, s-a dat mereu o precădere relaţiilor cu răsăritul, ignorând sau
minimalizând cele cu ţinuturile vestice, mai cu seamă cele vest-balcanice.

3. COLONIILE GRECEŞTI ÎN DOBROGEA662

Explorarea de către corăbierii greci a ţărmurilor Mării Negre, denumită de ei,

Pontos Euxeinos, a început, poate, încă din primele secole ale mileniului I a.Chr.,
dacă nu chiar mai devreme, dar cele mai vechi oraşe întemeiate de coloniştii sosiţi
din metropolele coastei vestice a Asiei Mici, nu sunt mai vechi de secolul al VII-lea
a.Chr.663. Printre primele colonii de pe litoralul dobrogean se situează cetatea Istros
(Histria), întemeiată de colonişti ionieni veniţi din Milet pe la mijlocul secolului al
VII-lea a.Chr., potrivit cronicii lui Eusebiu din Caesarea (pe la 657/656 a.Chr.).
Evidenţa arheologică pare să sprijine această cronologie. Cam în aceeaşi vreme
sau, potrivit autorului lucrării de faţă, chiar puţin înainte, coloniştii milesieni s-au
aşezat pe capul Dolojman, întemeind cetatea Orgame (Argamum), aflată nu foarte
departe de aşezarea hallstattiană de la Babadag. Explorarea recentă a necropolei de
la Orgame a dus la identificarea celui mai vechi tumul grecesc din Dobrogea, foarte
probabil al colonistului întemeietor (οἰκιστής), devenit apoi un loc de pelerinaj, un
heroon664. În secolul al VI-lea au mai fost întemeiate, tot de către milesieni, pe
660
Vulpe 2004, p. 480.
661
Asemănarea cu asociaţiile de luptători tineri de tip balc din legendele oseţilor (nărt) poate fi
avută în vedere, cf. Ivantscik 2005, p. 183.
662
Text preluat şi adaptat din Compendiu [n. ed.].
663
În IR1, I, p. 533–634, capitolul a fost redactat de Alexandru Avram şi Gheorghe Poenaru-Bordea.
Având în vedere profilul lucrării de faţă, nu am insistat pe acest subiect, preluând doar câteva date din
capitolul respectiv, prelucrate prin propria viziune [n. ed.: vezi de asemenea capitolul similar din IR2, I,
p. 561–666].
664
Lungu 2001; Lungu 2007, în special p. 344 urm.

210
malul vestic al Pontului, Odessos (Varna), pe la 600 a.Chr., iar ceva mai târziu,
Tyras (Cetatea Albă, la gurile Nistrului) şi Dionysopolis (Balčik).
Mult mai târziu, colonişti veniţi din Heracleea Pontica, colonie doriană a
Megarei, au întemeiat cetatea Kallatis (Mangalia). Data este controversată: mai
probabil este sfârşitul secolului al VI-lea a.Chr., dar materialele arheologice
descoperite până acum nu sunt mai vechi de începutul secolului al IV-lea a.Chr.
Nesigură este şi data întemeierii cetăţii Tomis (Constanţa). Se admite că aici va fi
fost iniţial un emporion (o staţiune comercială) a milesienilor, devenit ulterior, în a
doua jumătate a secolului al III-lea a.Chr., o polis propriu-zisă.
Situaţia politico-juridică a acestor colonii urmează celei constatate în toată
lumea grecească. Aşa este amenajarea teritoriului înconjurător (χώρα). Mai
temeinic cercetat este cel de la Istros, unde s-au efectuat săpături arheologice în
siturile de la Tariverde şi Nuntaşi, ambele în jud. Constanţa. Sunt aşezări ale
agricultorilor greci, dar în care au fost atraşi şi indigeni sub formă de „relaţii
contractuale” (schimburi de daruri, căsătorii mixte etc.). Cât de intensă va fi fost
participarea populaţiei locale este greu de apreciat, dar prezenţa în cadrul
necropolelor istriene a unor ritualuri barbare sugerează legături destul de strânse,
deşi cimitirele respective sunt în principal ale populaţiei greceşti. Tot aşa la
Kallatis, unde s-au identificat, în teritoriul cetăţii, o serie de situri, printre care bine
cercetat este cel de la Albeşti (jud. Constanţa), întărit cu ziduri de piatră în sistem
tipic grecesc şi datat începând din secolul al IV-lea a.Chr. şi în cel următor.
Instituţiile atestate epigrafic în coloniile dobrogene sunt copiate după cele din
metropole. Astfel, la Istros se va regăsi sistemul de organizare al triburilor şi al
calendarului milesian. Regimul politic iniţial a fost cel oligarhic, dar, la o dată
neprecizabilă (poate în vremea periplului lui Pericle în Pont), acesta a fost înlăturat
şi instaurat un sistem democratic (Aristotel, Politica, 1305 b 1–12). Instituţii
similare sunt atestate şi la Tomis. În schimb, la Kallatis sunt documentate structuri
specifice unei cetăţi doriene de origine megariană. Eponimatul Kallatidei era
deţinut de un basileus, un magistrat cu atribuţii mai degrabă formale, secondat de
sfatul şi adunarea poporului, scrise în dialect dorian (βουλά şi δᾶμος).
Primele emisiuni ale cetăţilor vest-pontice, cu valoare premonetară, erau sub
forma unor vârfuri de săgeţi de bronz, turnate în forme bivalve, în câteva rare cazuri
având pe suprafaţa lor simboluri ce vor apărea ulterior şi pe monedele propriu-zise.
Acestea din urmă, lucrate din argint, au început a fi bătute, la Istros, după 480 a.Chr.
Ele purtau, pe revers, vulturul pe delfin (emblema cetăţii), cu legenda ΙΣΤΡ sau
ΙΣΤΡΙ. În paralel cu acestea, Istros a emis şi monede de bronz care au circulat după
450 a.Chr. Monede emise la Istros s-au descoperit într-o zonă largă a spaţiului
carpato-dunărean şi chiar mai departe, mai ales sub formă de tezaure. Cetatea
Kallatis emite monede de argint începând cu a doua jumătate a secolului al IV-lea
a.Chr., având pe avers capul lui Herakles tânăr şi pe revers legenda ΚΑΛΛΑΤΙ, uneori
prescurtat. Totodată, la Kallatis s-au emis şi numeroase monede de bronz. Mai rare
decât cele istriene, monedele Kallatidei s-au aflat şi în zonele transdunărene (de
exemplu un tezaur descoperit în aşezarea getică de la Poiana, jud. Galaţi). Se cuvine
menţionat faptul că, pe lângă emisiunile proprii, în cetăţile vest-pontice s-au bătut şi
monede de aur şi de argint de tip macedonean (stateri de tip Alexandru cel Mare sau
Lysimach), cu largă circulaţie în tot sud-estul Europei.

211
 Odată cu colonizarea, noii veniţi au adus cu ei obiceiurile religioase şi cultul
zeilor preferaţi în metropolă. Astfel, în cetăţile milesiene cultul principal este cel al
lui Apollon tămăduitorul, alături de cele consacrate Artemidei şi Afroditei. În
epocă elenistică ia dezvoltare cultul Dioscurilor (mai ales la Tomis), dar şi al unor
divinităţi străine, precum cel al „Marelui Zeu” (Θεός μέγας), atestat printr-un
templu la Istros, şi a cărui origine nu a fost încă convingător demonstrată; se pare
că ar fi vorba de un cult oriental, poate Sarapis. La Kallatis predomină panteonul
tipic de sorginte megariană. Apollon pytheanul (zeul de la Delphi), pare a fi fost
adorat cu precădere, alături de alte zeităţi, precum Dionysos, Afrodita, Artemis etc.
Cultului dionisiac i se consacrau numeroase manifestări cu componenţă publică,
sărbători speciale, unele destinate întregii comunităţi, altele doar iniţiaţilor.
Deşi fragmentare, ştirile despre activităţile culturale locale în coloniile vest-pontice
nu lipsesc. Gimnaziul de la Istros, de pildă, era bine cunoscut în secolul al III-lea a.Chr.
Aici se celebrau sărbători, mai cu seamă pentru Hermes şi Herakles, se organizau
concursuri sportive. Au existat, desigur şi biblioteci; Xenophon (Anabasis, VII, 5,
14) citează „multe suluri de papyrus” printre resturile epavelor eşuate pe ţărmul
Pontului şi jefuite de traci. Descoperirea unui papyrus, în 1959, într-un mormânt la
Kallatis i-a luat prin surprindere pe arheologi care nu l-au putut restaura; se ştie
doar că va fi conţinut un text în versuri. Tot în Kallatis a activat geo-istoricul
Demetrios, originar, se pare, din Odessos, a cărui operă Despre Europa şi Asia, a
servit unui geograf anonim (Pseudo-Skymnos) în descrierea versificată a Pontului
Euxin. Din acelaşi oraş provin Herakleides, biograf şi filosof la curtea lui
Ptolemaios al VI-lea al Egiptului şi un anume Istros din Kallatis, autor al unui tratat
despre tragedie etc.

4. CAMPANIA LUI DARIUS I665

Această incursiune persană împotriva sciţilor reprezintă cel mai vechi

eveniment istoric petrecut în părţile noastre, consemnat în sursele literare, data cea
mai probabilă fiind 514/513 a.Chr. Prima întrebare care ar trebui să ne-o punem:
care sciţi? Sunt „sciţii” în sensul generic dat acestui etnonim? sau, cum ar fi logic,
o entitate politică anume? Atât sursele greceşti, cât şi cele orientale sunt uneori
ambigue. Dacă este neîndoioasă expediţia Marelui Rege la nord de Dunăre, atunci
obiectivul ei va fi fost, ceea ce am denumit mai sus, „sciţii din hinterlandul Olbiei” sau
„sciţii de pe Nipru”.
Prezentarea acestui eveniment la Herodot este împănată cu digresiuni şi
poveşti cu caracter anecdotic, într-un cadru ce frizează neverosimilul. Astfel,
Darius trece Bosforul cu o armată de 700.000 de ostaşi, construieşte, cu ajutorul
grecilor ionieni ce-l însoţeau, un pod peste Dunăre, în locul unde face joncţiunea cu
imensa lui flotă (600 de corăbii), respectiv în zona unde se desprind braţele deltei, deci
pe la Isaccea, jud. Tulcea. Dacă ar fi să-l credem pe Herodot, perşii, urmărindu-i pe
sciţii care se prefăceau că fug, ar fi ajuns până dincolo de Don (Tanais), chiar până
la Volga (Oaros?). După acestea, oastea lui Darius ia cale întoarsă, atrasă fiind în
continuare de sciţi către ţinuturile neamurilor din vecinătate – melanchlainii,

665
Text preluat şi adaptat din Compendiu; vezi de asemenea textul din IR2, I, p. 465–468 [n. ed.].

212
androfagii, neurii şi agathyrsii; judecând după relatările lui Herodot răsfirate în
cartea a IV-a, acest traseu fantastic ar fi trebuit să cuprindă silvostepa din nordul şi
vestul Sciţiei herodoteice. În timp ce agathyrsii interzic sciţilor accesul în ţara lor,
ceilalţi o luaseră la fugă. Ultimul episod se desfăşoară în preajma podului, pe care
armata persană, hărţuită de sciţi, reuşeşte să se retragă.
Ktesias, este un istoric ce scrie la începutul secolului al IV-lea a.Chr. şi care a
petrecut mai mulţi ani în prizonierat la perşi, în această postură fiind chiar medic al
regelui Artaxerxes al II-lea Memnon. În această calitate ar fi avut, se laudă el, acces la
arhivele regale. El prezintă aceleaşi evenimente în culori şi mai fantastice: armata
lui Darius, constând din 800.000 de ostaşi, după ce pătrunde timp de 15 zile în Sciţia,
este surprinsă în debandadă în cursul retragerii grăbite peste pod, iar 80.000 de
perşi sunt masacraţi de către regele scit Skytharbes (Idanthyrsos, la Herodot).
Totodată îl acuză pe Herodot, în sens general, drept mincinos şi creator de basme.
Opera lui Ktesias, intitulată Persica, s-a pierdut, dar largi fragmente din ea au fost
rezumate de patriarhul Photios (Bibliotheka, cod. 72). În ea se relata despre
expediţia satrapului Cappadociei, Ariaramnes, care traversează marea (Marea Neagră?)
cu 30 de pentecontere, pătrunde în ţara sciţilor (unde?) şi îl eliberează pe Marsagetes
(sau Masagetes)666, fratele regelui scit, pe care acesta din urmă îl ţinea în lanţuri.
Această acţiune ar fi declanşat, potrivit lui Ktesias, campania lui Darius.
Pe de altă parte, în vestita inscripţie trilingvă de la Behistun (Bisitum), în
nord-vestul Iranului, în care sunt preaslăvite faptele lui Darius, se scrie despre o
strălucită victorie a marelui rege asupra sciţilor (saka cu bonetele ascuţite) şi a
regelui lor – Skunkha – luat prizonier. Este dificil de precizat dacă relatarea se referă la
campania de mai sus sau la vreo altă expediţie a lui Darius în Asia. Oricum, pentru
a-i combate pe aceşti sciţi, Darius, se spune în text, a trebuit „să treacă marea cu
întreaga lui armată”.
Este aproape imposibil să discernem, din amalgamul de exagerări, anecdote
şi nepotriviri, ce anume a fost totuşi adevărat667. Este evident că în textele amintite
(Ktesias şi inscripţia de la Behistun) se face confuzia între două campanii ale lui
Darius, din care doar una, cea povestită şi de Herodot, s-a desfăşurat la Dunăre şi
ale cărei dimensiuni şi urmări nu pot fi corect apreciate. Totodată trebuie avut în
vedere că scenariile campaniei lui Darius peste Dunăre provin numai din surse
greceşti, pentru care termenul „sciţi” este înţeles în sens generic. Totodată, finalul
expediţiei, prezentat sub formă catastrofică, este şi produsul unui concept etic
fundamental grecesc, după care transgresarea limitelor ce îngrădesc puterea
provoacă gelozia şi reacţia divinităţii, în cazul de faţă, pentru Darius, hybris-ul a
fost trecerea Dunării668.
Semnatarul acestor rânduri se alătură celor ce reduc la minim relatările din
surse şi consideră că expediţia lui Darius a avut realmente loc şi şi-a atins măcar în
666
În codex M (Marcianus 451) numele este redat: Masagetes, ceea ce duce cu gândul la Massagetai,
seminţie din Asia Centrală, amintită în repetate rânduri de Herodot (I, 201 urm; III, 36; IV, 11, 172; VII, 18). În
acest caz, expediţia lui Ariaramnes n-ar fi fost îndreptată spre ţinuturile nord-pontice, ci spre Marea Caspică.
667
Din bogata literatură asupra acestui subiect citez selectiv: Alexandrescu 1956; Gardiner-Garden
1987; Georges 1995.
668
Vezi şi cuvântarea lui Artabanos în vestita dispută imaginată de Herodot (VII, 8 urm), ca
având loc, înainte de marea campanie medică, între Xerxes, Mardonios şi Artabanos („zeului îi place
să îngrădească tot ceea ce se înalţă [peste fire]”); cf., de asemenea, Lateiner 1989, p. 129.

213
parte ţelul669. Totul pare a fi urmărit scopul şi efectul unei acţiuni de forţă menite să
intimideze pe una dintre structurile politice care se cuprindea în conceptul generic
„sciţi”. Aceştia, foarte probabil ceea ce numeam mai sus „sciţii de pe Nipru”, nu i-au
mai deranjat pe perşi în campaniile împotriva Greciei, iar despre o expansiune
scitică la sud de Dunăre nu se poate vorbi înainte de secolul al IV-lea a.Chr. Aşa
cum rezultă din surse mai târzii (Plutarh, Alexandru, 36, citând pe Dinon, autor din
secolul al IV-lea a.Chr. al unei voluminoase istorii a Imperiului persan, despre care
nu ştim decât că a existat), perşii considerau Dunărea frontieră a imperiului. Tracia,
incluzând şi pe geţii care, potrivit lui Herodot (IV, 93), au avut „lipsa de
înţelepciune” (ἀγνωμοσύνη) de a înfrunta armada lui Darius, a devenit posesiune
persană (satrapie?) sub numele de Skudra; aşa figurează în câteva inscripţii din
vremea lui Darius. Megabazos şi apoi Otanes au fost primii conducători (satrapi?) ai
acestor ţinuturi, extinse spre vest până la graniţa cu macedonenii (Herodot V, 14 urm)670.
Nu ştim cât de consistentă a fost dominaţia persană în Tracia. Cu siguranţă ea
n-a cuprins întregul ţinut locuit de triburile tracice şi nu se va fi extins mult spre
interiorul ţării. Este de presupus că perşii şi-au consolidat stăpânirea mai ales în
părţile sudice, pe unde a trecut, în 480, armata lui Xerxes. Este, de asemenea,
plauzibil ca dominaţia persană să se fi extins şi asupra neamului tracic al odrysilor,
deci şi în bazinul Mariţei. Dar, după înfrângerea în al doilea război medic (479),
perşii au fost nevoiţi să abandoneze Tracia în deceniul următor, iar în locul
efemerei Skudra se constituie, cândva între 480 şi 470 a.Chr., regatul tracic al
odrysilor, sub regele Teres I671.
Este de crezut că o formaţiune politică scitică, profitând de slăbiciunea
perşilor, să-şi fi disputat teritoriile de la Dunărea de Jos, ceea ce ar explica o primă
situaţie conflictuală cu noua putere odrysă. Din frânturile de informaţie ce răzbat
din textul lui Herodot (IV, 78–80, episodul Skyles – Oktamasades), aflăm de
căsătoria regelui scit Ariapeithes cu fiica lui Teres, din care a provenit
Oktamasades, pretendent ulterior la conducere. Astfel de înrudiri sunt de fapt
acţiuni diplomatice, fie ca urmare a detensionării unor situaţii încordate, fie
încercări de a evita sau rezolva astfel de situaţii, prin crearea de alianţe. În cazul de
faţă nu putem şti dacă încuscrirea celor doi regi a urmat sau nu şi unei confruntări
militare, dar o astfel de posibilitate ar putea fi dedusă din examinarea
anacronismului unui scenariu dintr-o tragedie – Rhesus – atribuită lui Euripide672.
Astfel, în versurile tragediei (Rhesus, v. 422–435), a cărei autenticitate
euripideană a fost disputată între cercetători673, regele trac Rhesos, persoană în care

669
După opinia mea, stratul de distrugere atestat la zidul de incintă din secolul al VI-lea a.Chr.
al cetăţii Istros şi pus în legătură cu campania lui Darius (Dimitriu 1964), nu poate fi o dovadă certă în
sprijinul acestei ipoteze, ca de altfel şi interpretarea majorităţii datelor arheologice de acest gen.
670
Este şi părerea lui N. G. L. Hammond (1980); pe de altă parte, Jack M. Balcer (1988) nu crede că
ar fi vorba de o satrapie efectivă, iar zona din Tracia, ocupată de perşi, a fost în fapt administrată de
satrapul din Sardes (Lydia), Skudra desemnând în inscripţii doar un grup etnic, cel al tracilor.
671
Archibald 1998; cf. şi Vulpe 2000b.
672
Vulpe 2000b, cu literatura aferentă.
673
Din literatură selectez: pro Euripide, Ritchie 1964; contra: Ebener 1966 şi Iliescu 1976,
preluând argumentele lui Dietrich Ebener, ambii gândindu-se la un scenariu din secolul al IV-lea a.Chr.
(Vladimir Iliescu vedea în persoana lui Rhesos pe Cotys I, ajuns, în 387 a.Chr. rege al odrysilor), scris
de un dramaturg necunoscut din acea vreme.

214
l-am putea întrezări pe Teres, se scuză lui Hector că a întârziat să vină la timp în
ajutorul troienilor (în cazul de faţă al perşilor), fiind reţinut de o sângeroasă
confruntare cu sciţii, care-i invadaseră ţara şi din care a ieşit biruitor. Dacă într-adevăr
drama a fost scrisă de Euripide la tinereţe, cum afirmă unele izvoare, de presupus
în jur de 455–450 a.Chr., atunci anacronismul respectiv ar corespunde perioadei lui
Teres şi Ariapeithes, cu atât mai mult cu cât nicio altă sursă nu ne spune cum a reuşit
Teres să facă, potrivit lui Tucidide, „din ţara odrysilor un regat puternic care să
cuprindă toată Tracia” (II, 29, 2). Am putea distinge aici o aluzie la reproşul lui Hector
(alias satrapul pers sau chiar regele), care îi aminteşte lui Rhesos că l-a făcut să devină
un mare rege al tracilor, dintr-unul ce înainte nu fusese decât un mic dinast (Rhesus, v.
401–412). De asemenea, sunt de părere că scenariul dramei (vezi şi v. 449–454) se
potriveşte mai bine cu situaţia creată în urma abandonării de către perşi a ultimelor
fortăreţe din Tracia (Doriskos pare a fi fost ultimul punct de rezistenţă persan cucerit de
atenieni în 465 a.Chr.), decât cu alte scenarii, cum ar fi conflictul cu Sitalkes pe care îl
voi aminti în continuare, sau evenimente care s-ar fi petrecut în secolul al IV-lea a.Chr.,
cum au propus contestatarii acestei opere a lui Euripide674.
Mai târziu, când Ariapeithes a fost răpus prin viclenie de către regele
agathyrs Spargapeithes, aceiaşi sciţi, conduşi acum de fiul său, Oktamasades, se
confruntă din nou cu odrysii, care, de astă dată, erau conduşi de Sitalkes, fiul lui
Teres. Confruntarea are loc pe Dunăre şi se sfârşeşte cu un schimb de rivali la
tronurile respective. Reiese deci limpede că şi odrysii considerau Dunărea frontieră
nordică a stăpânirii lor. Acest din urmă eveniment s-a petrecut cândva între 450 şi
anterior anului 430, mai probabil în decursul deceniului 440 a.Chr.
Trecând în revistă aceste relatări disparate şi încercând a le conferi o
explicaţie istorică, rezultă că la Dunărea de Jos îşi disputau interesele trei forţe: o
putere scitică, odrysii şi agathyrsii. Tucidide, atunci când descrie Regatul Odrys al
lui Sitalkes (II, 95–98), ne înfăţişează un tablou ce corespunde imaginii de mai sus.
Geţii apar ca supuşi ai odrysilor, dar se caracterizează, ca şi celelalte popoare din
zonele ce se învecinează cu sciţii, ca având arme ca ale sciţilor şi fiind toţi „arcaşi
călări”. Ei au participat la cavaleria lui Sitalkes, când acesta, în 429 a.Chr., a pornit
în ajutorul atenienilor, în timpul războiului peloponesiac (după Tucidide, II, 98, 4,
„cea mai mare parte a călărimii o pregăteau odrysii şi, cu ei, geţii”; este vorba de
uriaşa armată de 150.000 de ostaşi a lui Sitalkes, din care o treime o alcătuia
cavaleria). Îi mai vedem pe geţi ca mercenari ai odrysilor lui Seuthes (nu se ştie
care Seuthes, cel din 424–410 sau cel menţionat de Xenofon, la începutul secolului
674
Unii s-au gândit la conflictul din vremea lui Sitalkes (mai jos), dar, atunci, drama ar fi
trebuit să corespundă stilistic unui Euripide matur, ceea ce nu este deloc cazul (vezi la Iliescu 1976,
enumerarea ipotezelor propuse de diverşi exegeţi). Desigur, în problema identificării autorului
tragediei, un cuvânt hotărîtor l-au reprezentat argumentele de ordin stilistic şi al compoziţiei
dramatice aduse de unii filologi moderni. Dar, încă din Antichitate s-au exprimat dubii: într-o
hypothesis, scrisă de un anonim în epocă alexandrină, se compară stilul din Rhesus cu cel al lui
Sofocle, dar se precizează că didaskaliile (în fond, un fel de procese verbale) confirmă pe Euripide ca
autor al respectivei drame, mai ales că se ştia că acesta scrisese un Rhesus. Ţinând seama de faptul că
cei ce au făcut asemenea afirmaţii aveau o viziune mult mai completă, atât a operei lui Sofocle,
despre care ştim că a scris peste 120 de piese de teatru şi din care ne-au parvenit doar şapte şi
jumătate, cât şi mult mai multe cunoştinţe despre dramarturgia vremii decât cele pe care le posedăm
astăzi, constituie, cred, prin el însuşi un argument indirect în favoarea autenticităţii euripideane a piesei.

215
al III-lea a.Chr.: Polyainos, Stratagemata, VII, 38), 2000 de ostaşi uşor înarmaţi,
luptând, de astă dată, împotriva atenienilor, în părţile Chersonesului.

5. ISTORIA ŢINUTURILOR LOCUITE DE GEŢI

ȊN SECOLELE IV–III A.CHR.675

Izvoarele de primă mână, precum Istoriile filipice ale lui Theopompos sau
Macedonicele lui Douris din Samos şi altele, care s-au preocupat de ascensiunea
puterii macedonene, începând cu Filip al II-lea şi continuând cu istoria lui
Alexandru cel Mare şi a diadohilor, nu s-au păstrat decât sub forma unor
fragmente, de multe ori nesemnificative şi a căror interpretare este supusă
discuţiilor şi controverselor. Este perfect credibil ca în opera lui Theopompos,
Istoriile filipice, în care figura lui Filip al II-lea ocupa un loc central, să fi fost
descrise pe larg acţiunile acestuia pentru cucerirea Regatului odrys şi a luptelor
purtate cu sciţii în Dobrogea şi cu triballii (din cele 58 de cărţi, ce constituiau
această operă, Filip al V-lea a lăsat să se excerpteze, în 15 cărţi, cele relatate cu
privire la gloriosul său strămoş). Totuşi, nimic n-a ajuns până la noi, chiar dacă este
de presupus că puţinele date despre aceste acţiuni, relatate de autorii pe care îi
cităm în textul de mai jos, au fost preluate, măcar în parte, de la Theopompos. Dar
şi alţi autori, precum Ephoros, primul care a încercat să scrie o istorie universală în
secolul al IV-lea a.Chr., sau Hieronymos din Kardia şi alţii care s-au preocupat de
istoria diadohilor, au consemnat desigur isprăvile lui Lysimach în ţinuturile noastre
(astfel, Douris din Samos, autor al lucrării Makedoniká, în 24 de cărţi, care
istorisea faptele regilor macedoneni de la Amyntas, tatăl lui Filip al II-lea, până la
moartea lui Lysimach).
Aceste surse au fost analizate în mod cuprinzător în Getica lui Vasile Pârvan,
iar studii speciale şi încercări de sinteză, acestea din urmă destul de reduse, au
nuanţat, în unele privinţe, opiniile exprimate în 1926. Ele, ȋnsă, nu au modificat
substanţial tabloul istoric atunci prezentat, dar au formulat o sumă impresionantă
de ipoteze, iscusit argumentate, însă fără mulţi sorţi de izbândă. În continuare, voi
încerca să prezint în mod succint istoria ţinuturilor de la Dunărea de Jos până la
începutul secolului al III-lea a.Chr.
Sunt suficiente datele pe temeiul cărora se poate conchide că pentru odrysi,
regatul lor se întindea până la gurile Dunării, incluzând astfel şi pe toţi geţii din
Dobrogea. Pe multe vase de argint, descoperite în morminte sau sub formă de
tezaure, inclusiv pe una din phialele din mormântul de la Agighiol, jud. Tulcea, se
află gravat numele Kotys (scris la genitiv: KOTYOΣ) şi a altor dinaşti odrysi676.
Kotys este desigur regele odrys (387–359 a.Chr.) sub a cărui domnie regatul
cunoaşte o mare înflorire. Totodată aceste obiecte de orfevrărie reflectă în mod
sugestiv sistemul de biruri din regatul odrys încă din secolul al V-lea, aşa cum îl
descria Tucidide (II, 97, 3), şi care consta în daruri de aur şi argint, stofe brodate şi
alte ţesături, plus bani de aur şi argint, strânse de la oraşele greceşti şi din toate

675
Text preluat şi adaptat din Compendiu; vezi de asemenea IR2, I, p. 468–478 [n. ed.].
676
Alexandrescu 1987.

216
ţinuturile stăpânite de odrysi, deci şi de la geţi. Iată cum prezintă, în chip cât se
poate de viu, Xenofon, în a sa Anabasis (VII, 3), în calitate de martor ocular la un
ospăţ dat de Seuthes (este vorba de Seuthes al II-lea, 400–387 a.Chr.), această
practică: (...) „de câte ori Seuthes avea oaspeţi, era obiceiul ca aceştia să-i ofere
daruri” (...) „petrecerea prelungindu-se, intră un trac cu un cal alb şi spuse:
<Seuthes, beau în sănătatea ta şi-ţi aduc în dar un cal> (…), un altul îi aduse un
tânăr sclav (…), (Timasion) îi oferă o cupă de argint şi un covor de preţ”677.
Cândva, în prima jumătate a secolului al IV-lea a.Chr., a pătruns în Dobrogea
un grup de sciţi conduşi de regele Atheas (Ataias sau Atoias)678. Raporturile
acestora cu populaţia locală, care este îndeobşte considerată a fi fost majoritar
getică, nu ne sunt direct cunoscute. Presupunerea existenţei unor conflicte se poate
deduce dintr-o relatare a lui Klearchos din Soloi, elev al lui Aristotel, care, într-un
fragment din lucrarea lui pierdută „despre moduri de viaţă”, relata că femeile trace
care locuiau „la vest şi la nord în vecinătatea sciţilor”, au fost nevoite, tatuate fiind
de femeile scite, să-şi acopere semnele ruşinoase prin adăugirea unor motive
ornamentale (citat după Athenaios, XII, p. 52).
Această informaţie ridică unele probleme. Pe de o parte, sunt informaţii
potrivit cărora la geţi nu erau tatuaţi decât sclavii, în timp ce la traci tatuajul era un
semn al nobilimii (despre tatuaj, vezi mai sus). Pe de altă parte, în textul amintit
izbesc datele despre poziţia geografică a respectivilor traci; în cazul de faţă ar
trebui să fie vorba de geţii din nordul Dobrogei. O astfel de poziţionare nu poate fi
credibilă decât în relaţie cu pătrunderea în Dobrogea a sciţilor lui Atheas în prima
jumătate a secolului al IV-lea a.Chr. În realitate nu putem şti, cu mai multă
precizie, unde s-au aciuat respectivii sciţi. Textul de mai sus, amintind şi punctele
cardinale, pare însă să sugereze mai degrabă sudul Dobrogei. Având în vedere că
Klearchos scrie spre sfârşitul secolului al IV-lea a.Chr., este de crezut să fi fost
informat despre evenimentele petrecute cu o generaţie înaintea lui.
În jurul anului 340, o forţă politică, denumită a histrienilor („dunărenilor”),
prin care mulţi cercetători au presupus o uniune a geţilor dunăreni, se opune regelui
scit Atheas care-şi stabilise între timp hegemonia prin părţile Dobrogei (Trogus, la
Iustinus, IX, 2). De aceste evenimente profită Filip al II-lea, care, chemat iniţial în
ajutor de către Atheas, intră în conflict cu acesta şi îl înfrânge679. Regele scit moare
în luptă, iar, în urma acestei acţiuni, Filip „reconfirmă” frontiera dunăreană a
regatului odrys, pe care între timp îl cucerise (în 341 a.Chr.)680. Se poate deci
presupune că geţii se găseau acum în aceleaşi raporturi faţă de macedoneni ca
acelea faţă de odrysi. Nu se ştie nimic despre soarta sciţilor lui Atheas. Dinaşti
sciţi, stăpânind mici teritorii în sudul Dobrogei, sunt atestaţi, mai ales prin
emisiunile lor monetare, până în secolele II–I a.Chr.681. Se poartă de multă vreme

677
Vezi şi Avram 1988.
678
Vladimir Iliescu (1972) aduce argumente destul de convingătoare după care evenimentul s-a
petrecut la începutul secolului al IV-lea.
679
Cf. Nicorescu 1925.
680
Dintre numeroasele articole care tratează politica macedoneană la Dunărea de Jos, vezi
succinta, dar consistenta sinteză a lui Dionisie M. Pippidi (1977 şi 1984).
681
Canarache 1950; Youroukova 1977.

217
discuţii despre ceea ce a fost acel rege al istrienilor (rex Histrianorum amintit mai
sus). Vechii opinii, menţionate mai sus, prezentate de Vasile Pârvan şi reluate de
atunci încoace, i se opune ipoteza lui Vladimir Iliescu, care emendează pasajul prin
rex Triballorum682. Această ipoteză, deloc neglijabilă, se sprijină pe următoarele
argumente: atât Frontinus (II, 4, 20), cât şi Polyainos (VII, 44, 1), în ale lor culegeri
de stratageme (Stratagemata), vorbesc despre o confruntare a regelui Ateas cu
triballii, deveniţi o forţă redutabilă spre mijlocul secolului al IV-lea. Faptul că
Trogus menţionează în treacăt un „rege al dunărenilor“, ar putea fi rezultatul unei
confuzii, sau, mai probabil, un alt mod de a-i numi pe triballi, care, cum se ştie,
locuiau şi ei la Dunăre (în Serbia şi în nord-vestul Bulgariei). Triballii sunt apoi
aceia care dijmuiesc prada culeasă de Filip după victoria asupra sciţilor, rănindu-l
în coapsă pe regele însuşi în cursul ciocnirii cu armata macedoneană ce revenea în
patrie (Trogus, apud Iustinus IX, 3).
În legătură cu aceste evenimente se cuvine remarcat că Filip acţiona şi în
calitate de moştenitor al regilor odrysi. Nu se ştie mai precis care va fi fost statutul
politic real al teritoriilor odryse cucerite de macedoneni, dar menţionarea unor
principi, precum Seuthes, care se vor răzvrăti sub Alexandru şi a urmaşului său în
Tracia, Lysimah, sugerează o largă autonomie a acestor dinaşti.
Despre campania lui Alexandru cel Mare la Dunăre din 335 a.Chr. se deţin
mărturii oferite de un martor ocular, Ptolemaios al lui Lagos, comandant care l-a
însoţit pe Alexandru şi a cărui operă istorică, pierdută, a fost utilizată de Arrianus
(Anabasis, I, 1 urm). De fapt, întreaga prezentare a lui Arrianus a acestei expediţii
la Dunăre a fost preluată de la Ptolemaios683. Aşa cum s-a constatat din fragmentele
păstrate, Ptolemaios, în scrierile sale, a fost preocupat în special de operaţiunile
militare propriu-zise, iar informaţiile astfel oferite se caracterizează, în special, prin
detalii a căror exactitate abia dacă poate fi pusă la îndoială. Scopul lui Alexandru a
fost, desigur, să-şi consolideze spatele în vederea marii campanii din Asia pe care o
pregătea la acea dată. Triballii dăduseră deja de furcă tatălui său şi, tot ei, mai
înainte, îşi apăraseră independenţa faţă de regii odrysi (chiar Sitalkes fusese înfrânt
şi murise în 424 a.Chr., în luptă cu triballii). Aceste antecedente l-au decis pe
Alexandru să anihileze acest centru de putere. După ce-i înfrânge pe triballi,
Alexandru trece Dunărea şi incendiază o cetate getică. Cercetările arheologice au
fost invocate pentru identificarea respectivei cetăţi; singurul sit mai bine cercetat – cel
de la Zimnicea – nu întruneşte cerinţele topografice la care obligă textul, dar nici alte
aşezări, superficial identificate, nu sunt de ajutor în această privinţă.
În pofida detaliilor expuse în textul lui Arrianus, traseul urmat de oastea lui
Alexandru spre Dunăre nu poate fi reconstituit decât ipotetic. Orice ipoteză însă
trebuie să ţină seama de câteva precizări topografice din text: locul unde s-a
desfăşurat lupta dintre macedoneni şi triballii regelui Syrmos se află între lanţul
nordic al Balcanilor – Stara Planina – şi la o distanţă de trei etape de mers de
Dunăre; menţionarea unui râu – Lyginos – sugerează căutarea acestui curs de apă
printre afluenţii din dreapta fluviului, la vest de râul Timoc. În stânga Dunării, la o
682
Iliescu 1969. Despre istoria triballilor şi localizarea ţării lor, Papazoglu 1978, p. 9–81.
683
Ernst Kornemann (1935) a încercat o reconstituire a operei lui Ptolemeu Lagidul după
citările lui Arrianus.

218
depărtare de cca 5,5 km (o parasangă), se situa o aşezare întărită, împrejmuită de
un şes prielnic agriculturii, iar în spatele ei un ţinut pustiu (prin τὰ ἒρημια, se pot
înţelege şi locuri singuratice, pustii, nu neapărat stepice), în care s-au refugiat geţii.
Nu departe de acest loc se afla, pe Dunăre, un ostrov („cu maluri abrupte, iar
curentul era iute şi de netrecut, locul fiind strâmt”, Anabasis, I, 3. 4) pe care se
îngrămădiseră triballi şi tracii şi unde n-a putut acosta flota lui Alexandru, sosită
între timp pe Dunăre.
Deşi, ţinând seama de aceste precizări topografice, zona cea mai probabilă
pare a fi în aval de Porţile de Fier, şi această identificare rămâne ipotetică684. Faptul
că în textul lui Arrianus se menţionează numele insulei pe care se refugiase
Syrmos, Peuke, denumire a unei mari insule din preajma Deltei Dunării, poate duce
cu gândul şi la zona din nordul Dobrogei, pe unde fusese nu cu mult timp în urmă
tatăl lui Alexandru, Filip al II-lea685, ceea ce însă ar fi mai greu de susţinut.
Trecerea Dunării de către falanga macedoneană a impresionat, cum precizează
textul, pe geţi şi pe neamurile din zonă. Ea ne apare ca o acţiune de forţă făcută
tocmai în acest scop. Alexandru a profitat de aceste împrejurări pentru a desfăşura
operaţii diplomatice: „aici veniră soli atât din partea neamurilor libere care locuiesc
pe malurile Istrului, cât şi de la Syrmos, regele triballilor; veniră soli chiar şi de la
celţii ce locuiesc în Golful Ionic (Marea Adriatică) (...), voiau cu toţii să ajungă
prietenii lui Alexandru; el leagă cu toţi prietenie, luând şi dând chezăşii (πίστεις)”
(Anabasis, I, 4, 7).
Prin aceste acţiuni militare şi diplomatice, se confirmă faptul că Dunărea
devenise graniţa nordică a stăpânirii macedonene. Această frontieră naturală nu
putea fi însă consolidată decât prin relaţiile de supunere („vasalitate”) cu populaţiile
locale, relaţii a căror singură garanţie o reprezenta teama de reacţie a forţei macedonene.
Această stare de lucruri explică libertatea de care se bucurau comunităţile de pe
malurile Dunării (cf. şi Anabasis, I, 3, 6) şi explică totodată tendinţele de eliberare
de sub dominaţia macedoneană, manifestate în perioada nemijlocit următoare.
Pe de altă parte, luptătorii geţi, evaluaţi de Ptolemaios lagidul la vreo 14.000 de
oameni, par să fi constituit, chiar dacă numărul este puţin exagerat, o largă grupare
de comunităţi, nu obligatoriu unitare din punct de vedere etnic, dar care, sub
numele generic geţi, este de presupus să fi stăpânit un vast teritoriu la nord de Dunăre.
În acest context este interesantă prezentarea raportului numeric între călăreţi (4.000) şi
pedestraşi (10.000), respectiv 1:3, care ar putea să reflecte o imagine mai generală
asupra structurilor militare în cadrul comunităţilor de la Dunărea de Jos (poate nu
este o simplă coincidenţă că în singura necropolă aproape integral cercetată – Ferigile,
jud. Vâlcea, datată cu cca un veac mai devreme – proporţia între mormintele de
călăreţi şi cele ce nu au în inventarul lor piese de harnaşament este tot de cca 1:3)686.
684
Mi se pare total neplauzibilă ipoteza lui Florin Medeleţ (1982), potrivit căreia acţiunea s-ar
fi desfăşurat pe malurile bănăţene ale Dunării. Vezi şi Vulpe, Zahariade 1987, p. 96.
685
Unii, printre care şi Vasile Pârvan (1926, p. 44 urm), o consideră interpolare în textul lui
Arrianus. Totuşi ideea n-ar trebui ignorată, mai ales dacă nu respingem ipoteza lui Vladimir Iliescu
despre amploarea puterii triballilor (Iliescu 1969); aşa s-ar putea înţelege, poate, şi un pasaj din
Strabon (VII, 5, 12) în care sunt pomeniţi triballii locuind la nord de Kallatis (o enclavă a triballilor,
rămasă din vremea lui Atheas?).
686
Acelaşi raport numeric (1:3) se regăseşte şi în armata odrysă a lui Sitalkes (Tucidide, II, 98, 4, citat
şi mai sus); coincidenţa a fost semnalată şi de Alexandru Avram (1988).

219
 În timp ce Alexandru se afla în Asia, Zopyrion, prezentat fie ca praefectus Ponti
(Trogus, la Iustinus II, 3, 4; XII, 2, 16), fie Thraciae praepositus (Q. Curtius Rufus,
X, 1, 44–45), întreprinde, împreună cu 30.000 de ostaşi, o expediţie în nordul Mării
Negre, ajungând până la Olbia, fapt consemnat şi de Macrobius, autor din
Antichitatea târzie (Saturnalia, I, 11, 33), dar care s-a sfârşit printr-un eşec. Deşi
trei autori diferiţi referă asupra respectivului episod, divergenţele dintre relatări au
iscat vii discuţii între specialişti687. Astfel, de la Pompeius Trogus aflăm că
Zopyrion a pierit cu întreaga lui armată în luptă cu sciţii. Pe de altă parte, Curtius Rufus
(X, 1, 44–45), al cărui izvor a fost istoria idealizantă a lui Alexandru, pierdută,
scrisă de Kleitarchos, relatează că Zopyrion fusese nimicit cu toată armata sa în
timpul unei vijelii, iscată pe neaşteptate, în luptă împotriva geţilor. Chiar şi data
campaniei lui Zopyrion este diferit expusă (331 a.Chr, la Trogus, 326/325, la
Rufus), fiind dedusă din contextul stadiului în care se afla Alexandru la acea vreme
în Asia. Aflând de acestea, Seuthes odrysul i-a aţâţat la răscoală (ad defectionem, la
dezertare) pe conaţionalii săi. Răscoala odrysilor, conduşi de Seuthes, a fost,
ulterior, cu greu înăbuşită de către Lysimach, căruia îi revenise Tracia în urma
împărţirii moştenirii lui Alexandru de către diadohi688.
Luptele cu odrysii s-au desfăşurat pe o durată de mai bine de trei decenii, cu
pierderi de ambele părţi. Principala sursă este Diodor (pasaje din cărţile XVIII–XXI),
care ne relatează despre răscoala cetăţilor greceşti vest-pontice, în 313 a.Chr.,
ajutate de rivalul lui Lysimach, Antigonos (Monophtalmos). Acesta trimisese o
flotă în sprijinul lor, ceea ce explică şi capacitatea cetăţii Kallatis de a rezista destul
de bine (313–311 şi apoi din nou, în 309 a.Chr.) asediului dus de macedoneni. În
legătură cu aceste evenimente este important de reţinut sprijinul acordat acestor
cetăţi din partea „neamurilor vecine, ale tracilor şi ale sciţilor” (Diodor, XIX, 73, 2),
fapt ce ilustrează un mod de relaţii reciproce, un fel de „protectorat” ce va continua şi
în secolele următoare; fapt ce rezultă din două inscripţii descoperite la Histria, într-una
fiind pomenit un dinast, după nume sigur get – Zalmodegikos (ISM I, 8) – în cealaltă, o
căpetenie, de data asta cu sediul cert în stânga Dunării – Rhemaxos (ISM I, 15) –,
probabil tot un get din sudul Moldovei sau nord-estul Munteniei689. Din informaţiile
fărâmiţate ajunse până la noi putem conchide că întreaga configuraţie politică din
spaţiul Dunării de Jos se arată ostilă macedonenilor, chiar dacă, din când în când,
Lysimach a obţinut şi unele succese.
Conflictul dintre Lysimach şi regele get Dromichaites, desfăşurat între ultimii
ani ai secolului al IV-lea a.Chr. şi în primul deceniu al celui următor, constituie
ultimul episod despre care posedăm relatări mai ample privind politica
macedoneană la Dunărea de Jos. Principala sursă este tot Diodor, dar şi mulţi alţii
care îi amintesc pe cei doi antagonişti, fapt ce arată atenţia acordată în antichitate

687
Suceveanu 1966; Iliescu 1971; Pippidi 1984, p. 157 urm. Chiar şi scopul urmărit de
Zopyrion în această expediţie este supus discuţiei. Cea mai plauzibilă ipoteză este, şi după părerea
mea, că generalul macedonean a încercat să îndeplinească de fapt un deziderat al lui Alexandru, de a face o
joncţiune, pe la nordul Mării Negre, cu ţările din Asia; explicaţia cauzală dată de Trogus şi aleasă ca
atare de Iustinus, are doar un caracter moralizator: „a atacat pe sciţi care nu-i făcuseră nici un rău”
(XII, 2, 17).
688
Lund 1992; Franco 1993.
689
Pippidi 1967, p. 167–221.

220
acestor evenimente. Cauza conflictelor pare a fi fost, pe de o parte, contradicţia de
interese dintre geţii de pe ambele maluri ale Dunării, ai căror dinaşti asigurau şi
protecţia unora dintre cetăţile greceşti vest-pontice, şi, pe de alta, pretenţia lui
Lysimach de a-şi consolida hegemonia în întreaga Tracie sud-dunăreană.
După bătălia dintre diadohi de la Ipsos (301 a.Chr.) şi a reîmpărţirii
moştenirii lui Alexandru, s-au redefinit noi sfere de influenţă. Lysimach îşi extinsese
stăpânirea peste o mare parte a Asiei Mici şi se îndreaptă acum spre Dunărea de Jos,
unde geţii îl luaseră prizonier pe fiul său Agathokles, sperând – conform lui Diodor
(XXI, 11) – să-şi recapete „teritoriul pe care-l ocupase Lysimach”. Se poate
presupune o zonă din dreapta Dunării. Potrivit lui Pausanias (autor din secolul al II-lea
p.Chr., care a utilizat şi o seamă de lucrări despre istoria diadohilor, toate
pierdute690), ar fi avut loc lupte grele în care geţii ar fi deţinut superioritatea
numerică, iar Lysimach ar fi căzut chiar prizonier în mâinile lor. În urma păcii,
încheiate în cetatea Helis, Dromichaites o ia în căsătorie pe fiica lui Lysimach.
Acesta îi cedează în schimb regelui get unele posesiuni „de dincolo de Istru” (τὰ πέραν
Ἲστρου) (Pausanias, I, 9, 7)691.
Deşi întreaga povestire de către Diodor a celor două ospeţe oferite de regele
get lui Lysimach şi oştenilor săi luaţi prizonieri este un topos moralizator (vezi şi
Herodot, IX, 82), este clar că diadohul a fost nevoit să facă concesii lui
Dromichaites. Pe acesta din urmă, Polybios îl numeşte „rege al odrysilor” (F. 102),
denumire considerată greşită de unii cercetători români692, dar care este totuşi
verosimilă, ţinând seama de contextul politic în care s-au desfăşurat evenimentele în
cursul consolidării noului regat macedonean al Traciei: Dromichaites se socotea
odrys, în virtutea apartenenţei geţilor la Regatul odrys, a cărui glorioasă tradiţie se
perpetua, iar Lysimach îşi va continua domnia până la moartea sa, survenită în 281 a.Chr.
În ceea ce priveşte „prizonieratul” lui Lysimach şi al ostaşilor lui la geţi, trebuie să-i
dăm crezare, mai ales datorită unei surse, aparent secundare (Memnon, autor din
vremea lui Hadrian al unei istorii a oraşului său natal – Herakleea Pontică), în care se
relatează (citat fiind Nymphis din Herakleea, autor contemporan evenimentelor) despre
un fruntaş din Herakleea eliberat la insistenţele lui Lysimach. Aşadar, trebuie să fi
avut loc tratative dure, întreaga povestire a lui Diodor fiind mult „îndulcită”693.
În ceea ce priveşte localizarea ţării lui Dromichaites şi a cetăţii Helis (nume
corupt sau grecizat), s-au formulat diferite ipoteze. Dacă se acordă credit lui Diodor
că armata lui Lysimach era chinuită de foame şi de sete, se poate avea în vedere un
690
De exemplu îl citează pe Hieronymos din Kardia ca sursă pentru succinta relatare despre
Pyrrhos, regele Epirului, şi încâlcitele sale relaţii cu Antigonos (Gonatas) şi cu Lysimach.
Republicarea unui papir foarte deteriorat (Franco 1993, p. 259), provenind probabil dintr-o operă cu
conţinut moralizator, în care se distinge, între alţii, numele lui Dromichaites, Lysimach şi Pyrrhos (cf.
şi Dana, Firicel 2005, p. 250), face probabilă utilizarea de către Pausanias a istoriilor lui Hieronymos
ca sursă principală şi în cazul campaniei lui Lysimach la Dunăre.
691
Se cuvine amintită aici şi o altă tradiţie, preluată de Polyainos (Stratagemata, VII, 25,
compilator din secolul al II-lea p. Chr.), după care Lysimach ar fi căzut în luptă, împreună cu cei
100.000 de ostaşi ai lui. Deşi este sigur vorba de o confuzie, faptul, în totală contradicţie cu cele
relatate de celelalte surse, n-ar trebui totuşi neglijat, ţinând seama de sumedenia de date „prelucrate”
pe care le posedăm despre aceste evenimente; amintirea în textul respectiv a lui Seuthes ca acţionând
în subordinea lui Dromichaites ar putea fi un ecou al răscoalei odrysilor menţionate mai sus.
692
Între alţii, Daicoviciu 1970b.
693
Cf. şi Avram 1987.

221
ţinut de stepă, sărac în aşezări şi surse de apă. De aceea unii s-au gândit fie la
Câmpia Română (mai ales Bărăganul)694, fie la sudul Basarabiei. Alţii cred că
teatrul operaţiunilor s-a desfăşurat la sud de Dunăre, iar Helis ar putea fi
identificată la Sborjanovo, în nord-estul Bulgariei695. Indiferent cum privim
lucrurile, stăpânirea lui Dromichaites reprezintă afirmarea unei forţe politice la
Dunărea de Jos, formate probabil pe baza unei tradiţii mai vechi despre care nu
avem suficiente informaţii. Nu ştim nici ce s-a întâmplat în continuare cu „regatul”
lui Dromichaites şi nici după ce, curând după 279 a.Chr., celţii întemeiaseră, pentru
o scurtă durată, regatul din Tylis, a cărui întindere va fi fost, cel puţin virtual, cea a
fostului Regat odrys şi a celui macedonean al Traciei. Ei nu par să-şi fi întins
stăpânirea şi în stânga Dunării696.

6. SPAŢIUL CARPATO-DUNĂREAN
ÎN SECOLELE III–II A.CHR.697

Istoria acestei perioade este foarte puţin cunoscută datorită rarelor izvoare
scrise, chiar şi acestea, cum am amintit mai sus, păstrate doar fragmentar. De fapt,
răstimpul de două veacuri dintre domnia lui Dromichaites la Dunărea de Jos şi cea
a lui Burebista în toată Dacia este, din perspectivă istorică, necunoscut, supus
ipotezelor şi controverselor. Singura sursă mai copios reprezentată sunt datele despre
cultura materială, furnizate de cercetările arheologice, dar interpretarea istoricizantă
a acestora comportă riscuri, evocate în repetate rânduri în volumul de faţă.
Principala dilemă în privinţa informaţiei arheologice constă în repartizarea şi
clasificarea acestor date de cultură materială pe criterii etnoculturale: se vorbeşte de
descoperiri de tip celtic, bastarnic şi „băştinaş”. Nimeni nu neagă prezenţa în acest
răstimp a celor trei etnii în spaţiul carpato-dunărean, dar atât atribuirea în parte a
unei anume descoperiri, cât şi dimensiunile istorice şi respectiv cultural-istorice
reprezentate de fiecare din aceste grupuri, nu pot fi corect evaluate. Din perspectivă
arheologică le voi discuta mai jos, odată cu prezentarea culturii materiale din a
doua epocă a fierului.
Celții698
Începuturile istoriei acestei populaţii, creatoare a unei civilizaţii originale
care, la un moment dat, s-a extins asupra aproape întregii Europe barbare, rămâne,
în pofida nenumăratelor eforturi ale cercetării istorice şi arheologice, într-un con de
umbră699. Titus Liuius ne prezintă pe celţi doar în contextul luptelor lor cu romanii
694
Vasile Pârvan se gândea la situl de la Piscul Crăsani (Pârvan 1926, p. 63).
695
Fol et alii 1986.
696
Dacă numele, indiscutabil celtic, al unor localităţi de la Dunărea de Jos, precum Durostorum
(Silistra), Arrubium (Măcin), Noviodunum (Isaccea) sau Aliobrix (Cartal, lângă Ismail), atestate, toate, în
epocă romană, îşi vor fi avut obârşia în epoca Regatului din Tylis, este nesigur şi discutabil.
697
În IR1, I, capitolul a fost redactat de Mircea Babeş (p. 501–531) [n. ed.: în IR2, I, capitolul
este redactat de Mircea Babeş şi Theodor Isvoranu, p. 517–559. Textul de faţă este preluat şi adaptat
din Compendiu].
698
Vezi şi textul din IR2, I, p. 428–430 [n. ed.].
699
Citez câteva lucrări cu caracter general istoric şi arheologic: Filip 1961; Berciu 1970;
Simon 1993; Spindler 1996.

222
şi din perspectiva imperialismului roman aflat la apogeul istoriei sale. Cuceritorul
Galliei, C. Iulius Caesar, în ale sale Commentarii de bello Gallico, deşi oferă
detalii extrem de valoroase despre cele văzute la faţa locului, prezintă o Gallie la
apusul puterii ei; este mai degrabă o interpretatio Romana a civilizaţiei celtice.
Cele mai timpurii surse literare despre celţi le aflăm din secolul al VI-lea a.Chr., de
la Hekataios din Milet. El relatează că mai departe în hinterlandul coloniei foceene
Massalia (Marsilia), se întindea ţara celţilor (Κελτική). Prin coroborarea şi de alte
surse, rezultă că ţinuturile de origine ale celţilor cuprindeau sud-vestul Germaniei,
sudul şi centrul Franţei şi o bună parte a Elveţiei: este, ceea ce, în literatura arheologică
se denumeşte ca fiind „cercul cultural vest-hallstattian” (Westhallstattkreis). În această
zonă se dezvoltă, la periferia lumii greceşti şi italo-etrusce şi sub directa lor influenţă, o
civilizaţie originală, cu cetăţi şi monumente funerare fastuoase (mormântul de la
Vix, lângă cetatea de la Mont-Lassois, în bazinul Ronului, apoi cele de la
Hochdorf, Rheinheim etc.), care trădează o structură social-politică evoluată până
în pragul unei civilizaţii superioare.
Expansiunea celţilor începe, cel mai devreme, în a doua jumătate a secolului
al V-lea a.Chr. Cauza va fi fost cea presupusă de Pompeius Trogus (la Iustinus
XXIV, 4) şi de Titus Liuius (V, 34), o neobişnuită creştere demografică. Mai întâi,
celţii pătrund în nordul Italiei, unde vor persista până în secolul I a.Chr. În secolul
al IV-lea a.Chr., neamuri celtice se instalează în cadrilaterul Boemiei, în Austria şi
în Ungaria, iar în 335 a.Chr. Alexandru cel Mare primeşte, la Dunăre, o delegaţie a
celţilor stabiliţi pe ţărmurile Adriaticei (vezi mai sus). Prin anii 279–278, o
puternică grupare de şeferii celtice avansează în Balcani, pustiind Grecia (inclusiv
sanctuarul de la Delphi), cuceresc Tracia şi întemeiază, undeva în centrul Bulgariei,
regatul din Tylis. Un alt grup de celţi a pătruns în Asia Mică, în zona numită apoi,
după numele gallilor, Galatia.
Dacă ne limităm doar la informaţia oferită de sursele literare antice, vom
constata că valul migraţiei celţilor în sud-estul Europei a ocolit ţara noastră. O migraţie
a unor celţi pe la nord de Carpaţi, până în stepele nord-pontice, poate fi dedusă
dintr-o relatare a lui Plutarh (Marius, 11) şi dintr-o inscripţie de la Olbia (Syll. 3,
495). Nici unul din neamurile celtice menţionate în literatura din vechime n-a fost
atestat ca atare pe teritoriul României. Cea mai apropiată etnie, după nume celtică,
cea a anarţilor, este menţionată de Caesar (De bello Gallico, V, 25), aceştia fiind
învecinaţi cu dacii la răsăritul codrilor hercinici. Şi Ptolemeu (Geographia, III, 8,
5) îi aminteşte alături de taurisci (teurisci), alt neam celtic, ca situându-se în
extremitatea de nord-vest şi de nord a Daciei. Prin urmare, prezenţa celţilor în
spaţiul intra-carpatic este dedusă numai din datele arheologice, tipice fiind cele de
ordin funerar. De aceea, în lucrarea de faţă vom relua problema descoperirilor de
tip celtic în capitolul dedicat culturii materiale.
Această uriaşă expansiune a celţilor peste o mare parte a Europei a însemnat,
totodată, şi răspândirea civilizaţiei lor, care s-a manifestat, sub formă de influenţe
şi preluări de către alte populaţii, inclusiv de traci, atât de către cei sudici, cât şi de
cei nord-dunăreni (geto-daci). Despre relaţiile acestora din urmă cu celţii aflăm mai
multe abia în secolul I a.Chr., când Burebista s-a confruntat cu celţii boii, originari
din Boemia şi cu scordiscii, aşezaţi la Dunăre, în zona Belgradului şi în Sirmia,

223
unde se constituiseră într-o structură politică alcătuită dintr-o uniune de şeferii
multietnice, traci (daci?) şi illyri.
Odată cu expansiunea celţilor, civilizaţia lor intră, în mod paradoxal, în
declin. Ceea ce părea la un moment dat să depăşească stadiul unei culturi primitive,
nu reuşeşte, prin manifestările sale, decât să impresioneze lumea elenistică şi
romană prin curajoasele şi brutalele incursiuni pe un vast spaţiu.

Bastarnii
Spre deosebire de celţi, bastarnii, neam germanic, sunt atestaţi ca aşezaţi în
răsăritul Daciei, la est de Siret şi în Basarabia, în special prin descoperirile arheologice,
dar şi prin câteva informaţii provenind din surse literare (Pseudo-Scymnos, 790 urm.,
Tacitus, Germania, 46 etc.). Acţiunile bastarnilor, în calitate de mercenari ai
diferiţilor potentaţi (Filip al V-lea, Mithridates al VI-lea Eupator), sunt bine relatate
de istoricii antici (Titus Liuius, Appianus, Cassius Dio). Astfel, ei, aliaţi cu dinaşti
locali, obţin, în 61 a.Chr., victoria împotriva proconsulului Macedoniei, C. Antonius
Hybrida, într-o luptă desfăşurată lângă Histria, iar trei decenii mai târziu,
proconsulul M. Licinius Crassus respinge peste Dunăre o mare ceată de bastarni,
migraţi împreună cu femei şi copii, omorând cu această ocazie pe regele lor, Deldo.
Bastarnii mai sunt menţionaţi printre popoarele mutate de romani în sudul Dunării
în vremea împăraţilor Nero, Filip Arabul, Claudius al II-lea sau Probus (deci până
în 280 p.Chr.).
Informaţiile din sursele scrise sunt în mare parte confirmate şi completate de
izvoarele arheologice700. Deşi primele izvoare literare îi menţionează încă de la
sfârşitul secolului al III-lea a.Chr., din punct de vedere arheologic nu au fost
identificaţi decât în veacul următor. Cultura atribuită bastarnilor, denumită
Poieneşti-Lukaševka (Lucăşeuca, raionul Orhei, Rep. Moldova), este caracterizată,
atât prin ceramică, cât şi prin practicile funerare specifice (incineraţie în groapă), dar şi
printr-o serie de piese de podoabă (fibule, paftale, coliere), toate având analogii în
culturile din nordul şi din estul Germaniei (în special culturile Jastorf şi Przeworsk)701.
Migraţia bastarnilor, constituiţi dintr-un amalgam de triburi germanice, este
unul dintre rarele cazuri în care un astfel de fenomen a fost confirmat în mod
plauzibil şi cu ajutorul descoperirilor arheologice. Pe de altă parte, contrastul
aspectelor acestei culturi cu cel al culturii locale, considerate a fi „geto-dacice”,
este atât de frapant încât aria locuită de bastarni în secolele II–I a.Chr. poate fi
destul de clar delimitată, în centrul şi în nordul Moldovei istorice. În stadiul de faţă
s-au identificat cca 200 de situri ale culturii Poieneşti-Lukaševka, a cărei evoluţie
s-a desfăşurat între aproximativ 200 şi 30–20 a.Chr. Studierea descoperirilor de tip
bastarnic, mai ales a celor din primele etape, completează observaţiile din izvoare
în privinţa caracterului migraţiei acestui neam, în formă policentrică, respectiv în
valuri succesive, cum denumea Mircea Babeş acest fenomen 702. Dispariţia siturilor

700
Prima dată identificate în necropola de la Poieneşti, jud. Vaslui, de Radu Vulpe (1955).
701
Babeş 1993.
702
IR1, I, p. 527.

224
culturii Poieneşti-Lukaševka spre sfârşitul secolului I a.Chr. poate fi pusă în
legătură cu încercarea lor de a trece Dunărea în 29 a.Chr., dar şi cu o posibilă
slăbire a puterii lor în timpul expansiunii lui Burebista.

7. BUREBISTA703

Acţiunile politice înfăptuite de Burebista în prima jumătate a secolului I a.Chr. au

însemnat, desigur, un moment de vârf în istoria Daciei preromane 704. Cu toate
acestea, parcimonia izvoarelor antice referitoare la această perioadă, lasă în
suspensie o seamă de întrebări de primă importanţă: din ce parte a Daciei provenea
Burebista, care a fost structura puterii lui, care au fost raporturile cu diferitele
formaţiuni politice (şeferii) getice şi dacice şi cum s-a realizat aducerea lor sub o
singură conducere? Sunt chestiuni la care în prezent nu este cu putinţă a da un
răspuns categoric.
În primul rând, ar trebui să se cunoască mai multe despre dezvoltarea
societăţii din Dacia în veacul anterior lui Burebista. În această privinţă se cuvine
menţionată o relatare din sumarul cărţii a XXXII-a a operii pierdute a lui Trogus
Pompeius (epocă augustee), unde se spune că istoricul trata, între altele, „creşterile
puterii dacilor prin regele Rubobostes” (incrementa Dacorum per Rubobosten
regem). Potrivit contextului care forma conţinutul acestei cărţi, aproximativ 190–180
a.Chr., domnia amintitului rege dac ar trebui plasată în secolul al II-lea a.Chr. În
compendiul operei lui Trogus, întreprins de M. Iunianus Iustinus, nu se află nimic
despre aceste evenimente enunţate în sumarul ataşat de un necunoscut unui
manuscris din Evul Mediu timpuriu. Prin urmare, se pun două întrebări: când a
domnit sus-numitul Rubobostes şi ce se înţelege prin „creşterile” puterii dacilor? În
ceea ce priveşte numele regelui, majoritatea cercetătorilor consideră că este vorba
de o corupţie prin metateză: Rubo/Buro-bostes705. Acest fapt nu este în sine prea
relevant, mult mai importantă fiind datarea evenimentelor. Aici s-au formulat două
păreri: unii au optat pentru o situare conform contextului, deci în prima jumătate a
secolului al II-lea706, alţii cred că Trogus îl avusese în vedere pe Burebista din
secolul I a.Chr.707.
Dincolo de argumentele aduse în sprijinul celor două puncte de vedere, s-ar
putea invoca şi datele arheologice, cu tot riscul pe care o astfel de procedură o
implică. Aşa cum s-a menţionat deja, prima manifestare unitară pe o mare întindere
a Daciei a ceea ce se numeşte „perioada de maximă dezvoltare a civilizaţiei
dacice”, apare ca atare în mod cert cel târziu spre sfârşitul secolului al II-lea a.Chr.,
dacă nu chiar la jumătatea acestui veac. Pe de altă parte, se remarcă dispariţia
vestigiilor de tip celtic încă din al doilea sfert al secolului al II-lea a.Chr. şi,

703
Text preluat şi adaptat din Compendiu [n. ed.].
704
Despre epoca lui Burebista în general citez selectiv: Pârvan 1926, p. 73–82; Patsch 1932, p. 42–51;
Crişan 1977.
705
În manuscris apare şi forma Rubobustes, care, după opinia mea, trebuie să fi fost cea corectă.
706
Între alţii, Constantin Daicoviciu (1955), care reia vechea ipoteză a lui Carl Brandis (1901);
cf., de asemenea, Robert Werner (1961, p. 124 urm), care afirma: „se pare că un regat dac s-a
constituit, sub Rubobostes, la sfârşitul secolului al III-lea”.
707
În special Iliescu (V.) 1968.

225
totodată, apariţia numeric crescută a siturilor de tip „dacic” (daua). Această situaţie
ar putea deci fi înţeleasă şi ca reflectarea unei „creşteri” demografice şi politice a
puterii dacilor în paralel cu dezvoltarea culturală, dar stadiul actual al cercetării nu
îngăduie încă formulări mai precise în ceea ce priveşte cronologia relativă a
descoperirilor de pe întreg teritoriul Daciei708. Acest punct de vedere, chiar şi
ipotetic, ar explica mai lesne procesul de maturizare a societăţii întregii Dacii, cu
un veac înainte de efemera unificare înfăptuită de Burebista.
Referitor la zona din care provenea Burebista, unii au considerat precizarea
făcută de Strabon (VII, 3, 11) că acesta era „bărbat get” (ἀνὴρ Γέτης) o dovadă
pentru originea din părţile Dunării de Jos709, în timp ce cei ce opinează pentru
constituirea unui regat dacic în secolul al II-lea a.Chr., a unui centru de putere în
Transilvania, îl văd în calitate de urmaş al ipoteticului Rubobostes din veacul
anterior710. În stadiul de faţă este imposibil să se decidă în favoarea uneia sau alteia
dintre cele două ipoteze. Pentru prima, se adaugă însă relaţiile speciale ale lui
Burebista cu cetatea Dionysopolis, mai lesne de explicat pentru un dinast al cărui
centru de putere se afla la sud de Carpaţi711.
Strabon, a cărui sursă a fost posibil Timagenes sau Asinius Pollio, relatează
că odată cu moartea lui Burebista puterea lui s-a dezbinat în patru, iar ulterior, în
vremea lui Augustus, în cinci părţi şi că „astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se
schimbă când într-un fel, când într-altul” (VII, 3, 11). Aceste citate sunt
edificatoare pentru a evalua structura „regatului” efemer al lui Burebista – o uniune
vremelnică a cel puţin patru şeferii – dar, totodată, sugerează şi modul prin care s-a
înfăptuit unificarea. Acest proces politic va fi fost favorizat, pe de o parte, de
interese comune ale unora dintre şeferiile din Dacia (nu neapărat unitare etnic!), pe de
alta, de aspiraţia lui Burebista de a-şi fi dorit un regat după modelul statului de tip
elenistic al Pontului, al lui Mithridates al VI-lea Eupator. O astfel de ipoteză implică şi
unele confruntări cu diversele şeferii, fapt ce se reflectă, poate, în straturile de
distrugere observate de arheologi în unele aşezări mai importante (de tip daua)712.
S-a încercat identificarea acestor centre de putere locale atât din perspectiva
cercetărilor arheologice, cât şi a emisiunilor monetare indigene care par să fi
încetat tocmai în vremea lui Burebista713. Rezultatele însă nu sunt deplin
convingătoare. Dacă se întrevede un centru de putere în bazinul Argeşului, altul în
bazinul vestic al Siretului şi unul pe cursul superior al Oltului, în sud-estul
Transilvaniei, nu este însă clar dacă grupul de cetăţi din munţii Sebeşului
(„Orăştiei”), cunoscut un secol mai târziu sub denumirea Samizegetusa Regia,
exista şi în epoca lui Burebista; este însă sigur că o formaţie politică a dacilor se
constituise deja pe cursul mijlociu şi inferior al Mureşului714.

708
Aceste lucruri le-am discutat în repetate rânduri: Vulpe 1998b şi, mai nou, Vulpe 2007.
709
De exemplu Vulpe 2013a.
710
Daicoviciu 1969; Glodariu 1970.
711
Este şi opinia lui Radu Vulpe (1968 şi 2013a, cu întreaga bibliografie).
712
Vezi mai jos capitolul „Cultura materială” şi consideraţiile mele cu privire la multele
exagerări formulate mai ales în ultima vreme.
713
Preda 1973, p. 400–406.
714
Vezi, mai recent, Gheorghiu 2005.

226
 Data la care s-a produs ascensiunea lui Burebista este de asemenea
controversată. Dacă se dă crezare informaţiei lui Iordanes (Getica, 67), potrivit căreia
Burebista era deja „rege” la data când Sylla devenise dictator la Roma, atunci s-ar
putea lua în calcul anul 82 a.Chr. pentru începutul acţiunii de unificare715. Totuşi,
examinarea critică a tuturor datelor din izvoare despre faptele lui Burebista
acreditează părerea că acest eveniment nu putuse să aibă loc mult înainte de anul
60 a.Chr.716. Nici datarea primelor acţiuni militare ale lui Burebista nu este sigură.
Nu se poate şti dacă în spatele dacilor, aliaţi cu celţii scordisci şi urmăriţi de romanii
conduşi de C. Scribonius Curio, în anii 74/73 a.Chr., până la Dunăre (Florus, I, 39, 6),
se va fi aflat deja Burebista. În schimb, Strabon (VII, 3, 11) relatează despre nimicirea
scordiscilor amestecaţi cu illyri de către Burebista, eveniment ce s-a produs foarte
probabil în 60 a.Chr. şi a avut loc undeva în părţile Dunării oltene sau bănăţene.
Acelaşi Strabon (VII, 3, 11) precizează că Burebista trecea „plin de îndrăzneală
Dunărea, jefuind Tracia, până în Macedonia şi Illyria”; de aici putem deduce că el evita
să atace direct teritoriile aflate sub stăpânire romană.
Istoricii români, luându-se după contextul informaţiei lui Strabon (VII, 3, 11;
VII, 5, 2), consideră că acţiunea întreprinsă de Burebista împotriva celţilor boii
conduşi de Critasiros, şi taurisci, şi care s-a soldat, se spune, cu „spulberarea” lor,
s-a petrecut la începutul domniei; acest fapt a fost adus, de unii, şi ca argument
pentru originea în Transilvania a puterii regelui dac717. Acestea s-ar fi întâmplat tot
în jurul anului 60 a.Chr., după ce respectivele neamuri celtice fuseseră deja slăbite
în urma invaziei cimbrilor germanici şi a expediţilor romane în Noricum. O serie
de descoperiri cu ceramică specifică culturii dacice, aflate în diverse situri din
Ungaria şi Slovacia, au fost puse în legătură cu expansiunea vestică a lui Burebista, dar
asocierea acestor materiale şi cu altele de factură celtică permit şi alte interpretări.
Explicaţia cea mai plauzibilă a politicii pontice a lui Burebista, respectiv a
acţiunilor împoriva cetăţilor greceşti, trebuie căutată în raportul dintre acestea şi
Regatul lui Mithridates al VI-lea Eupator718. Moartea regelui Pontului în 63 a.Chr.
şi eşecul romanilor de a se instaura stabil în cetăţile vest-pontice719 a dus la un vid
de putere în această regiune, fapt de care se pare că a profitat Burebista. S-a
presupus chiar că regele dac n-ar fi fost străin de victoria aliaţilor (bastarni, sciţi şi geţi)
împotriva proconsulului Macedoniei, C. Antonius Hybrida din 62/61 a.Chr.720, deşi
nimic nu confirmă acest lucru. Deducerea datei la care a fost întreprinsă campania

715
Cf. şi Crişan 1977, p. 85 urm. În textul lui Iordanes (desigur, preluat după Dion
Chrysostomos) se precizează că în timp ce domnea Burebista a venit în Geţia Deceneu, atunci când, la
Roma, Sylla a ajuns la putere (…regnante Gothis Buruista Dicineus uenit in Gothiam, quo tempore
Romanorum Sylla potitus est principatum). Dacă dăm crezare acestei relatări, ar trebui să facem
distincţia între ascensiunea lui Burebista în capul propriei şeferii şi data la care şi-a început încercările
de aducere sub comanda lui a altor şeferii din Dacia.
716
Cf. şi Macrea 1956, p. 119–136.
717
Daicoviciu 1972a, p. 27 urm; Crişan 1977, p. 230 urm, cu multă literatură.
718
Cf. şi Condurachi 1953.
719
Acţiunea romanilor de a se instala în aria cetăţilor din Pontul stâng şi a le supune, prin campania
lui M. Terentius Varro Lucullus din anii 72–71 a.Chr., nu a dat rezultate de lungă durată, cum o
dovdeşte episodul C. Antonius Hybrida. În general, Vulpe 1938, p. 94 urm; Pippidi 1965, p. 276 urm;
Suceveanu 1991, p. 23–25.
720
Pârvan 1926, p. 78.

227
pontică a lui Burebista se bazează pe un citat dintr-un discurs al retorului Dion
Chrysostomos (Orationes, XXXVI, 4) după care „geţii au luat atât oraşul Boristene
(Olbia), cât şi alte cetăţi aşezate pe ţărmurile Pontului Stâng, până la Apollonia”,
acest eveniment petrecându-se „nu mai departe de acum 150 de ani”, adică
aproximativ prin anii ʼ50 ai secolului I a.Chr. Deşi se presupune ca mai probabilă o
dată în jur de 55 a.Chr., nu este exclus ca faptele să se fi petrecut şi puţin mai devreme.
Acţiunea a fost, potrivit aceluiaşi izvor, devastatoare, „majoritatea barbarilor
unindu-se între ei pentru a se revărsa asupra acestor cetăţi; multe din cuceriri s-au
făcut în locuri diferite ale teritoriului locuit de greci, care se întinde pe multe
regiuni”. Singura colonie care a scăpat de această urgie a fost Dionysopolis,
datorită relaţiilor speciale întreţinute de cetăţeanul Akornion, pe care Burebista l-a
numit „primul şi cel mai mare prieten”, titlu asemănător celui acordat unor
demnitari în regatele elenistice721.
Autoritatea lui Burebista se întindea, în urma cuceririlor şi campaniilor
militare amintite mai sus, din părţile Dunării Mijlocii până la gura Bugului şi din
Carpaţii nordici până la Munţii Haemus, fapt evidenţiat şi în decretul dat în cinstea lui
Akornion: „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei şi stăpânitor peste tot ţinutul
de dincolo şi de dincoace de fluviu (Dunăre)” (IGB2, I, nr. 13). Toate acestea au
fost desigur posibile şi pentru că romanii erau ocupaţi pe de o parte cu cucerirea
Galiei, pe de alta, cu conflictele interne ce au culminat cu războiul dintre Caesar şi
Pompei, încheiat prin victoria primului în urma bătăliei de la Pharsalus, în 48 a.Chr.
Burebista intrase în legătură cu Pompei, prin intermediul aceluiaşi Akornion care l-a
întâlnit pe generalul roman la Heraclea Lyncestis. Se poate presupune că Burebista
spera, în schimbul unui ajutor militar, să obţină de la romani recunoaşterea
cuceririlor pontice. Înfrângerea lui Pompei a spulberat aceste speranţe şi, în
consecinţă, era de aşteptat o acţiune a lui Caesar împotriva Daciei, intenţie
consemnată în mai multe izvoare literare, care relatează despre pregătirile romanilor în
vederea unei campanii de cucerire a Daciei (Strabon, VII, 3, 5; VII, 3, 10; Suetonius,
Iulius, 44; Plutarh, Caesar, 58 etc.).
Asasinarea lui Caesar în Senat, în martie 44 a.Chr., a fost urmată, „cam în
aceeaşi vreme”722, de răsturnarea de la putere a lui Burebista723, iar plănuitele
acţiuni ale romanilor împotriva Daciei n-au mai avut loc. În urma destrămării
„imperiului” lui Burebista, doar un nucleu al acestei efemere stăpâniri pare a fi
supravieţuit evenimentelor: Deceneu, marele preot, a devenit „rege”, urmat de
Comosicus (Iordanes, Getica, 73). Localizarea acestei stăpâniri se presupune, pe

721
Cf. şi Suceveanu 1998.
722
Relaţia dintre data omorîrii lui Caesar şi sfârşitul lui Burebista este disputată în jurul relatării lui
Strabon: „mai înainte ca romanii să trimită o armată contra lui” (πρὶν ἢ Ῥωμαίους στεῖλαι στρατείαν ἐπ᾽
αὐτόν) de unde s-au presupus date, fie înainte de anul 44, fie în acelaşi an sau nu mult după; vezi diferite
păreri, printre alţii, la Pippidi 1965, p. 228, nota 1; Daicoviciu 1972a, p.75; Vulpe 1968, p. 52.
723
Orice încercare de a preciza data şi modul prin care şi-a găsit sfârşitul Burebista este, cred, sortită
eşecului. Din textul lui Strabon se poate înţelege doar că a fost „înlăturat de către unii răsculaţi”
(καταλυθεὶς ἐπαναστάντων αὐτῷ τινων), iar deducţia că a şi murit cu acest prilej este desigur logică.
Vladimir Iliescu are dreptate când atrage atenţia, cu argumente deloc neglijabile, că din textul lui Strabon nu
rezultă că dispariţia lui Burebista ar fi obligatoriu legată de moartea lui Caesar, dar nici nu este convingător
atunci când afirmă că regele dac ar fi domnit „încă mult timp după acest eveniment” (Iliescu 1981).

228
bune temeiuri, să fi fost în sud-vestul Transilvaniei, unde, un secol mai târziu, îşi
va avea reşedinţa Decebal.
Despre politica internă a lui Burebista şi despre structura politică a puterii lui s-au
iscat în ultimii 50 de ani numeroase discuţii şi controverse, datorate desigur puţinătăţii
informaţiei antice. Strabon (VII, 3, 11), el însuşi filosof stoic, a cărui sursă era între
altele şi stoicul Poseidonios din Apamea, accentuează acţiunile morale şi educative ale lui
Burebista, nefiind însă interesat de aspectele politice ale istoriei Daciei. Astfel, vom
afla despre înălţarea neamului „prin exerciţii, sobrietate şi ascultare de porunci”, despre
extirparea viţei de vie (!), despre rangul important deţinut de marele preot Deceneu
(Strabon, VII, 3, 5)724, pe care Burebista l-a „înzestrat cu putere aproape regească”
(Iordanes, Getica, 67).
În izvoarele literare Burebista este numit, în decretul dat în cinstea lui Akornion
(IGB I2, 13, rd. 22 şi 33) „rege” (βασιλεύς), cum sunt denumiţi, fără discernământ,
tot felul de dinaşti locali, iar stăpânirea sa (Strabon, VII, 3, 11), „mare putere”
(μεγάλη ἀρχή), ceea ce nu înseamnă implicit un stat organizat, ci doar o vastă
stăpânire. Aducerea sub o autoritate unică a mai multor grupuri etnice, nu numai
getice şi dacice, dar şi alte neamuri, în primul rând bastarnii, probabili aliaţi ai lui
Burebista în campania pontică, s-a înfăptuit atât prin bună înţelegere, cât şi, de
presupus, prin constrângere. Este imaginea unei largi uniuni de şeferii, dar totodată
sugestivă pentru încercarea neizbutită de a crea o formă politică de tipul
monarhiilor orientale elenistice; o asemănare cu Regatul Pontului al lui Mithridates
ar fi cât se poate de potrivită. Oricum am interpreta faptele lui Burebista, este
evident că el a reuşit, pentru scurtă vreme, să creeze o forţă redutabilă care, mai
curând sau mai târziu, trebuia să-i preocupe pe romani.

8. ISTORIA DACIEI
DE LA BUREBISTA PÂNĂ LA CUCERIREA ROMANĂ725

După moartea lui Burebista, vasta lui stăpânire s-a fărâmiţat, cum menţionam
mai sus citându-l pe Strabon, în patru părţi. În realitate, se pare că dezbinarea a fost
mai pronunţată. O serie de căpetenii locale – numite în surse „regi” (βασιλεῖς) – îşi
disputau interesele. Aflăm astfel, cu prilejul campaniei lui M. Licinius Crassus
împotriva bastarnilor şi geţilor în Dobrogea, despre un „rege” Rholes, devenit „amic şi
aliat al poporului roman”, a cărui reşedinţă trebuie să fi fost în sudul Dobrogei726, şi
care, cu ajutorul romanilor, înfrânge pe o altă căpetenie getică – Dapyx – probabil

724
Numele corect pare a fi fost Dekinais; cel puţin sub această formă apare numele unui ostaş
dac care a fost detaşat de către romani, după cucerirea Daciei, în Egipt (Dana 2003b, p. 143–147).
725
În IR1, I, p. 655–724, acest capitol a fost redactat de A. Rădulescu şi C. C. Petolescu [n. ed.: vezi
acelaşi capitol cu aceiași autori şi în IR2, I, p. 687–755; textul de faţă este preluat şi adaptat din Compendiu].
726
Textul (Cassius Dio, LI, 24) îl denumeşte pe Rholes „rege al unora dintre geţi” (Γετῶν
τινων βασιλέως), sugerând totodată puterea limitată a acestui dinast. Acceptarea ipotezei lui Dan
Dana dintr-un recent articol (2007), de a vedea în regişorul dobrogean pe Oroles din anecdota relatată
de Pompeius Trogus (la Iustinus), depinde, după părerea mea, de controversata dispută de ordin
cronologic despre domnia acelui rege dac Rubobostes (sau Burobostes), de care este strâns legată prin
contextul evenimenţial general al respectivei perioade. Asupra datei domniei lui Oroles s-au exprimat
deja opinii contradictorii (de exemplu vezi Iliescu 2004, p. 162–170, cu întreaga literatură).

229
pe lângă Mangalia. Potrivit lui Cassius Dio (LI, 26, 5), Crassus atacă pe un al treilea
şef local – Zyraxes – pe care-l asediază în reşedinţa lui fortificată pe malul Istrului,
Genucla, pe care o şi cucereşte727. În ceea ce priveşte soarta Dobrogei – Sciţia Mică
– romanii au încredinţat-o ulterior regilor sapaei (moştenitorii regatului odrys), a căror
stăpânire avea un statut clientelar faţă de Roma. Din cauza frecventelor incursiuni
ale diverşilor barbari, inclusiv geţii, romanii şi-au întărit controlul militar în zonă,
creând, se pare, o praefectura, unde, prin anii 33–34 şi 43 p.Chr., activau legiunile IV
Scythica şi V Macedonica, mai târziu şi alte unităţi. Abia pe la 70 p.Chr. întreaga
zonă este inclusă în provincia Moesia.
Despre istoria Daciei nord-dunărene se cunoaşte foarte puţin. Potrivit lui
Iordanes (Getica, 73), Deceneu, marele preot al lui Burebista, a devenit rege după
dispariţia acestuia. Lui Deceneu i-a urmat Comosicus, de asemenea cumulând
funcţia de mare preot şi de rege, cum relatează acelaşi Iordanes. Tot el, pomeneşte ca
urmaş lui Comosicus, pe Coryllos care ar fi domnit 40 de ani, după Constantin
Daicoviciu identic cu Scoryllo, dux Dacorum728, menţionat de Frontinus
(Stratagemata, I, 10, 4). Acest din urmă rege era probabil contemporan împăratului Nero.
În rest, cronologia acestor regi este nesigură, nesigur fiind şi numărul lor real729. În
vremea lui Domitian domnea Diurpaneus (numele este atestat şi epigrafic: IDR I, 70),
foarte probabil identic cu Duras, cel care va ceda domnia lui Decebal.
Izvoarele literare mai pomenesc şi alţi dinaşti geţi sau daci, dar despre
localizarea stăpânirii lor nu se pot face decât ipoteze. Plutarh (Marc. Antonius, 63)
scrie despre un Dikomes, „regele geţilor”, care făgăduise lui Antonius că-l va ajuta
militar în lupta cu Octauianus. S-ar putea întrevedea aici aceeaşi politică de
sprijinire a generalilor romani filo-elenistici dusă şi de Burebista. Nu ştim dacă
ajutorul promis a fost sau nu adus la îndeplinire, dar distribuţia pe valea Siretului a
descoperirilor de denari emişi de M. Antonius susţin ipoteza localizării reşedinţei
lui Dikomes în Moldova, poate la Zargidava730. Totuşi, dacă se ţine seama de o
relatare a lui Cassius Dio (LI, 22, 8), potrivit căreia „dacii trimiseseră mai înainte
vreme soli la Caesar (Octauianus Augustus), dar nu căpătară nimic din cele câte
ceruseră şi trecură de partea lui Antonius, fără a-i fi de folos, căci erau dezbinaţi”,
şi dacă istoricul îl va fi avut în vedere pe Dikomes şi nu pe un alt dinast, atunci
stăpânirea în discuţie ar trebui situată în sud-vestul României. Totodată, rezultă şi o
politică de oportunism, probabil în funcţie de darurile pe care dinaştii respectivi
sperau să le obţină de la generalii romani. Data acestor evenimente este puţin
anterioară anului 31 a.Chr.
Un alt dinast – „getul” Cotiso – este menţionat, tot în contextul războaielor
civile dintre M. Antonius şi Octauianus, de către Suetonius (Augustus, LXIII, 4; în
mai multe manuscrise grafia în dativ a numelui este Cosoni sau Cosini), ca
aspirând la o relaţie de încuscrire: lui Cotiso, Octauianus i-ar fi oferit-o pe Iulia în

727
Întregul episod al campaniei lui Crassus în Tracia şi la Dunărea de Jos, relatat de Cassius
Dio cu multe detalii, preluate, cum afirmă chiar autorul, din surse mai vechi („cele ce i s-au
transmis”), a dat naştere la multe interpretări şi ipoteze, citez selectiv: Pârvan 1926, p. 89; Patsch 1932,
p. 73 urm; Vulpe 1938, p. 102 urm; Pippidi 1965, p. 291 urm.
728
Daicoviciu (C.) 1960, p. 294.
729
Vezi, în special, Daicoviciu, Trynkowski 1970; Gostar 1984.
730
Chiţescu 1968; altă opinie la Protase 1970.

230
schimbul fetei regelui get. Florus (II, 28, 18–19) însă ne prezintă pe acelaşi Cotiso,
de data asta „rege dac”, „coborând din munţi” şi făcând incursiuni la sud de
Dunăre, fapt ce l-a obligat pe Augustus să trimită pe Cn. Cornelius Lentulus,
guvernatorul Pannoniei, să-i alunge şi să-i împrăştie. Expediţia lui Lentulus a avut
însă loc mult mai târziu, probabil prin anii 10–12 p.Chr., iar o serie de alte date,
coroborate şi de textul mai sus citat, duc la concluzia că respectivul Cotiso şi-ar fi
avut reşedinţa undeva în zona Carpaţilor Meridionali731.
Numele acestui rege, în varianta grafică Coson (la Suetonius), a fost pus în
legătură cu monedele de aur purtând legenda KOΣΩN, emise – aşa se crede de
mulţi732 – de romani, pentru răsplătirea respectivului dinast. Aceste piese au fost
descoperite mai ales în sud-vestul Transilvaniei (în tezaure sau în mod izolat, dar
niciodată în cursul unei săpături arheologice, ceea ce a provocat dubii asupra
autenticităţii lor)733. Deşi probabilitatea ca să fie vorba de doi dinaşti diferiţi – dacul
Cotiso şi getul Coson sau Cosin – nu este deloc exclusă, relaţia cu inscripţia de pe
monede nu este însă în mod necesar legată de numele respectivului dinast, aşa cum
au susţinut-o cercetătorii menţionaţi734. Mi se pare mult mai demnă de crezare
opinia formulată încă de mult de Mayer Halevy, potrivit căreia κόσων nu este
altceva decât participiul prezent activ al verbului κοσόω, forma dialectală ionică a
verbului ποσόω, „stabilesc greutatea”735; cu alte cuvinte, în cazul monedelor de aur
aici în discuţie, ar însemna pur şi simplu: „cântărit” sau „verificat”. În acest caz, ar
putea fi vorba de un fel de plată în aur, destinată unui dinast (desigur dac, ţinând
seama de aria în care au apărut aceste „monede”), bătute ca monedă-lingou, cu
marcarea valorii prin cântărire, undeva într-un atelier vest-pontic, un loc unde
dialectul ionic era încă utilizat736. Ipoteza n-a fost, după ştiinţa mea, valorificată
îndeajuns până acum, desigur, invocându-se mai ales lipsa de analogii pentru astfel
de inscripţii monetare, dar, socot, că ar trebui exploatată mai cu încredere737.
După reunificarea imperiului sub Octavianus Augustus, raporturile dintre
romani şi daci au devenit mai tensionate. Incursiunile repetate ale acestora din
urmă în Tracia au obligat pe romani să-şi întărească prezenţa la Dunăre şi să
acţioneze şi în Dacia propriu-zisă. Pe lângă expediţia lui Lentulus, amintită mai
sus, şi care pare să fi avut drept ţintă gruparea dacă din sud-vestul Transilvaniei (cf.
Strabon, VII, 3, 13, care relatează despre râul Marisos, pe cursul căruia romanii îşi

731
Posibilitatea după care ar fi putut fi vorba de doi regi – unul get (Coson sau Cosin) şi, altul, dac
(Cotiso) – a fost întrevăzută deja mai de mult de Constantin Daicoviciu (1960, p. 290).
732
În general, cu literatură, Winkler 1972.
733
Dubii exprimate încă de Vulpe (1975c, p. 329), dar mai convingător argumentate drept
contrafaceri medievale, de Preda 1998, p. 232–233.
734
Cf. Daicoviciu 1965.
735
Halevy 1961. Aş adăuga: dacă legenda ar desemna numele regelui ar fi fost scrisă, fie cu
litere latine, fie, în greceşte, cu omicron, nu cu omega.
736
În acest caz, punctul de vedere exprimat aici este, totodată, un argument în favoarea
autenticităţii acestei categorii de piese, fapt care, iarăşi, nu exclude ipoteza lui Preda (1998) despre
imitarea lor în Evul Mediu; se ştie că în secolul al XV-lea au fost bătute imitaţii ale staterilor de aur
de tip Lysimach (Iliescu [O.] 1968) şi este perfect posibil să se fi procedat la fel cu monedele de aur
cu legenda koson.
737
Analize spectrale întreprinse recent asupra unui mare număr de monede „koson” au dat deja
rezultate deloc neglijabile (Vîlcu et alii 2010).

231
făceau aprovizionările pentru război), se mai cunoaşte acţiunea consularului S.
Aelius Catus, care a strămutat 50.000 de geţi la sud de Dunăre (Strabon, VII, 3, 10).
Acest eveniment a avut loc cândva în primul deceniu p.Chr., poate în paralel cu
campania lui Lentulus. Cercetările arheologice din Câmpia Română arată într-adevăr o
„golire” a locuirii indigene la începutul erei noastre, situaţie clar observată în
bazinul Argeşului738, ceea ce dă crezare informaţiei lui Strabon. Totodată în
Faptele sale, Augustus se laudă că „armata mea a constrâns neamurile dacilor să
îndure stăpânirea poporului roman” (Res gestae, V, 30, 47–49: exercitus meus
Dacorum gentes imperia populi Romani perferre coegit). Că lucrurile n-au fost
tocmai aşa, o dovedesc numeroasele atacuri ale dacilor la sud de Dunăre care au
continuat pe tot parcursul secolului I p.Chr. şi care confirmă relatarea lui Florus (II,
28, 18) că „atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi” (tunc
Dacia non uicta, sed summota atque dilata est).
Celebra inscripţie de la Tibur, în care se face elogiul lui Ti. Plautius Siluanus
Aelianus (CIL, XIV, 3 608), îl menţionează, în calitate de guvernator al Moesiei, ca
strămutând la sud de Dunăre mai mult de 100.000 de „transdanubieni”, printre care
sunt pomeniţi bastarni, roxolani şi daci, unora dintre aceştia fiindu-le mai târziu
redate căpeteniile luate ca ostatici. Aceste din urmă precizări sugerează că romanii
au urmărit, prin respectivele strămutări, să creeze zone vide la frontiera lor şi,
totodată, să dobândească încrederea noilor veniţi în cadrul imperiului. Se poate
chiar presupune şi o colaborare a celor strămutaţi care, prin această acţiune, îşi
puteau desfăşura o activitate paşnică sub protecţia forţei militare romane; oricum,
nu sunt indicii ca aceste acţiuni să fi avut un caracter violent, urmare a unor
constrângeri.

9. RĂZBOAIELE DACO-ROMANE739

După o perioadă de relativă stabilitate în vremea domniei lui Vespasian,

relaţiile dintre daci şi romani au redevenit tensionate, odată cu înscăunarea lui
Domitian (81 p.Chr.). Cauza pare să fi fost reducerea stipendiilor pe care romanii
obişnuiau să le acorde unor barbari de la fruntariile imperiului (Iordanes, Getica, 76, ne
spune că geţii „au desfăcut alianţa pe care o încheiaseră odinioară cu alţi împăraţi”).
Fapt este că dacii trec Dunărea în iarna 85/86, jefuiesc Moesia şi înfrâng o armată
romană, ucigând pe consularul Oppius Sabinus. Între timp, conducerea dacilor
revenise lui Decebal740.

738
Cf. şi Vulpe 2013b.
739
Aşa cum am scris în cuvântul introductiv la prezentul volum, nu mă consider competent de
a analiza în detaliu această temă. Pentru a păstra imaginea unei prezentări unitare a protoistoriei
Daciei, am considerat necesar să mă mărginesc la o expunere succintă, bazându-mă pe bibliografia
citată selectiv mai jos, desigur şi într-o viziune de ansamblu proprie [n. ed.: textul este preluat şi
adaptat din Compendiu].
740
Aşa Lica 1999, p. 114 urm. Constantin Petolescu (în IR1, I, p. 671) este de părere că regelui
dac Scorilo i-a urmat la domnie Diurpaneus, altul decât Decebal, care cedează puterea lui Decebal (cf. şi
Daicoviciu [C.] 1960, p. 295).

232
 Ca reacţie la această catastrofă, Domitian se deplasează în Moesia şi trimite o
puternică forţă militară condusă de prefectul pretoriului, Cornelius Fuscus. Acesta
trece Dunărea în primăvara anului 87 şi, atras desigur într-o ambuscadă, piere
împreună cu întreaga lui oştire. Locul luptelor nu poate fi precizat; unii presupun că
dezastrul s-a petrecut în zona muntoasă Gorj/Vâlcea. În faţa situaţiei devenite
deosebit de gravă, Domitian încredinţează, în anul 88, comanda lui Tettius
Iulianus, un general cu experienţă care mai luase parte la luptele cu dacii. Se pare
că Iulianus a ales să atace Dacia prin Banat, înaintând spre Haţeg, iar bătălia
decisivă s-a dat, potrivit lui Cassius Dio (LXVII, 10, 1–3), la Tapae, localizată de
majoritatea istoricilor la intrarea în ţara Haţegului (Poarta de fier a Transilvaniei).
Dacii au fost înfrânţi şi Decebal a bătut în retragere. Totuşi, romanii nu par să fi
exploatat până la capăt victoria şi n-au continuat înaintarea spre Sarmizegetusa. Pe
de altă parte, Domitian, după un eşec în războiul pe care l-a întreprins cam în aceeaşi
vreme împotriva cvazilor şi marcomanilor germanici, i-a propus lui Decebal
încheierea unui tratat de pace, pe care acesta, el însuşi strâmtorat, l-a acceptat.
Domitian şi-a sărbătorit apoi triumful la Roma, fără însă să-şi ia şi titlul de Dacicus741.
Deşi, cu excepţia unor poeţi de curte, izvoarele romane, ostile lui Domitian,
blamează pacea încheiată cu dacii şi iau în derâdere triumful împăratului, istoricii
moderni privesc pacea din 89 p.Chr. ca pe un compromis. Cert este că în schimbul
unor subsidii, Decebal se obliga să ajute pe romani împotriva altor barbari şi chiar
să permită trecerea unor trupe romane prin ţara sa. Se pare, totodată, că unele zone
din Dacia au trecut sub stăpânire sau supraveghere militară romană; este probabil
cazul celor trei daua de pe Siret, care au trecut la Moesia Inferior (aşa apar mai
târziu menţionate la Ptolemeu, Geographia III, 10, 15), şi poate chiar a teritoriilor
de la sud de Carpaţi; aşa s-ar explica menţionarea Buridavei în pridianum-ul din
papirul Hunt, datat probabil anterior campaniilor lui Traian în Dacia742.
În pofida acestei situaţii de compromis, romanii au continuat să privească cu
îngrijorare dezvoltarea puterii dacice sub Decebal, care a utilizat ajutorul acordat
pentru a-şi consolida regatul. Sursele romane (mai ales Plinius cel Tânăr,
Panegyricus, 11, 4; 16, 5 şi Cassius Dio, LXVIII, 6, 1) subliniază aroganţa regelui
dac şi cheltuielile mari pe care romanii le făceau pentru o cauză ce se întorcea
împotriva lor. Tot aşa, Dion Chrysostomos (Orationes, XII, 16–19), în calitate,
afirmă el, de martor ocular, descrie în mod plastic pregătirile de război ale dacilor.
După moartea lui Domitian (96 p.Chr.) şi după scurta domnie a lui Nerva, Traian,
proclamat împărat în ianuarie 98, a considerat necesar să adopte o politică mai dură
faţă de daci, intenţionând, în pofida opoziţiei iniţiale a senatului, anihilarea acestui

741
Cf. şi Strobel 1989.
742
Datarea acestui important document, un fel de „proces-verbal”, este controversată; deşi
scris în vremea lui Traian (Vulpe 2013b, p. 124 urm care îl datează la începutul domniei împăratului),
potrivit lui Robert O. Fink (1958, p. 107 urm) s-ar putea chiar preciza anul emiterii – 99 p.Chr., pe
baza datării, din păcate incerte, a consulatului lui Faustinus menţionat în text –, ceea ce ar întări
presupunerile făcute şi în rândurile de faţă; alţii înclină însă spre o datare, fie din vremea războaielor
cu Decebal, fie posterioară cuceririi Daciei: Syme 1959, datare acceptată şi de Pippidi 1967, p. 322, n.
119 şi susţinută şi de Rădulescu, Bărbulescu 1981; cf. şi Iliescu, Popescu, Ştefan (eds.) 1964
(comentarii şi literatură).

233
centru de putere prin cucerirea lui. În afara motivelor amintite în izvoare, împăratul
trebuie să fi fost conştient de pericolul pe care-l prezenta un regat puternic şi mai
bine organizat la frontiera Dunării de Jos, cu atât mai mult cu cât a existat
posibilitatea creării unei coaliţii anti-romane, implicând neamuri germanice la vest
şi regatul parţilor, la est (se cunosc intenţiile lui Decebal, de a trimite soli în acest
scop la regele parţilor, Pacorus al II-lea şi la alţi barbari).
Din nefericire sursele literare, despre care se ştie că au fost destul de
numeroase, s-au pierdut şi chiar pasajele referitoare la războaiele dacice din opera
istoricului Cassius Dio le cunoaştem doar prin rezumatele de epocă bizantină
făcute de Ioannis Xiphilinos şi de Zonaras. O sursă deosebit de importantă o
constituie imaginile în relief, executate pe Columna lui Traian, ridicată la Roma,
reprezentând 154 de episoade din războaie (după diviziunea lui Conrad
Cichorius743). Se presupune, pe bună dreptate, că această operă de artă a celebrului
arhitect Apollodor din Damasc a urmat, în suita ilustraţiilor, episoade din
„dacicele” (Dacica), opera pierdută, scrisă de însuşi împăratul Traian744.

Campania din anii 101–102

Baza de pornire a operaţiunilor militare a fost Moesia Superioară, unde
Traian a concentrat 13 sau 14 legiuni şi trupe auxiliare, în total cca 150.000 de ostaşi.
Romanii au trecut Dunărea probabil în două locuri – Viminacium (Kostolac) şi Dierna
(Orşova). Cele două coloane s-au întâlnit la Tibiscum (Jupa, jud. Caraş-Severin); este
posibil ca o a treia coloană de trupe să fi debarcat la Drobeta (Turnu Severin) şi să
fi înaintat, prin pasul Vâlcan, în Haţeg. Pe parcurs, sunt ilustrate confruntări
mărunte cu dacii, alături de lucrări genistice ale romanilor. Bătălia decisivă s-a dat
tot la Tapae şi este descrisă de Cassius Dio (LXVIII, 8, 1) ca fiind foarte
sângeroasă. Traian înaintează spre reşedinţa din munţi a dacilor, cucerind o serie de
fortificaţii ale acestora. Între timp dacii au trimis soli pentru a cere pace, dar
aceasta n-a fost acceptată într-o primă fază. Venirea iernii 101/102 pare a fi fost
una din cauzele pentru care romanii nu şi-au atins totuşi scopul final. Se vede din
imagini că Decebal a încercat să facă o diversiune, atacând, împreună cu aliaţi
germanici şi cu sarmaţii roxolani, pe romani în Moesia Inferior. Iarna blândă a
acelui an a permis lui Traian să-şi deplaseze rapid unele forţe la faţa locului şi să facă
faţă victorios barbarilor. Este probabil ca bătălia să se fi dat la Adamclisi,
jud. Constanţa, în preajma locului unde a fost ridicat ulterior monumentul triumfal,
dedicat zeului Marte745.
Operaţiunile militare au fost reluate în primăvara 102 p.Chr., romanii
înaintând direct spre Sarmizegetusa Regia şi cucerind, unul câte unul, bastioanele
ce apărau reşedinţa regelui dac. De astă dată cererea de pace a lui Decebal este
acceptată de Traian, care însă impunea dacilor condiţii foarte grele: între altele,

743
Cichorius 1896–1900.
744
Cf. Vulpe (R.) 2002 (text bilingv; cel românesc este un reprint după ediţia din 1988). În
afara literaturii de specialitate consemnată în lucrarea citată, mai adaug: Gauer 1977; Strobel 1984;
Ştefan 2005; Galinier 2007.
745
Alexandrescu Vianu 1996, cu o bogată literatură asupra istoricului controversat al problemei.

234
dărâmarea fortificaţiilor, predarea armamentului greu, a dezertorilor şi, nu la urmă,
prezenţa unei forţe militare importante pe teritoriul Daciei şi instalarea, chiar în
capitala lui Decebal, a unei unităţi romane. De asemenea, Decebal a fost obligat să
cedeze unele teritorii ocupate de romani şi să se oblige să nu mai facă o politică
independentă de cea impusă de Roma. Întors la Roma, Traian şi-a sărbătorit cu
mare fast triumful, luându-şi titlul de Dacicus.
Este evident că Traian a urmărit să-şi consolideze poziţiile ocupate în Dacia.
Astfel, a însărcinat pe Apollodor din Damasc cu construirea unui pod peste Dunăre,
la Drobeta, operă de excepţie pentru acele vremi; imaginea podului apare şi pe
monede de bronz, bătute la hotărârea senatului roman. Totodată şi Decebal face
pregătiri intense în vederea refacerii puterii lui. Starea extrem de lacunară a
izvoarelor literare nu ne permite decât să întrevedem aceste evenimente. Se
relatează că regele dac a încercat chiar să-l răpună prin vicleşug pe Traian,
trimiţând câţiva dezertori în acest scop (Cassius Dio, LXVIII, 11, 3). Operaţia
nereuşind, Decebal a atras la dânsul, sub pretextul unei convorbiri, pe consularul
Longinus, comandantul trupelor romane din Dacia, l-a luat prizonier şi a cerut
împăratului o serie de condiţii în schimbul eliberării lui. Concesiile cerute – părăsirea
de către romani a teritoriilor cucerite, plăţi importante – erau inacceptabile. Pentru
a nu-l pune pe Traian într-o situaţie stânjenitoare, Longinus s-a sinucis, iar
încercarea lui Decebal de a condiţiona livrarea trupului lui de cererile menţionate
mai sus n-a dat rezultate. Aceste fapte, sumar relatate în rezumatele din Cassius Dio, au
fost desigur pretextul pentru declanşarea unui nou război. Cauza reală va fi fost
refacerea fortificaţiilor distruse în prima campanie şi încercările regelui dac de a
încheia alianţe antiromane; unii cred că acum se situează trimiterea unui sol la
regele parţilor, Pacorus al II-lea, celălalt mare inamic al romanilor.

Campania din anii 105–106

În faţa situaţiei descrise mai sus, senatul, aflând că dacii nu respectă tratatul,
decretează pe Decebal inamic al Poporului Roman şi însărcinează pe Traian să
pornească ostilităţile. Pe columnă este reprezentat împăratul aducând jertfă pentru
inaugurarea podului peste Dunăre. Textul rezumat din Cassius Dio consemnează
lapidar: „Traian trecu Istrul pe acest pod şi a purtat război mai mult cu chibzuială decât
cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi grele strădanii” (LXVIII, 14, 1–2).
Este cam tot ce a ajuns la noi din relatările istoricului despre această campanie;
restul ni-l ilustrează Columna.
Operaţiunile militare din vara anului 105 p.Chr. s-au desfăşurat pe îndelete
pentru recucerirea teritoriilor ocupate în campania precedentă. Sunt ilustrate
căpetenii dacice care se închină lui Traian (scena 90), confirmând astfel o relatare din
Cassius Dio că mulţi daci au trecut de partea romanilor (LXVIII, 11, 1). Este
probabil ca romanii să fi încercuit zona cetăţilor din munţii Sebeşului şi să fi
început cucerirea lor în primăvara 106 p.Chr.746. Pe Columnă sunt ilustrate multe

746
Nu cred că, deocamdată, ar fi suficiente argumente pentru ipoteza lui Coriolan Opreanu
(1998), potrivit căreia Decebal îşi va fi ales, după primul război, o nouă reşedinţă – la Piatra Craivii – lângă
Alba Iulia (Apulum).

235
scene în care se văd lucrările de asediu şi de asalt asupra fortificaţiilor dacice, dar şi
respingeri de către daci a romanilor, chiar şi o încercare eşuată de cucerire a unui
castru roman. În cele din urmă reşedinţa regelui dac este cucerită şi prădată de
militarii romani (scenele 124 şi 138); se pare că pe scena 130 se evocă divulgarea
locului unde se afla tezaurul lui Decebal, care, potrivit lui Cassius Dio (LXVIII, 14, 4–5),
fusese ascuns sub râul Sargetia, dar descoperit de romani, împreună cu alte bogăţii,
prin trădarea unui demnitar dac, Bicilis. O recentă descoperire a unui depozit de
brăţări din aur masiv, chiar în apropierea capitalei regatului dac, ar părea să dea
crezare relatărilor lui Criton, medicul care a luat parte la expediţia lui Traian în Dacia,
şi care afirma, potrivit scriitorului bizantin Ioannis Lydos (secolul al VI-lea p.Chr.), că
romanii au luat din Dacia „cinci milioane de libre de aur şi de două ori pe atâtea de
argint, afară de cupe şi de obiecte care depăşesc limita oricărui preţ”
(De magistratibus, II, 28)747. Pe de altă parte, atât din imaginile de pe columna
traiană, cât şi din relatarea mai sus menţionată a lui Cassius Dio, rezultă neîndoios
că învingătorii au găsit bogăţii impresionante cu prilejul cuceririi.
Decebal reuşeşte să fugă şi se presupune că ar fi încercat să se regrupeze spre
nordul Daciei. Fiind însă în pericol de a fi capturat, se sinucide (scena 145 redă
sfârşitul regelui dac). Dintr-o relativ recent descoperită inscripţie funerară (IDRE II, 363)
aflăm că veteranul Ti. Claudius Maximus a fost cel care, găsind trupul lui Decebal,
i-a adus lui Traian, care campa pe atunci la Ranisstorum (localitate neidentificată),
capul regelui dac748.

Epilog
De ce au ezitat romanii să anexeze Dacia îndată după prima campanie
victorioasă? Este verosimil de crezut că motivul principal va fi fost dificultatea de a
apăra noua provincie, datorită varietăţii formelor de relief şi a eforturilor de
construcţie a unui limes stabil şi eficient. Conturul viitoarei provincii se prezintă
sub forma unei excrescenţe în afara graniţelor naturale ale imperiului aşa cum
fuseseră ele stabilite de Augustus, de-a lungul Dunării şi, în continuare, pe Main şi pe
Rin. Cei vreo 160 de ani care au urmat victoriei din 106 p.Chr. au arătat cât de
anevoioasă a fost păstrarea dominaţiei romane în Dacia.
Atunci care va fi fost totuşi motivaţia înfiinţării, după al doilea război, a
provinciei Dacia? Sunt de luat în considerare două motive. În primul rând, bogăţiile
subsolului Munţilor Apuseni ar fi putut exercita o puternică fascinaţie. Faptul că
printre noii colonişti se disting grupuri de mineri şi că, aşa cum au reconfirmat-o
recentele săpături arheologice de la Roşia Montană, jud. Alba (Alburnus Maior)749,
747
Dacă am da crezare acestei informaţii, atunci ar fi vorba de cca 1.650.000 kg Au şi 3.310.000 kg
Ag, o cantitate pe care în general cercetătorii moderni o consideră mult exagerată: de exemplu Jérôme
Carcopino (1924), plecând de la posibilele confuzii frecvent întâlnite în manuscrise în modul de
redare în greacă a numerelor de o mie şi de zece mii, reduce cifra menţionată la a zecea parte, care,
chiar şi aşa pare enormă; cf. şi Russu 1966. Totuşi, dacă interpretăm tezaurul ca expresie a puterii
regale, reflectată în acumularea valorică tezaurizată, atunci o asemenea cantitate, desigur în
acceptarea reducerii menţionate mai sus, ar putea fi luată în consideraţie.
748
Speidel 1970a; Speidel 1970b.
749
Damian (ed.) 2003.

236
cele mai vechi exploatări aurifere prin tehnica galeriilor sunt atestate abia începând
cu epoca romană, constituie argumente în favoarea acestui punct de vedere.
A doua motivaţie ar fi de pus în legătură cu capacitatea uimitoare a dacilor de
a-şi reface rapid puterea militară după primele războaie. Explicaţia ar consta în
existenţa la daci a unei structuri politice superioare celei a altor barbari de la
fruntariile europene ale Imperiului şi pe care unii ar putea-o considera ca urmare a
efemerei unităţi politice realizate în secolul I a.Chr. de către Burebista. Această
structură politică, consolidată ideologic şi de o elită preoţească, s-a perpetuat mai
ales în sud-vestul Transilvaniei. Întregul sistem de fortificare a unei zone din jurul
reşedinţei regale şi religioase de la Sarmizegetusa Regia, în munţii Sebeşului, care
a fost ridicat în secolul I p.Chr., dovedeşte organizarea unui teritoriu larg, care
totuşi nu depăşeşte mult spaţiul ocupat de munţii dintre Olt, Mureş şi Jiu. Însă acest
nucleu de putere dacic, imitând formele de organizare politică şi militară romană
(şi care exercita o putere de atracţie asupra celorlalte comunităţi din cuprinsul
Daciei), precum şi politica de alianţe dusă de regele dac cu scopul alcătuirii unei
coaliţii antiromane de proporţii, a determinat în cele din urmă pe Traian să-l
anihileze definitiv cu toate riscurile ce au implicat o asemenea acţiune de proporţii.
Se ştie că Hadrian a încercat, după moartea lui Traian, să abandoneze Dacia
abia devenită provincie romană, dar, spre deosebire de celelalte două provincii
înfiinţate de predecesorul său în Asia şi pe care le-a părăsit, în cazul de faţă nu şi-a
adus la îndeplinire această intenţie. Cea mai probabilă explicaţie rezidă în
motivaţiile amintite mai sus.
Cercetările arheologice efectuate pe tot parcursul secolului al XX-lea până în
prezent, au pus în lumină acţiunile de distrugere de către romani, atât a
fortificaţiilor, cât şi a edificiilor de cult care au fost rase până la temelii. De
asemenea, o trupă romană a staţionat multă vreme în centrul religios de la
Sarmizegetusa tocmai pentru a împiedica pe daci să-şi refacă vechile sanctuare şi
să-şi venereze divinităţile tradiţionale.

XVI. CULTURA MATERIALĂ750

Ne-am obişnuit să socotim istoria şi civilizaţia geto-dacilor ca o etapă

importantă, premergătoare istoriei românilor. În măsura în care, în formarea
imaginii identităţii naţiunii noastre, trecutul (sub formă de istorie) constituie o
componentă esenţială, aserţiunea de mai sus a fost deplin justificată. Geto-dacii
erau văzuţi în România ca strămoşii neamului, pentru mulţi, cei mai importanţi,
dacă nu chiar singurii ce merită acest titlu. După cum apreciem această afirmaţie, vom
aprecia şi ponderea de credibilitate pe care identitatea noastră, ca popor vorbind o

750
Text preluat şi adaptat din Compendiu [n. ed.].

237
limbă romanică, tinde să o capete, fie ca parte a identităţii „naţiunilor” neo-latine,
fie, dimpotrivă, ca formă de manifestare voit singulară, a imaginii de moştenitor al
unui popor a cărui identitate se remarca prin eroism, vitalitate, integritate morală
(Herodot, IV, 93: „cei mai bărbaţi şi mai drepţi dintre traci”!) şi prin curajul cu care s-
a încumetat să înfrunte puterile „imperialiste” (perşi, romani). Prima imagine s-a
construit încă din secolul al XVII-lea, odată cu străduinţa pentru construirea unei
identităţi de grup ca formă de opoziţie faţă de grupurile în care era integrat
geografic, dar care aveau deja propriile identităţi: unguri, austrieci, ruşi, turci. Aşa ne
puteam identifica etnic – prin expresia „noi de la Râm ne tragem” – devenită astfel
componenta principală a propriei noastre identităţi, fapt perpetuat până în zilele noastre.
Cea de a doua sintagmă – „dacii sunt glorioşii noştri strămoşi” – a fost
îmbrăţişată în primul rând de ideologiile cu tentă naţionalistă (legionari,
naţional-comunişti din perioada Ceauşescu şi nu numai); de fapt, în pofida
aparentelor diferenţe ideologice de dreapta/stânga, ţelul şi explicaţiile aduse sunt
comune: nevoia de conştientizare pentru o largă pătură socială a imaginii unitare a
identităţii naţionale. Pe de altă parte, tot aşa, dar din cu totul alte motive, regimul
pro-sovietic al anilor ʼ50 a încurajat teoria originii preponderent dacice a românilor,
pornind de la prezumţia că, în cadrul familiei de limbi indo-europene, tracii şi, în
special, dacii erau strâns înrudiţi cu slavii, ca auxiliar în încercarea de integrare a
imaginarului naţional român în identitatea grupului slav.
Cum ne putem orienta deci în acest noian de idei dominate de ideologii, nu o
dată politice? Geto-dacii – sub această denumire se înţelege un amalgam de
comunităţi, fiecare cu propria sa identitate de grup – se constituie ca imagine a
identităţii comunităţilor din grupul lingvistic nord-tracic, ce au vieţuit aici în epoca
fierului, înainte de cucerirea romană. Este o afirmaţie tot atât de neutră ca cea
despre galli ca identitate de grup înaintea de cucerirea Galliei de către Caesar.
Aş îndrăzni să afirm că a spune că geto-dacii sunt strămoşii noştri este tot atât
de adevărat pe cât a afirma că geto-dacii nu sunt strămoşii noştri. Îmi pun însă
întrebarea: poate arheologia să ajute la desluşirea acestei dileme?
Interpretarea rezultatelor cercetărilor arheologice făcute până acum în
România s-a străduit să întărească în mod artificial imaginea existenţei unui grup a
cărui identitate se reflectă în aparenta unitate de forme a culturii materiale: forme
ceramice, orfevrărie, tipuri de clădiri (locuri) de cult etc., chiar şi practici funerare
de un aspect specific. Toate acestea s-ar constitui în ceea ce a fost denumit a fi
„perioada de maximă dezvoltare a civilizaţiei geto-dace” sau „perioada clasică” a
acesteia şi care ar caracteriza identitatea unei naţiuni dezvoltate pe un spaţiu
geografic bine definit – spaţiul „carpato-dunărean” – în special pe durata secolelor
II–I a.Chr. (cu nuanţe în privinţa unei cronologii mai precise), până la cucerirea
definitivă a Daciei de către romani în 106 p.Chr. Cu alte cuvinte, crearea imaginară
a unei identităţi de grup etnic, convenţional denumit geto-daci.
Această imagine, devenită naţiune în concepţia multor istorici români, s-ar fi
detaşat, fără a fi afectată esenţial în structura ei etnică, de grupuri „străine” (celţi,
bastarni) ce s-au „infiltrat” în spaţiul ocupat de grupul autohton al geto-dacilor751.
751
Cf. şi Niculescu 2005.

238
Unitatea acestei naţiuni construite de istorici şi arheologi ar fi atins apogeul în
unificarea politică înfăptuită de Burebista în secolul I a.Chr. Acesta a devenit
personajul-stâlp în jurul căruia, timp de aproape două decenii (cca 60–44 a.Chr.),
şi-au jucat rolul principalele formaţiuni politice ale susnumitei „naţiuni”. Cum se
ştie, s-a ajuns chiar la forme extreme ale acestei viziuni: puterea lui Burebista (acea
μεγάλη ἀρχήv) s-ar fi constituit într-un stat, desemnat ca „independent şi
centralizat”. În paralel, fanaticii trecutului strămoşesc, desigur, mai ales amatori
diletanţi, dar, din păcate, nu numai, au promovat acest cult şi prin comiterea de
falsuri (vezi tăbliţele de plumb) sau de organizarea de întruniri de tot felul şi de
publicaţii aberante; totul a culminat în 2006, la Deva, în mod hilar, în ceremonia
colivei enorme în cinstea lui Decebal şi a eroicului său neam, la care s-au pretat să
slujească şi preoţi ai BOR. Desigur, într-o ţară democratică astfel de manifestări
sunt de neevitat şi ar trebui privite cu zâmbet şi îngăduinţă. Mai îngrijorătoare sunt
dimensiunile prin care astfel de acţiuni afectează puterea conducătoare a ţării şi
sprijinul oferit de unele persoane influente financiar şi politic.
În aceast scurt cuvânt introductiv, analizând problema geto-dacică sub forma
evocată mai sus, facem de fapt psihanaliza unui grup – denumit aici naţiunea
română – aşa cum am psihanaliza o persoană. Asemănările de metodă între aceste două
categorii sunt mai mari decât deosebirile. Sigmund Freud, interesat el însuşi de
cercetarea arheologică, a făcut această paralelă. Pentru că orice grup social creează
cultură materială iar resturile ei oglindesc şi susţin identitatea grupului respectiv.
Aceasta înseamnă a căuta ceea ce supravieţuieşte din rămăşiţe, fie în subconştientul
unui individ, fie al unui grup care-şi asumă o anume identitate. A şti, deci, de ce
grupul respectiv, din prezent, explorându-şi trecutul, îşi asumă acea identitate752.
Cunoaşterea culturii geto-dacice şi a ariei de răspândire este dependentă de
criteriile convenite pentru definirea creaţiilor specifice etniilor nord-tracice din
spaţiul carpato-dunărean (în primul rând forme ceramice şi tipuri de sanctuare; alte
manifestări, precum cele iconografice şi orfevrăria sau monetăria, sunt auxiliare).
Determinarea elementelor specifice am făcut-o pe baza ariei indicate de datele din
sursele literare, care însă se referă mai cu seamă la perioada secolelor I a.Chr şi I p.Chr.
Suprapunerea ariei culturale, definite prin descoperiri arheologice, a căror datare
cuprinde şi o mare parte a secolului al II-lea a.Chr., deci mai precisă şi reflectând
stadiul actual al cercetării, peste cea rezultată din sursele antice, s-o numim
„istorică”, dar foarte vagă, nu coincide decât în linii generale. Pentru a nu repeta
greşelile ce pot decurge dintr-o concepţie arheologic-istoricizantă, este necesar să se
acorde o atenţie deosebită distincţiei între istoric şi arheologic, mai ales în cazul de
faţă, din cauza conotaţiilor politice şi naţionaliste, care nu odată au exercitat o
influenţă nefastă asupra conceptului de civilizaţie geto-dacă. Este clar că elemente
precum aşezările, practicile funerare, echipamentul militar, uneltele de tot felul,
deci tot ceea ce constituie baza documentară a unei culturi arheologice privită
tradiţional, nu reprezintă decât în parte potenţialul material şi spiritual al unei etnii.
Ele sunt bunuri ale civilizaţiei celei de a doua epoci a fierului de pe tot întinsul ariei
752
În acest sens citez un interesant articol al lui Ian Russell (2006), care, cu referire specială la
cazul Irlandei, utilizează în arheologie ideile lui Vamik D. Volkan (2003).

239
carpato-danubiene, în cuprinsul căreia au înflorit şi au supravieţuit elemente de
cultură celtică, bastarnă, sarmată, poate şi a altor etnii necunoscute. Ceea ce numim
perioada clasică sau de „maximă dezvoltare” a culturii geto-dacice753 este de fapt
cea a perioadei Burebista-Decebal – un concept de natură istorică, extins, prin
analogiile materialului arheologic, înapoi în timp, până spre mijlocul secolului al
II-lea a.Chr. Pe de altă parte, temeliile formării acestei civilizaţii îşi au, pe plan
arheologic, rădăcinile în cultura materială a Hallstattului târziu şi a Latènului
timpuriu, dar şi a perioadei corespunzând secolelor III-II a.Chr.754, cu a cărei
prezentare voi începe în cele ce urmează.
Cultura aparţinând populaţiei considerate a fi cea indigenă în secolul al III-lea,
este caracterizată în principal de formele ceramicii. Acestea nu oferă, în stadiul
actual, modalităţi clare de a distinge cronologic între tipuri ale secolului al IV-lea şi
ale celui următor; de aceea, de multe ori, au fost prezentate laolaltă. Principalul
criteriu este asocierea cu fibula de tip „tracic”, formă ce iese din uz în cursul
secolului al III-lea a.Chr755. Se observă, de asemenea, în aceeaşi perioadă, o
diminuare a imitării unor forme ceramice greceşti. Dintre aşezările care pot fi
aproape cert atribuite secolului al III-lea a.Chr., în afara celei de la Zimnicea despre
care am amintit într-un capitol anterior, se remarcă situl de la Buneşti-Avereşti,
jud. Vaslui, unde au fost cercetate mai bine de 50 de construcţii, majoritatea
locuinţe, s-au descoperit două tezaure, numeroase ustensile de fier, fibule de tip
tracic, dar şi exemplare Latène, printre care şapte fibule de tip B2756. Tot aici s-au
găsit şi monede de tip barbar (tipul Huşi-Vovrieşti), emisiuni databile, prin
contextul lor, în secolul al III-lea a.Chr. Există, de asemenea, suficiente date
arheologice care să ateste locuiri mai mult sau mai puţin intense în numeroase
aşezări din zonele extracarpatice pe durata perioadei aici în discuţie. Situaţia este
mai puţin cunoscută în Transilvania, unde doar aşezarea de la Moreşti, jud. Mureş,
a fost ceva mai temeinic explorată757. Aici predomină ceramica de tip comun
întregului spaţiu carpato-dunărean alături de relativ puţină ceramică de tip celtic, de
câteva fragmente de ceramică de tip bastarnic şi artefacte (o fibulă de tip Latène C1) ce
presupun o datare până către începutul secolului al II-lea a.Chr.
Cândva, în secolul al II-lea a.Chr., apar forme ceramice caracteristice în
principal perioadei secolelor I a.Chr. – I p.Chr., considerate ca specifice populaţiei
geto-dace în faza de „maximă dezvoltare” a acestei civilizaţii. Din păcate, nu se poate
preciza dacă acest fenomen apare aproximativ simultan în întreaga Dacie, din
cauza imposibilităţii de a data mai exact cele mai multe descoperiri şi de a le
sincroniza. Deocamdată se poate propune o dată pe la mijlocul secolului al II-lea
a.Chr. pentru câteva situri din Câmpia Română (Popeşti, jud. Giurgiu, Radovanu,

753
Babeş 1979.
754
În cadrul tratării descoperirilor arheologice, referinţele la datarea prin „secole” este în
principal doar orientativă; în cazul de faţă, prin materiale din secolul al III-lea a.Chr. se înţeleg
descoperiri care cuprind uneori şi sfârşitul secolului al IV-lea, dar şi prima jumătate a secolului al II-lea a.Chr.
O datare mai precisă este, în foarte multe cazuri, cel puţin deocamdată, imposibilă.
755
Mai nou, cu literatura mai veche despre fibula „tracică”, Zirra 1998.
756
Bazarciuc 1983; Bazarciuc 1987.
757
Horedt 1979, p. 35–52.

240
jud. Călăraşi, Zimnicea, jud. Teleorman etc.), unde această manifestare a fost atestată
mai sigur.
Prezenţa celţilor în Transilvania propriu-zisă, cum scriam mai sus, neatestată de
niciun izvor literar, este în schimb marcată din plin de descoperiri, în majoritate
funerare, cu arme, podoabe şi ceramică de tip celtic (Latène). Cele mai vechi piese se
situează în a doua jumătate a secolului al IV-lea a.Chr. (faza Latène B1) şi se înmulţesc
în veacul următor (faza B2). Una dintre cele mai recente descoperiri, necropola de la
Apahida, jud. Cluj, nu depăşeşte primul sfert al secolului al II-lea a.Chr.758.
O statistică recentă, întocmită de Laura şi Oliver Dietrich759, înregistrează
cca 278 de descoperiri ce pot fi atribuite în mod cert culturii Latène (celtice). Ele se
distribuie în două zone ale Daciei: Podişul Transilvaniei şi Câmpia de Vest
(Crişana). Din rândul celei dintâi se remarcă cimitirele de la Fântânele şi Galaţii
Bistriţei, jud. Bistriţa-Năsăud şi o serie de descoperiri izolate, cum este coiful de la
Silivaş sau mormintele de la Aiud, ambele în jud. Alba etc. Din a doua grupă cităm
necropolele de la Ciumeşti şi Pişcolt, jud. Satu Mare. De la Ciumeşti provine vestitul
coif de fier şi bronz descoperit împreună cu arme, podoabe şi cu o cămaşă de zale760.
Deşi se presupune în general că statutul celţilor în regiunile în care sunt
atestaţi arheologic a fost acela de cuceritori, raporturile lor cu populaţia „băştinaşă”
rămân în domeniul ipotezelor. Faptul că în puţinele aşezări cercetate ceramica de
factură „locală” este precumpănitoare faţă de cea de tip „celtic” (vezi siturile de la
Ciumeşti şi Berea, jud. Satu Mare, în care ceramica de factură „băştinaşă” este
consistent majoritară, deşi ambele situri sunt situate în apropierea unor necropole
considerate a fi tipic celtice761) şi, tot aşa, lipsa unor morminte ce ar putea fi
desemnate de rit „băştinaş” şi care să constituie o contrapondere la cele de tip
„celtic”, reprezintă un stadiu de informaţie în care nu se pot aduce argumente
convingătoare, nici în favoarea unui puternic fond cultural local, dar nici nu pot
exclude sau diminua importanţa factorului celtic în respectivele regiuni.
Problema relaţiilor reciproce dintre cultura locală, considerată a fi
precumpănitor nord-tracică şi cea celtică a fost de-a lungul timpului diferit
evaluată. Vechea concepţie, potrivit căreia elementul celtic a fost factorul ce a
impulsionat hotărâtor dezvoltarea culturii băştinaşe – susţinută şi de Vasile
Pârvan762 – este astăzi mai nuanţat privită. Pe lângă faptul că se observă modificări sub
influenţa culturii locale şi a celei sud-tracice, cum ar fi preluarea multor forme
ceramice, unele lucrate la roată cu mult înainte de venirea celţilor, este acum
limpede că în spaţiul carpato-dunărean se petrecuse, încă din secolul al VI-lea
a.Chr., un fenomen asemănător celui Latène din Europa Centrală, respectiv
asimilarea pe fond local a elementelor civilizaţiei greceşti, difuzate fie prin
coloniile greceşti vest-pontice, fie indirect, prin intermediul tracilor odrysi763. Pe de
altă parte, adoptarea ritului incineraţiei, atestat în majoritatea mormintelor cu

758
Încă utilă este lucrarea de sinteză a lui Vlad Zirra (1971); pentru Apahida, Zirra 1976a.
759
Dietrich, Dietrich 2006, cu literatura mai veche. Vezi şi colocviul Sîrbu, Vaida (eds.) 2006.
760
Rusu 1969; Rusu, Bandula 1970.
761
Crişan 1966; cf. şi Zirra 1980.
762
În special Pârvan 2002, p.97 urm.
763
Aceste idei au fost prima dată exprimate de Ion Nestor (1940).

241
inventar de tip celtic, a fost uneori pusă pe seama influenţelor fondului indigen, deşi,
cum se va arăta mai jos, problema ritului funerar practicat de populaţia locală din
Dacia este departe de a fi rezolvată. Este greu de spus în ce măsură un coif de
paradă ca cel de la Ciumeşti, pentru care cea mai apropiată analogie figurează pe
fálera de argint de la Surcea, jud. Covasna, sau cămaşa de zale (considerată în
sursele literare ca o invenţie celtică, dar care în lumea tracică este atestată prin zece
exemplare – nouă descoperite doar în Dacia764) –, în raport cu foarte puţine
exemplare din aria culturii celtice propriu-zise), sunt doar rezultate ale influenţei
celtice, preluate şi produse în mediul autohton. Tot aşa şi alte arme de tip celtic, în
special spada lungă care pare a fi fost piesă de prestigiu, apare în contexte sigur
geto-dacice (de exemplu, într-un mormânt de la Popeşti, jud. Giurgiu765).
Un statut special îl au o serie de descoperiri, majoritatea de natură funerară
din Oltenia şi nord-vestul Bulgariei (grupul Padea-Panagjurski Kolonii), în care
arme de factură celtică au fost descoperite împreună cu unele de tip local766.
Datarea acestui grup de descoperiri cuprinde mai ales secolul al II-lea a.Chr.,
perpetuându-se, poate, şi la începutul veacului următor. Este evidentă în acest caz
puternica influenţă a celţilor scordisci, pe care izvoarele literare îi caracterizează
uneori ca fiind amestecaţi cu traci şi cu illyri (vezi şi mai sus, Strabon, VII, 5, 2).
Pe seama influenţei celtice este pusă şi apariţia monetăriei locale, constând
din imitarea tetradrachmelor de argint de tip Filip al II-lea, încă de la sfârşitul
secolului al IV-lea şi mai ales în secolele al III-lea şi al II-lea a.Chr., cu răspândire
în tot sud-estul Europei. Fenomenul este atestat în întreaga Dacie, aici fiind
identificate numeroase tipuri de emisiuni dintre care cele vechi au fost interpretate
ca celtice sau celto-dacice, iar cele mai recente au fost atribuite formaţiunilor
politice geto-dacice. Dacă funcţia pur economică a acestor emisiuni este
îndoielnică, statutul lor social-politic a jucat desigur un rol predominant767.
Bastarnilor, neam germanic (pentru sursele scrise vezi mai sus), li s-a atribuit
cultura Poieneşti-Lukaševka (Lucăşeuca, raionul Orhei), ale cărei elemente
specifice sunt atestate în prezent prin peste 200 de descoperiri, atât de tip
„aşezare”, cât şi funerare, în zonele centrale şi nordice ale Moldovei istorice768.
Tipologic, o serie de trăsături ce caracterizează această manifestare culturală se
regăsesc mai ales în Europa central-nordică şi estică. Acestea se referă atât la unele
forme ceramice, la decorul şi la tehnica realizării lor (ceramica neagră lustruită),
cât şi la anumite piese (fibule, piese de centură, colane etc.), care, toate, au analogii
în aria culturii Jastorf, în regiunea râurilor Elba/Oder. Şi practicile funerare,
incineraţia în gropi sau în urne, însoţită de un inventar specific arată asemănări cu
cele din zona amintită769.

764
Lista descoperirilor de cămăşi de zale la Vulpe 1976b.
765
Vulpe 1976b.
766
Wožniak 1974, p. 74–126; Zirra 1976b.
767
În general, cu istoricul cercetărilor, Preda 1973 şi Preda 1998.
768
Cultură identificată la Poieneşti, jud. Vaslui, de Radu Vulpe (1955); stadiul actual al
cercetărilor este prezentat sintetic de Mircea Babeş (1993), care, şi prin alte studii (de exemplu Babeş
1985), a propus şi o periodizare a descoperirilor de acest tip.
769
Detalii în lucrările deja citate (Babeş 1985; Babeş 1993).

242
 Evoluţia culturii Poieneşti-Lukaševka a fost prezentată sub trei faze, fiecare
fiind mai bine evidenţiată în necropolele de la Poieneşti (faza veche), Boroseşti,
jud. Iaşi (faza II-a) şi Dolineni, fostul jud. Hotin, azi Ukraina (faza a III-a) şi care
corespund, în linii mari, răstimpului de la începutul secolului al II-lea până spre
sfârşitul secolului I a.Chr.; în termenii cronologiei Latènului această periodizare
corespunde fazelor C2, D1 şi D2770. Relaţia acestei „culturi” cu elementele socotite
a fi cele ale culturii materiale indigene nu sunt foarte clare şi nici nu este de aşteptat,
deocamdată, să poată fi lămurite pe plan arheologic. În aşezarea de la Botoşana,
jud. Suceava, unul dintre puţinele situri de acest tip mai intens explorat, alături de
ceramică de tip Poieneşti-Lukaševka s-a descoperit o mare cantitate de material
ceramic care, prin factura lui, a fost atribuit grupului de ceramică atestat în cea mai
mare parte a Daciei. Asocierea acestor două categorii ceramice a fost identificată
atât în construcţii de tip „bordei”, cât şi în cele „de suprafaţă”771. Desigur, am
serioase reţineri faţă de metoda de a face deosebiri de ordin etnic pe baza tipurilor
ceramice, dar contextul atestat în această aşezare, şi identificat aproximativ în
acelaşi raport şi într-un alt sit (la Lunca Ciurei, jud. Iaşi772), obligă la o luare de
poziţie. Dacă este neverosimilă convieţuirea în acelaşi sit a două etnii diferite,
atunci prezenţa ceramicii de factură locală ar trebui explicată prin funcţia
predominant gospodărească a acesteia în contrast cu funcţia mai specială – în
principal de ordinul practicilor sociale şi cultice – a celei de tip Poieneşti-Lukaševka.
Ceea ce este denumit, îndeobşte, cultura geto-dacă din perioada de maximă
dezvoltare implică, în primul rând, un grup de forme ceramice cu o arie de
răspândire atestată pe cea mai mare parte a spaţiului carpato-dunărean. Această arie
se suprapune din punct de vedere regional, mai mult sau mai puţin, cu zonele de
răspândire ale altor elemente, a căror asociere cu ceramica respectivă le-a inclus în
conceptul de „cultură dacică” sau „geto-dacică”, precum unele tipuri de construcţii
cu caracter cultic (sanctuare), unele emisiuni monetare, artefacte de orfevrărie (mai ales
argint) şi, nu la urmă, anumite practici funerare773.
În stadiul de faţă se cunosc aproape 2000 de situri ale acestei perioade, marea
majoritate incluzându-se în noţiunea de aşezare. Cele mai multe pot fi considerate
aşezări „rurale”, situate în cuprinsul teritoriului unui centru „rezidenţial” (tipul
daua), cu funcţie politico-administrativă şi religioasă774. Multe dintre acestea din
urmă au fost parţial sau integral înzestrate cu sisteme de fortificaţie. Din păcate,
770
Cf. şi Hachmann 1960, p. 117–124; Babeş 1993, p. 130 urm.
771
Teodor 1980a.
772
Teodor 1987.
773
O prezentare cu caracter se sinteză a civilizaţiei geto-dace, care să corespundă stadiului
actual al cercetării şi să întrunească exigenţele unei viziuni arheologice moderne, se lasă încă
aşteptată. Deocamdată, cunoştinţele noastre privitor la această temă se bazează încă pe lucrări mai
vechi, pe o serie de lucrări tematice (pe care le vom cita selectiv în cursul prezentului capitol) sau pe
încercări de sinteză a unor aspecte regionale ale acestei civilizaţii. Din bogata literatură asupra acestui
subiect cităm aici selectiv: Daicoviciu 1972a; Daicoviciu 1972b; Crişan 1986; Crişan 1993; Babeş
1974; Glodariu 1974; Glodariu, Iaroslavschi 1979; Glodariu 1983; Antonescu 1984. Dintre lucrările
cu aspect zonal, citez: Crişan 2000; Costea 2002; Gheorghiu 2005 etc.
774
După Ioan Glodariu (1983, p. 72), termenul daua n-ar implica neapărat o aşezare
importantă, ci doar aşezare în general.

243
stadiul prelucrării materialului arheologic şi cel al publicării rezultatelor săpăturilor
este extrem de deficitar; nu există nici o aşezare din această epocă cercetată integral,
cu atât mai puţin publicată corespunzător. De aceea nu se pot face consideraţii
despre structura sitului, nici despre relaţia centru/periferie, respectiv dintre funcţia
„satelor” din teritoriu şi cea a aşezării centrale.
Din puţinele date disponibile rezultă un anumit tip, incipient, de organizare a
locuirii în cuprinsul unei aşezări de tip daua. Astfel, la Popeşti (jud. Giurgiu) se
observă, în cele cinci niveluri principale, o succesiune în timp a construcţiilor sub
forma refacerilor pe acelaşi loc, cu păstrarea funcţiei iniţiale (zona sanctuarelor,
construcţii gospodăreşti şi rezidenţiale775). Situaţii asemănătoare au mai fost
constatate la Brad (com. Negri, jud. Bacău)776, Galaţi-Barboşi777, Pecica (jud. Arad)778,
Cârlomăneşti (jud. Buzău)779 etc. În centrele rezidenţiale majoritatea locuinţelor
erau construcţii de suprafaţă, cu pereţii din schelet de pari (sau pe talpă de lemn) şi
nuiele pomostite cu lut, aşa-zisele bordeie având mai ales funcţie de pivniţă anexă
(caz bine documentat la Popeşti). În siturile „rurale”, prezenţa bordeiului ca
locuinţă semiîngropată este în mare măsură dependentă de aria geografică şi
climatică, acest tip de casă oferind condiţii de locuit favorabile în zonele de
câmpie. În zonele muntoase prevalau case din lemn, uneori cu temelii de piatră.
Acoperişurile erau făcute din stuf, la şes, şi din şindrilă, la munte; în cazul câtorva
locuinţe cu statut special s-au utilizat olane şi ţigle bine arse (de exemplu
sanctuarul şi cel puţin una din construcţiile adiacente de la Popeşti).
În cazul mai multor staţiuni de tip daua se observă o diferenţiere între centrul
sitului, un fel de acropole, şi cartierul „civil” al locuinţelor „de rând”. Situaţia
aceasta a fost bine atestată la Popeşti şi la Brad, aşezări întărite cu un şanţ şi val
care desparte, atât acropola de cartierul „civil”, cât şi pe acesta din urmă de
exterior. La munte, diferenţa de nivel dintre acropole şi restul aşezării poate fi
foarte pronunţată (de mai multe sute de metri); este cazul cetăţilor de la Polovragi,
jud. Gorj780, Râşnov, jud. Braşov781 sau Cetăţeni, jud. Argeş782.
O categorie aparte o reprezintă siturile a căror funcţie a fost în principal
militară, amplasate pe forme de relief dominante. În această grupă se includ şi
cetăţile cu ziduri de piatră fasonată ce înconjurau centrul politico-religios de la
Sarmizegetusa Regia (cel mai elocvent şi bine cercetat este fortul de pe muntele
Blidaru, dar şi cetatea de la Costeşti, ambele din cuprinsul zonei de protecţie a
capitalei regelui dac)783. Şi pe valea Oltului, la Racoş, jud. Braşov, s-au identificat

775
O ultimă prezentare sintetică a rezultatelor cercetărilor de la Popeşti, cu bibliografia
anterioară, la Vulpe 2005.
776
Ursache 1995.
777
Sanie 1987; Sanie 1988.
778
Crişan 1978.
779
Babeş 1975.
780
Marinescu 1982.
781
Costea 2004, p. 117–119; este posibil ca şi situl, în principal de epocă romană, de la
Râşnov-„Blocuri” (Costea 2004, p. 180) să fi fost locuit şi în vremea corespunzătoare fortificaţiei de
pe Dealul Cetăţii (cota 771 m), ambele constituind Cumidaua.
782
Chiţescu (L.) 1981; Măndescu 2006.
783
Daicoviciu, Ferenczi, Glodariu 1989, cu literatura.

244
mai multe forturi situate la intrarea şi ieşirea din defileul lung de 17 km, menite să
apere centrul religios de pe „Tepeiul Ormenişului”. Cetăţile ridicate în secolul I p.Chr.,
mai ales cele din munţii Sebeşului, prezintă ziduri construite după modele
elenistice şi romane, din două paramente din blocuri fasonate, legate transversal
prin bârne de lemn şi emplecton (umplutură de pământ cu pietriş). Nu este încă clar
cât de extins a fost în Dacia acest sistem de construcţie. Îl întâlnim la Căpâlna, pe
valea Sebeşului şi la Tilişca, jud. Sibiu. Se pare că şi în cetatea de pe „Bâtca Doamnei”,
la Piatra Neamţ, s-a utilizat aceeaşi tehnică de construcţie.
Arhitectura religioasă constituie poate aspectul cel mai original al culturii din
Dacia preromană784. Sunt, în principal, cunoscute două tipuri de sanctuare, după
planul lor: clădiri rectangulare cu o latură absidată, orientată totdeauna pe un
segment de cerc de la ±NV la NNE, înconjurate, în cele mai multe cazuri, cu
cercuri de pietre sau de pari, şi cele dreptunghiulare cu aliniamente de tamburi (de fapt
tălpi de piatră sau de lemn care probabil serveau ca sprijin pentru coloane de lemn
sau piatră785). Atât pe „Dealul Grădiştii” de la Sarmizegetusa Regia, cât şi la Racoş,
pe „Tepeiul Ormenişului”786, s-au identificat ambele tipuri în acelaşi ansamblu.
La Sarmizegetusa, pe „Dealul Grădiştii”, s-au descoperit şapte sanctuare, două cu
cercuri de piatră şi cinci cu şiruri de tamburi de calcar sau de andezit. Este evident
că asocierea mai multor sanctuare în acelaşi loc este un argument, şi pe această
cale, pentru caracterul politeist al religiei practicate.
Asupra semnificaţiei acestor construcţii s-au făcut diverse speculaţii. În
special orientarea, dar şi rânduirea numerică a blocurilor de piatră la sanctuarele
înconjurate cu ringuri de pietre, au fost puse în legătură cu ceea ce s-a presupus a fi
calendarul dacilor787. De asemenea, este probabil să se fi făcut, tot în aceleaşi
locuri, observaţii astronomice (vezi şi Iordanes, Getica, 69, 70), fapt confirmat şi
de funcţia de gnomon, pe lângă cea destinată sacrificiilor, pe care a avut-o altarul
de andezit descoperit în preajma sanctuarului circular mare de la Sarmizegetusa 788.
Adevărata semnificaţie religioasă a sanctuarelor rămâne însă ascunsă. Se cuvine
precizat că astăzi se păstrează doar resturi ale temeliilor acestor construcţii, în cazul
Sarmizegetusei numai urmele templelor rase de pe suprafaţa solului de către
romani. De aceea propunerile de reconstituire a unor astfel de cădiri sunt
speculative; Ion Horaţiu Crişan reconstituia acoperişul în două ape789, iar arhitectul
Dinu Antonescu presupunea forme asemănătoare templelor greceşti790, în timp ce
Constantin Daicoviciu nu excludea oficieri cultice în lipsa unui acoperământ.
În cadrul ceremoniilor oficiate în locurile de cult se aduceau prinoase şi jertfe
de animale, poate şi umane. Astfel de practici sunt atestate fie prin prezenţa unor

784
Cf. şi lucrările colocviului dedicat construcţiilor de cult din lumea tracă (Sîrbu, Ştefănescu
[eds.] 2007).
785
Un caracter monumental trebuie să fi avut sanctuarul cu coloane de andezit de la Grădiştea
Muncelului pe terasa a X-a (Daicoviciu et alii 1952, p. 292 urm); încercări de reconstituire la
Antonescu 1984, p. 51 urm.
786
Costea 2007.
787
Daicoviciu (H.) 1960.
788
Stănescu 1988.
789
Crişan 1977, p. 411 urm.
790
Antonescu 1984, p. 51 urm.

245
vetre-altar, fie prin descoperiri al căror caracter nu-şi găseşte o explicaţie
verosimilă decât pe această cale. Cităm aici numeroasele vetre, mai ales de formă
pătrată, dar şi ovală, îngrijit făţuite şi ridicate deasupra solului cu cca 10–20 cm, ornate
cu un chenar în cadrul căruia sunt marcate geometric zone distincte (de exemplu
vatra-altar din încăperea absidată a sanctuarului de la Popeşti791). Un exemplu tipic
de ofrandă adusă în aer liber a fost cercetat la Conţeşti, jud. Argeş şi consta dintr-o
lentilă de cenuşă şi oase calcinate, provenind exclusiv de la animale sacrificate, în
marginea căreia erau depuse fibule şi alte piese de metal, fragmente ceramice şi o
monedă de argint emisă la Dyrrhachium, probabil la începutul secolului I a.Chr.792.
Jertfe umane, rar documentate arheologic, s-au constatat, sub forma unor gropi,
unele purtând urmele unei purificări prin foc, la Orlea, jud. Olt, în care fuseseră
aruncaţi bărbaţi, femei şi copii, împreună cu jertfe animale şi piese de port, printre
care o placă de centură ce asigură datarea acestor descoperiri în secolul I a.Chr.793.
Printre descoperirile caracteristice civilizaţiei din Dacia se situează tezaurele
(cca 350 de descoperiri conţinând cca 850 de obiecte de argint), constând mai ales
din fibule, falere, coliere, lanţuri din fire împletite, brăţări, pandantivi etc.794.
Componenţa lor relativ stabilă nu permite atribuirea pe sexe. Ele sunt, foarte
probabil, acumulări de valoare, reflectând statutul elitei militare, sacerdotale şi, nu
la urmă, statutul de putere al regelui. Datarea fabricării acestor piese de metal
preţios şi cea a momentului depunerii lor sunt probabil diferite, dar nu par a fi mai
timpurii de ultimul sfert al secolului al II-lea a.Chr. (prezenţa denarilor republicani
şi a unor monede greceşti de tip Thasos, Dyrrhachium etc. duc spre această datare),
majoritatea lor fiind sensibil mai târzii.
Recent, în anii 2000–2001, s-au raportat ca fiind descoperite la Grădiştea
Muncelului, în punctul „Căprăreaţa”, un lot de brăţări spiralice de aur care au ajuns
în traficul de antichităţi, o parte fiind recuperate de statul român. Dat fiind relativa
unicitate a descoperirii şi prezenţa pieselor de aur la „locul potrivit” şi la
„momentul potrivit”, s-au iscat, cum era şi firesc, îndoieli atât cu privire la
autenticitatea obiectelor, cât şi la identificarea locului de descoperire795. Plecând
însă de la prezumţia de încredere în datele oferite de autorităţi, sunt înclinat să
accept veridicitatea acestor exemplare, în speranţa că întreaga informaţie despre
importanta descoperire va fi pusă curând, în mod transparent, la dispoziţia
cercetătorilor. Această descoperire ar părea să dea crezare spuselor lui Criton
despre bogăţiile găsite de romani în Dacia, ilustrate de imaginile de pe columna traiană,
cât şi relatării lui Cassius Dio (LXVIII, 14, 4) care amintea de „comorile” lui
Decebal ascunse sub râul Sargetia, descoperite de romani796. Dacă actuala

791
Conovici, Trohani 1988.
792
Vulpe, Popescu 1976; Nicolăescu-Plopşor 1976, p. 227–230.
793
Comşa 1972.
794
Spânu 2012, cu literatura temei. Din literatura anterioară citez în special Horedt 1973b.
795
Din păcate, discuţiile s-au purtat mai ales în mass-media în condiţii de mare subiectivitate.
În cadrul unei şedinţe a Secţiei de Istorie şi Arheologie a Academiei Române, Mircea Babeş a pledat
pentru autenticitatea pieselor, iar Constantin Preda şi-a exprimat în mod hotărît convingerea că sunt
falsuri moderne; eu am adoptat şi atunci poziţia pe care am prezentat-o aici.
796
Istoricul descoperirilor de monede şi obiecte de orfevrărie din Transilvania, pe baza
relatărilor din texte despre comorile lui Decebal, la Spânu 2006.

246
descoperire se va dovedi autentică, atunci lotul de brăţări de aur de la „Căprăreaţa” a
fost desigur o depunere cu caracter aparte, poate sacru, care a scăpat de supravegherea
romanilor.
Motivaţia depunerii acestor tezaure, ca şi cea a tezaurelor monetare, este
considerată a fi fost predominant laică, respectiv ascunderea în faţa unor pericole
interne sau externe. Totuşi nu se poate exclude, cel puţin în cazul multor tezaure de
argint, şi o cauză de ordin sacru, asemănătoare cu motivaţia depunerilor de bronzuri
un mileniu mai devreme. În acest sens ar fi sugestivă observaţia potrivit căreia aria
depunerii de piese de orfevrărie (în principal în Transilvania) se delimitează de cea
a depunerilor de astfel de obiecte în morminte (la sud de Dunăre). Mai greu de
interpretat este depunerea, sub formă de depozite, a unei apreciabile cantităţi de
obiecte de fier, mai ales unelte. Un depozit ca cel de la Lozna, jud. Botoşani, depus
într-o turbărie, pare a fi avut mai degrabă o motivaţie cultică797. Tot aşa ar putea fi
explicate şi numeroasele depozite de unelte de fier, descoperite în Transilvania, în
zona cetăţilor de lângă capitala regelui dac. O semnificaţie sacrală, poate o ofrandă,
va fi avut și puţul căptuşit cu bârne de la Ciolăneştii din Deal, jud. Teleorman, unde
s-au depus vreo 25 de vase de lut întregi798.
În afara unor elemente caracteristice schiţate în rândurile de mai sus, cultura
materială din Dacia preromană este cunoscută prin marea varietate de forme
ceramice, aflate în cantitate considerabilă în aşezări şi care au fost atribuite grosso
modo perioadei de „maximă dezvoltare a civilizaţiei geto-dace”, făcându-se,
implicit, o apreciere de ordin etnic pentru această categorie de forme a culturii
materiale din a doua epocă a fierului799.
Dintre acestea, cupa cu picior („fructiera”) şi ceşcuţa cu o toartă pot fi
considerate creaţii specifice în lumea nord-tracică în secolele II a.Chr. şi I p.Chr.
Funcţia acestor vase nu este foarte limpede: prima pare să fi avut un rol în statutul
de reprezentare atât publică, cât şi individuală (de aici şi un rol în cult şi în
practicile funerare), cea de a doua a fost foarte probabil utilizată ca opaiţ. Ambele
sunt prezente în număr mare în mai toate siturile vremii respective şi dăinuiesc şi
după cucerirea Daciei, fiind în general considerate ca aparţinând resturilor
populaţiei locale. Pe de altă parte, exemplare din aceste forme s-au descoperit şi
mult în afara limitelor istorice ale Daciei preromane (ceşti s-au găsit în Turingia
sau în bazinul superior al Vistulei, fructiere în bazinul Dunării Mijlocii până în
Austria), dar nu pot fi apreciate decât ipotetic ca elemente ethnikós.
797
Teodor 1980b; Teodor 1983.
798
Petrescu-Dîmboviţa, Sanie 1972.
799
Cel mai cuprinzător studiu al ceramicii considerată a aparţine geto-dacilor a fost elaborat de
Ion Horaţiu Crişan (1969); o lucrare ceva mai recentă, care a abordat mai cu seamă ceramica din
sudul României, a fost scrisă de Emil Moscalu (1983). Un studiu mai apropiat modului modern de
abordare a acestei probleme se lasă încă aşteptat. Ambele lucrări mai sus menţionate iau în
consideraţie fără distincţie toate aspectele formale ale ceramicii produse în spaţiul carpato-dunărean,
începând încă din secolele VI–V a.Chr., fără a insista asupra situaţiilor contextuale în care aceste
forme apar. De asemenea, nu s-au putut găsi suficiente argumente pentru o diferenţiere cronologică
mai precisă a marii varietăţi de forme şi decor ceramic pe tot parcursul acestui lung interval. Astfel,
toate elementele ce caracterizează ceramica epocii de „maximă dezvoltare” a culturii geto-dacice sunt
de multe ori văzute ca evoluând din forme atestate anterior, fără a se da o explicaţie satisfăcătoare
acestui presupus proces.

247
 În ceea ce priveşte restul formelor ceramice, există o categorie lucrată cu
mâna şi o categorie lucrată cu roata. Atât proporţia cantitativă între cele două
categorii, cât şi funcţia lor nu poate fi apreciată corect în stadiul de faţă, din cauza
lipsei unor statistici amănunţite pentru situri luate fiecare în parte. Din prima
categorie fac parte vase lucrate grosier, mai ales vase în formă de borcan, cu pereţii
zgrunţuroşi şi decorate cu butoni, brâuri alveolare în relief, trăsături executate cu
pieptenul. Tot din această categorie face parte şi o grupă de vase lucrate mai fin,
având suprafaţa acoperită cu un slip lucios, de culoare închisă, prezentă printr-o
mai mare varietate de forme, mai ales căni şi fructiere elaborat lucrate. Apariţia
acestei categorii ceramice pe la mijlocul secolului al II-lea a.Chr. este atestată ca
atare în câteva situri din sudul României (la Popeşti respectivul tip ceramic este
prezent încă din primul nivel al aşezării întemeiate în jur de 150 a.Chr.). Această
categorie de ceramică mai fină, lucrată cu mâna, pare a nu dăinui în aşezările ce pot
fi cu certitudine atribuite perioadei postaugustee din Dacia.
Ceramica lucrată la roată cuprinde o mare grupă de forme, unele „fine” (căni,
fructiere, cupe, ceşti etc.), altele grosiere, de mari dimensiuni (chiupuri-píthoi).
Numărul acestora din urmă este foarte consistent; la Popeşti astfel de chiupuri s-au
găsit grupate în încăperi separate, sau în gropi („pivniţe”). Tot în categoria vaselor
lucrate cu roata se includ imitaţiile după tipuri de vase greceşti, kántharoi, amfore
etc. Amforele produse local erau uneori prevăzute cu ştampile anepigrafe, fenomen
atestat mai cu seamă în Câmpia Română. Din această din urmă zonă provin şi
numeroasele imitaţii de cupe cu decor în relief, unele reproducând motive
decorative din respectiva categorie ceramică elenistică, altele fiind ornamentate cu
motive originale; la Popeşti, unde se pare că a existat centrul de producţie principal
destinat acestei categorii de cupe, s-au descoperit fragmente din cca 500 de astfel de
vase, precum şi numeroase forme de turnat pentru realizarea lor800.
În ceea ce priveşte piesele de port şi uneltele, tipurile respective sunt comune
unei arii largi în cea de a doua epocă a fierului. Tot aşa şi în cazul armamentului,
însă sunt foarte puţine dovezi arheologice în acest domeniu. În mormintele
„princiare” s-au aflat cămăşi de zale, coifuri, spade lungi de tip celtic, resturi
metalice de la scuturi. Arma preferată a ostaşului dac, ilustrată pe columnă şi
denumită falx (Fronto, Principia hist., II, p. 204 [ed. C. R. Haines]), cuţitul curb de
luptă, apare rar în teren.
Importurile de piese de lux în Dacia secolelor II–I a.Chr. sunt, majoritar, de
provenienţă din lumea elenistică (în special din Asia Mică), sau din coloniile
vest-pontice. Ele constau din ceramică – s-au identificat fragmente din peste 300 de
vase, fără a pune la socoteală numeroasele amfore, produse mai ales la Rhodos şi la
Herakleea Pontică – dar şi din metal. Începând de pe la mijlocul secolului I a.Chr., îşi
fac prezenţa importurile de veselă de bronz produsă mai ales în atelierele italice din
Campania801. Odată cu epoca augustee se intensifică comerţul cu centre din lumea
romană; acum apare ceramica de tip terra sigilata, produsă în Italia, şi se înmulţesc
fibulele de tip roman, unele produse şi în lumea dacică. Totodată sunt din ce în ce mai

800
Vulpe, Gheorghiţă 1976, menţionau la acea dată 350 de exemplare, din care 153 au fost
găsite în condiţii stratigrafice precise.
801
Beldiman 1988.

248
frecvente piese de bronz, precum candelabre şi lămpi; în total au fost înregistrate cca
160 de obiecte de bronz ce fac parte din categoria importurilor802.
Circulaţia monetară se intensifică după mijlocul secolului I a.Chr., denarul
roman luând locul emisiunilor locale, din care ultimele prezintă imagini din ce în
ce mai abstractizate ale monedelor macedonene (tipurile Toc-Chereluş, în
Transilvania şi Inoteşti-Răcoasa, în Muntenia etc.). Conţinutul în argint al acestora
din urmă devenise mai degrabă simbolic, de aceea funcţia monetară, de schimb
comercial propriu-zis, a acestor emisiuni este îndoielnică. Ponderea din ce în ce
mai mare a monedei romane în Dacia poate fi o dovadă pentru creşterea rolului
efectiv comercial pe care aceasta îl capătă, mai ales în secolul I p.Chr. În această
direcţie sunt semnificative imitările locale ale denarului, atestate prin ştanţe
monetare, descoperite în aşezări, precum Poiana, Pecica, Tilişca, chiar şi la
Sarmizegetusa803. În ceea ce priveşte circulaţia monedei romane autentice, ea se
accentuează în mod evident în cursul secolului I p.Chr., dar şi în acest caz nu există
argumente pe deplin convingătoare pentru o eficienţă de natură comercială şi
economică a acestor piese, descoperite, multe, sub formă de tezaure îngropate la
vreme de restrişte804. Aceste tezaure reflectă, cred, în principal, prin acumularea
valorică, funcţia de reprezentare socială şi statutul politic al posesorilor lor.
O problemă esenţială pentru studiul evoluţiei culturii materiale geto-dacice şi
pentru eventualele implicaţii în istoria Daciei este definirea unor criterii cât mai
exacte ale cronologiei absolute. În această direcţie nu s-au făcut decât slabe
progrese. Singurul criteriu ceva mai sigur este raportarea la contexte în care s-au
descoperit piese de import mai precis databile (monede, fibule, piese de lux şi, mai
ales, mânere de amfore cu ştampile având numele magistraţilor/astynomilor; este în
special cazul amforelor de Thassos, Rhodos şi Herakleea Pontică unde s-au refăcut
în parte listele magistraţilor datate pe grupe de ani805). Din păcate, fiecare din
aceste elemente nu reprezintă puncte cronologice mai fiabile pentru o datare
absolută, fiind exemplare care, în general, au o durată de circulaţie destul de mare.
Chiar şi în cazul ştampilelor de pe amfore, care pot conferi o datare mai precisă, în
lipsa unui context arheologic bine observat, rezultatele nu sunt decât orientative.
Prezenţa monedelor, bine datate la locul de origine, au, în cadrul descoperirilor
arheologice, o valoare relativă; ele reprezintă de fapt un terminus ante quem pentru
datarea contextului în care au fost găsite806. Dacă în cazul unor situri din Câmpia
Română, întemeierea lor poate fi apreciată în jurul datei de 150 a.Chr., iar încetarea
locuirii poate fi stabilită în vremea lui Augustus (Popeşti, poate Radovanu şi
Zimnicea), pentru multe aşezări din Ardeal durata lor este imprecisă; o cronologie
întemeiată pe raportări la evenimente istorice este inacceptabilă din punct de
vedere arheologic. De aceea, stabilirea unor sincronisme mai temeinic argumentate,
802
Cf. Glodariu 1974.
803
Importanţa pentru viaţa economică din Dacia a acestor contrafaceri a fost diferit evaluată:
M. Crawford, (1980), priveşte fenomenul cu scepticism. O viziune mai optimistă la Maria Chiţescu
(1980 şi 1981). Pentru ştanţele de la Grădiştea Muncelului: Glodariu, Iaroslavschi, Rusu 1992.
804
În general pentru circulaţia monetară în Dacia preromană: Mihăilescu-Bîrliba 1990; Preda 1998.
805
Pentru Rhodos: Habicht 2003.
806
De exemplu prezenţa în cuprinsul ultimului nivel de locuire din situl de la Popeşti a unui
denar Augustus, emis între 27 şi cel târziu 15 a.Chr., dovedeşte doar că la acea dată aşezarea era încă
în funcţie (Vulpe 2005, p. 22 urm).

249
care să poată servi şi unor interpretări a evenimentelor istorice discutate în capitolul
precedent, este, în stadiul de faţă, cu totul nesigură. S-a încercat să se aprecieze durata
unor aşezări în raport cu altele prin examinarea combinaţiilor de tipuri de piese cu
o datare cât de cât fiabilă în cuprinsul unei singure staţiuni. Pe această bază s-a
propus o divizare în patru etape cronologice a siturilor mai importante din Dacia,
mai ales a celor de tip daua. Rezultatele, deşi provizorii şi în mare măsură
ipotetice, ne arată aşezări ce-şi încetează existenţa înainte de 80 a.Chr. (Zimnicea
de exemplu), altele ce au durat până în epocă augustee (Popeşti) şi cele care au
durat până în vremea războaielor cu romanii807.
Despre o artă specific geto-dacică, cum a fost cea creată de celţi, nu poate fi
vorba. Manifestările în domeniul artelor plastice, atât cele din secolele V–IV a.Chr.,
cât şi cele ale argintăriei perioadei aici tratată, sunt mai degrabă creaţii barbare ale
unor teme şi obiecte preluate, fie din lumea greco-elenistică, fie, în cazul celor din
secolele II–I a.Chr, şi din lumea celţilor. Totuşi se cuvin remarcate o serie de
reprezentări cu conţinut cultic/simbolic care sunt perpetuate în toată această lungă
perioadă. Este, de exemplu cazul păsării de pradă care ţine în cioc un şarpe şi care
se regăseşte pe mânerul „spadei-emblemă” de la Medgidia, pe un vas de argint din
tezaurul de la Rogozen (nord-vestul Bulgariei), dar şi pe o fáleră din tezaurul dacic
de la Lupu, jud. Alba. Pe unele piese din perioada discutată în capitolul de faţă
apare, în repetate rânduri (pe metal şi pe ceramică), un personaj, pare-se feminin, a
cărui coafură este ornată cu o diademă cu trei proeminenţe. Aceeaşi imagine apare
şi pe capul dansatoarelor de pe fragmentul unei cupe cu decor în relief, descoperite
la Popeşti; importanţa acestei din urmă imagini constă în caracterul ei legat de un cult
pur autohton, chiar dacă categoria ceramică respectivă este rezultat al prelucrării locale
a unei grupe ceramice de epocă elenistică. Tot ca specific local ar putea fi
considerate imaginile de pe plăcuţa de bronz găsită în zona presupusă sacră din daua
de la Polovragi şi care a fost interpretată ca făcând parte din seria „cavalerilor
danubieni”, reprezentări caracteristice unui cult autohton din epoca Daciei romane808.
Din această sumară trecere în revistă a câtorva reprezentatări figurative se
vede că tema lor este din domeniul cultic, dar, totodată, simbolistica ne apare ca
oglindind un cult supraregional, care poate sugera şi o unitate de credinţe în cadrul
civilizaţiei din Dacia.
Practicile funerare reprezintă, într-o anumită măsură, un alt aspect original al
culturii spirituale din Dacia preromană. Deşi tema implică în mare măsură şi
punerea în practică a unor obiceiuri ce se desprind dintr-o ideologie religioasă,
întreaga documentaţie o constituie exclusiv descoperirile arheologice. De aceea, orice
apropiere de puţinele informaţii scrise pe care le deţinem despre religia geţilor şi
dacilor nu ne ajută cu nimic în interpretarea situaţiilor constatate pe teren. De mai
mare ajutor pot fi interpretările făcute prin prisma istoriei religiilor, cu precădere
cele ale credinţelor atestate la populaţii din Europa şi din spaţiul eurasiatic.
S-a afirmat, nu odată, că ritul de înmormântare la geto-daci era, în principal,
incineraţia809. În realitate situaţia este foarte complexă. Dacă din perioada
Hallstattului târziu ne sunt cunoscute necropole, atât de incineraţie (grupurile
807
Cf. Babeş 1975.
808
Tudor 1969; cf. şi Ţeposu-Marinescu 1983.
809
Daicoviciu 1972a, p. 220 urm.

250
Ferigile, Bârseşti, Zimnicea etc.), cât şi mixte (Stelnica) sau predominant de
inhumaţie (Ciumbrud) – diferenţieri interpretate de multe ori pe criterii etnice şi
istorice –, statistica înmormântărilor din epocile următoare, până în cea de
„maximă dezvoltare” a civilizaţiei geto-dacice, ne oferă o imagine ciudată.
Astfel, se cunosc în apropierea unor staţiuni de tip daua câte un mic grup de
tumuli în care se practica arderea pe rug (Popeşti, Poiana, Cugir etc.)810. Inventarul
acestor morminte era fastuos (arme ofensive, cămaşă de zale, coif, piese de car,
podoabe şi ceramică), ceea ce sugerează statutul social înalt al defuncţilor, desigur
dinaşti locali. Pe de altă parte, se cunoaşte un număr relativ mare (peste 200) de
schelete, depuse în diferite poziţii, uneori dezmembrate, descoperite, aproape toate, în
cuprinsul aşezărilor din secolele II a.Chr. şi I p.Chr811. Faptul că majoritatea acestor
morminte sunt lipsite de inventar funerar, iar prezenţa lor, cu foarte puţine excepţii, s-a
constatat numai în sectorul „civil” al aşezărilor de tip daua, sugerează un statut social
foarte jos (sclavi?) al acestor indivizi. În sfârşit, am mai putea menţiona şi câteva
înmormântări izolate, toate de incineraţie, aflate în afara perimetrului unei aşezări şi
care au fost datate în perioada în discuţie (Tilişca, jud. Sibiu, Cepari, jud. Argeş, Brad,
jud. Bacău)812. O serie de gropi, în care ar fi fost descoperite şi oase incinerate, fapt
neverificat analitic, au fost menţionate în literatură ca având caracter funerar (Moigrad,
jud. Sălaj, Ocniţa, jud. Vâlcea, Snagov), dar situaţia lor ridică serioase suspiciuni
asupra acestei interpretări. Recent s-a descoperit pe platoul din „Grădina Castelului” de
la Hunedoara o necropolă constând din 30 de complexe cu depuneri umane provenind
de la cel puţin 52 de indivizi, marea majoritate înhumaţi (48 din 52 de indivizi).
Surprinzător este faptul că din cei 48 de defuncţi identificaţi, majoritatea sunt copii sub
şapte ani (20 de indivizi aveau sub un an); doar zece au vârsta peste şapte ani. Ar fi
deci vorba de o necropolă a tinerilor, mai ales a copiilor, cu un inventar funerar
suficient de consistent pentru a asigura o datare în secolul I p.Chr. a majorităţii
înmormântărilor813.
Din cele relatate aici apare evident că menţionatele morminte nu reflectă nici
pe departe numărul real al populaţiei, fiind în vădit contrast cu numărul mare de
aşezări din această epocă. Lipsa necropolelor nu este, în cazul de faţă, o lacună a
cercetării, ci presupune, mai degrabă, o practică funerară nesesizabilă arheologic,
pe care sunt înclinat să o consider ca o perpetuare a unor obiceiuri de la începutul
primei epoci a fierului. Se cuvine amintit că situaţii asemănătoare pentru epoca de
faţă se cunosc şi în lumea celtică814. Totodată, însă, la periferia ariei culturii
atribuită geto-dacilor, sunt atestate totuşi necropole de incineraţie, precum în cultura
Lipiţa atribuită neamului trac al costobocilor, iar după cucerirea Daciei de către
romani, apar necropole de incineraţie atribuibile carpilor sau dacilor denumiţi „liberi”.
Se pune deci întrebarea dacă vor fi existat anumite reguli în religia geto-dacilor
care au impus un anumit ritual şi, dacă da, atunci se poate presupune că ele au fost
impuse de elita conducătoare, preoţească, pe care romanii au distrus-o. Formularea
de asemenea ipoteze este îngăduită, dar nu este de aşteptat şi un răspuns satisfăcător.

810
Lista lor la Vulpe 1976b; vezi şi Moscalu 1977; mai recent Sîrbu, Rustoiu 2006.
811
Sîrbu 1993, p. 31 urm.
812
Sîrbu 1993, p. 76.
813
Sîrbu et alii 2007.
814
Cf. şi Babeş 1988.

251
252
 EPILOG.
ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE SAU ARHEOLOGIE ŞI ISTORIE:
PRIMA EPOCĂ A FIERULUI ÎN ROMÂNIA815

Importanţa secvenţei din istoria României pe care am ales-o ca temă pentru a-mi
îndeplini ritul de intrare în cea mai onorabilă instituţie de cultură a ţării noastre,
Academia Română, este bine cunoscută tuturor. Este o perioadă al cărei interes cu
totul aparte se datorează faptului că acum apar, în istoriografia greacă, primele
informaţii despre geografia, etnografia şi istoria ţinuturilor în care ne aflăm astăzi.
Sunt menţionate popoare de la răsăritul ţării noastre, pe care izvoarele literare
greceşti, în special Herodot, le prezenta sub denumirea de cimmerieni şi sciţi.
Totodată începe să fie mai bine cunoscută istoria tracilor de la sud de Dunăre şi, cu
prilejul expediţiei din 514 a.Chr. a regelui Darius împotriva sciţilor, sunt amintiţi
geţii dobrogeni. Studiul acestei perioade a fost, este şi va fi mereu abordat, atât din
perspectivă istorică, cât şi din perspectiva descoperirilor arheologice. Prin urmare,
cercetătorul va fi obligat să unească cunoştinţele şi experienţa sa din domeniul
arheologiei cu un minimum de cunoaştere a disciplinei de evaluare critică a
izvorului literar, în cazul de faţă mai ales cel de limbă greacă.
Din punct de vedere arheologic însă, prima epocă a fierului în spaţiul
carpato-dunărean cuprinde, potrivit tradiţiei arheologice româneşti, întreaga primă
jumătate a mileniului I precreştin (mai precis, dar nu şi mai exact: secolele XII–V a.Chr.).
O mai denumim şi Hallstatt, deşi, aşa cum se obişnuieşte astăzi în arheologia
central-europeană, perioada hallstattiană propriu-zisă se limitează doar la secolele
IX/VIII–VI a.Chr. Desigur, denumirile acestea, fiecare având justificarea sa, au
toate un caracter mai degrabă convenţional; le-am amintit aici mai mult pentru a nu
crea confuzii în expunerea ce va urma.
Înainte de toate însă, aş vrea să încep cu o mărturisire. N-am vrut să fiu
arheolog. Terminasem, în 1954, Facultatea de Istorie, luând licenţa pe tema Ideile
politice la primii stoici. Conducător mi-a fost profesorul Dionisie Pippidi. Pippidi a
fost modelul pe care aş fi dorit să-l urmez în cariera mea. Făcusem serioase
progrese în limbile clasice, latină şi greacă. Desigur, audiasem cursurile de
preistorie ale profesorului Ion Nestor şi fusesem impresionat de inteligenţa lui, de
vastele lui cunoştinţe, nu numai în domeniul strict al arheologiei, ci şi în
cunoaşterea societăţii primitive, al comportamentului omului primitiv reflectat în
descoperirile arheologice. Dar, sincer să fiu, aceste aspecte nu m-au atras pe atunci.
Era prea mare deosebirea dintre lumea secolului lui Pericle şi arheologia „comunei

815
Reprezintă discursul de recepţie în Academia Română (Vulpe 2013).

253
primitive”, alăturată comportamentului unor triburi primitive din Africa sau din
Noua Guinee. Era prea mare deosebirea între a citi şi a te încânta dramaturgia
greacă, de a studia pe Herodot, Tucidide sau Platon şi Aristotel şi, pe de altă parte,
scrierile unui Malinovski, Frobenius sau Gordon Childe, mai ales când erau
interpretate prin prisma lui Friederich Engels. Mai era şi teoria antropogenezei în
concepţie darwinistă, care mă repugna (ca de altfel, şi acuma), dar de care
profesorul Nestor părea profund convins şi pe care ne-a predat-o cu multă erudiţie,
cu atât mai mult cu cât era şi foarte la modă, ca să nu spun chiar obligatorie la acea
perioadă. Tot în acea vreme, cu greaca şi latina nu ajungeai departe. Ba mai mult,
studiul literaturii şi al filosofiei antice clasice mi se păreau chiar a fi mai politizate decât
cel al arheologiei preistorice. Dar s-a ivit atunci, în 1955, în viaţa mea o întâmplare,
aş numi-o norocoasă, care mi-a oferit şansa de a face o săpătură arheologică de
control în ceea ce se va dovedi a fi una dintre cele mai mari şi mai bogate necropole
din sud-estul Europei din prima epocă a fierului: la Ferigile, com. Costeşti, jud. Vâlcea.
Săpăturile de la Ferigile au continuat apoi an de an, până în 1964, când am
crezut că am reuşit să epuizez toate vestigiile arheologice ale unei necropole ce
conţinea, la acea dată, 150 de tumuli. Astfel am ajuns să prelucrez un imens
material şi, de data asta, sub conducerea profesorului Nestor şi la îndemnul
profesorului Pippidi, mi-am susţinut teza de doctorat care, sub forma unei
monografii arheologice, a şi apărut îndată la Editura Academiei (1967)816.
Am făcut aceste mărturisiri pentru a-mi răspunde mie însumi la întrebarea: ce
mai sunt eu de fapt? care este adevărata mea profesie? Sunt arheolog sau istoric?
Această întrebare mi-am pus-o pentru prima oară în timpul săpăturilor arheologice
de la Sărata-Monteoru, când Ion Nestor, referindu-se la tatăl meu, mi-a declarat
răspicat: Tatăl tău (se referea la Radu Vulpe) nu este arheolog, este istoric. De
fapt, nici eu nu renunţasem la preocupările mele de istorie şi filologie clasică.
Seara, pe şantier, obosit, mă străduiam să citesc în greceşte Platon şi Noul
Testament. După puţin timp am renunţat însă, pentru a reveni la vechea dragoste
abia în ultimele decenii. Dar să revin acum la tema discursului de faţă.
Perioada în care se situează necropola de la Ferigile şi durata ei se cuprind
aproximativ între 650–450 a.Chr., iar aşa cum spuneam în introducere, interesul ei,
datorită confruntării cu primele menţiuni istorice, este cu totul crescut. Este evident
că orice descoperire arheologică din această perioadă era, într-un fel sau altul, supusă
tentaţiei de a o interpreta în perspectivă istorică. Aşa îşi începuse şi Vasile Pârvan
primul capitol din Getica, intitulat Migraţii cimmero-scite în secolele X–VI a.Chr.
şi care, cum vedeţi, cuprindea, în viziunea marelui nostru predecesor, toată prima
jumătate a mileniului I. Pe de altă parte, nu doar în vremea lui Pârvan, ci chiar şi în
anii ʼ50, când începusem să sap la Ferigile, prima perioadă a fierului în ansamblul
ei era atât de puţin cunoscută încât, pe bună dreptate, academicianul Emil Condurachi,
într-o cuvântare, îşi pusese întrebarea dacă nu cumva şi în ţara noastră va fi existat
o perioadă întunecată, prin comparaţie cu ceea ce se înţelegea pe atunci prin the
Dark Age în Grecia de după colapsul civilizaţiei miceniene. De aceea, orice nouă

816
Vulpe 1967 [n. ed.].

254
descoperire din acea perioadă istorică stârnea un interes deosebit. Tot pe atunci,
colegul Sebastian Morintz săpa la Bârseşti, jud. Vrancea, o necropolă hallstattiană,
tot de incineraţie, având multe asemănări cu cea de la Ferigile. În acelaşi timp, în
Transilvania se înmulţeau descoperirile funerare considerate, pe atunci de către
mulţi, ca fiind scitice sau că aparţin sciţilor agathyrsi. Aş aminti, în primul rând,
publicarea exemplară a unei mici necropole de acest tip, la Ciumbrud, jud. Alba, de
către clujeanul István Ferenczi (1967–1971)817, dar şi multe altele, aşa încât, în 1980,
arheologul Valentin Vasiliev a fost în măsură să prezinte o primă sinteză arheologică a
descoperirilor hallstattiene târzii din Ardeal818.
Tot în acei ani, ai decenilor ’50 şi ’60, se înmulţeau siturile în care se
descoperea ceramică numită „cu decor de stil Basarabi” (denumită aşa după
necropola eponimă de la Basarabi, jud. Dolj, cercetată în 1943 de către Vladimir
Dumitrescu819). De altfel, în 1964, îmi revenea meritul de a fi publicat o primă
încercare de sinteză a ceea ce am numit cultura Basarabi820, fenomen ce defineşte
perioada pe care, potrivit tradiţiei şcolii româneşti, am denumit-o ulterior
Hallstattul mijlociu (secolele IX–VIII a.Chr.) în ţara noastră. Astfel, aşa-numita
perioadă „neagră” începea să se contureze în culori din ce în ce mai vii 821.
Ce impact au avut aceste descoperiri asupra înţelegerii istoriei perioadei
hallstattiene sper că va reieşi din ceea ce voi prezenta în rândurile următoare.
Un scurt istoric al cercetărilor acestei perioade îl consider necesar pentru a
justifica demersul pe care l-am anunţat în titlul cuvântării: în ce măsură prevalează în
tema de faţă abordarea istorică, prin prisma documentului literar, în raport – respectiv,
în confruntare – cu abordarea pur arheologică. Poate oare arheologia să ajute
consistent criticii de text? Şi invers: poate informaţia istorică să dea o explicaţie
credibilă datelor de cultură materială? Desigur, la o primă vedere, întrebările par
banale, dar, în cazul de faţă, întreaga problematică se confruntă, pe de o parte cu
ambiguitatea izvorului literar, pe de alta cu dificultatea de a face istorie din
resturile materiale pe care arheologia, chiar şi cu metodele destul de sofisticate pe
care le posedă în zilele noastre, le-ar putea oferi.
Desigur, multora vă sunt cunoscute textele pe care se întemeiază interpretarea
istorică a faptelor petrecute pe teritoriul ţării noastre în cursul perioadei pe care o
discutăm. Totuşi le voi mai aminti succint. Deşi în niciun loc din Istoriile lui
Herodot, practic principalul, dacă nu şi singurul izvor, pe care se bazează istoria
secolelor VII–V a.Chr. a ariei carpato-dunărene, nu se menţionează explicit o
pătrundere a sciţilor în aceste ţinuturi, o serie de aluzii au fost totuşi interpretate ca
justificând un asemenea eveniment. În fapt sunt două astfel de situaţii:
1. Pasajul din capitolul IV, 100, după discuţia despre limita Traciei cu Sciţia
(IV, 99), de unde ar rezulta că „de la Istru în sus se întinde ţara scitică iar primii
vecini (se deduce de apus) ai Sciției, în spre interiorul ţării, sunt agathyrsii”, alături

817
Ferenczi 1971 [n. ed.].
818
Vasiliev 1980 [n. ed.].
819
Dumitrescu 1968 [n. ed.].
820
De fapt este vorba de articolul redactat în 1964, dar apărut în 1965 (Vulpe 1965) [n. ed.].
821
Compară Vulpe 1965, fig. 11 cu Vulpe 1986a, fig. 19 (harta).

255
de precizarea din IV, 48, că „de la agathyrsi curge râul Maris” (ἐκ δὲ Ἀγαθύρσων
Μάρις ποταμὸς ῥέων), coroborat tot de un loc din IV, 48, în care se prezintă cele
cinci râuri ce-şi au obârşia în „ţinut scitic” (αὐθιγενέες Σκυθικοὶ ποταμοὶ), dintre
care Prutul (Πυρετός/Πόρατα) poate fi identificat cu certitudine; celelalte, situate
oricum mai la vest de acesta, pot fi supuse discuţiei822.
2. Rudenia agathyrsilor cu sciţii pe temeiul mitului celor trei fraţi:
Agathyrsos, Gelonos şi Skythes (Herodot, IV, 10), întărită aparent şi pe criterii de
omofonie antropo- şi etnonimică: Spargapeithes, regele agathyrsilor (IV, 78) şi, cu
acelaşi nume, un mai vechi rege al sciţilor (IV, 76); Agathyrsos şi Idanthyrsos, acesta
din urmă regele sciţilor din vremea expediţiei lui Darius.
Dacă se acceptă Maris ca fiind Mureşul, şi, la prima vedere, nu avem niciun
temei de a pune la îndoială această identificare, iar, după o altă ipoteză, Ordesos
(Ὀρδησσός) ar fi Argeşul, atunci înţelegem motivele pe care s-a sprijinit Vasile
Pârvan când socotea că cea mai mare parte a României va fi fost, într-o anumită
perioadă, ţară scitică. La vremea lui, cele câteva descoperiri arheologice din
Muntenia şi din Transilvania păreau a confirma datele din izvorul literar. Plecând
de la supoziţia de ordin logic că majoritatea populaţiei locale trebuie să fi fost de
sorginte nord-tracică, prezenţa unor neamuri scitice implica ideea unei „pătrunderi”
dinspre răsărit823.
Ambiguitatea acestor informaţii istorice cuprinse în textele citate mai sus,
rezidă însă în special în opoziţia dintre ceea ce reprezenta etnonimul „sciţi” în
imaginarul grecesc încă de pe vremea poemelor homerice (cel târziu secolul al
VIII-lea a.Chr.) cu datele, care la o primă vedere par mai detaliate, oferite de
Herodot în secolul al V-lea a.Chr. Dacă în primele versuri ale cântului al XIII-lea
din Iliada şi în fragmentele păstrate din versurile unei poem atribuit lui Hesiod se
făcea aluzie la populaţiile pastorale ale stepelor ponto-caspice, cărora, fără un
discernământ etnic, li s-a atribuit ulterior numele de sciţi, la Herodot noţiunile de
sciţi şi de ţară scitică (Sciţia) capătă o semnificaţie aparent mai precis limitată geo- şi
etnografic. Sunt menţionaţi sciţi, dar şi popoare vecine sciţilor, care se deosebesc de
acest etnicon. Astfel, agathyrsii nu sunt sciţi, ci primii vecini ai acestora la apus şi
la nord de Dunăre. Pe de altă parte, însă, tot Herodot scria că Prutul şi alte patru
râuri, situate oricum la vest de acesta, îşi aveau obârşia în ţară scitică, iar
Agathyrsos era fratele legendar al lui Skythes! Această aparentă contradicţie, care
contribuie la ambiguitatea formulărilor de ordin geo- şi etnografic, şi-ar putea găsi o
explicaţie şi în nenumăratele confuzii, binecunoscute tuturor criticilor Istoriilor, şi
pe care Herodot le-a inserat în textul lui.
Iată câteva exemple: cursul Dunării este, în viziunea lui Herodot sau a
surselor sale, linear, răsucindu-se spre sud-est doar la vărsare (IV, 99); Alpis şi
Carpis sunt râuri ce se varsă în Dunăre, curgând de la sud spre nord, deşi numele
lor sugerează evident cele două mari masive muntoase, Alpii şi Carpaţii (IV, 49).
Se pot cita multe alte exemple ilustrând această imensă confuzie de date reale,

822
Vulpe 1986b.
823
Vezi expresii de tipul „(agathyrsii), foştii stăpâni scitici ai Ardealului erau, pe vremea lui
Herodot, complet tracizaţi” (Pârvan 1926, p. 37).

256
aşezate ca într-un joc puzzle pe care Herodot sau sursele lui nu şi-au dat interesul
să-l dezlege. Ce să mai spunem despre afirmaţia (V, 10: „după cum spun tracii”) că
dincolo de Dunăre se întinde un pustiu nesfârşit (V, 9: ἔρημος χώρη φαίνεται
ἐοῦσα καὶ ἄπειρος), un ţinut ocupat de albine în care nu se poate pătrunde. Aş cita
aici pe David Asheri: for him (Herodotus) the true terra incognita, was the
limitless area extending beyond the Istros to the north and west824.
Potrivit imaginarului grec, propriu şi lui Herodot, referitor la obiceiurile
populaţiilor negreceşti, cu cât neamurile respective sunt mai depărtate de lumea
greacă, cu atât obiceiurile lor sunt mai stranii, contrare chiar celor elene. Acest
lucru se reflectă şi în modul de viaţă social şi economic. Ingenioasa idee a lui
François Hartog de a vedea în modul de prezentare a sciţilor la Herodot inversul
celui grecesc, respectiv modul de viaţă grecesc văzut în oglindă, este atractivă şi, în
mare măsură, justificată. Tot potrivit lui Hartog, pentru Herodot, Sciţia era: terre
d`eremia et d`eschatià, terre déserte et zone de confins: elle est un bout du
monde825, un pustiu ce se întindea dincolo de ceea ce oamenii puteau cunoaşte, o
viziune care devenise deja un loc comun; vezi şi viziunea lui Eschil, reflectată în
peregrinările vacii Io printre sciţi, în tragedia Prometeu înlănţuit. Prin urmare, ne
puteam întreba ce a mai rămas din etnonimul „sciţi”, văzut ca desemnând un
anume popor, etnic omogen. Ca să-l urmăm pe Hartog, ne-am putea închipui că sub
denumirea de „sciţi” se ascunde un fel de cod (un simple signifiant), care,
urmărindu-l în cadrul logos-ului scitic şi adunând laolaltă toate formele prin care
Herodot îi prezintă pe toţi sciţii, vom obţine, prin însumarea acestor descrieri, o
imagine a ceea ce am putea denumi sciţii herodoteici, nu un popor anume826.
Toate acestea ne arată că Herodot, deşi ca părinte nu doar al istoriei – cum l-a
denumit Cicero (De legibus, 5) – ci şi ca al geografiei şi – adaug eu – ca părinte al
antropologiei culturale, ne-a pus pe tavă o imensitate de informaţii de naturi
diferite, nu s-a ostenit însă, sau nu a fost interesat să distingă cu discernământ critic
între toate acestea. Ne-a lăsat pe noi, criticii de text, să încercăm a tranşa între ceea ce
putea fi real şi ceea ce era propriu imaginarului grec al secolului al V-lea, în care, de
multe ori, nu se făcea o distincţie clară între tradiţia veche, homerică, şi cea pragmatică,
a cunoştinţelor dobândite în urma explorării şi a colonizării ţărmurilor Mării Negre.
Revenind la cele întâmplate în aria ţării noastre, trebuie de la început spus că
multe imputări aduse unor savanţi de renume îşi găsesc o motivaţie în istoricul
cercetării şi ar fi cu totul greşit să acuzăm cercetători din generaţiile trecute fără a
înţelege criteriile pe care aceştia s-au bazat în formularea concluziilor. În general
istoricii, conştienţi de critica, uneori aparent exagerată, la care fusese supus textul
lui Herodot încă din secolul al XIX-lea, mai ales în ceea ce priveşte credibilitatea
informaţiei sale827, s-au lăsat prea repede entuziasmaţi de descoperirile arheologice
ce deveniseră destul de numeroase spre începutul secolului al XX-lea şi care păreau

824
Asheri 1990, p. 163.
825
Hartog 1980, p. 31.
826
Hartog 1980, p. 23.
827
Între alţii, Panofsky 1885; conţinutul şi principalele idei al acestei lucrări sunt prezentate şi
de Fehling 1971, p. 1 urm, nota 5 şi passim.

257
a veni în ajutorul interpretărilor unor pasaje din Istoriile celui ce a fost denumit, pe
drept sau nu, pater historiae. Astăzi, când materialul documentar disponibil,
înmulţit în urma săpăturilor arheologice, a început să fie sistematizat şi studiat
critic din diferite perspective, relaţia cu izvorul literar capătă alte dimensiuni,
favorizând din nou punctele de vedere critice asupra acestuia din urmă.
Trecând în revistă părerile principalilor cercetători ai secolului al XIX-lea şi
ai începutului celui următor, respectiv ai celor ce dispuneau numai de sursele
scrise, vom constata o cu totul altă viziune asupra problemei scitice în România,
privită prin prisma agathyrsilor. Astfel, Barthold G. Niebuhr îi considera pe
agathyrsi ca predecesori ai dacilor828; pentru Wilhelm Tomaschek829 sau Karl
Müllenhoff830, aceştia erau traci sau rude ale tracilor; Friedrich Lindner831 îi vedea
ca fiind traci sub stăpânirea sciţilor; Gawril Kazarow832 era de părere că ar fi fost
traci amestecaţi cu sciţi. Pe de altă parte, Grigore Tocilescu înclina pentru scitismul
agathyrsilor, dar cu oarece ezitare: un popor despre care istoria are puţine de zis,
iar etnografia şi filologia nu pot să-şi dea cuvintele lor833.
Este semnificativă creşterea credibilităţii în teoria migraţionistă şi, implicit, în
„scitismul” agathyrsilor, aşa cum spuneam mai sus, odată cu înmulţirea
descoperirilor arheologice spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Într-o primă fază,
aceste descoperiri erau făcute în mod întâmplător. Ici şi colo erau îmbogăţite
colecţiile muzeelor sau colecţionarilor cu descoperiri provenind din inventare
funerare, din care descoperitorii, în majoritate oameni fără pregătire, alegeau
piesele de excepţie, mai ales cele de metal – arme sau podoabe de dimensiuni mai
mari –, aruncând de obicei obiecte ce păreau a fi neinteresante, precum ceramica.
Aşa s-a ajuns să se dea importanţă unor piese cum ar fi spadele scurte sau
pumnalele de tip akinakes, vârfurilor de săgeţi, oglinzilor de bronz etc. Toate
acestea, privite fiecare în parte, erau considerate ca fiind de factură răsăriteană şi
păreau a da credibilitate ideii unei pătrunderi în ţinuturile carpato-dunărene, dar
mai cu seamă în Transilvania, a unui popor scitic, cel al agathyrsilor. Această teorie
era considerată convingătoare şi pe baza ei şi-au consolidat modelul unui proces
istoric cercetătorii vremii respective, printre care Mikhail Rostovtzeff834, Nándor
Fettich835, Tadeuzs Sulimirski836 şi alţii, inclusiv Vasile Pârvan. Semnificative mi
se par observaţiile arheologului clujean István Kovács, care, săpând în mod
sistematic, în 1910, la Târgu Mureş (Marosvásárhely), o mică necropolă de
înhumaţie, prima de acest tip pe care astăzi îl numim „de tip Ciumbrud”, scria: Les
objets trouvées (...) prouvent que les éléments du peuple qui s’en servaient pour
leurs sépultures ne se sont pas beaucoup ressentis de l’influence scythique qui a

828
Niebhur 1828.
829
Tomaschek 1980, p. 99.
830
Müllenhoff 1882.
831
Lindner 1841.
832
Kazarow 1916, p. 16.
833
Tocilescu 1880, p. 506.
834
Rostovtzeff 1922, p. 107.
835
Fettich 1931.
836
Sulimirski 1961, p. 793–798.

258
apportée en Hongrie les objets caractéristiques, de type oriental, surtout les
poignards, la masse de points de flèche, de grelots, de miroirs etc. Notre cimetière
devait donc être localement isolé de nouvelles influences orientales (...)837. Totuşi,
Márton Roska publica în 1937, după modelul lui Fettich, catalogul antichităţilor
„scitice” din Ardeal838.
Cu toate acestea, nu s-a renunţat la acest din urmă punct de vedere care a
dăinuit şi dăinuie încă în zilele noastre. Aşa îşi intitula Valentin Vasiliev, în 1980,
monografia descoperirilor hallstattiene târzii din Transilvania: Sciţii agatîrşi pe
teritoriul României. István Ferenczi, care a executat săpăturile din necropola de la
Ciumbrud, jud. Alba, era de părere că înhumaţii respectivi aparţineau unui grup pur
scitic, iar cele mai apropiate analogii credea a le găsi într-o necropolă din nordul
Caucazului (la Isti-su). Pentru Ferenczi839, agathyrsii herodoteici ar fi fost cei
înmormântaţi în necropola tumulară de incineraţie de la Ferigile, jud. Vâlcea, cea
săpată de mine.
Apariţia, în 1955, a unui articol scris de Anna Ivanova Meljukova, în care
elementele considerate a fi de sorginte răsăriteană, specifice populaţiilor stepice,
precum anumite tipuri de arme, piese ornamentale cu elemente de artă animalieră
etc., au fost văzute ca rezultate ale influenţei culturii scitice asupra zonelor
periferice acesteia840, a iscat dispute aprinse între arheologi. La discuţiile care au
avut loc la Institutul de Arheologie, plecând de la un articol scris de Dorin
Popescu841 în favoarea ideilor expuse de Meljukova, am fost de faţă. Aceste dispute
n-au încetat nici astăzi. Mă întreb: de ce se pune atâta pasiune în apărarea unei
teorii – cea a „invaziei scitice”? Răspunsul constă, în primul rând, în confruntarea
între două abordări total diferite ale respectivei probleme: cea a interpretării în
perspectivă antropologică a culturii materiale (Meljukova, ca exponent al şcolii
sovietice [marxiste], era pe atunci cea mai în măsură s-o prezinte) şi cea învechită, a
prevalării documentului istoric, oricât de şubred ar fi el, în explicarea
descoperirilor arheologice. De aceea am şi considerat necesar aici să amintesc acel
eveniment, socotindu-l ca fiind, poate, o primă confruntare ce a marcat, în cazul de
faţă, disputa dintre două abordări separate metodologic una de cealaltă.
După cum se vede, toate aceste dispute porneau de la concepţia potrivit căreia
descoperirile arheologice, ce fuseseră iniţial sărăcăcioase, constituiau în continuare
un argument solid pentru interpretarea, dar numai într-o anumită direcţie, a unor
pasaje literare. Abia dacă s-a gândit cineva că un astfel de amestec al surselor ar
putea duce la concluzii false, iar despre o analiză critică a izvorului arheologic a
fost rareori vorba, deşi descoperirile din acest domeniu, multe rezultate din
cercetări sistematice, s-au îmbogăţit între timp sensibil.
Cred că a sosit momentul de face o succintă prezentare a datelor arheologice
de care dispunem astăzi, referitoare la epoca secolelor VII–V a.Chr., cea pe care o

837
Kovács 1915, p. 314.
838
Roska 1937.
839
Ferenczi 1971.
840
Meljukova 1955.
841
Popescu 1958.

259
discutăm aici. Se cuvine însă înainte de toate să atrag atenţia asupra posibilităţilor
pe care metodele arheologiei le posedă pentru a reconstitui nu atât istoria epocii
respective, ci mai ales societatea care a contribuit la istoria propriu-zisă a acelor
vremuri. Deşi, teoretic, acestea ar trebui să fie cunoscute de la sine înţeles de
arheologii noştri, în realitate au fost de multe ori trecute cu vederea. Aşadar, trebuie
să fie clar că resturile de cultură materială aduse la lumină de săpăturile
arheologice reflectă, de cele mai multe ori, doar un aspect al sistemului din care era
alcătuită societatea epocii respective, imaginea ei urmând să fie completată
supoziţional prin studii etno-arheologice comparative. În fapt, resturile materiale pe
care le supunem interpretării noastre trec printr-un filtru de transformări, atât
naturale, cât şi culturale. Rezultatele vor fi astfel în mod categoric unilaterale.
Îngăduiţi-mi, vă rog, să dau câteva exemple, mai ales pentru cei care nu sunt
familiarizaţi cu arheologia: la sfârşitul epocii bronzului, pe o largă întindere de la
Dunărea de Mijloc până la cea de Jos, datele arheologice ne prezintă aspectul
material al practicilor funerare ale mai multor comunităţi a căror rudenie se
manifestă doar sub acest unic aspect, să-i spunem de natură ideologică. Despre cum
trăiau acei oameni, dacă erau sau nu diferenţiaţi etnic, care va fi fost structura lor
socială, economică etc., suntem limitaţi doar la deducţii şi supoziţii. Pe de altă
parte, în perioada imediat următoare, în Hallstattul timpuriu, vom identifica pe largi
întinderi situri în care vor precumpăni aproape numai resturi ceramice, provenind din
aşezări despre care abia dacă ne putem imagina cum vor fi arătat în realitate; ce să mai
vorbim de modul de viaţă al locuitorilor lor! Ca să nu abuzez de răbdarea d-voastră, mă
mărginesc să mai amintesc existenţa unor ţinuturi întinse din ţara noastră de pe
teritoriul cărora s-au cules doar câteva depuneri de obiecte de metal (mai ales
bronzuri) şi alte resturi infime şi, drept urmare, mulţi au fost tentaţi să le considere
ca fiind nelocuite (în special nordul Transilvaniei şi al Moldovei), fie ca rezultat al
unor evenimente istorice, fie, pur şi simplu, nefiind propice obţinerii de mijloace de
subzistenţă. Deşi recunoscută ca atare, cultura unei civilizaţii a lemnului, atât de
semnificativ atestată etnografic până în pragul zilelor noastre în unele regiuni, nu
doar ale României, dar care nu lasă în urma ei resturi identificabile cu ajutorul
metodelor actuale ale arheologiei, nu este luată serios în calcul de cercetători în
lipsa unor dovezi materiale.
Prin urmare, vă atrag atenţia că orice concluzie de ordin istoricizant sau de
ordinul antropologiei culturale a datelor arheologice, va fi relativat de caracterul
unilateral al descoperirilor materiale. Iată acuma cum cred eu că arată tabloul
descoperirilor arheologice din stadiul actual al cercetărilor secvenţei temporale, cea
a secolelor VII–V a.Chr., pe care o discutăm aici842.
Pentru situaţia din Oltenia şi Muntenia, reprezentativă este necropola de la
Ferigile a cărei importanţă pentru arheologia epocii respective am amintit-o deja843.
Acest sit funerar se situează într-o mică depresiune cuprinsă între văile Costeşti şi
Bistriţa, din bazinul Oltului. Peste deal, la apus, se află mănăstirea Horezu, iar la

842
Ultima prezentare succintă, dar sintetică a descoperirilor arheologice din această perioadă
am făcut-o în IR2, I, p. 478–515, cu bibliografia.
843
Vulpe 1967; Vulpe 1977b.

260
nord se înalţă lanţul Munţilor Căpăţânii, cu altitudini de peste 2000 de metri. Este o
zonă deosebit de frumoasă şi, oricât aş fi de criticat de către unii colegi, sunt
convins că frumuseţea remarcabilă a ceramicii din necropola de la Ferigile nu este
întâmplătoare şi nu este întâmplător nici faptul că şi astăzi se produce la Horezu una
dintre cele mai elegant decorate olării româneşti. Cred că frumuseţea mediului îşi va
impune întotdeauna amprenta asupra simţului estetic al oricărui om ce va crea ceva
în acel loc.
Cum spuneam, s-au identificat şi cercetat 150 de tumuli de mici dimensiuni,
conţinând cca 200 de morminte, toate de incineraţie. Movilele erau grupate în
pâlcuri apropiate, fapt ce reflectă şi structura socială a comunităţii respective, o
comunitate constituită dualist, din două clanuri iniţiale (nu pot aici să intru în
detalii). Tumulii erau construiţi dintr-un înveliş de bolovani de râu, dispuşi pe unul
sau mai multe rânduri, acoperiţi cu pământ peste mormântul propriu-zis. Oasele
calcinate erau depuse, fie direct pe sol (majoritatea), fie într-o urnă. Inventarul
mormintelor, deosebit de bogat, era alcătuit din ceramică, arme şi podoabe. Deşi
aproape în întregime fragmentară – cea mai mare parte a vaselor fuseseră sparte la
rug, în morminte depunându-se doar o parte a fragmentelor – s-au identificat
cioburi din cca 1750 de vase (în unele morminte s-au găsit resturi din peste 50 de vase).
Formele sunt în general cele specifice Hallstattului târziu carpato-dunărean
(străchini invazate şi evazate, ceşti, căni ori vase mari pântecoase, multe decorate).
Decorul constă, fie din caneluri, fie din motive în relief, aplicate pe suprafaţa
vasului. Se remarcă ornamente spiralice executate cu multă îngrijire pe ceştile cu
pastă fină, ale căror torţi erau de multe ori prevăzute fie cu buton discoidal, fie cu
buton modelat zoomorf. Armamentul, exclusiv din fier, era alcătuit din topoare de
luptă, vârfuri de lance, cuţite lungi de luptă, spade scurte de tip akinakes şi vârfuri
de săgeţi. După numărul pieselor de harnaşament descoperite (mai ales zăbale) s-a
putut deduce că, dintre cei 52 de luptători înmormântaţi, cca o treime (17 indivizi)
erau călăreţi. Fără să anticipez asupra unor interpretări istorice, acest raport
călăreţi/pedestraşi (de 1:3) nu cred să fi fost doar o coincidenţă cu datele relatate de
către Ptolemaios al lui Lagos, generalul lui Alexandru, când, în 335 a.Chr., a
înfruntat o oştire getică compusă din călăreţi şi pedestraşi aflaţi în acelaşi raport
numeric. Acest fapt ar putea sugera un raport mai general, specific comunităţilor
din ţinuturile de la Dunărea de Jos.
Dată fiind varietatea tipologică a inventarului, evoluţia în timp a acestei
necropole mi-a apărut destul de bine conturată pe parcursul a trei faze de
dezvoltare. În planul cimitirului se observă repartizarea pe zone a anumitor tipuri
ceramice, de arme sau de podoabe. Utilizând metode statistico-combinatorii
adaptate la studiul planimetric al sitului, s-au putut stabili, prin ceea ce a fost
denumit „stratigrafia orizontală” a necropolei, trei faze cronologice. Această
metodă mi-a permis să constat implicaţii în cunoaşterea direcţiei impulsurilor
culturale, ce se exercitau nu numai asupra comunităţii locale, ci, prin extensie,
asupra întregii zone de la Dunărea de Jos. Astfel, în prima fază, denumită Ferigile-sud
(deoarece mormintele specifice se concentrau în partea sudică a necropolei, datată
în secolul al VII-lea a.Chr.), este evidentă persistenţa unor elemente ale ceramicii

261
Hallstattului mijlociu (decorul de tip Basarabi), asociate cu elemente culturale sud-vest
şi vest-balcanice sau est-alpine. În faza următoare, Ferigile-nord (în principal
databilă în secolul al VI-lea a.Chr.), se fac resimţite influenţe dinspre aria nord-
pontică şi care se intensifică în special în a doua jumătate a secolului al VI-lea. În
această fază se situează şi cei patru akinakai descoperiţi aici. În ultima fază
(Ferigile III, secolul al V-lea a.Chr.) influenţele exercitate din zona Dunării de Jos
devin precumpănitoare, fapt observat atât în tipurile de vase ce imită forme lucrate
la roată, cât şi în tipurile de morminte.
Toate aceste concluzii fac din necropola tumulară de la Ferigile cel mai sigur
reazăm al sistemului cronologic al Hallstattului târziu din spaţiul carpato-dunărean,
iar cercetarea aproape integrală a monumentului respectiv a devenit astfel şi o sursă
pentru studiul structurii sociale a comunităţilor din Subcarpaţii Meridionali, în
special, şi din aria nord-tracică, în general. În acelaşi timp, încrucişarea influenţelor
culturale din diverse direcţii pe parcursul dezvoltării cimitirului, oglindeşte
orientarea comunităţilor din Subcarpaţi spre respectivele centre de influenţă
culturală, ceea ce, în ultimă instanţă, poate fi interpretat şi ca un fenomen, să-l
numim – dacă-mi este îngăduit termenul – de ordinul istoriei politice. Astfel,
momentul influenţelor culturale răsăritene, aşa-numite scitice, coincide cu apogeul
puterii politice a unei şeferii din aria nord-pontică, a ceea ce eu am numit mai
târziu, într-o altă lucrare, cea a „sciţilor din hinterlandul Olbiei” sau a „sciţilor de pe
Nipru”. Pe de altă parte, naşterea regatului tracilor odrysi la sud de Dunăre, după
470 a.Chr., corespunde intensificării influenţelor culturale din această direcţie.
În anii ce au urmat publicării necropolei de la Ferigile, cercetările întreprinse
atât de mine, cât şi de către alţi colegi pe văile care străbat dealurile Subcarpţilor
Meridionali au dus la identificarea mai multor necropole foarte asemănătoare ca tip
de mormânt şi de inventar funerar cu cel din necropola eponimă. Astăzi sunt în
măsură să afirm că pe toate văile cuprinse între valea Olteţului şi cea a Teleajenului
au existat vestigii de tip Ferigile. Multe au fost identificate şi chiar cercetate parţial,
nu toate au fost publicate, niciuna însă de dimensiunile necropolei de la Ferigile.
Personal, între 1965 şi 1985, am cercetat pe valea Topologului trei astfel de
necropole, care, de fapt, erau parte componentă a unei întinse zone funerare,
cuprinse între Tigveni şi Şuici (jud. Argeş), pe o lungime de cca 14 km844. Toate
aceste cercetări mi-au permis să fac o încadrare cronologică mai fină şi mai precisă
a întregului grup cultural care astăzi poartă numele de grupul Ferigile. Acum
suntem în măsură, prin comparaţie, să apreciem atât asemănările care există între
toate aceste desoperiri, cât şi, fapt foarte important, să punem în evidenţă specificul
fiecăreia dintre aceste descoperiri, căreia îi corespunde, fiecare, o anume
comunitate. Aş vrea să atrag atenţia asupra unei situaţii, din păcate nu foarte
favorabile cercetărilor arheologice: toată această zonă este actualmente una dintre
cele mai intens locuite, ceea ce a dus la distrugerea masivă a multor vestigii care ar
fi permis o continuare a unor cercetări de tipul celor efectuate la Ferigile. Probabil
din această cauză necropola de la Ferigile a rămas până astăzi singura din ţara
844
Vulpe, Popescu 1972; Popescu, Vulpe 1992.

262
noastră explorată, să spunem, „în întregime”, de fapt aproximativ 70% din ceea ce
va fi fost iniţial numărul mormintelor.
În ţinuturile Subcarpaţilor de Curbură şi în zonele deluroase din partea sudică
a Moldovei se întâlnesc descoperiri de natură funerară, în multe privinţe
asemănătoare celor din grupul Ferigile şi care se dezvoltă pe parcursul aceleiaşi
perioade. Se distinge necropola tumulară de la Bârseşti, jud. Vrancea, care, deşi
exemplar săpată de regretatul meu coleg Sebastian Morintz, a rămas cunoscută
numai datorită rapoartelor preliminare publicate în acei ani845.
Un fenomen interesant se manifestă în aria marii Câmpii Române: pe întinsul
acestei largi zone abia dacă se pot semnala câteva descoperiri arheologice ce ar
putea fi datate în intervalul secolelor VII–V a.Chr. Doar de-a lungul Dunării şi, mai
ales, în spaţiul dintre Balcanii nordici şi fluviu, mai cu seamă în nord-estul
Bulgariei, sunt atestate necropole tumulare din această perioadă. În acest fericit
caz, respectivele descoperiri pot fi considerate în mod plauzibil ca aparţinând
geţilor atestaţi în sursele literare la Dunărea de Jos. Deşi influenţa civilizaţiei
greceşti din cetăţile Pontului Stâng, întemeiate, unele, încă pe la jumătatea
secolului al VII-lea (Orgame, Istros), altele în secolul al VI-lea (Odessos,
Dionysopolis), se face îndată simţită, abia începând cu secolul al V-lea aceasta va
imprima specificul cultural al respectivei zone.
Într-o măsură şi mai mare decât în celelalte regiuni ale ţării noastre, datele
despre cultura materială a secolelor VII–V a.Chr. din Transilvania sunt cunoscute
prin descoperiri funerare, care aici reprezintă aproape unica sursă de informaţii. În
podişul Târnavelor şi în Câmpia Transilvaniei se întâlnesc numeroase grupuri de
morminte, majoritatea, dar nu totalitatea, de înhumaţie. Inventarul acestor mici
necropole este destul de redus şi aparent standardizat: câte trei vase ceramice,
ofrandă de carne, podoabe sau arme (pumnale de tip akinakes, lănci, săgeţi, topoare
de luptă). Cum aminteam mai sus, unele dintre acestea prezintă analogii cu piese
din spaţiul nord-pontic. Totuşi se cuvine remarcată raritatea pieselor de
harnaşament în vădit contrast cu inventarul mormintelor din stepele ponto-caspice.
Analiza antropometrică a câtorva schelete din acest grup a arătat că majoritatea
prezintă trăsăturile comune populaţiei locale atestate aici în epoca bronzului. Din
punct de vedere pur arheologic, acest grup de descoperiri a fost denumit grupul
Ciumbrud (după necropola de la Ciumbrud, jud. Alba), termen neutru ce evită orice
interpretare istoricizantă şi, astfel, este preferabil celui de grup scitic sau scito-
agathyrs, folosit încă de unii colegi. Principala problemă, rămasă încă deschisă,
este încadrarea cronologică mai precis definită a acestui grup de descoperiri. Dacă
cele mai vechi vestigii se pot data destul de convenabil în a doua jumătate a
secolului al VII-lea, iar majoritatea mormintelor provin din veacul următor, nu este
deloc clar care este aspectul acestor manifestări în secolul al V-lea, respectiv în
intervalul de până la apariţia în zonă a celor mai vechi elemente de cultură celtică
(secolul al IV-lea a.Chr.). A accepta ideea „dizolvării”, respectiv „asimilării”
acestui grup, considerat „infiltrat” în zonă, de către populaţia „indigenă”, presupusă

845
Vezi în special Morintz 1957, Morintz 1959 şi Morintz 1961.

263
a fi de sorginte tracică, este o simplă ipoteză de lucru, fără o susţinere arheologică
cât de cât convingătoare. Personal cred că totul se datorează unei largi lacune în
calitatea cercetării de teren.
În ceea ce priveşte centrul şi nordul Moldovei (inclusiv Basarabia), se
remarcă identificarea şi explorarea mai multor situri prevăzute cu câte o fortificaţie
din pământ, lemn şi piatră, în general foarte slab locuite, dând impresia unor centre
de putere, dar şi de refugiu pentru populaţia învecinată în caz de restrişte. Datorită
puţinelor obiecte descoperite, respectivele cetăţi sunt de cele mai multe ori greu de
datat mai precis. Remarc totuşi meritoria cercetare de către Adrian Florescu a
cetăţilor de la Stânceşti, jud. Botoşani şi de la Cotnari, jud. Iaşi, prima fiind sigur
datată în secolul al VI-lea, a doua, începând cu secolul al V-lea a.Chr.846.
Deşi şi în alte aşezări care, începând din secolul al IV-lea, devin intens
locuite, sunt atestate elemente ce permit o datare încă din secolul al VI-lea, acestea
nu sunt concludente pentru constituirea unei imagini de ansamblu asupra modului
de viaţă a societăţii perioadei de care ne ocupăm. Aş cita cazul aşezărilor (cetăţilor)
de la Poiana, pe Siret (jud. Galaţi) sau Butuceni, pe Răut, aceasta din urmă fiind un
important centru comercial în care au fost descoperite numeroase importuri
greceşti, unele chiar din secolul al VI-lea a.Chr., provenind din coloniile greceşti
Tyras şi Olbia847.
Spre deosebire de celelalte regiuni ale ţării noastre, în Moldova monumentele
funerare, deşi destul de numeroase, au fost mai puţin cercetate. Acest fapt se
datorează caracterului de multe ori dispersat al descoperirilor, ceea ce împiedică
explorarea lor sistematică. De obicei, se descoperă întâmplător grupuri mici de
morminte sau chiar morminte izolate fără o structură tumulară, majoritatea de
înhumaţie. În multe s-au găsit pumnale de tip akinakes şi vârfuri de săgeţi cu
analogii atât în Transilvania, cât mai ales în zonele circumpontice. Este interesant
de obsevat că numărul de arme de tip răsăritean (aşa numite de tip scitic), destul de
numeros atestat în Moldova, descreşte numeric spre vest (de exemplu în Moldova
s-au descoperit cca 60 de akinakai, în Transilvania, doar 36, iar în Muntenia, vreo
10 exemplare). De mult, în 1970, am propus, ca pornind de la aceste analogii, să fie
considerată posibila prezenţă a agathyrsilor herodoteici pe ambele versante ale
Carpaţilor Răsăriteni. Astăzi, o astfel de ipoteză mi se pare mult mai şubredă.
Din cele expuse până aici, deşi consolidată pe baza unui consistent material
documentar, se vede totuşi cât de incompletă este reconstituirea imaginii de
ansamblu a descoperirilor arheologice din perioada secolelor VII–V a.Chr. şi,
totodată, se vede cât de ipotetică este suprapunerea datelor de cultură materială cu
amplasarea grupurilor etnice din izvorul literar. Din analiza descoperirilor
arheologice se remarcă totuşi o serie de fenomene care implică întreaga arie
carpato-dunăreană.
În primul rând, atrag încă o dată atenţia asupra caracterului cu totul unilateral
al caracterului obiectivelor arheologice identificate şi cercetate. Aşa cum am mai
afirmat în cursul acestei cuvântări, aceste date de cultură materială, atâtea câte
846
Florescu, Florescu 2005.
847
Despre Butuceni, Niculiţă, Teodor, Zanoci 2002.

264
există în stadiul de faţă, contribuie la cunoaşterea şi reconstituirea din punct de
vedere social, economic sau spiritual (ideologic) a imaginii societăţii epocii
respective, nu şi a istoriei ei. Acest rezultat, bazat pe date concrete, dar întregit şi
interpretat prin numeroase ipoteze, nu toate temeinic argumentate, va fi însă mereu
supus tentaţiei de a căuta o interpretare istoricizantă. Cred că acest lucru este
inevitabil şi nu văd nimic rău în a formula ipoteze de lucru. Sunt însă convins că există
şi alternativă, care ţine de domeniul abordării prin prismă antropologică a datelor
oferite de arheologie, aceasta fiind în măsură să ne ofere şi o cu totul altă imagine.
În general, arheologia pe care o numim „tradiţională” s-a mărginit în primul
rând la descrierea descoperirilor şi la interpretarea lor empirică pe baza „bunului
simţ”. În cazul de faţă, trebuie să observăm şi utilizarea necritică şi preferenţială a
izvorului istoric potrivit bunului simţ arheologic. Pe scurt: se consideră a fi din ce
în ce mai sigur ceea ce iniţial era văzut doar ca fiind plauzibil. Este o metodă
inductivă, respectiv, a porni de la obiectul descoperit pentru a ajunge la concluzii
generale arheologice şi istorice. În cadrul tendinţelor apărute odată cu curentul New
Archaeology, s-a dezvoltat metoda deductivă, care presupune formularea de
modele sau scenarii diferite, multe concepute în sens cultural-antropologic, în care
faptele pot fi interpretate şi diacronic, şi care urmează a fi confirmate sau infirmate
de datele din teren. Pe scurt, se pleacă de la abstract la concret. Totodată, relaţia cu
mediul înconjurător ca factor determinant în forma de cultură pe care o creează o
comunitate anume, devine o prioritate în judecarea datelor arheologice.
Actualmente există partizani ai acestui mod de a aborda investigaţia arheologică,
aşa-numita arheologie procesuală, dar şi oponenţi, atât din tabăra tradiţionalistă, cât
şi dintre cei ce-şi denumesc metodele post-procesualiste. Nu este intenţia mea de a
dezvolta aici această importantă temă a noilor orientări în arheologia modernă, din
ce în ce mai des abordată de generaţia tânără şi în ţara noastră848. Dacă însă vom
examina perioada secolelor VII–V a.Chr. prin prisma unei analize procesualiste a
datelor arheologice ce caracterizează Hallstattul în România, vom obţine un mod
diferit de a vedea lucrurile, fapt ce este în măsură să reducă mult valabilitatea
concepţiilor formulate până acum despre interpretarea istorică a acestei perioade.
Privit în ansamblu, principalul fenomen general vizibil, care diferenţiază
tabloul cultural al Hallstattului timpuriu şi mijlociu (epoca „culturii” Basarabi) de
cel al perioadei aici în discuţie, a Hallstattului târziu, este (re)apariţia aproape în
acelaşi timp, în toată România, a diverselor grupe de descoperiri funerare, în cadrul
cărora sunt atestate atât inhumaţia, cât şi incineraţia. Acest aspect este în frapant
contrast cu lipsa aproape totală a acestora în etapa anterioară. Cu alte cuvinte, aşa
cum am sugerat cu diferite ocazii, perioada secolelor XII/XI – IX/VIII a.Chr. în
spaţiul carpato-dunărean se caracterizează tocmai prin aparenta lipsă a unor urme
vizibile din punct de vedere arheologic a monumentelor funerare. Se pot presupune
practici funerare speciale ce nu lasă urme în teren, cum ar fi risipirea resturilor
cremate pe ape sau pe pământ sau expunerea cadavrelor etc., care, însă, nu pot fi
detectate şi dovedite cu mijloacele actuale de cercetare. Fenomenul este însă

848
Cf. Palincaş 2006.

265
deosebit de important, deoarece reflectă un anume comportament faţă cei morţi,
determinat de o ideologie religioasă pe care suntem obligaţi s-o presupunem, fără a
fi în măsură s-o şi explicăm (acelaşi fenomen, al lipsei de descoperiri funerare, s-a
constatat şi în a doua epocă a fierului, în special în perioada considerată de
„maximă dezvoltare” a civilizaţiei geto-dacice849). Fără a dezbate aici mai pe larg
această chestiune, mă mulţumesc cu constatarea că principala explicaţie în ceea ce
priveşte aşa-zisa restructurare culturală petrecută la începutul Hallstattului târziu în
România este de ordin ideologic, vizibilă în practicile funerare, urmare a unor
transformări pe plan ideologic (religios) şi care, la rândul lor, reflectă transformări
de ordinul expresiei post mortem a rangului social.
Pe de altă parte, dacă vom urmări modul de viaţă, economia, habitatul, pe
toată durata primei epoci a fierului în spaţiul carpato-dunărean, vom observa că
transformările pe aceste planuri s-au desfăşurat mult mai lin. În primul rând,
frapează în perioada târzie a Hallstattului numărul mic, ca să nu spun lipsa,
descoperirilor de tip aşezare stabilă, nu doar în Transilvania, ci în toată ţara şi,
adaug, şi în multe alte zone din sud-estul Europei. Fenomenul este, şi din acest
punct de vedere, în contrast, nu atât cu perioada anterioară, cât mai ales cu numărul
consistent al descoperirilor funerare din perioada pe care o discutăm. Documentaţia
arheologică din stadiul actual al cercetării este, desigur, insuficientă pentru a trage
concluzii mai consistente, dar atât cât deţinem ne prezintă un mod de viaţă
predominant pastoral, în care fenomenul transhumanţei trebuie să fi fost
caracteristic acestor regiuni, asociat cu o stabilitate relativă a habitatului.
Interpretarea arheologică a modului de viaţă din perioada aici discutată ar trebui să
se bazeze în primul rând pe cercetările climatologice, la rândul lor întemeiate pe
date palinologice, pedologice, arheozoologice şi arheobotanice. Din păcate, în
stadiul actual al cercetării, informaţia este extrem de lacunară pentru spaţiul
carpato-dunărean. Încercarea de a suplini aceste lipsuri prin referinţe la situaţii din
Europa Centrală sau din aria nord-pontică, zone în care s-au făcut cercetări mai
extinse, comportă riscuri deocamdată greu de estimat850. Sunt totuşi indicii de ordin
climatic care au favorizat instalarea unui climat din ce în ce mai uscat. În acelaşi timp,
în apusul continentului clima devenise mai umedă şi mai rece (în jur de ±1000
a.Chr. se produce, în toată zona palearctică, o trecere de la subboreal la umedul şi
recele subatlantic; aşa numita „little Ice Age” înspre 850 a.Chr.). Într-un asemenea
mediu ambiental ar fi de înţeles creşterea ponderii pastoralismului în producerea
mijloacelor de subzistenţă, fenomen cu implicaţii directe şi asupra formei de
habitat. Se pare că etapa în care clima a atins maximul de uscăciune şi răcire a fost
tocmai cea pe care o discutăm aici.
Oricât de sărăcăcioase şi de inegal repartizate în spaţiu ar fi aceste date, ele
constituie un argument pentru a ne imagina evoluţia modului de viaţă pe parcursul
epocii hallstattiene, implicit a tipului de habitat. Aşa se explică o diminuare până
aproape de dispariţie a aşezărilor mai mari, cu mai multe niveluri de locuire, în paralel
cu dispersarea habitatului sub formă de grupuri mici de gospodării familiale, situate
849
Cf. Babeş 1988.
850
Cf. în general, Tomescu 2000.

266
la distanţe apreciabile una de alta. Mă refer şi la cele peste 350 de situri din
perioada Basarabi (Hallstattul mijlociu), din care aproape 300 s-au identificat
numai pe teritoriul ţării noastre, cele mai multe în Câmpia Română. Sunt de fapt
situri din care s-au prelevat doar fragmente ceramice cu decor Basarabi, fără a se putea
aprecia întinderea în teren sau durata de viaţă a respectivelor aşezări.
Este momentul să atrag atenţia asupra unei situaţii frecvent întâlnite în
interpretarea descoperirilor arheologice. Mă refer la criteriul, de multe ori
determinativ, de a data şi categorisi siturile după formele şi, mai ales, decorul
ceramicii. Acestea devin astfel o „amprentă/marcă” cronologică şi tipologică. În
cazul de faţă, mă refer la ceramica cu decor de tip Basarabi. Dacă găsim măcar un
ciob cu marca „Basarabi”, atribuim situl respectivei perioade. Dacă aceste elemente
lipsesc, situl poate fi cel mult atribuit, în mod vag, epocii hallstattiene în general.
De aceea, nu putem aprecia corect semnificaţia acestui aparent contrast între
numărul apreciabil de situri din perioada ceramicii Basarabi, care dispare cel târziu
în prima jumătate a secolului al VII-lea a.Chr., cu ceea ce, la o primă vedere, pare a
fi fost o golire a Câmpiei Române în cursul acelui secol. De fapt, s-au identificat
totuşi câteva staţiuni care au putut fi atribuite perioadei secolelor VII–V, dar numai
datorită asocierii cu elemente databile (precum ceramică grecească, fibule etc.). În
realitate, nu suntem în măsură să apreciem corect fenomenul respectiv, cu atât mai
puţin să-i căutăm o explicaţie istoricizantă, cum ar fi cea a retragerii în faţa unui
pericol dinspre răsărit, explicaţie propusă pe vremuri chiar de mine851.
Pe de altă parte, alături de acestea găsim situri, cum aminteam mai sus,
întărite, dar slab locuite, ce au fost interpretate şi ca cetăţi de refugiu sau centre de
putere în care rolul principal al fortificaţiei îl constituie exhibarea prestigiului
social al comunităţilor respective. Astfel de obiective sunt destul de greu de
explorat arheologic, mai ales datorită costurilor ridicate în contrast cu slabele
rezultate muzeistice. De aceea, deşi atestate în toată ţara încă din perioada târzie a
epocii bronzului, sunt destul de greu de datat mai precis. Faptul de a fi fost mai
bine cunoscute în Moldova se datorează şi asiduei cercetări întreprinse de
arheologii ieşeni şi basarabeni. Astfel de obiective devin mai bine cunoscute apoi şi
în sudul ţării, începând cu secolul al V-lea a.Chr.852.

Subiectul pe care mi l-am ales drept discurs de recepţie mă îndeamnă spre o

nesfârşită discuţie. Cred că a sosit momentul să mă opresc. Ce s-a realizat propriu-zis,
faţă de ceea ce ştiam acum mai bine de 60 de ani! Mult, desigur, dar pe planuri diferite.
Dacă prima epocă a fierului era, după al Doilea Război, în mare măsură o
pată albă pe harta arheologică a României, astăzi cunoaştem principalele forme de
cultură materială ce mobilează toate regiunile carpato-dunărene, chiar dacă

851
Vulpe 1970b, p. 165 urm.
852
Perioada următoare, cea a secolelor V–III a.Chr., a fost prezentată sintetic recent de Dragoş
Măndescu (2010).

267
aspectul unilateral al acestor fenomene necesită multă investigaţie suplimentară şi
va oferi cu siguranţă noi şi mari surprize. Pe de altă parte, izvorul literar, care a
rămas de 2500 de ani acelaşi, ne constrânge la o drastică reevaluare a concepţiilor
istoricizante rezultate din vechile confruntări. Este o acţiune absolut obligatorie
dacă vrem să evităm crearea de mituri istorice în locul unor realităţi, cu multe şi
variate aspecte, atât în cultura materială, cât şi în interpretarea istorică.
Astfel, din discuţia de mai sus vedem că tema dezbaterii s-a constituit din
combinarea a două direcţii de cercetare: izvorul literar (în principal Herodot) şi
descoperirile arheologice ale perioadei Hallstattului târziu. Analiza critică a
informaţiei rezultate de pe urma acestor două căi, făcută cu metodele specifice
fiecăreia – cea critică filologico-istorică a textelor şi cea a arheologiei moderne – pune
şi mai bine în evidenţă şubrezenia argumentelor formulate în sprijinul diferitelor
ipoteze şi îndeamnă la o prudenţă deosebită în tragerea concluziilor din interpretări
obţinute prin încrucişarea celor două căi de investigaţie. Alături de faptul deja
amintit că nicăieri în textul lui Herodot nu se pomeneşte de o expansiune în spaţiile
de la vest de lumea nord-pontică a unei populaţii denumite „scitică”, se adaugă
imaginea confuză pe care părintele istoriei o avea despre situaţia geo-etnografică
din aria respectivă şi despre limitele apusene a ceea ce el denumea Σκυθίη. Dacă
potrivit lui, această Sciţie se întindea şi la vest de Prut (vezi IV, 48), ea nu trebuia
să fi fost locuită neapărat de nomazi de sorginte răsăriteană, ci de „sciţii
herodoteici”, în sensul generic şi confuz al acestui etnonim, în termeni reali, de
ethne diferite. Tradus în limbajul de astăzi, aceste populaţii sunt de presupus să fi
fost precumpănitor nord-tracice, dar şi acest fapt, desigur plauzibil, rezultă mai
mult din considerente logice.
Cu acest prilej găsesc potrivit a aminti aici un pasaj din Tucidide (II, 96), în care
se relatează că regele tracilor odrysi, Sitalkes, a chemat la oaste „pe geţii de dincolo
de Haimos (Balcani) şi pe aceia care locuiesc între Dunăre şi Mare; geţii şi
locuitorii de prin acele părţi sunt vecini cu sciţii, au acelaşi port şi sunt toţi arcaşi
călări (ἱπποτοξόται)”.
Totuşi această informaţie, deşi binecunoscută tuturor învăţaţilor care au tratat
istoria epocii respective, nu a fost valorificată de arheologi prin confruntarea ei cu
datele oferite de Herodot referitor la presupusa prezenţă a sciţilor în ţara noastră.
N-o găsim amintită, în sensul pe care-l acordăm aici, nici de Pârvan, nici de alţii
care considerau pe Herodot principala sursă în valorificarea datelor arheologice din
aria carpato-dunăreană. Desigur, din respectivul pasaj rezultă că datele par a se
limita doar la spaţiul dobrogean, deci la sud de Dunăre şi, prin urmare, orice
extindere a interpretării geografice nu ar trebui atribuită intenţiei lui Tucidide.
Nu-mi pot permite să comentez aici nici sursa din care şi-a preluat informaţia
Tucidide, nici relaţia şi comparaţia cu cele relatate de Herodot, dar abia dacă mai
este nevoie să subliniez cât de bine se potriveşte acest citat cu tabloul arheologic,
nu doar al Dobrogei, ci al întregului spaţiu prezentat în discursul de faţă. Desigur,
nu aflăm cine erau populaţiile la care face aluzie Tucidide. În afară de geţi, prin
celelalte se poate înţelege orice, inclusiv agathyrsii, dar, toate, sunt deosebite de ceea
ce Tucidide înţelegea prin sciţi. În general, dar nu neapărat, se presupun comunităţi

268
nord-tracice. Însă cultura lor materială (port, armament, harnaşament etc.) este
asemănătoare celei din aria nord-pontică, generic scitică, a sciţilor herodoteici, nu a
unei anume etnii. Dar este de asemenea de remarcat că aceste scurte informaţii de
natură antropologică (etnografică) sunt ataşate unui fapt istoric de importanţă
marginală în cadrul temei propriu-zise a operei sale (Războiul peloponesiac), cea a
celui mai mare istoric al Antichtăţii.
Aşadar, putem afirma că nu este cu putinţă a stabili, doar pe baza sursei
literare, ceva care să ateste sau măcar să sugereze mişcări de populaţii, ale unor
ethne de sorginte răsăriteană în ţinuturile care, potrivit imaginei herodoteice, s-ar
încadra în teritoriul actual al României. Prin cele afirmate nu urmăresc neapărat
demolarea „mitului” prezenţei sciţilor în zona României actuale, ca fenomen istoric
înfăţişat sub forma unei „invazii” dinspre răsărit, ci să arăt că aceasta este în
prezent doar una dintre opţiunile posibile şi, după părerea mea, puţin probabilă.
Cred că, în prezent, nu mai este cu putinţă a pleda cu convingere, uneori chiar cu
patimă, atât în favoarea, cât şi în defavoarea vreunui scenariu istoric. Este un punct
de vedere, aş îndrăzni să-l denumesc modern, din ce în ce mai des prezent în
reuniunile şi publicaţiile de specialitate din ultima vreme. Scopul este de ne
clarifica pe noi înşine asupra posibilităţilor de interpretare a unor evenimente cu
caracter istoric, nu şi a le găsi neapărat soluţia853.

Pentru a încheia, mă consider dator să răspund la întrebarea sugerată în titlul

discursului şi, totodată, să-mi răspund mie însumi la ceea ce am fost şi sunt în
calitate de cercetător al primei epoci a fierului în România: arheolog sau istoric.
Sincer să fiu, nu cred că pot, nici chiar acum, să dau un răspuns categoric. Tot ce
am scris în ultimii 20 de ani privitor la această secvenţă din trecutul ţării noastre
este istorie, dar cunoscut lumii ştiinţifice am devenit prin ceea ce am scris
arheologie. Mi se poate reproşa, în mod de altfel total justificat, că nu sunt nici
clasicist, nici o autoritate în domeniul criticii textului herodoteic. Am scris-o eu
însumi într-un eseu apărut acum zece ani, intitulat Cum să-l înţelegem pe Herodot:
„despre niciun autor antic, poate doar cu excepţia lui Homer, nu s-a scris atât de
mult ca despre opera celui pe care îl numim pater historiae. A stăpâni această
imensă exegeză a Istoriilor lui Herodot este practic imposibil şi n-am deloc
pretenţia de a fi epuizat bibliografia ce tratează acest subiect. De aceea, orice
comentariu pe marginea textului herodoteic comportă riscul de a repeta idei ce vor
fi fost cândva exprimate”854. Atunci, ce şanse mai am de a aduce o contribuţie cât
de cât constructivă la prezentarea perioadei căreia i-am consacrat o bună parte din
viaţa şi din activitatea mea? M-a încurajat observaţia unei colege clasiciste
consemnată recent, care, ca studentă, un scurt răstimp mi-a audiat cursul: Vulpe s-a
referit de mai multe ori la probleme herodoteice, mettant á profit sa connaissance

853
Am dezbătut şi dezvoltat aceste idei recent: Vulpe 2012a; Vulpe 2012b.
854
Vulpe 2003b, p. 59.

269
de l’archéologie carpato-danubienne855. Cam aşa stau lucrurile. Singurul meu atu
în domeniul studiilor de istorie antică stă în cunoştinţele şi în experienţa mea
arheologică. Ştiu cât valorează informaţia arheologică şi în ce măsură poate fi de
ajutor în reconstituirea unei secvenţe a istoriei propriu-zise. Ştiu şi cât de periculos
este să consideri descoperirile arheologice premise pentru înţelegerea textului
literar şi cât de dăunătoare poate fi o astfel de argumentaţie mixtă, necritică.
Ca arheolog, mă consider elevul lui Ion Nestor. Ceea ce am învăţat de la el,
metodele de bază ale arheologiei, ale arheologiei tradiţionale, rămân indispensabile
oricărei cercetări moderne în acest domeniu, tot aşa cum niciun arhitect nu poate
construi ceva fără a stăpâni principiile rezistenţei materiei. Dar, tot Ion Nestor, prin
cursul său, respectiv tocmai prin ceea ce nu m-a atras în timpul studenţiei, ne învăţa
cât de importantă este interpretarea antropologică a culturii materiale, el însuşi un
cititor regulat al revistei Current Anthropology. Deci, afirmaţia: „arheologia este
mai ales antropologie”, deşi o fac de obicei citând pe Lewis Binford856, unul din
promotorii curentului New Archaeology, ar trebui să i-o datorez de fapt lui Ion Nestor.
Da, arheologia este o disciplină mai degrabă auxiliară antropologiei culturale decât
istoriei, chiar dacă s-a născut din dorinţa de a cunoaşte istoria moştenirii timpurilor
îndepărtate. Aşa a rămas şi astăzi ca disciplină auxiliară în facultăţile universităţilor
româneşti şi europene, nu şi americane, iar secţia Academiei Române din care fac
parte se intitulează de „Ştiinţe Istorice şi Arheologie”.
Un ultim cuvânt. Primirea în Academia Română s-a datorat aprecierii
lucrărilor mele arheologice. În prezentarea făcută de mult regretatul academician
Florin Constantiniu, cu prilejul titularizării mele în 2009, s-au exprimat aprecieri care,
toate, se refereau la activitatea mea arheologică, atât cea de teren, cât şi cea din
publicaţii. Despre multe nu sunt deloc convins că le şi meritam. Am dorit şi am sperat
să fiu în primul rând istoric şi am devenit ceea nu mi-am dorit să fiu, arheolog.

855
Dan 2011, p. 26.
856
Binford 1962.

270
 BIBLIOGRAFIE

Ailincăi 2013: S.-C. Ailincăi, Începutul epocii fierului în Dobrogea. Cercetările

arheologice de la Revărsarea, Isaccea, judeţul Tulcea, Brăila, 2013.
Ailincăi 2014: S.-C. Ailincăi, Trăind cu morţii. Înmormântări în aşezările de la începutul
epocii fierului între Balcani, Tisa şi Nistru, Cluj-Napoca, 2015.
Alexandrescu 1958: A. D. Alexandrescu, Două statui traco-scitice din Dobrogea, SCIV
9(2), 1958, p. 291–302.
Alexandrescu 1966: A.D. Alexandrescu, Die Schwerter in Rumänien, Dacia NS 10, 1966,
p. 117–189.
Alexandrescu 1973: A.D. Alexandrescu, La nécropole du bronze récent de Zimnicea (dép.
de Teleorman), Dacia NS 17, 1973, p. 77–97.
Alexandrescu 1974: A.D. Alexandrescu, La nécropole du Bronze ancien de Zimnicea,
Dacia NS 18, 1974, p. 79–94.
Alexandrescu 1980: A. D. Alexandrescu, La nécropole gète de Zimnicea, Dacia NS 24,
1980, p. 19–126.
Alexandrescu 1983: A. D. Alexandrescu, Tombes de chevaux et pièces du harnais dans la
nécropole gète de Zimnicea, Dacia NS 27, 1983, p. 67–78.
Alexandrescu 1956: P. Alexandrescu, Izvoarele greceşti despre retragerea lui Darius din
expediţia scitică, SCIV 7(3–4), 1956, p. 319–342.
Alexandrescu 1980: P. Alexandrescu, Natura lui Zalmoxis potrivit relatării lui Herodot,
SCIVA 31(3), 1980, p. 343–353.
Alexandrescu 1987: P. Alexandrescu, Însemnări arheologice. Asupra tezaurului de la
Rogozen (Bulgaria), SCIVA 38(3), 1987, p. 233–244.
Alexandrescu 1988: P. Alexandrescu, Însemnări arheologice. Eubeenii şi începuturile
navigaţiei greceşti în Marea Neagră, Studii Clasice 26, 1988, p. 111–121.
Alexandrescu 1999: P. Alexandrescu, L’aigle et le dauphin. Études d’archéologie pontique,
Bucureşti, 1999.
Alexandrescu Vianu 1996: M. Alexandrescu Vianu, Tropaeum Traiani. L’ensemble
commémoratif d’Adamclisi, Il Mar Nero 2, 1995–1996, p. 145–188.
Alexandrov, Ivanov, Hristova 2016: S. Alexandrov, G. Ivanov, T. Hristova, The necropolis of
Baley in Northwest Bulgaria and its significance for the end of the Bronze Age and
the beginning of the Iron Age in the Lower Danube Region, în K. Bacvarov,
R. Gleser (eds.), Southeast Europe and Anatolia in Prehistory. Essays in honor of
Vassil Nikolov on his 65th anniversary, UPA 293, Bonn, 2016, p. 439–456.
Andreescu 2002: R.-R. Andreescu, Plastica antropomorfă gumelniţeană: analiză primară,
Bucureşti, 2002.
Andriţoiu 1992: I. Andriţoiu, Civilizaţia tracilor din sud-vestul Transilvaniei în epoca
bronzului, Bucureşti, 1992.
Anghelinu 2003: M. Anghelinu, Evoluţia gândirii teoretice în arheologia din România.
Concepte şi modele aplicate în preistorie, Târgovişte, 2003.

271
Anthony 1991: D.W. Anthony, The Archaeology of Indo-European Origins, Journal of
Indo-European Studies 19(3–4), 1991, p. 193–222.
Antonescu 1984: D. Antonescu, Introducere în arhitectura dacilor, Bucureşti, 1984.
Archibald 1998: Z.H. Archibald, The Odrysian Kingdom of Thrace: Orpheus Unmasked,
Oxford, 1998.
Armayor 1978: O. K. Armayor, Did Herodotus Ever Go to the Black Sea?, Harvard Studies
in Classical Philology 82, 1978, p. 45–62.
Arnăut 2003: T. Arnăut, Vestigii ale sec. VII-III a.Chr. în spaţiul de la răsărit de Carpaţi,
Chişinău, 2003.
Asheri 1990: D. Asheri, Herodotus on Thracian Society and History, în G. Nenci (ed.),
Hérodote et les peuples non grecs, Entretiens XXXV, Fondation Hardt, Genève,
1990, p. 131–163.
Avram 1987: A. Avram, Legământul de la Helis (Diodor, 21, 12, 2–6), CCDJ 3–4, 1987,
p. 185–188.
Avram 1988: A. Avram, Gedanken über den thrakisch-geto-dakischen Adel, Studii Clasice
26, 1988, p. 11–26.
Babeş 1974: M. Babeş, Puncte de vedere relative la o istorie a Daciei preromane, SCIVA
25(2), 1974, p. 217–244.
Babeş 1975: M. Babeş, Problèmes de la chronologie de la culture géto-dace à la lumière
des fouilles de Cârlomăneşti, Dacia NS 19, 1975, p. 125–140.
Babeş 1979: M. Babeş, Le stade actuel des recherches sur la culture géto-dace à son
époque de développement maximum (IIe siècle av. n. è. - Ier siècle de n. è.), Dacia NS
23, 1979, p. 5–19.
Babeş 1982: M. Babeş, recenzie la D. Berciu, Buridava dacică, SCIVA 33(2), 1982, p. 250–257.
Babeş 1985: M. Babeş, Date arheologice şi istorice privind partea de nord-est a Daciei în
ultimele secole înaintea erei noastre, SCIVA 36(3), 1985, p. 183–214.
Babeş 1988: M. Babeş, Descoperirile funerare şi semnificaţia lor în contextul culturii geto-dace
clasice, SCIVA, 39(1), 1988, p. 3–32.
Babeş 1993: M. Babeş, Die Poieneşti-Lukaševka-Kultur. Ein Beitrag zur Kulturgeschichte
im Raum östlich der Karpaten in den letzten Jahrhunderten vor Christi Geburt,
Bonn, 1993.
Babeş 1997: M. Babeş, Despre fortificaţiile „Cetăţii Jidovilor” de la Coţofenii din Dos,
SCIVA 48(3), 1997, p. 199–236.
Bader 1972: T. Bader, Cultura Suciu de Sus în nord-vestul României, SCIV 23(4), 1972,
p. 509–535.
Bader 1978: T. Bader, Epoca bronzului în nord-vestul Transilvaniei. Cultura pretracică şi
tracică, Bucureşti, 1978.
Bader 1979: T. Bader, Die Suciu de Sus-Kultur in Nordwestrumänien, Prähistorische
Zeitschrift 54(1), 1979, p. 3–31.
Bader 1991: T. Bader, Die Schwerter in Rumänien, Prähistorische Bronzefunde IV, 8,
Stuttgart, 1991.
Bailey 2000: D. Bailey, The archaeology of burial mounds. Theory and Interpretation,
în V. Lungu (ed.), Pratiques funéraires dans l’Europe des XIIIe-IVe s. av. J.-C.
Hommage à Gavrilă Simion, Tulcea, 2000, p. 23–28.
Balcer 1988: J.M. Balcer, Persian occupied Thrace (Skudra), Historia 37, 1988, p. 1–21.
Banu 1980: I. Banu, Zamolxis et le phénomène des sectes, în R. Vulpe (ed.), Actes du IIe
Congrès International de Thracologie (Bucarest, septembre 1976), vol. II, Bucureşti,
1980, p. 119–126.

272
Bazarciuc 1983: V.V. Bazarciuc, Cetatea geto-dacică de la Buneşti, jud. Vaslui, SCIVA
34(3), 1983, p. 249–273.
Bazarciuc 1987: V.V. Bazarciuc, Noi descoperiri în cetatea geto-dacică de la Buneşti
(jud. Vaslui), SCIVA 38(1), 1987, p. 33–39.
Băjenaru 2002: R. Băjenaru, Date noi privind cronologia bronzului timpuriu în jumătatea
sudică a României, Apulum 39, 2002, p. 107–143.
Băjenaru 2003: R. Băjenaru, Die Siedlung von Odaia Turcului und die südlichen
Beziehungen der norddonauländischen Frühbronzezeit, Prähistorische Zeitschrift
78(2), 2003, p. 140–155.
Băjenaru 2014: R. Băjenaru, Sfârşitul bronzului timpuriu în regiunea dintre Carpaţi şi
Dunăre, Cluj-Napoca, 2014.
Băjenaru 2016: R. Băjenaru, Alexandru Vulpe (16 juin 1931 – 9 février 2016). In memoriam,
Materiale SN 12, 2016, p. 7–17.
Bălan, Quinn, Hodgins 2016: G. Bălan, C.P. Quinn, G. Hodgins, The Wietenberg Culture:
periodization and chronology, Dacia NS 60, 2016, p. 67–92.
Bârzu 1993: L. Bârzu, Paradisul pierdut, Bucureşti, 1993.
Beldiman 1988: C. Beldiman, Cu privire la difuziunea produselor de bronz italice în Dacia
preromană (descoperirea de la Ţigăneşti, jud. Teleorman), Thraco-Dacica 9, 1988,
p. 75–82.
Benveniste 1969: É. Benveniste, Le vocabulaire des institutions indo-européennes, Paris,
1969.
Berciu 1939: D. Berciu, Arheologia preistorică a Olteniei, Craiova, 1939.
Berciu 1960: D. Berciu, Perioada de tranziţie către epoca bronzului (circa 1900–1700 î.e.n), în
Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 71–82.
Berciu 1970: D. Berciu, Lumea celţilor, Bucureşti, 1970.
Berciu 1974: D. Berciu, Contribution a l’étude de l’art Thraco-Gète, Bucureşti, 1974.
Bichir 1962: Gh. Bichir, Beitrag zur Kenntnis der frühen Bronzezeit im südöstlichen
Transsilvanien und in der Moldau (im Lichte der Grabungen von Cuciulata und
Mîndrişca), Dacia NS 6, 1962, p. 87–114.
Bichir 1983: Gh. Bichir, Ramura nordică a dacilor – costobocii, Thraco-Dacica 4, 1983, p. 59–68.
Binford 1962: L.R. Binford, Archaeology as Anthropology, American Antiquity 28(2),
1962, p. 217–225.
Binford 1983: L.R. Binford, Working at Archaeology, New York, 1983.
Bintliff (ed.) 1984: J.L. Bintliff (ed.), European Social Evolution: Archaeological
Perspectives, Bradford, 1984.
Bintliff 1997: J.L. Bintliff, Regional Survey, Demography, and the Rise of Complex
Societies in the Ancient Aegean: Core-Periphery, Neo-Malthusian and Other
Interpretive Models, Journal of Field Archaeology 24(1), 1997, p. 1–38.
Bittel 1976: K. Bittel, Das Ende des Hethiterreiches aufgrund archäologischer Zeugnisse,
Jahresbericht des Instituts für Vorgeschichte der Universität Frankfurt a. M., 1976,
p. 36–56.
Bodor 1964: A. Bodor, Contribuţii la problema cuceririi Daciei, Acta Musei Napocensis 1,
1964, p. 137–162.
Bodor 1965: A. Bodor, Cu privire la καπνοβάται şi la πολισταί la daci, Studia Universitatis
Babeş-Bolyai, seria Historia, 1965, p. 7–18.
Bogdan-Cătăniciu 1988: I. Bogdan-Cătăniciu, Ptolemeu şi provincia Dacia, Acta Musei
Napocensis 24–25, 1987–1988, p. 145–162.
Bolohan 2005: N. Bolohan, Recent discoveries belonging to Early/Middle Bronze Age in
Central Moldavia, Arheologia Moldovei 26, 2003 (2005), p. 195–206.

273
Bolohan 2016a: N. Bolohan, Bronzul târziu la Dunărea de Jos. Componente şi relaţii
interculturale, Cluj-Napoca, 2016.
Bolohan 2016b: N. Bolohan, Settlement system during Middle Bronze Age in the south-western
area of the Cracău-Bistriţa basin, eastern Romania, în F. Gogâltan, C. Cordoş (eds.),
Prehistoric settlements: social, economic and cultural aspects. Seven studies in the
Carpathian area, Cluj-Napoca, 2016, p. 73–85.
Bolohan, Munteanu 2001: N. Bolohan, R. E. Munteanu, Sat Siliştea, com. Români, jud. Neamţ,
în V. Cavruc, Gh. Dumitroaia (eds.), Cultura Costişa în contextul epocii bronzului
din România, Piatra-Neamţ, 2001, p. 44–49.
Bolohan, Asăndulesei 2013: N. Bolohan, A. Asăndulesei, Middle Bronze Age Beyond the
Eastern Fringe of Carpathian Basin, ȋn V. Heyd, G. Kulcsár, V. Szerverényi (eds.),
Transitions to the Bronze Age. Interregional Interaction and Socio-Cultural Change
in the Third Millennium BC Carpathian Basin and Neighbouring Regions,
Budapesta, 2013, p. 339–356.
Bóna 1975: I. Bóna, Die mittlere Bronzezeit Ungarns und ihre südöstlichen Beziehungen,
Budapest, 1975.
Bondár 2002: M. Bondár, Contacts of the early period of the Baden culture in the light of a
unique vessel type, Antaeus 25, 2002, p. 405–422.
Borić 1999: D. Borić, Places that created time in the Danube Gorges and beyond, c. 9000–5500
BC, Documenta Praehistorica 26, 1999, p. 41–70.
Boroffka 1987: N. Boroffka, Folosirea fierului în România de la începuturi până în secolul
al VIII-lea î. e. n., Apulum 24, 1987, p. 55–77.
Boroffka 1994 a: N. Boroffka, Die Wietenberg-Kultur: ein Beitrag zur Erforschung der
Bronzezeit in Südosteuropa, I–II, UPA 19, Bonn, 1994.
Boroffka 1994b: N. Boroffka, Probleme der jungbronzezeitlichen Keramik in Ostungarn
und Westrumänien, în H. Ciugudean, N. Boroffka (eds.), The Early Hallstatt period
(1200–700 B.C.) in south-eastern Europe, Alba-Iulia, 1994, p. 7–23.
Boroneanţ 2012: A. Boroneanţ, Aspecte ale tranziţiei de la mezolitic la neoliticul timpuriu
în zona Porţilor de Fier, Cluj-Napoca, 2012.
Borszak 1985: S. Borszak, Die literarischen Schicksale der Agathyrsen, Thracia 7, 1985,
p. 169–176.
Bradley 1990: R. Bradley, The passage of Arms. An Archaeological Analysis of Prehistoric
Hoards and Votive Deposits, Cambridge, 1990.
Brandis 1901: C. Brandis, Dacia, în RE IV, 2, col. 1955–1956, Stuttgart, 1901.
Brather 2000: S. Brather, Ethnische Identitäten als Konstrukte der frühgeschichtlichen
Archäologie, Germania 78(1), 2000, p. 139–177.
v. Brunn 1968: W.A. von Brunn, Mitteldeutsche Hortfunde der jüngeren Bronzezeit, I–II,
Berlin, 1968.
v. Brunn 1981: W. A. von Brunn, Eine Deutung spätbronzezeitlicher Hortfunde zwischen
Elbe und Weichsel, BerRGK 61, 1980 (1981), p. 92–150.
Bucholz 1999: H.-G. Bucholz, Ein aussergewöhnliches Steinzepter im östlichen
Mittelmeer, Prähistorische Zeitschrift 74(1), 1999, p. 68–78.
Burtănescu 2002: F. Burtănescu, Epoca timpurie a bronzului între Carpaţi şi Prut,
Bucureşti, 2002.
Bury 1909: J. B. Bury, The Ancient Greek Historians (Harvard Lectures), New York, 1909.
Buzoianu 2001: L. Buzoianu, Civilizaţia greacă în zona vest-pontică şi impactul ei asupra
lumii autohtone (sec. VII–IV a.Chr.), Constanţa, 2001.
Canarache 1950: V. Canarache, Monedele Sciţilor din Dobrogea, SCIV 1(1) 1950, p. 213–257.

274
Carcopino 1924: J. Carcopino, Les richesses des Daces et le redressement de l’Empire
Romain sous Trajan, Dacia 1, 1924, p. 28–34.
Cauvin 1994: J. Cauvin, Naissance des divinités, naissance de l`agriculture. La révolution
des symboles au Néolithique, Paris, 1994.
Cavruc 2000: V. Cavruc, Groapa rituală din aşezarea culturii Noua de la Zoltan, Angustia 5,
2000, p. 193–198.
Cavruc 2001: V. Cavruc, Some References to the Cultural Situation in Southeast
Transylvania in the Middle and Late Bronze Age, în C. Kacsó (ed.), Der
nordkarpatische Raum in der Bronzezeit, Baia Mare, 2001, p. 45–82.
Cavruc 2003: V. Cavruc, The Bronze Age Settlement at Zoltan, în V. Cavruc (ed.), New
Archaeological Discoveries in South-Eastern Transylvania, Covasna, 2003, p. 32–36.
Cavruc 2005: V. Cavruc, The Ciomortan group in the light of new researches, Marmaţia 8(1),
2005, p. 81–123.
Chicideanu 1986: I. Chicideanu, Die Frühthrakische Kultur. Zur Brozezeit in
Südwestrumänien, Dacia NS 30, 1986, p. 7–47.
Chidioşan 1980: N. Chidioşan, Contribuţii la istoria tracilor din nord-vestul României.
Aşezarea Wietenberg de la Derşida, Oradea, 1980.
Childe 1926: V. G. Childe, The Aryans. A Study of Indo-European Origin, London/New
York, 1926.
Childe 1929: V. G. Childe, The Danube in Prehistory, Oxford, 1929.
Childe 1958: V. G. Childe, The Prehistory of European Society, Harmondsworth, 1958.
Chirica, Văleanu 2008: V. Chirica, M.-C. Văleanu, Umanizarea taurului celest. Mărturii
ale spiritualităţii comunităţilor cucuteniene de la Ruginoasa-Iaşi, Iaşi, 2008.
Chiţescu 1981: L. Chiţescu, Cetatea de piatră de la Cetăţeni, Muzeul Naţional (Bucureşti)
5, 1981, p. 71–77.
Chiţescu 1968: M. Chiţescu, Unele aspecte ale relaţiilor dintre Dicomes şi Marcus
Antonius în lumina descoperirilor numismatice (o problemă de geografie istorică),
SCIV 19(4), 1968, p. 655–665.
Chiţescu 1980: M. Chiţescu, Tezaurul de la Poroschia (jud, Teleorman) şi unele probleme
privind monedele geto-dacice de tip roman republican, SCN 7, 1980, p. 53–70.
Chiţescu 1981: M. Chiţescu, Numismatic Aspects of the History of the Dacian State. The
Roman Republican Coinage in Dacia and Geto-Dacian Coins of Roman Type, BAR
IS 112, Oxford, 1981.
Chochorowski 1987: J. Chochorowski, Zur Bestimmung des Siedlungsraumes und des
Ursprungs von Agathyrsen, Acta Archaeologica Carpathica 26, 1987, p. 139–173.
Cichorius 1896-1900: C. Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Berlin/Leipzig, 1896–1900.
Ciocea Safta 1996: E. Ciocea Safta, Necropola tumulară de pe Ostrovu Mare, SCIVA
47(2), 1996, p. 159–190.
Ciugudean 1991: H. Ciugudean, Zur frühen Bronzezeit in Siebenbürgen im Lichte der
Ausgrabungen von Ampoiţa, jud. Alba, Prähistorische Zeitschrift 66(1), 1991, p. 79–118.
Ciugudean 1996: H. Ciugudean, Epoca timpurie a bronzului în centrul şi sud-vestul
Transilvaniei, Bucureşti, 1996.
Ciugudean 2000: H. Ciugudean, H. Ciugudean, Eneoliticul final în Transilvania şi Banat:
cultura Coţofeni, Timişoara, 2000.
Clarke 1978: D. L. Clarke, Analytical Archaeology2, London, 1978.
Comşa 1972: E. Comşa, Contribuţie la riturile funerare din secolele II–I î. e. n., din sud-estul
Olteniei (mormintele de la Orlea), Apulum 10, 1972, p. 65–78.
Comşa 1987: E. Comşa, Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii, Bucureşti, 1987.
Condurachi 1953: E. Condurachi, Burebista şi oraşele pontice, SCIV 4(3–4), 1953, p. 515–523.

275
Conovici 1985: N. Conovici, Aşezări fortificate şi centre tribale geto-dacice din Muntenia
(sec. IV î. e. n. – I e. n), Istros 4, 1985, p. 71–88.
Conovici, Trohani 1988: N. Conovici, G. Trohani, Sanctuare şi zone sacre la geto-daci,
Revista de Istorie 41(2), 1988, p. 205–217.
Conovici, Matei 1999: N. Conovici, Gh. Matei, Necropola getică de la Stelnica-Grădiştea
Mare (jud. Ialomiţa). Raport general pentru anii 1987-1996, Materiale SN 1, 1999,
p. 99–144.
Corcella 1993: A. Corcella, Introduzione e commento, în Erodoto. Le Storie, Libro IV: La
Scizia e la Libia, Milano, 1993.
Costea 2002: F. Costea, Dacii din sud-estul Transilvaniei înaintea şi în timpul stăpânirii
romane, Braşov, 2002.
Costea 2004: F. Costea, Repertoriul arheologic al judeţului Braşov2, Braşov, 2004.
Costea 2006: F. Costea, Augustin – Tipia Ormenişului. Monografie arheologică, Braşov,
2006.
Costea 2007: F. Costea, Centrul religios pandacic de la Augustin, judeţul Braşov, Braşov,
2007.
Cotoi 1999: O. Cotoi, Contributions to the evolution of the fortification systems at the east
of Carpathians during the Iron Age, Studia Antiqua et Archaeologica 6, 1999, p. 61–78.
Crawford 1980: M. H. Crawford, Imitation of Roman Republican Denarii in Dacia, SCN 7,
1980, p. 51–52.
Crăciunescu 2004: G. Crăciunescu, Cultura Verbicioara în jumătatea vestică a Olteniei,
Craiova, 2004.
Creuzer 1845: F. Creuzer, Die historische Kunst der Griechen in ihrer Entstehung und
Fortbildung2, Leipzig, 1845.
Crişan 1966: I.H. Crişan, Materiale dacice din necropola şi aşezarea de la Ciumeşti şi
problema raporturilor dintre daci şi celţi în Transilvania, Baia Mare, 1966.
Crişan 1967: I.H. Crişan, Despre agatirşi, Acta Musei Napocensis 4, 1967, p. 439–443.
Crişan 1969: I.H. Crişan, Ceramica daco-getică: cu specială privire la Transilvania,
Bucureşti, 1969.
Crişan 1977: I.H. Crişan, Burebista şi epoca sa2, Bucureşti, 1977.
Crişan 1978: I.H. Crişan, Ziridava, Arad, 1978.
Crişan 1986: I.H. Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986.
Crişan 1993: I. H. Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, Bucureşti, 1993.
Crişan 2000: V. Crişan, Dacii din estul Transilvaniei, Sfântu Gheorghe, 2000.
Daicoviciu 1946: C. Daicoviciu, Herodot şi pretinsul monoteism al geţilor, Apulum 2,
1943–1945 (1946), p. 90–94.
Daicoviciu 1955: C. Daicoviciu, Noi contribuţii la problema statului dac, SCIV 6(1–2),
1955, p. 47–60.
Daicoviciu 1960: C. Daicoviciu, Apariţia şi formarea relaţiilor sclavagiste în Dacia, în
Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 255–341.
Daicoviciu 1969: C. Daicoviciu, Rubobostes=Burebista?, Acta Musei Napocensis 6, 1969,
p. 459–463.
Daicoviciu 1970a: C. Daicoviciu, Problema numărului geto-dacilor. Consideraţii asupra
unei lucrări recente, în C. Daicoviciu, Dacica, Cluj-Napoca, 1970, p. 9–17.
Daicoviciu 1970b: C. Daicoviciu, Il paese di Dromichete, în C. Daicoviciu, Dacica,
Cluj-Napoca, 1970, p. 97–100.
Daicoviciu et alii 1952: C. Daicoviciu et alii, Şantierul Grădiştea Muncelului, SCIV 3,
1952, p. 281–310.
Daicoviciu 1960: H. Daicoviciu, Il templo-calendario dacico di Sarmizegetusa, Dacia NS
4, 1960, p. 231-254.

276
Daicoviciu 1965: H. Daicoviciu, Coson sau Cotiso?, Acta Musei Napocensis 2, 1965,
p. 107–110.
Daicoviciu 1972a: H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană,
Cluj-Napoca, 1972.
Daicoviciu 1972 b: H. Daicoviciu, Dacii2, Bucureşti, 1972.
Daicoviciu, Trynkowski 1970: H. Daicoviciu, J. Trynkowski, Les rois daces de Burébista à
Décébale, Dacia NS 14, 1970, p. 159–166.
Daicoviciu, Ferenczi, Glodariu 1989: H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări
dacice în sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1989.
Damian (ed.) 2003: P. Damian (ed.), Alburnus Maior, I, Bucureşti, 2003.
Dan 2011: A. Dan, L’Istros chez Herodote, Dacia NS 55, 2011, p. 25–56.
Dana 2000: D. Dana, Şapte note despre Herodot, Thraco-Dacica 21, 2000, p. 211–222.
Dana 2003 a: D. Dana, Le dossier Gébéléizis. Une page de l’interprétation de Zalmoxis,
Ephemeris Napocensis 13, 2003, p. 117–141.
Dana 2003b: D. Dana, Dékinaïs et Avézina. Précisions onomastiques sur deux noms
historiques des Daces, Ephemeris Napocensis 13, 2003, p. 143–147.
Dana 2007: D. Dana, Orolès ou Rholès? (Justin XXXII 3, 16), Dacia NS 51, 2007, p. 233–239.
Dana 2008: D. Dana, Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade. Istorii despre un zeu al
pretextului, Iaşi/Bucureşti, 2008.
Dana, Firicel 2005: D. Dana, M. Firicel, Miscellanea, SCIVA 54–56, 2003–2005, p. 249–258.
Danov 1976: C. Danov, Altthrakien, Berlin/New York, 1976 (traducere românească: Tracia
antică, Bucureşti, 1976).
David 2002: W. David, Studien zu Ornamentik und Datierung der bronzezeitlichen
Depotfundgruppe Hajdúsámson-Apa-Ighiel-Zajta, Alba Iulia, 2002.
Davidescu 1981: M. Davidescu, Un tezaur de podoabe tracice descoperit la Hinova - Mehedinţi,
Thraco-Dacica 2, 1981, p. 7–22.
Davidescu, Vulpe 2010: M. Davidescu, A. Vulpe, The Urnfield in Hinova, Mehedinţi
County (Romania), Dacia NS 54, 2010, p. 43–95.
Davidiy 1996: Y. Davidiy, The Cimmerians, Scythians and Israel, Ierusalim, 1996.
Dergačev 1991: V. Dergačev, Bestattungskomplexe der späten Tripolje-Kultur, Mainz,
1991.
Dergačev 1999: V. Dergačev, Two Studies in Defence of the Migration Concept, în M. Levine,
Yu. Rassamakin, A. Kislenko, N. Tatarintseva (eds.), Late Prehistoric Exploitation of
the Eurasian steppe, Cambridge, 1999, p. 93–112.
Dergačev 2007: V. Dergačev, O skipetrah, o lošadijah, o vojne. Etiudy v zasčitu
migracionoj končepcii M. Gimbutas, Sankt Petersburg, 2007.
Detschew 1957: D. Detschew, Die thrakischen Sprachreste, Wien, 1957.
Diaconescu 2009: D. Diaconescu, Cultura Tiszapolgár în România, Sibiu, 2009.
Dietrich 2013: L. Dietrich, Visible workshops for invisible commodities. Leatherworking in
the Late Bronze Age Noua culture’s ‛ashmounds’, în S. Ailincăi, A. Ţârlea, C. Micu
(eds.), Din preistoria Dunării de Jos. 50 de ani de la începutul cercetărilor
arheologice la Babadag (1962–2012), Brăila, 2013, p. 227–246.
Dietrich 2014: L. Dietrich, Die mittlere und späte Bronzezeit und die ältere Eisenzeit in
Südostsiebenbürgen aufgrund der Siedlung von Rotbav, I–II, UPA 248, Bonn, 2014.
Dietrich, Dietrich 2006: L. Dietrich, O. Dietrich, Locuirea celtică din Transilvania, Banat
şi Crişana (stadiul actual al cercetării), SCIVA 57(1–4), 2006, p. 9–56.
Dietrich, Dietrich 2011: L. Dietrich, O. Dietrich, Wietenberg ohne Mykene? Gedanken zu
Herkunft und Bedeutung der Keramikvezierung der Wietenberg-Kultur,
Prähistorische Zeitschrift 86(1), 2011, p. 67–84.

277
Dimitriu 1964: S. Dimitriu, Événements du Pont Euxin de la fin de VI e siècle av. n. è.
reflétés dans l’histoire d’Histria, Dacia NS 8, 1964, p. 133–144.
Dimitrov, Čičikova 1978: D. Dimitrov, M. Čičikova, The Thracian city of Seuthopolis,
BAR 38, Oxford, 1978.
D’jakonov 1981: I.M. D’jakonov, The Cimmerians, Acta Iranica 21, 1981, p. 103–140.
Dodd-Opriţescu 1978: A. Dodd-Opriţescu, Les éléments “steppiques” dans l’énéolithique
de Transylvanie, Dacia NS 22, 1978, p. 87–97.
Dodd-Opriţescu 1980: A. Dodd-Opriţescu, Consideraţii asupra ceramicii Cucuteni
C, SCIVA 31(4), 1980, p. 547–557.
Dörrer 2008: O. Dörrer, Frühe Fibelformen und der Beginn der Basarabikultur in der
Umgebung des Eisernen Tores, Germania 86(2), 2008, p. 541–589.
Dragoman 2013: R.A. Dragoman, O biografie a ceramicii neolitice de la Vădastra,
Bucureşti, 2013.
Dragoman, Oanţă-Marghitu 2003: A. Dragoman, S. Oanţă-Marghitu, Între monopol şi
diversitate: arheologie, conservare şi restaurare în România, European
Archaeology-online 2003 (www.archaeology.ro).
Drăganu 1933: N. Drăganu, Românii în veacurile IX–XIV pe baza toponimiei şi a
onomasticei, Bucureşti, 1933.
Drews 1993: R. Drews, The End of the Bronze Age. Changes in Warfare and the
Catastrophe ca. 1200 BC., Princeton (New Jersey), 1993.
Dumézil 1986: G. Dumézil, Mythe et épopée2-3, Paris, 1981–1986.
Dumitrescu 1961: Vl. Dumitrescu, Necropola de incineraţie din epoca bronzului de la
Cârna, Bucureşti, 1961.
Dumitrescu 1963a: Vl. Dumitrescu, Originea şi evoluţia culturii Cucuteni-Tripolie (I),
SCIV 14(1), 1963, p. 51–78.
Dumitrescu 1963b: Vl. Dumitrescu, Originea şi evoluţia culturii Cucuteni-Tripolie (II),
SCIV 14(2), 1963, p. 285–308.
Dumitrescu 1968: Vl. Dumitrescu, La nécropole tumulaire du premier âge du fer de
Basarabi (Dép. de Dolj, Olténie), Dacia NS 12, 1968, p. 177-260.
Dumitrescu 1974: Vl. Dumitrescu, Arta preistorică în România, Bucureşti, 1974.
Dumitroaia 2001: Gh. Dumitroaia, Sat Lunca, com. Vânători-Neamţ, jud. Neamţ, în
V. Cavruc, Gh. Dumitroaia (eds.), Cultura Costişa în contextul epocii bronzului din
România, Piatra-Neamţ, 2001, p. 31–40.
Dupont-Sommer 1956: A. Dupont-Sommer, On a Passage of Josephus Relating to the
Essenes (Antiq. XVIII, 22), Journal of Semitic Studies 1, 1956, p. 361–366.
Ebener 1966: D. Ebener, Rhesos. Tragödie eines unbekannten Dichters, Berlin, 1966.
Eckstein 1995: A.M. Eckstein, Moral Vision in the Histories of Polybius, Berkeley, 1995.
Eggert, Lüth 1987: M.K.H. Eggert, F. Lüth, Mersin und die absolute Chronologie des
europäischen Neolithikums, Germania 65, 1987, p. 17–28.
Eggert, Wrotzka 1987: M.K.H. Eggert, H.-P. Wrotzka, Kreta und die absolute Chronologie
des eurpäischen Neolithikums, Germania 65, 1987, p. 379–422.
Ehrich (ed.) 1992: R. W. Ehrich (ed.), Chronologies in Old World Archaeology3, I–II,
Chicago, 1992.
El Susi 1996: G. El Susi, Vânători, pescari şi crescători de animale în Banatul mileniilor
VI î. Chr. – I d. Chr. Studiu arheozoologic, Timişoara, 1996.
Eliade 1981: M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. I. De la epoca de piatră la
misterele din Eleusis, Bucureşti, 1981.
Emödi 1980: I. Emödi, Necropola de la sfârşitul epocii bronzului din peştera Igriţa,
SCIVA 31(2), 1980, p. 229–273.

278
Falkenstein 1997: F. Falkenstein, Eine Katastrophen-Theorie zum Beginn der
Urnenfelderkultur, în C. Becker, M.-L. Dunkelmann, C. Metzner-Nebelsick,
H. Peter-Röcher, M. Roeder, B. Teržan (eds.), Χρόνος. Beiträge zur prähistorischen
Archäologie zwischen Nord- und Südosteuropa. Festschrift für Bernhard Hänsel,
Espelkamp, 1997, p. 549–562.
Fehling 1971: D. Fehling, Die Quellenangaben bei Herodot. Studien zur Erzählkunst
Herodots, Berlin/New York, 1971.
Ferenczi 1971: Şt. Ferenczi, Cimitirul „scitic” de la Ciumbrud (Partea a V-a), Acta Musei
Napocensis 8, 1971, p. 11–36.
Fettich 1931: N. Fettich, Bestand der skythischen Altertümer Ungarns, în M. Rostovtzeff,
Skythien und der Bosporus, Berlin, 1931, p. 494–535.
Feurdean et alii 2008: A. Feurdean, S. Klotz, V. Mosbrugger, B. Wohlfahrt, Pollen-based
quantitative reconstructions of Holocene climate variability in NW Romania,
Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology 260, 2008, p. 495–504.
Filip 1961: J. Filip, Die keltische Zivilisation und ihr Erbe, Praha, 1961.
Fink 1958: R. O. Fink, Hunt’s Pridianum: British Museum Papyrus 2851, Journal of
Roman Studies 48(1–2), 1958, p. 102–116.
Fischer 1996: K. Fischer, Probele 14C din valul de epoca bronzului de la Popeşti (jud.
Giurgiu), SCIVA 47(3), 1996, p. 289–295.
Florescu 1964: A.C. Florescu, Contribuţii la cunoaşterea culturii Noua, Arheologia
Moldovei 2–3, 1964, p. 143–216.
Florescu 1971: A. C. Florescu, Unele consideraţiuni asupra cetăţilor traco-getice
(hallstattiene) din mileniul I î. e. n. de pe teritoriul Moldovei, Cercetări Istorice 2,
1971, p. 103–118.
Florescu 1991: A.C. Florescu, Repertoriul culturii Noua-Coslogeni din România. Aşezări şi
necropole, CCDJ 9, Călăraşi, 1991.
Florescu, Florescu 2005: A.C. Florescu, M. Florescu, Cetăţile traco-getice din secolele VI–III
a.Chr. de la Stânceşti (jud. Botoşani), Târgovişte, 2005.
Florescu 1978: M. Florescu, Câteva observaţii la ritul şi ritualurile practicate de purtătorii
culturii Monteoru în lumina săpăturilor de la Cândeşti (jud. Vrancea), Carpica 10, 1978,
p. 97–137.
Fol 1986: A. Fol, Trakiiskijat Orphism, Sofia, 1986.
Fol et alii 1986: A. Fol, M. Čičikova, T. Ivanov, T. Teofilov, The Thracian Tomb near the
Village of Sveštari, Sofia, 1986.
Fontijn 2002: D.R. Fontijn, Sacrificial Landscapes. Cultural biographies of persons, objects
and ”natural” places in the Bronze Age of the Southern Netherlands c. 2300–600 BC,
Leiden, 2002.
Fornara 1971: C.W. Fornara, Evidence for the Date of Herodotus` Publication, Journal of
Hellenic Studies 91, 1971, p. 25–34.
Franco 1993: C. Franco, Il regno di Lisimaco. Strutture amministrative e rapporti con le
cità, Pisa, 1993.
Friedman 1974: J. Friedman, Marxism, Structuralism and Vulgar Materialism, Man NS
9(3), 1974, p. 444–469.
v. Fritz 1967: K. von Fritz, Die griechische Geschichtsschreibung. I. Von den Anfängen bis
Thukydides, Berlin, 1967.
Furholt 2008: M. Furholt, Pottery, cultures, people? The European Baden material re-examined,
Antiquity 82(317), 2008, p. 617–628.
Furholt, Szmyt, Zastawny (eds.) 2008: M. Furholt, M. Szmyt, A. Zastawny (eds.), The
Baden Complex and the Outside World, Bonn, 2008.

279
Galinier 2007: M. Galinier, La colonne trajane et les forums impériaux, Roma, 2007.
Gamkrelidze, Ivanov 1990: T. V. Gamkrelidze, V. Ivanov, The Early History of Indo-European
Languages, Scientific American, March 1990, p. 110–116.
Garašanin 1999: M. Garašanin, Betrachtungen zum Basarabi-Komplex, Thraco-Dacica 20,
1999, p. 143–151.
Gardiner-Garden 1987: J.R. Gardiner-Garden, Dareios’ Scythian Expedition and its
Aftermath, Klio 69(2), 1987, p. 326–350.
Gauer 1977: W. Gauer, Untersuchungen zur Trajanssäule, Berlin, 1977.
Geertz 2000: C. Geertz, The Interpretation of Cultures. Selected Essays6, New York, 2000.
Gening, Zdanovič, Gening 1992: V.F. Gening, G. B. Zdanovič, V.V. Gening, Sintašta.
Arheologičeskie pamjatniki arijskih plemen Uralo-Kazahstanskih stepej, Čelijabinsk,
1992.
Georges 1995: P. Georges, Darius in Scythia. The Formation of Herodotus’ Sources and
the Nature of Darius’ Campaign, American Journal of Ancient History 12, 1987
(1995), p. 97–147.
Georgescu 2007: C. Georgescu, Eine halb liegende Statuette aus Pietrele, în S. Hansen et
alii 2007, p. 71–80.
Georgiev 1957: V. Georgiev, Trakijskiat ezik, Sofia, 1957.
Gerškovič 1999: J.P. Gerškovič, Studien zur spätbronzezeitlichen Sabatinovka-Kultur am
unteren Dnepr und an der Westküste des Azov'schen Meeres, Rahden/Westf., 1999.
Gheorghiu 2005: G. Gheorghiu, Dacii pe cursul mijlociu al Mureşului (sfârşitul sec. II a.
Ch. – începutul sec. II p. Ch.), Cluj-Napoca, 2005.
Ghica 1902: D. I. Ghica, Istoriile lui Erodot, Bucureşti, 1902.
Gimbutas 1973: M. Gimbutas, Old Europe c. 7000–3500 BC.: The Earliest European
Civilization before the Infiltration of Indo-European Peoples, Journal of Indo-European
Studies 1(1), 1973, p. 1–20.
Gimbutas 1977: M. Gimbutas, The first wave of Eurasian steppe pastoralists into Copper
Age Europe, Journal of Indo-European Studies 5(4), 1977, p. 277–338.
Girić 1971: M. Girić, Mokrin I, nekropola ranog bronzanog doba, Beograd, 1971.
Giurgiu Ardeu 1996: A. Giurgiu Ardeu, Contribuţii privind stadiul cercetării Hallstattului
timpuriu în spaţiul intracarpatic, Sargetia 26(1), 1995–1996, p. 189–226.
Glodariu 1970: I. Glodariu, Bemerkungen über einen Dakerkönig, Acta Musei Napocensis
7, 1970, p. 501–505.
Glodariu 1974: I. Glodariu, Relaţii comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană,
Cluj-Napoca, 1974.
Glodariu 1983: I. Glodariu, Arhitectura dacilor: civilă şi militară (sec. II î. e. n. – I e. n.),
Cluj-Napoca, 1983.
Glodariu, Iaroslavschi 1979: I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci (sec. II
î. e. n. – I e. n.), Cluj-Napoca, 1979.
Glodariu, Iaroslavschi, Rusu 1992: I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu, Die Münzstätte von
Sarmizegetusa Regia, Ephemeris Napocensis 2, 1992, p. 57–68.
Glover 1924: T. R. Glover, Herodotus, Berkeley (California), 1924.
Gogâltan 1999: F. Gogâltan, Bronzul timpuriu şi mijlociu în Banatul românesc şi pe cursul
inferior al Mureşului. Cronologia şi descoperirile de metal, Timişoara, 1999.
Gogâltan 2015: F. Gogâltan, The Early and Middle Bronze Age Chronology on the Eastern
Frontier of the Carpathian Basin. Revisited after 15 Years, în R.E. Németh, B. Rezi
(eds.), Bronze Age Chronology in the Carpathian Basin, Târgu Mureş, 2015, p. 53–95.
Gogâltan, Găvan 2014: F. Gogâltan, A. Găvan, Der bronzezeitliche Tell von Pecica “Șanțul
Mare“. Ein metallurgisches Zentrum des Karpatenbeckens (I), Ephemeris
Napocensis 24, 2014, p. 7–38.

280
Görmer 2006: G. Görmer, Bronzezeitliche Depots in Mitteleuropa und ihre Deutung,
Etnographisch-Archäologische Zeitschrift 47(3), 2006, p. 289–298.
Gostar 1970a: N. Gostar, Numele şi originea Costobocilor, Cercetări Istorice 1, 1970,
p. 109–117.
Gostar 1970b: N. Gostar, Sur la résidence du roi dace Burebista, Analele ştiinţifice ale
Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, SN, Istorie, 16(1), p. 57–66.
Gostar 1976: N. Gostar, ΚΑΥΚΟΗΝΣΙΟΙ (Ptolémée, III, 8, 3), Thraco-Dacica 1, 1976, p. 265–269.
Gostar 1984: N. Gostar, Dinaştii daci de la Burebista la Decebal, SCIVA 35(1), 1984, p. 45–53.
Gostar, Lica 1984: N. Gostar, V. Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal,
Iaşi, 1984.
Greenfield 1989: H. J. Greenfield, Zooarchaeology and Aspects of the Secondary Products
Revolution: a Central Balkan perspective, Zooarchaeologia 3(1–2), 1989, p. 191–200.
Gumă 1981: M. Gumă, Câteva observaţii asupra grupului Bosut, SCIVA 32(1), 1981, p. 43–66.
Gumă 1993: M. Gumă, Civilizaţia primei epoci a fierului în sud-vestul României,
Bucureşti, 1993.
Habicht 2003: C. Habicht, Rhodian amphora stamps and Rhodian eponyms, Revue des
Études Anciennes 105(2), 2003, p. 541–578.
Hachmann 1957: R. Hachmann, Die frühe Bronzezeit im westlichen Ostseegebiet und ihre
mittel- und südosteuropäischen Beziehungen, Hamburg, 1957.
Hachmann 1960: R. Hachmann, Die Chronologie der jüngeren vorrömischen Eisenzeit.
Studien zum Stand der Forschung im nördlichen Mitteleuropa und in Skandinavien,
BerRGK 41, 1960, p. 1–276.
Hachmann 1970: R. Hachmann, Die Goten und Skandinavien, Berlin, 1970.
Haimovici 1983: S. Haimovici, Caractéristiques des chevaux des Gètes découverts dans la
nécropole de Zimnicea, Dacia NS 27, 1983, p. 79–108.
Halasi, Emödi 1985: G. Halasi, I. Emödi, Descoperire arheologică în peştera Izbucul
Topliţei, SCIVA 36(3), 1985, p. 232–234.
Halevy 1961: M.A. Halevy, Autour d’un problème de numismatique antique: y a-t-il une
monnaie d’or dace? À propos du statère à la legende ΚΟΣΩΝ, Studii Clasice 3,
1961, p. 89–92.
Hammond 1980: N. G. L. Hammond, The Extent of Persian Occupation in Thrace, Chiron
10, 1980, p. 53–61.
Haneca, Čufar, Beeckman 2009: K. Haneca, K. Čufar, H. Beeckman, Oaks, tree-rings and
wooden cultural heritage: a review of the main characteristics and applications of
oak dendrochronology in Europe, Journal of Archaeological Science 36, 2009, p. 1–11.
Hänsel 1968: B. Hänsel, Beiträge zur Chronologie der mittleren Bronzezeit im
Karpatenbecken, I–II, Bonn, 1968.
Hänsel 1976: B. Hänsel, Beiträge zur regionalen und chronologischen Gliederung der
älteren Hallstattzeit an der unteren Donau, I–II, Bonn, 1976.
Hänsel 1982: B. Hänsel, Südosteuropa zwischen 1600 und 1000 v. Chr., în B. Hänsel (ed.),
Südosteuropa zwischen 1600 und 1000 v. Chr., PAS 1, Berlin, 1982, p. 1–38.
Hänsel, Medović 1991: B. Hänsel, P. Medović, Vorbericht über die jugoslawisch-deutschen
Ausgrabungern in der Siedlung von Feudvar bei Mošorin (Gem. Titel, Vojvodina)
von 1986–1990, BerRGK 72, 1991, p. 45–204.
Hansen 1992: S. Hansen, Depozite ca ofrandă: o contribuţie la interpretarea descoperirilor
de depozite din perioada timpurie a UFZ, SCIVA 43(4), 1992, p. 371–392.
Hansen 2015: S. Hansen, Pietrele – A Lakeside Settlement, 5200–4250 BC, în S. Hansen,
P. Raczky, A. Anders, A. Reingruber (eds.), Neolithic and Copper Age between the

281
 Carpathians and the Aegean Sea.Chronologies and Technologies from the 6th to 4th
Millennium BCE: International Workshop Budapest 2012, Bonn, 2015, p. 273–293.
Hansen et alii 2017: S. Hansen, M. Toderaş, J. Wunderlich, K. Beutler, N. Benecke,
A. Dittus, M. Karaucak, M. Müller, D. Nowacki, A. Pint, T. Douglas Price, K. Ritchie,
D. Steiniger, T. Vachta, Pietrele am ”Lacul Gorgana”. Bericht über die
Ausgrabungen in der neolithischen und kupferzeitlichen Siedlung und die
geomorphologischen Untersuchungen in den Sommern 2012–2016, Eurasia Antiqua 20,
2014 (2017), p. 1–116.
Hardin 1983: M.A. Hardin, Applying Linguistic Models to the Decorative Arts: A Preliminary
Consideration of the Limits of Analogy, Semiotica 46(2–4), 1983, p. 309–322.
Harmatta 1948: I. Harmatta, Le problème cimmérien, Archaeologiai Értesítő 7–9, 1946–1948,
p. 79–132.
Hartog 1978: F. Hartog, Salmoxis: le Pythagore des Gètes ou l’autre de Pythagore?,
Annali della Scuola Normale Superiora di Pisa, S. III, 8, 1978, 1, p. 15–42.
Hartog 1980: F. Hartog, Le miroir d’Hérodote. Essai sur la représentation de l’autre, Paris, 1980.
Haşdeu 1873: B.P. Haşdeu, Istoria critică a Românilor, I, Bucureşti, 1873.
Hazanov 1975: A.M. Hazanov, Sociaľnaja istorija skifov, Moscova, 1975.
Helck 1976: W. Helck, Die Seevölker in den ägyptischen Quellen, Jahresbericht des
Instituts für Vorgeschichte der Universität Frankfurt a. M., 1976, p. 6–21.
Hignett 1963: C. Hignett, Xerxes’ Invasion of Greece, Oxford, 1963.
Hîncu, Popescu 1964: R. Hîncu, V.C. Popescu, Herodot, în V. Iliescu, V.C. Popescu,
Gh. Ştefan (eds.), Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964, p. 24–71.
Hochstetter 1982: A. Hochstetter, Spätbronzezeitliches und früheisenzeitliches Formengut
in Makedonien und im Balkanraum, în B. Hänsel (ed.), Südosteuropa zwischen 1600
und 1000 v. Chr., PAS 1, Berlin, 1982, p. 99–118.
Hodder 1982: I. Hodder, Symbols in Action. Ethnoarchaeological Studies of Material
Culture, Cambridge, 1982.
Hodder 1987: I. Hodder, Contextual archaeology: An interpretation of Çatal Hüyük and a
discussion of the origins of agriculture, Bulletin of the London Institute of
Archaeology 24, 1987, p. 43–56.
Hodder 1990: I. Hodder, The Domestication of Europe, Oxford, 1990.
Hofmann 1987: H. Hofmann, The unreality of Ovid’s Tomitan exile once again, Liverpool
Classical Monthly 12(2), 1987, p. 23.
Honigmann 1932: E. Honigmann, Strabon, RE IVA, Stuttgart, 1932, col. 76–155.
Horedt 1960a: K. Horedt, Siebenbürgen und Mykenä, Nouvelles Études d’Histoire 2(3),
1960, p. 31–44.
Horedt 1960b: K. Horedt, Die Wietenbergkultur, Dacia NS 4, 1960, p. 107–137.
Horedt 1967a: K. Horedt, Problemele ceramicii din perioada bronzului evoluat în
Transilvania, StComSibiu 13, 1967, p. 137–156.
Horedt 1967b: K. Horedt, Probleme der jüngerbronzezeitlichen Keramik in Transsilvanien,
Acta Archaeologica Carpathica 9(1), 1967, p. 5–28.
Horedt 1968: K. Horedt, Die Kupferzeit in Transsilvanien, Apulum 7(1), 1968, p. 103–116.
Horedt 1973a: K. Horedt, Cu privire la interpretarea unor ştampile epigrafice, SCIV 24(1),
1973, p. 103–110.
Horedt 1973b: K. Horedt, Die dakischen Silberfunde, Dacia NS 17, 1973, p. 127–167.
Horedt 1974: K. Horedt, Befestigte Siedlungen der Spätebronzezeit und der Hallstattzeit im
innerkarpatischen Raum, în B. Choropovský (ed.), Symposium zu Problemen der
jüngeren Hallstattzeit in Mitteleuropa, Bratislava, 1974, p. 205–228.

282
Horedt 1979: K. Horedt, Moreşti. Grabungen in einer vor- und frühgeschichtlichen
Siedlung in Siebenbürgen, Bucureşti, 1979.
Hundt, Anker 1969: H.-J. Hundt, D. Anker, Die Bronzeräder von Hassloch, Mitteilungen
des Historischen Vereins der Pfalz 67, 1969, p. 14–34.
Iercoşan 2002: N. Iercoşan, Cultura Tiszapolgár în vestul României, Cluj-Napoca, 2002.
Iliescu 1968: O. Iliescu, Les ”tétrastatères” de Lysimaque, trouvés à Baia Mare, Studii
Clasice 10, 1968, p. 87–92.
Iliescu 1968: V. Iliescu, Rubobostes oder Burobostes? Zu Trog. Pomp. Prol. XXXII, Studii
Clasice 10, 1968, p. 115–122.
Iliescu 1969: V. Iliescu, Contribuţii la problema raporturilor scito-trace în sec. IV î.e.n.,
Pontica 2, 1969, p. 189–197.
Iliescu 1971: V. Iliescu, Campania strategului Zopyrion la Dunărea de Jos, Pontica 4,
1971, p. 57–73.
Iliescu 1972: V. Iliescu, Cu privire la data aşezării sciţilor în Dobrogea, Cercetări Istorice
3, 1972, p. 59–64.
Iliescu 1976: V. Iliescu, Zeitgeschichtliche Bezüge im Rhesos, Klio 58(2), 1976, p. 367–376.
Iliescu 1981. V. Iliescu, Până când a domnit Burebista?, SCIVA 32(1), 1981, p. 67–75.
Iliescu 2004: V. Iliescu, Scripta Minora, Craiova, 2004.
Iliescu, Popescu, Ştefan (eds.) 1964: V. Iliescu, V. C. Popescu, Gh. Ştefan (eds.), Izvoare
privind istoria României, I, Bucureşti, 1964.
Ivančik 1993: A.I. Ivančik, Les Cimmériens au Proche Orient, Fribourg, 1993.
Ivantchik 1997: A.I. Ivantchik, Das Problem der ethnischen Zugehörigkeit der Kimmerier
und die kimmerische archäologische Kultur, Prähistorische Zeitschrift 72(1), 1997,
p. 12–53.
Ivantchik 1999: A. I. Ivantchik, Une légende sur l’origine des Scythes (Hdt. IV, 5–7) et le
problème des sources du Scythikos Logos d’Hérodote, Révue des Études Grecques
112(1), 1999, p. 141–192.
Ivantchik 2005: A. I. Ivantchik, Am Vorabend der Kolonisation. Das nördliche
Schwarzmeergebiet und die Steppennomaden des 8–7. Jhs. v. Chr. in der klassischen
Literaturtradition: Mündliche Überlieferung, Literatur und Geschichte,
Berlin/Moscova, 2005.
Jakoby 1913: F. Jakoby, Herodotos, RE Suppl. II, 1913, col. 205–520.
Jugănaru 2005: G. Jugănaru, Cultura Babadag, Constanţa, 2005.
Kacsó 1975: C. Kacsó, Contributions à la connaissance de la culture de Suciu de Sus à la
lumière des recherches faites à Lăpuş, Dacia NS 19, 1975, p. 45–68.
Kacsó 1987: C. Kacsó, Beiträge zur Kenntnis des Verbreitungsgebietes und der
Chronologie der Suciu de Sus-Kultur, Dacia NS 31, 1987, p. 51–75.
Kacsó 1990: C. Kacsó, Contribuţii la cunoaşterea Bronzului târziu din nordul Transilvaniei.
Cercetările de la Libotin, Thraco-Dacica 11, 1990, p. 79–98.
Kacsó 2001: C. Kacsó, Zur chronologischen und kulturellen Stellung des Hügelgräberfeldes
von Lăpuş, în C. Kacsó (ed.), Der nordkarpatische Raum in der Bronzezeit, Baia
Mare, 2001, p. 231–278.
Kacsó 2003: C. Kacsó, Noi descoperiri Suciu de Sus şi Lăpuş în nordul Transilvaniei,
Marmaţia 7(1), 2003, p. 105–181.
Kacsó 2011: C. Kacsó, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, I–II, Baia Mare, 2011
(reeditat în 2015).
Kacsó, Metzner-Nebelsick 2011: C. Kacsó, C. Metzner-Nebelsick, Ein internationales
Forschungsprojekt. Die Ausgrabungen in der spätbronzezeitlichen Hügelnekropole

283
 von Lăpuş, Naukovij Zbirnik Zakarpat’kogo kraeznavčogo muzejo Užgorod 11,
2011, p. 253–262.
Kacsó, Metzner-Nebelsick, Nebelsick 2011: C. Kacsó, C. Metzner-Nebelsick, L. D. Nebelsick,
New Work at the Late Bronze Age Tumulus Cemetery of Lăpuş in Romania, în E.
Borgna, S. Müller Celka (eds.), Ancestral Landscapes. Burial Mounds in the Copper
and Bronze Ages, Lyon, 2011, p. 341–354.
Kacsó, Metzner-Nebelsick, Nebelsick 2012: C. Kacsó, C. Metzner-Nebelsick, L.D. Nebelsick,
Kontinuität und Diskontinuität im Bestattungsverhalten der spätbronzezeitlichen
Eliten in Nordwestsiebenbürgen am Beispiel der Hügelnekropole von Lăpuş in
Nordwestrumänien, în D. Béranger et alii (eds.), Gräberlandschaften der Bronzezeit /
Paysages funéraires de l’âge du Bronze, Darmstadt, 2012, p. 457–475.
Kádár 2007: M. Kádár, Începuturile şi dezvoltarea metalurgiei bronzului în Transilvania,
Alba Iulia, 2007.
Kaiser 1997: E. Kaiser, Der Hort von Borodino. Kritische Anmerkungen zu einem
berühmten bronzezeitlichen Schatzfund aus dem nördwestlichen Schwarzmeergebiet,
UPA 44, Bonn, 1997.
Kaiser, Sava 2006: E. Kaiser, E. Sava, Die “Aschenhügel” der späten Bronzezeit im
Nordpontikum. Erste Ergebnisse eines Forschungsprojekts in Nordmoldawien,
Eurasia Antiqua 12, 2006, p. 137–172.
Kazarow 1916: G. Kazarow, Beiträge zur Kulturgeschichte der Thraker, Sarajevo, 1916.
Kimmig 1964: W. Kimmig, Seevölkerbewegung und Urnenfelderkultur. Ein archäologisch-
historischer Versuch, în R. v. Uslar, K. J. Narr (eds.), Studien aus Alteuropa I,
Köln/Graz, 1964, p. 220–283.
Klotz 1931: A. Klotz, Die geographischen commentarii des Agrippa und ihre Überreste,
Klio 24, 1931, p. 386–466.
Kornemann 1935: E. Kornemann, Die Alexandergeschichte des Königs Ptolemaios I. von
Aegypten. Versuch einer Rekonstruktion, Leipzig/Berlin, 1935.
Kossack 1994: G. Kossack, Neufunde aus dem Novočerkassker Formenkreis und ihre
Bedeutung für die Geschichte steppenbezogener Reitervölker der späten Bronzezeit,
Il Mar Nero 1, 1994, p. 19–54.
Kossack 1995: G. Kossack, Mitteleuropa zwischen dem 13. und 8. Jahrhundert v. Chr.
Geb. Geschichte, Stand und Probleme der Urnenfelderforschung, în volumul
Beiträge zur Urnenfelderzeit nördlich und südlich der Alpen, Bonn, 1995, p. 1–64.
Kossinna 1911: G. Kossinna, Die Herkunft der Germanen. Zur Methode der
Siedlungsarchäologie, Würzburg, 1911.
Kossinna 1912: G. Kossinna, Die deutsche Vorgeschichte. Eine hervorragend nationale
Wissenschaft, Leipzig, 1912.
Kothe 1969: H. Kothe, Der Skythenbegriff bei Herodot, Klio 51, 1969, p. 15–88.
Kovács 1915: I. Kovács, Station préhistorique de Marosvásárhely; cimetière de l’époque
scythe et de la migration des peuples, Dolgozatok az Erdélyi Múzeum érem- és
régiségtárából (Cluj) 6(2), 1915, p. 299–325.
Kovács 1975: T. Kovács, Tumulus culture cemeteries of Tiszafüred, Régészeti Füzetek II (17),
Budapest, 1975.
Kovács, Stanczik (eds.) 1988: T. Kovács, I. Stanczik (eds.), Bronze Age Tell Settlements of
the Great Hungarian Plain I, Budapest, 1988.
Kristensen 1988: A.K.G. Kristensen, Who were the Cimmerians, and where did they come
from? Sargon II, the Cimmerians, and Rusa I, Copenhagen, 1988.
Kristiansen 1984: K. Kristiansen, The Emergence of the European World System in the
Bronze Age: Divergence, Convergence and Social Evolution during the First and

284
 Second Millennia BC in Europe, în K. Kristiansen, J. Jensen (eds.), Europe in the
First Millennium B.C., Sheffield, 1984, p. 7–30.
Krivcova-Grakova 1949: O. A. Krivcova-Grakova, Bessarabskij klad, Moscova, 1949.
Kromer 2009: B. Kromer, Radiocarbon and dendrochronology, Dendrochronologia 27, 2009,
p. 15–19.
Kunter 1971: M. Kunter, Zur Geschichte der Tatauirung und Körperbemalung in Europa,
Paideuma 17, 1971, p. 1–20.
Lamb 1936: W. Lamb, Excavations at Thermi in Lesbos, Cambridge, 1936.
Landau 1977: J. Landau, Les représentations anthropomorphes mégalithiques de la région
méditerranéenne (IIIe au Ier millénaire), Paris, 1977.
Landström 1970: B. Landström, Ships of the Pharaohs. 4000 Years of Egyptian
Shipbuidling, New York, 1970.
László 1972: A. László, O aşezare hallstattiană la Cozia (jud. Iaşi), Arheologia Moldovei
7, 1972, p. 207–224.
László 1975: A. László, Începuturile metalurgiei fierului pe teritoriul României, SCIVA
26(1), 1975, p. 17–39.
László 1994: A. László, Începuturile epocii fierului la est de Carpaţi. Culturile Gáva-Holihrady
şi Corlăteni-Chişinău pe teritoriul Moldovei, Bucureşti, 1994.
Lateiner 1989: D. Lateiner, The Historical Method of Herodotus, Toronto, 1989.
Lattimore 1962: O. Lattimore, Nomads and Commissars. Mongolia revisited, New York, 1962.
Lattimore 1958: R. Lattimore, The Composition of the History of Herodotus, Classical
Philology 53, 1958, p. 9–21.
Lazăr (ed.) 2012: C. Lazăr (ed.), The Catalogue of the Neolithic and Eneolithic Funerary
Findings from Romania, Târgovişte, 2012.
Lazăr 2005: S. Lazăr, Cultura Vârtop în Oltenia, Craiova, 2005.
Lazăr 2006: S. Lazăr, Descoperiri funerare din Hallstattul târziu în Oltenia, Drobeta 16,
2006, p. 179–191.
Lazăr 2010: S. Lazăr, Începutul epocii fierului în zona Râmnicu Vâlcea, SCIVA 61(1–2),
2010, p. 49–71.
Lazăr 2011: S. Lazăr, Sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului în sud-vestul
României, Craiova, 2011.
Lazăr 1976: V. Lazăr, Aşezări de înălţime cu terase ale culturii Coţofeni în Transilvania,
Marisia 6, 1976, p. 27–35.
Leahu 1966: V. Leahu, Cultura Tei, Bucureşti, 1966.
Leahu 2003: V. Leahu, Cultura Tei. Grupul cultural Fundenii Doamnei. Probleme ale
epocii bronzului în Muntenia, Bucureşti, 2003.
Legrand 1932: Ph.-E. Legrand, Hérodote. Introduction, Paris, 1932.
Lehmann-Haupt 1921: C. F. Lehmann-Haupt, Kimmerier, RE XI, 1, 1921, col. 397–434.
Lendle 1992: O. Lendle, Einführung in die griechische Geschichtsschreibung. Von
Hekataios bis Zosimos, Darmstadt, 1992.
Leschtakow 2019: L. Leschtakow, Der Gussfoemen-Depotfund bei Pobit Kamak und die
Entwicklung der Metallurgie in Nordostbulgarien in der zweiten Hälfte der
Spätbronzezeit, Eurasia Antiqua 22, 2016 (2019), p. 185–247.
Lévêque 1972: P. Lévêque, Formes et structures méditerranéennes dans la genèse de la
religion grecque, în Praelectiones Patavinae (Roma), 1972, p. 145–180.
Levitsckii, Sava 1993: O.G. Levitsckii, E.N. Sava, Nouvelles recherches des établissements
de la culture Noua dans la zone comprise entre le Prout et le Nistru, CCDJ 10, 1993,
p. 125–155.
Leviţki 1994: O. Leviţki, Cultura Hallstattului canelat la răsărit de Carpaţi, Bucureşti, 1994.

285
Lévy 1965: I. Lévy, Recherches esséniennes et pythagoriciennes, Paris, 1965.
Libby 1955: W.F. Libby, Radiocarbon Dating2, Chicago, 1955.
Lica 1999: V. Lica, Scripta Dacica, Brăila, 1999.
Lichardus (ed.) 1991: J. Lichardus (ed.), Die Kupferzeit als historische Epoche. Symposium
Saarbrücken und Otzenhausen 6.–13.11.1988, Bonn, 1991.
Lindner 1841: F.L. Lindner, Skythien und die Skythen des Herodot und seine Ausleger:
nebst Beschreibung des heutigen Zustandes jener Länder, Stuttgart, 1841.
Luca 1999: S.A. Luca, Sfârşitul eneoliticului pe teritoriul intracarpatic al României.
Cultura Bodrogkersztúr, Alba Iulia, 1999.
Lund 1992: H.S. Lund, Lysimachus. A Study in Early Hellenistic Kingship, London/New
York, 1992.
Lungu 2001: V. Lungu, La tombe d’un ᾚΡΩΣ et l’organisation de la necropole d’une cité
milesienne du Pont Euxin: le tumulus T-A95 d’Orgame, Talanta 32–33, 2000–2001,
p. 171–188.
Lungu 2007: V. Lungu, Necropoles Grecques du Pont Gauche: Istros, Orgamé, Tomis,
Callatis, în D.V. Grammenos, E. K. Petropoulos (eds.), Ancient Greek Colonies in the
Black Sea 2, I, BAR IS 1675 (I), Oxford, 2007, p. 337–382.
Macan 1895: R.W. Macan, Herodotus. The Fourth, Fifth and Sixth Books, London, 1895.
Macrea 1944: M. Macrea, Cumidava, AISC 4, 1941–1943 (1944), p. 234–261.
Macrea 1956: M. Macrea, Burebista şi celţii de la Dunărea de mijloc, SCIV 7(1–2), 1956,
p. 119–136.
Mallory 1973: J. Mallory, A Short History of the Indo-European Problem, Journal of
Indo-European Studies 1(1), 1973, p. 21–65.
Manning 1995: S.W. Manning, The Absolute Chronology of the Aegean Early Bronze Age:
Archaeology, Radiocarbon and History, Sheffield, 1995.
Maran 1998: J. Maran, Kulturwandel auf dem griechischen Festland und den Kykladen im
späten 3. Jahrtausend v. Chr. Studien zu den kulturellen Verhältnissen in
Südosteuropa und dem zentralen sowie östlichen Mittelmeerraum in der späten
Kupfer- und frühen Bronzezeit, I–II, UPA 53, Bonn, 1998.
Mareş 2002: I. Mareş, Metalurgia aramei în neo-eneoliticul României, Suceava, 2002.
Marinescu 1982: F. Marinescu, Fortificaţiile geto-dacice, Studii şi materiale de
muzeografie şi istorie militară 14–15, 1981–1982, p. 47–53.
Marinescu-Bîlcu, Renţa, Matei 2000: S. Marinescu-Bîlcu, E. Renţa, Gh. Matei, Les
recherches archéologiques de sauvetage de Ciulnitza, dép. De Ialomitza (1994–1997), în
V. Lungu (ed.), Pratiques funéraires dans l’Europe des XIIIe-IVe s. av. J.-C. Hommage à
Gavrilă Simion, Tulcea, 2000, p. 149–165.
Mars 2004: G. Mars, Refocusing with Applied Anthropology, Archaeology Today 20(1),
2004, p. 1–2.
Marta 2010: L. Marta, Lăpuş II-Gáva Discoveries in the Plain of Satu Mare, StComSatu
Mare 26(1), 2010, p. 317–328.
Marta 2013: L. Marta, The deposition of cups from Medieşu Aurit. Expression of identity in the
Carpathian area in the Late Bronze Age, StComSatu Mare 29, 1, 2013, p. 199–220.
Mauss 1997: M. Mauss, Eseu despre dar, Iaşi, 1997.
Măndescu 2006: D. Măndescu, Cetăţeni. Staţiunea geto-dacă de pe valea Dâmboviţei
superioare, Brăila, 2006.
Măndescu 2010: D. Măndescu, Cronologia perioadei timpurii a celei de a doua epocă a
fierului (sec. V–III a.Chr.) între Carpaţi, Nistru şi Balcani, Brăila, 2010.
Medaglia 1993: S. M. Medaglia, Erodoto. Le Storie, IV, Milano, 1993.

286
Medeleţ 1974: F. Medeleţ, Die Bronzesitula von Remetea Mare (Kreis Timiş), Dacia NS
18, 1974, p. 95–102.
Medeleț 1982: F. Medeleţ, În legătură cu expediţia întreprinsă de Alexandru Macedon la
Dunăre în 335 î. e. n., Acta Musei Napoxensis 19, 1982, p. 13–22.
Medović 1978: P. Medović, Naselja strarijeg gvozdenog doba u jugoslovenskom
podunavlju (Die relative Chronologie der Siedlungen der älteren Eisenzeit im
jugoslawischen Donaugebiete), Beograd, 1978.
Medović 1988: P. Medović, Kalakača. Naselje ranog gvozdenog doba, Novi Sad, 1988.
Meillet 1903: A. Meillet, Introduction à l’étude comparative des langues indo-européennes,
Paris, 1903.
Meljukova 1955: A.I. Meljukova, K voprosu o pamjatnikach skifskoj kuľtury na territorii
srednej Evropy, Sovetskaya Arheologiya 2, 1955, p. 239–253.
Meljukova 1958: A.I. Meljukova, A. I. Meljukova, Pamjatniki skifskogo bremeni
lesostepnogo srednego Podnestrv’ja, Materialy i Issledovanja po Archeology SSR
64, 1958, p. 4–102.
Meljukova 1961: A.I. Meljukova, Kul’tury predskifskogo perioda v lesostepnoj Moldavii,
Materialy i Issledovanja po Archeology SSR 96, 1961, p. 5–52.
Menk 1980: R. Menk, A Synopsis of the Physical Anthropology of the Corded Ware
Complex on the Background of the Expansions of the Kurgan Cultures, Journal of
Indo-European Studies 8(3–4), 1980, p. 361–392.
Metzner-Nebelsick 1998: C. Metzner-Nebelsick, Abschied von den “Thrako-Kimmeriern”?
Neue Aspekte der Interaktion zwischen karpatenländischen Kulturgruppen der
späten Bronze- und frühen Eisenzeit mit der osteuropäischen Steppenkoine, în
B. Hänsel, J. Machnik (eds.), Das Karpatenbecken und die osteuropäische Steppe,
PAS 12, Rahden/Westf., 1998, p. 361–422.
Metzner-Nebelsick, Kacsó, Nebelsick 2010a: C. Metzner-Nebelsick, C. Kacsó, L. D. Nebelsick,
Ein Kultbau der Bronzezeit aus dem Karpatenbecken, Archäologie in Deutschland 3,
2010, p. 54–57.
Metzner-Nebelsick, Kacsó, Nebelsick 2010b: C. Metzner-Nebelsick, C. Kacsó, L.D. Nebelsick,
A Bronze Age ritual structure on the edge of the Carpathian Basin, StComSatu Mare
26(1), 2010, p. 219–233.
Micoff 1954: V. Micoff, Le tombeau antique près de Kazanlăk, Sofia, 1954.
Mihăilescu-Bîrliba 1990: V. Mihăilescu-Bîrliba, Dacia răsăriteană în secolele VI–I î. e. n.
Economie şi monedă, Iaşi, 1990.
Mihăilescu-Bîrliba 2001: V. Mihăilescu-Bîrliba, Mormântul unei tinere căpetenii de la
începutul epocii bronzului (Mastacăn, jud. Neamţ-„Cultura amforelor sferice”),
Memoria Antiqvitatis 22, 2001, p. 157–217.
Mill 1859: J.S. Mill, Dissertations and Discussions: Political, Philosophical and Historical,
I–III, Boston, 1859.
Mirčev 1962: M. Mirčev, Rannotrakijskijat mogilen nekropol pri s. Ravna, Izvestija Sofia 25,
1962, p. 97–164.
Mirčev 1965: M. Mirčev, Trakijskijat mogilen nekropol pri s. Dobrina, Izvestija Varna 1,
1965, p. 33–78.
Molnár 2014: Z. Molnár, Contribuţii la cunoaşterea culturii Otomani din nord-vestul
Transilvaniei. Ceramică şi metal, Cluj-Napoca, 2014.
Momigliano 1982: A. Momigliano, La storiografia greca, Turin, 1982.
Monah 1997: D. Monah, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie, Piatra Neamţ, 1997.
Morintz 2007: A. S. Morintz, Forme de habitat ale eneoliticului final şi perioadei de
tranziţie la Dunărea de Jos, Târgovişte, 2007.

287
Morintz 1957: S. Morintz, Novaya galyshtatskaya gruppa v Moldove, Dacia NS 1, 1957,
p. 117–132.
Morintz 1959: S. Morintz, Săpăturile de la Bârseşti (r. Vrancea, reg. Galaţi), Materiale 6,
1959, p. 231–236.
Morintz 1961: S. Morintz, Săpăturile de la Bârseşti (r. Vrancea, reg. Galaţi), Materiale 7,
1961, p. 201–207.
Morintz 1964: S. Morintz, Quelques problèmes concernant la période ancienne du
Hallstatt au Bas-Danube à la lumière des fouilles de Babadag, Dacia NS 8, 1964,
p. 101–118.
Morintz 1978: S. Morintz, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii I. Epoca
bronzului în spaţiul carpato-balcanic, Bucureşti, 1978.
Morintz 1987: S. Morintz, Noi date şi probleme privind perioadele hallstattiană timpurie şi
mijlocie în zona istro-pontică (cercetările de la Babadag), Thraco-Dacica 8, 1987, p.
39–71.
Morintz, Roman 1968: S. Morintz, P. Roman, Aspekte des Ausgangs des Äneolithikums und
der Übergangsstufe zur Bronzezeit im Raum der Niederdonau, Dacia NS 12, 1968,
p. 45–128.
Morintz, Roman 1969a: S. Morintz, P. Roman, Über die Chronologie der Übergangszeit
vom Aeneolithikum zur Bronzezeit in Rumänien, Dacia NS 13, 1969, p. 61–72.
Morintz, Roman 1969b: S. Morintz, P. Roman, Un nou grup hallstattian timpuriu în sud-vestul
României – Insula Banului, SCIV 20, 3, 1969, p. 393–424.
Moscalu 1976: E. Moscalu, Die frühhallstattzeitlichen Gräber von Meri (Gem. Vedea,
Kr. Teleorman), Thraco-Dacica 1, 1976, p. 77–86.
Moscalu 1977: E. Moscalu, Sur les rites funéraires des Géto-Daces de la plaine du
Danube, Dacia NS 21, 1977, p. 329–340.
Moscalu 1983: E. Moscalu, Ceramica traco-getică, Bucureşti, 1983.
Moscalu 1986: E. Moscalu, Mormântul princiar getic de la Peretu, Thraco-Dacica 7, 1986,
p. 59–77.
Moscalu 1989: E. Moscalu, Das thrako-getische Fürstengrab von Peretu in Rumänien,
BerRGK 70, 1989, p. 129–190.
Moscalu, Beda 1987: E. Moscalu, C. Beda, Bujoru. Un tumul cu car-cazan votiv aparţinând
culturii Basarabi, Thraco-Dacica 9, 1987, p. 23–47.
Moscalu, Beda 1991: E. Moscalu, C. Beda, Bujoru. Ein Grabhügel der Basarabi-Kultur mit
Votivkesselwagen aus Rumänien, Prähistorische Zeitschrift 66(2), 1991, p. 197–218.
Motzoi-Chicideanu 1995: I. Motzoi-Chicideanu, Fremdgüter im Monteoru-Kulturraum, în
B. Hänsel (ed.), Handel, Tausch und Verkehr im bronze- und früheisenzeitlichen
Südosteuropa, PAS 11, München/Berlin, 1995, p. 219–242.
Motzoi-Chicideanu 2003: I. Motzoi-Chicideanu, Observations concerning the Bronze Age
cult-object from Sărata-Monteoru-Poiana Scoruşului, în C. Kacsó (ed.),
Bronzezeitliche Kulturerscheinungen im karpatischen Raum. Die Beziehungen zu den
benachbarten Gebieten. Ehrensymposium für Alexandru Vulpe zum 70. Geburtstag,
Baia Mare, 2003, p. 361–378.
Motzoi-Chicideanu 2011: I. Motzoi-Chicideanu, Obiceiuri funerare în epoca bronzului la
Dunărea mijlocie şi inferioară, I–II, Bucureşti, 2011.
Motzoi-Chicideanu, Şandor-Chicideanu 1999: I. Motzoi-Chicideanu, M. Şandor-Chicideanu,
Cercetările arheologice de la Năeni-Zănoaga (jud. Buzău). Campaniile 1982–1986,
1988–1993 şi 1996, Materiale SN 1, 1999, p. 59–98.
Motzoi-Chicideanu, Olteanu 2000: I. Motzoi-Chicideanu, Gh. Olteanu, Un mormânt în cistă
din piatră descoperit la Văleni-Dâmboviţa, SCIVA 51(1–2), 2000, p. 3–70.

288
Mozsolics 1949: A. Mozsolics, A cófalvi arany lelet, Antiquitas Hungarica 3, 1949, p. 14–29.
Mozsolics 1957: A. Mozsolics, Archäologische Beiträge zur Geschichte der Grossen
Wanderung, Acta Archaeologica Academiae Scientiarum Hungaricae 8, 1957,
p. 119–156.
Mozsolics 1966: A. Mozsolics, Goldfunde des Depotfundhorizontes von Hajdúsámson,
BerRGK 46–47, 1965–1966, p. 1–76.
Mozsolics 1967: A. Mozsolics, Bronzefunde des Karpatenbeckens. Depotfundhorizonte von
Hajdúsámson und Kosziderpadlás, Budapest, 1967.
Mozsolics 1973: A. Mozsolics, Bronze – und Goldfunde des Karpatenbeckens.
Depotfundhorizonte von Forró und Ópályi, Budapest, 1973.
Müllenhoff 1882: K. Müllenhoff, Deutsche Altertumskunde, III, Berlin, 1882.
Müller-Karpe 1962: H. Müller-Karpe, Zur spätbronzezeitlichen Bewaffnung in Mitteleuropa
und Griechenland, Germania 40(2), 1962, p. 255–287.
Müller-Karpe 1998: H. Müller-Karpe, Grundzüge früher Menschheitsgeschichte I. Von den
Anfängen bis zum 3. Jahrtausend v. Chr., Darmstadt/Stuttgart, 1998.
Needham (ed.) 1973: R. Needham (ed.), Right and Left. Essays on Dual Symbolic
Classification, Chicago, 1973.
Nekrasov 1980: O. Nekrasov, L’anthropologie de l’aire thrace, în R. Vulpe (ed.), Actes du IIe
Congrès International de Thracologie (Bucarest, septembre 1976), III, Bucureşti,
1980, p. 423–443.
Nessel et alii 2018: B. Nessel, G. Brügmann, D. Berger, C. Frank, J. Marahrens, E. Pernicka,
Bronze production and tin provenance – new thoughts about the spread of
metallurgical knowledge, în X.– L. Armada, M. Murillo-Barroso, M. Charlton (eds.),
Metals, minds and mobility. Integrating scientific data with archaeological theory,
Oxford/Philadelphia, 2018, p. 67–84.
Nestor 1933: I. Nestor, Der Stand der Vorgeschichtsforschung in Rumänien, BerRGK 22,
1932 (1933), p. 61–141.
Nestor 1937a: I. Nestor, Sabia de bronz dela Boiu. Contribuţie la studiul primelor săbii cu
limbă la mâner din Europa Centrală, Sargetia 1, 1937, p. 155–214.
Nestor 1937b: I. Nestor, Un topor de luptă din epoca de bronz, Buletinul Muzeului Militar
1, 1937, p. 54–59.
Nestor 1938: I. Nestor, Die verzierten Streitäxte mit Nackenscheibe aus Westrumänien,
Marburger Studien, Darmstadt, 1938, p. 182–192.
Nestor 1940: I. Nestor, Keltische Gräber bei Mediaş. Ein Beitrag zur Frage der frühen
keltischen Funde in Siebenbürgen, Dacia 7–8, 1937–1940 (1941), p. 159–182.
Nestor 1960: I. Nestor, Începuturile societăţii gentilice patriarhale şi ale destrămării
orânduirii comunei primitive. Epoca bronzului, în Istoria României, I, Bucureşti,
1960, p. 90–136.
Nestor 1970: I. Nestor, De la primii locuitori până la daci, în A. Oţetea (ed.), Istoria
poporului român, Bucureşti, 1970, p. 19–36.
Nestor, Zaharia 1968: I. Nestor, E. Zaharia, Sur la période de transition du néolithique à
l’âge du bronze dans l’aire des civilisations de Cucuteni et de Gumelniţa, Dacia NS
12, 1968, p. 17–43.
Neuman 1974: E. Neuman, The Great Mother: An Analysis of the Archetype, Princeton, 1974.
Nibbi 1972: A. Nibbi, The Sea Peoples: A Re-examination of the Egyptian Sources,
Oxford, 1972.
Nicic 2008: A. Nicic, Interferenţe cultural-cronologice în nord-vestul Pontului Euxin la
finele mil. II - începutul mil. I a.Chr., Chişinău, 2008.

289
Nicodemus, O’Shea 2015: A. Nicodemus, J.M. O’Shea, From relative to absolute: the
radiometric dating of Mureş culture ceramics at Pecica-Șantul Mare, Arheovest
III(2), 2015, p. 692–702.
Nicolăescu-Plopşor 1976: D. Nicolăescu-Plopşor, Considérations anthropologiques sur
l’ensemble rituel géto-dace de Conţeşti-Argeş, Thraco-Dacica 1, 1976, p. 227–230.
Nicorescu 1925: P. Nicorescu, La campagne de Philippe en 339, Dacia 2, 1925, p. 22–28.
Niculescu 2005: G. A. Niculescu, Archaeology, Nationalism and “The History of the
Romanians” (2001), Dacia NS 48–49, 2004–2005, p. 99–124.
Niculiţă 1977: I.T. Niculiţă, Gety IV–III vv. do n.e. v Dnestrovsko-Karpatskich zemljach,
Chişinău, 1977.
Niculiţă 1987: I.T. Niculiţă, Severnye frakijsy v. VI-I vv. do. n. e., Chişinău 1987.
Niculiţă, Teodor, Zanoci 2002: I. Niculiţă, S. Teodor, A. Zanoci, Butuceni. Monografie
arheologică, Bucureşti, 2002.
Niebhur 1828: B.G. Niebuhr, Kleine historische und philologische Schriften, Bonn, 1828.
Niese 1878: B. Niese, Beiträge zur Biographie Strabos, Hermes 13, 1878, p. 33–45.
Nistor, Vulpe 1974: F. Nistor, A. Vulpe, Depozitul de bronzuri de la Crăciuneşti
(Maramureş), SCIVA 25(1), 1974, p. 5–18.
Oancea 1972: A. Oancea, Depozitul de bronzuri de la Ghidici, SCIV 23(4), 1972, p. 537–552.
Oancea 1976: A. Oancea, Branches de mors au corp en forme de disc, Thraco-Dacica 1,
1976, p. 59–76.
Oanţă 2006: S. Oanţă, Începuturile epocii bronzului la Dunăre între Porţile de Fier şi
Argeş, Teză de doctorat, Universitatea Bucureşti, 2006.
Olteanu 1989: S. Olteanu, KAGA şi KOGAIONON. Datele problemei, Thraco-Dacica 10,
1989, p. 215–218.
Oppermann 1988: M. Oppermann, Tracii între arcul carpatic şi Marea Egee, Bucureşti, 1988.
Opreanu 1998: C. Opreanu, Dacia romană şi barbaricum, Timişoara, 1998.
Ordentlich 1963: I. Ordentlich, Poselenija v Otomani v svete poslednih raskopok, Dacia NS
7, 1963, p. 115–138.
Ordentlich 1970: I. Ordentlich, Die chronologische Gliederung der Otomani-Kultur auf
dem rumänischen Gebiet und ihre wichtigsten Merkmale, Dacia NS 14, 1970, p. 83–97.
Otten 1976: H. Otten, Zum Ende des Hethiterreiches aufgrund der Boğasköy Texte,
Jahresbericht des Instituts für Vorgeschichte der Universität Frankfurt a. M., 1976,
p. 22–35.
Özdoğan, Özdoğan 1999: M. Özdoğan, A. Özdoğan, Archaeological evidence on the early
metallurgy at Çayönü Tepesi, în A. Hauptmann, E. Pernicka, Th. Rehren, Ü. Yalçin
(eds.), The Beginning of Metallurgy, Der Anschnitt 9, Bochum, 1999, p. 13–22.
Palincaş 1995: N. Palincaş, Figurină de lut de epocă Latène cu caracter magic descoperită
la Popeşti, jud. Giurgiu, SCIVA 46(2), 1995, p. 93–104.
Palincaş 1996: N. Palincaş, Valorificarea arheologică a probelor 14C din fortificaţia
aparţinând Bronzului târziu de la Popeşti (jud. Giurgiu), SCIVA 47(3), 1996,
p. 239–288.
Palincaş 1997: N. Palincaş, Scurtă prezentare a săpăturilor din sectorul Σ al aşezării de la
Popeşti (jud. Giurgiu). Campaniile 1988–1993, CAMNI 10, 1997, p. 173–192.
Palincaş 2005a: N. Palincaş, Zur chronologischen Stellung der kannellierten (Vor-Basarabi – )
Keramik von Popeşti, Dacia NS 48-49, 2004–2005, p. 55–64.
Palincaş 2005b: N. Palincaş, Social Status and Gender Relations in Late Bronze Age
Popeşti. A Plea for the Introduction of New Approaches in Romanian Archaeology,
Dacia NS 48–49, 2004–2005, p. 39–53.

290
Palincaş 2006: N. Palincaş, Despre conceptul de cultură arheologică şi despre gândirea
normativă. Pentru o dezbatere în arheologia românească de astăzi, SCIVA 57(1–4),
2006, p. 159–185.
Palincaş 2014: N. Palincaş, Body and Social Order in Middle Bronze Age Transylvania
(Central Romania, c. 1900-1450 BC), European Journal of Archaeology 17(2), 2014,
p. 301–328.
Panaitescu 1934: E. Panaitescu, Numărul geţilor şi al dacilor. Comentar după Strabo, în
volumul În memoria lui Vasile Pârvan, Bucureşti, 1934, p. 251–264.
Panofsky 1885: H. Panofsky, Quaestionum de historiae Herodoteae fontibus pars prima,
Diss. Berlin, 1885.
Papazoglu 1978: F. Papazoglu, The Central Balkan Tribes in Pre-Roman Times: Triballi,
Autariatae, Dardanians, Scordisci and Moesians, Amsterdam, 1978.
Pare 1987: Chr. F.E. Pare, Der Zeremonialwagen der Bronze- und Urnenfelderzeit: seine
Entstehung, Form und Verbreitung, în volumul Vierrädrige Wagen der Hallstattzeit.
Untersuchungen zu Geschichte und Technik, Mainz, 1987, p. 25–67.
Parker Pearson 1982: M. Parker Pearson, Mortuary Practices, Society and Ideology: an
Ethnoarchaeological Study, în I. Hodder (ed.), Symbolic and Structural Archaeology,
Cambridge, 1982, p. 99–113.
Parzinger 1993: H. Parzinger, Studien zur Chronologie und Kulturgeschichte der Jungstein-,
Kupfer – und Frühbronzezeit zwischen Karpaten und Mittlerem Taurus, I–II, Mainz, 1993.
Patsch 1925: C. Patsch, Beiträge zur Völkerkunde von Südosteuropa I. Die Völkerschaft der
Agathyrsen, Akademie der Wissenschaften in Wien, Philosophisch-Historische
Klasse, Viena, 1925.
Patsch 1928: C. Patsch, Beiträge zur Völkerkunde von Südosteuropa III. Die
Völkerbewegung an der unteren Donau in der Zeit von Diokletian bis Heraklius, 1.
Teil, Akademie der Wissenschaften in Wien, Philosophisch-Historische Klasse,
Viena, 1928.
Patsch 1932: C. Patsch, Beiträge zur Völkerkunde von Südosteuropa V. Aus 500 Jahren
vorrömischer und römischer Geschichte Südosteuropas. 1. Bis zur Festsetsung der
Römer in Transdanuvien, Akademie der Wissenschaften in Wien, Philosophisch-
Historische Klasse, Viena, 1932.
Paul 2000: A. Paul, Les manuscrits de la mer Morte, Paris, 2000.
Paulik 1962: J. Paulik, Das Velatice-Baierdorfer Hügelgrab in Očkov, Slovenská
Archeológia 10(1), 1962, p. 5–96.
Pârvan 1923: V. Pârvan, Consideraţiuni asupra unor nume de râuri daco-scitice, ARMSI,
seria III, tom I, Mem. 1, 1923, p. 3–31.
Pârvan 1926: V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926.
Pârvan 2002: V. Pârvan, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene6, (editor
A. Vulpe şi traducere de R. Vulpe după originalul în franceză), Bucureşti, 2002.
Pearson, Stuiver 1986: G. W. Pearson, M. Stuiver, High-Precision Calibration of the
Radiocarbon Time Scale 500–2500 BC, Radiocarbon 28, 1986, p. 839–862.
Pernicka 1998: E. Pernicka, Die Ausbreitung der Zinnbronze im 3. Jahrtausend, în B. Hänsel
(ed.), Mensch und Umwelt in der Bronzezeit Europas, Kiel, 1998, p. 135–148.
Petre 2004: Z. Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare
la geţi, Iaşi, 2004.
Petrescu-Dîmboviţa 1953a: M. Petrescu-Dîmboviţa, Şantierul Truşeşti. B. Movila Şesul
Jijiei, SCIV 4(1–2), 1953, p. 29–37.
Petrescu-Dîmboviţa 1953b: M. Petrescu-Dîmboviţa, Cimitirul hallstattian de la Stoicani,
Materiale 1, 1953, p. 157–211.

291
Petrescu-Dîmboviţa 1977: M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozitele de bronzuri din România,
Bucureşti, 1977.
Petrescu-Dîmboviţa 1978: M. Petrescu-Dîmboviţa, Die Sicheln in Rumänien (mit Corpus
der jung- und spätbronzezeitlichen Horte Rumäniens), Prähistorische Bronzefunde
XVIII, 1, München, 1978.
Petrescu-Dîmboviţa, Sanie 1972: M. Petrescu-Dîmboviţa, S. Sanie, Cercetări arheologice
în aşezarea geto-dacică de la Ciolăneştii din Deal (jud. Teleorman), Arheologia
Moldovei 7, 1972, p. 241–258.
Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974: M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Dinu, Nouvelles fouilles
archéologiques à Folteşti (dép. de Galaţi), Dacia NS 18, 1974, p. 19–72.
Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1975: M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Dinu, Le trésor de Băiceni
(dép. de Jassy), Dacia NS 19, 1975, p. 105–124.
Petrescu-Dîmboviţa, Florescu, Florescu 1999: M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Florescu,
A.C. Florescu, Truşeşti. Monografie arheologică, Bucureşti/Iaşi, 1999.
Phillips 2002: K.R. Phillips, Textual Strategies, Plasic Tactics. Reading Batman and
Barbie, Journal of Material Culture 7(2), 2002, p. 123–136.
Pippidi 1965: D.M. Pippidi, în D. M. Pippidi, D. Berciu, Din istoria Dobrogei I. Geţi şi
greci la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1965.
Pippidi 1967: D.M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1967.
Pippidi 1969: D.M. Pippidi, În legătură cu ascendenţa tracă a lui Thucydide, Studii Clasice 11,
1969, p. 245–247.
Pippidi 1977: D.M. Pippidi, Les Macédoniens sur le Bas-Danube de Philippe II à
Lysimaque, în Ancient Macedonia II (Papers Read at the Second International
Symposium held in Thessaloniki, 9–14 August 1973), Thessalonique, 1977, p. 381–396.
Pippidi 1984: D.M. Pippidi, Parerga: écrits de philologie, d’épigraphie et d’histoire
ancienne, Bucureşti/Paris, 1984.
Poghirc 1976: C. Poghirc, Numele şi caracterul vechii divinităţi a geto-dacilor, Studia
indoeuropaea ad Dacoromanos pertinentia 1, 1976, p. 27–34.
Popa 2015: C.I. Popa, În căutarea identităţii unei lumi. Cultura Coţofeni – între hăţişul
terminologic şi practica „expunerii arheologice”, Terra Sebus 7, 2015, p. 11–58.
Popa 2016: C.I. Popa, Territory, subsistence strategies and mobility patterns in the
Coţofeni communities. Case study: the hilly area of the Sebeş Valley, în F. Gogâltan,
C. Cordoş (eds.), Prehistoric settlements: social, economic and cultural aspects. Seven
studies in the Carpathian area, Cluj-Napoca, 2016, p. 33–72.
Popescu 2003: A.- D. Popescu, Beiträge zur Keramik vom typ Costişa, în C. Kacsó (ed.),
Bronzezeitliche Kulturerscheinungen im karpatischen Raum. Die Beziehungen zu den
benachbarten Gebieten. Ehrensymposium für Alexandru Vulpe zum 70. Geburtstag,
Baia Mare, 2003, p. 379–401.
Popescu 2005: A.-D. Popescu, Aşezarea de epoca bronzului de la Costişa (Neamţ).
Monografie arheologică, Teză de doctorat, Universitatea Bucureşti, 2005.
Popescu, Băjenaru 2004: A. Popescu, R. Băjenaru, Cercetările arheologice de la Costişa,
jud. Neamț, din anii 2001–2002, Memoria Antiqvitatis 23, 2004, p. 277–294.
Popescu, Băjenaru 2008: A.-D. Popescu, R. Băjenaru, Rivalries and conflicts in the Bronze
Age: two contemporary communities in the same space, Dacia NS 52, 2008, p. 5–22.
Popescu, Băjenaru 2015: A.-D. Popescu, R. Băjenaru, From Middle Danube to Anatolia:
Contacts During the Second Millennium BC. a Case Study, în P. M. Militello, H. Öniz
(eds.), SOMA 2011. Proceedings of the 15th Symposium on Mediterranean
Archaeology, held at the University of Catania 3–5 March 2011, vol. I, BAR IS 2695
(I), Oxford, 2015, p. 35–42.

292
Popescu 1944: D. Popescu, Die frühe und mittlere Bronzezeit in Siebenbürgen, Bucureşti, 1944.
Popescu 1958: D. Popescu, Problema sciţilor din Transilvania în opera lui Vasile Pârvan,
SCIV 9(1), 1958, p. 9–38.
Popescu, Vulpe 1982: E. Popescu, A. Vulpe, Nouvelles découvertes du type Ferigile, Dacia
NS 26, 1982, p. 77–114.
Popescu, Vulpe 1992: E. Popescu, A. Vulpe, Necropola de tip Ferigile de la Rudeni, jud. Argeş,
Materiale 17(1), 1992, p. 109–113.
Popham, Sackett, Themelis (eds.) 1979: M. R. Popham, L.H. Sackett, P.G. Themelis (eds.),
Lefkandi I. The Iron Age Settlement and the Cemeteries, London, 1979.
Popham, Touloupa, Sackett 1982: M.R. Popham, E. Touloupa, L.H. Sackett, The Hero of
Lefkandi, Antiquity 56(218), 1982, p. 169–174.
Popov 1997: D. Popov, Zalmoxis. Le dieu aux différents noms, în P. Roman (ed.), The
Thracian World at the Crossroads of Civilisations, I, Bucharest, 1997, p. 571–591.
Popović 1998: P. Popović, Problem of Cult Features in the Late Bronze Age cemetery at
Konopište, în C. Schuster (ed.), Die Kulturen der Bronzezeit in dem Gebiet des
Eisernen Tores, Bucureşti, 1998, p. 147–153.
Popović, Vukmanović 1998: P. Popović, M. Vukmanović, Vajuga-Pesak. Early Iron Age
Cemetery, Beograd, 1998.
Preda 1973: C. Preda, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973.
Preda 1998: C. Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, Bucureşti, 1998.
Preda 2001: C. Preda, Cu privire la localizarea şi originea agatârşilor, Ephemeris
Napocensis 11, 2001, p. 5–14.
Primas 1977: M. Primas, Untersuchungen zu den Bestattungssitten der ausgehenden
Kupfer- und frühen Bronzezeit, BerRGK 58, 1977, p. 4–160.
Primas 1996: M. Primas, Velika Gruda I. Hügelgräber des frühen 3. Jahrtausends v. Chr.
im Adriagebiet – Velika Gruda, Mala Gruda und ihr Kontext, UPA 32, Bonn, 1996.
Primas 2014: M. Primas, Klima und Eisen – Die Anfangsbedingungen der Eisenzeit in
Mitteleuropa, Jahresschrift für mitteldeutsche Vorgeschichte 94, 2014, p. 271-315.
Pritchett 1993: W.K. Pritchett, The Liar School of Herodotos, Amsterdam, 1993.
Protase 1970: D. Protase, Unde a fost „regatul” lui Dicomes?, SCIV 21(1), 1970, p. 145–153.
Prox 1941: A. Prox, Die Schneckenbergkultur, Kronstadt (Braşov), 1941.
Pydyn 1999: A. Pydyn, Exchange and Cultural Interactions. A study of long-distance trade
and cross-cultural contacts in the Late Bronze Age and Early Iron Age in Central
and Eastern Europe, BAR IS 813, Oxford, 1999.
Rassamakin 1999: Yu. Rassamakin, The Eneolithic of the Black Sea Steppe: Dynamics of
Cultural and Economic Development 4500–2300 BC, în M. Levine, Yu. Rassamakin,
A. Kislenko, N. Tatarintseva (eds.), Late Prehistoric Exploitation of the Eurasian
Steppe, Cambridge, 1999, p. 59–182.
Rassamakin 2002: Yu. Rassamakin, Aspects of Pontic Steppe Development (4550–3000 BC) in
the Light of the New Cultural-chronological Model, în K. Boyle, C. Renfrew, M. Levine
(eds.) Ancient interactions: east and west in Eurasia, Cambridge, 2002, p. 49–73.
Rassamakin 2004: Yu. Rassamakin, Die nordpontische Steppe in der Kupferzeit. Gräber aus
der Mitte des 5. Jts. bis Ende des 4. Jts. v. Chr., Mainz, 2004.
Raulwing 2000: P. Raulwing, Horses, Chariots and Indo-Europeans, Budapest, 2000.
Rawlinson 1893: G. Rawlinson, The History of Herodotus, New York, 1893.
Rădulescu, Bărbulescu 1981: A. Rădulescu, M. Bărbulescu, De nouveau sur les légats de
Trajan en Mésie inférieure entre 103 et 108 de n. è., Dacia NS 25, 1981, p. 353–358.
Reich 2002: C. Reich, Das Gräberfeld von Cârna, Prähistorische Zeitschrift 77(2), 2002,
p. 159–179.

293
Reich 2006: C. Reich, Das Gräberfeld von Szeremle und die Gruppen mit inkrustierter
Keramik entlang mittlerer und unterer Donau, Berlin, 2006.
Reinecke 1931: P. Reinecke, Zur Geschichte der Griffzungenschwerter, Germania 15(4),
1931, p. 217–221.
Reingruber, Tsirtsoni, Nedelcheva (eds.) 2017: A. Reingruber, Z. Tsirtsoni, P. Nedelcheva
(eds.), Going West? The Dissemination of Neolithic Innovations between the
Bosporus and the Carpathians, London/New York, 2017.
Reinhardt 1928: K. Reinhardt, Poseidonios über Ursprung und Entartung, Heidelberg, 1928.
Renfrew 1969: C. Renfrew, The Autonomy of the South-East European Copper Age,
Proceedings of the Prehistoric Society 35, 1969, p. 12–47.
Renfrew 1978: C. Renfrew, Varna and the social cotext of early metallurgy, Antiquity
52(206), 1978, p. 199–203.
Renfrew 1979: C. Renfrew, System Collapse as Social Transformation: Catastrophe and
Anastrophe in Early State Societies, în C. Renfrew, K.L. Cooke (eds.), Transformation:
Mathematical Approaches to Culture Change, New York, 1979, p. 481–506.
Renfrew 1987: C. Renfrew, Archaeology and Language. The Puzzle of Indo-European
Origins, London, 1987.
Rezi 2011: B. Rezi, Voluntary Destruction and Fragmentation in Late Bronze Age Hoards
from Central Transylvania, în S. Berecki, R. E. Németh, B. Rezi (eds.), Bronze Age
Rites and Rituals in the Carpathian Basin. Proceedings of the International
Colloquium from Târgu Mureş, 8–10 October 2010, Târgu Mureş, 2011, p. 303–334.
Rişcuţă 2001: N.-C. Rişcuţă, O nouă descoperire arheologică la Baia de Criş, Thraco-Dacica
22, 2001, p. 139–171.
Ritchie 1964: W. Ritchie, The Authenticity of the Rhesus of Euripide, Cambridge, 1964.
Robb 1991: J. Robb, Random causes with directed effects: the Indo-European language
spread and the stochastic loss of lineages, Antiquity 65(247), 1991, p. 287–291.
Robu 2008: A. Robu, Mégare et mégariens de Sicilie, de la Propontide et du Pont Euxin.
Histoire et institutions, Teză de doctorat, Neuchâtel/Maine, 2008.
Roeder 1997: M. Roeder, Zur Bedeutung der im Basarabi-Stil verzierten Keramik – Heiligtümer
in der Hallstattzeit?, în C. Becker, M.-L. Dunkelmann, C. Metzner-Nebelsick, H. Peter-
Röcher, M. Roeder, B. Teržan (eds.), Χρόνος. Beiträge zur prähistorischen Archäologie
zwischen Nord – und Südosteuropa. Festschrift für Bernhard Hänsel, Espelkamp,
1997, p. 601–618.
Roman 1971: P. Roman, Strukturänderungen des Endäneolithikums im Donau-Karpaten-Raum,
Dacia NS 15, 1971, p. 31–170.
Roman 1976a: P. Roman, Cultura Coţofeni, Bucureşti, 1976.
Roman 1976b: P. Roman, Die Glina III-Kultur, Prähistorische Zeitschrift 51(1), 1976, p. 26–42.
Roman 1981: P. Roman, Forme de manifestare culturală din eneoliticul târziu şi perioada
de tranziţie spre epoca bronzului, SCIVA 32(1), 1981, p. 21–42.
Roman 1986: P. Roman, Perioada timpurie a epocii bronzului pe teritoriul României,
SCIVA 37(1), 1986, p. 29–55.
Roman, Németi 1986: P. Roman, I. Németi, Descoperiri din perioada timpurie (pre Otomani) a
epocii bronzului în nord-vestul României, în SCIVA 37(3), 1986, p. 198–232.
Roman, Dodd-Opriţescu, János 1992: P. Roman, A. Dodd-Opriţescu,P. János, Beiträge zur
Problematik der schnurverzierten Keramik Südosteuropas, Mainz, 1992.
Roman, Diamandi (eds.) 2001: P. Roman, S. Diamandi (eds.), Cernavodă III – Boleráz. Ein
vorgeschichtliches Phänomen zwischen dem Oberrhein und der unteren Donau,
Bucureşti, 2001.
Rosén 1987: H.B. Rosén, Herodoti Historiae, I, Leipzig, 1987.

294
Roska 1937: M. Roska, Der Bestand der skythischen Altertümer Siebenbürgens, Eurasia
Septentrionalis Antiqua 11, 1937, p. 167–203.
Roska 1942: M. Roska, Erdély régészeti repertóriuma. I. Őskor, Kolozsvár (Cluj-Napoca),
1942.
Rostovtzeff 1922: M. Rostovzeff, Iranians and Greeks in South-Russia, Oxford, 1922.
Rotea 1993: M. Rotea, Contribuţii privind bronzul timpuriu în centrul Transilvaniei,
Thraco-Dacica 14, 1993, p. 65–86.
Rotea 2003: M. Rotea, Grupul Copăceni, I, Cluj-Napoca, 2003.
Rotea 2004: M. Rotea, Non-ferrous Metallurgy in Transylvania of Bronze Age, Acta Musei
Napocensis 39–40, 2002–2003 (2004), p. 7–17.
Roymans, Fokkens 1995: N. Roymans, H. Fokkens, Bronzezeitliche und Früheisenzeitliche
Siedlungen in den Niederlanden. Eine Übersicht, în volumul Beiträge zur
Urnenfelderzeit nördlich und südlich der Alpen. Ergebnisse eines Kolloquiums,
Bonn, 1995, p. 91–108.
Ruoff 1986: U. Ruoff, Die dendrochronologische Methode, în volumul Chronologie:
Archäologische Daten der Schweiz, Antiqua 15, Basel, 1986,p. 19–24.
Russell 2006: I. Russell, Freud and Volkan: Psychoanalysis, group identities and
archaeology, Antiquity 80(307), 2006, p. 185–195.
Russu 1948: I.I. Russu, Religia geto-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase, AISC 5,
1944–1948 (1949), p. 61–139.
Russu 1966: I.I. Russu, Comorile regelui Decebal, Sargetia 4, 1966,p. 97–107.
Russu 1967: I.I. Russu, Limba traco-dacilor2, Bucureşti, 1967.
Rusu 1969: M. Rusu, Das keltische Fürstengrab von Ciumeşti in Rumänien, BerRGK 50,
1969, p. 267–300.
Rusu 1963: M. Rusu, Die Verbreitung der Bronzehorte in Transilvanien vom Ende der
Bronzezeit bis in die mittlere Hallstattzeit, Dacia NS 7, 1963, p. 177–210.
Rusu, Bandula 1970: M. Rusu, O. Bandula, Mormântul unei căpetenii celtice de la
Ciumeşti, Baia Mare, 1970.
Rybakov 1979: B.A. Rybakov, Gerodotova Skifija, Moskva, 1979.
Rychner et alii 1995: V. Rychner, A. Billamboz, A. Boquet, P. Gassmann, L. Gebus, Th. Klag,
A. Marguet, G. Schöbel, Stand und Aufgaben dendrochronologischer Forschung zur
Urnenfelderzeit, în volumul Beiträge zur Urnenfelderzeit nördlich und südlich der
Alpen. Ergebnisse eines Kolloquiums, Mainz, 1995, p 455–487.
Sandars 1964: N.K. Sandars, The Last Mycenaeans and the European Late Bronze Age,
Antiquity 38(152), 1964, p. 258–262.
Sandars 1968: N.K. Sandars, Prehistoric Art in Europe, London, 1968.
Sandars 1971: N.K. Sandars, From Bronze Age to Iron Age: a sequel to a sequel, în
M. Boardman, M. A. Brown, T.G. E. Powell (eds.), The European Community in
Later Prehistory. Studies in Honour of C. F. C. Hawkes, London, 1971, p. 1–29.
Sangmeister 1967: E. Sangmeister, Methoden der Urgeschichtswissenschaft, Saeculum 18,
1967, p. 199–244.
Sanie 1987: S. Sanie, Cetăţuia geto-dacică de la Barboşi (I), Arheologia Moldovei 11,
1987, p. 103–111.
Sanie 1988: S. Sanie, Cetăţuia geto-dacică de la Barboşi (II), Arheologia Moldovei 12,
1988, p. 53–103.
Sanie 1999: S. Sanie, Din istoria culturii şi religiei geto-dacice2, Iaşi, 1999.
de Saussure 1972: F. de Saussure, Cours de linguistique générale, (ediţie Tullio de Mauro),
Paris, 1972.
Sauter 2000: H. Sauter, Studien zum Kimmerierproblem, Bonn, 2000.

295
Sava 2002: E. Sava, Die Bestattungen der Noua-Kultur. Ein Beitrag zur Erforschung
spätbronzezeitlicher Bestattungsriten zwischen Dnester und Westkarpaten, PAS 19,
Kiel, 2002.
Sava 2005: E. Sava, Die spätbronzezeitlichen Aschehügel (“Zoľniki“) – ein Erklärungsmodell
und einige historisch-wirtschaftliche Aspekte, Prähistorische Zeitschrift 80(1), 2005,
p. 65–109.
Sava, Kaiser 2011: E. Sava, E. Kaiser, Die Siedlung mit “Aschehügeln“ beim Dorf Odaia
Miciurin, Republik Moldova. Archäologische und naturwissenschaftliche
Untersuchungen, Chişinău, 2011.
Sayce 1883: A.H. Sayce, The Ancient Empires of the East. Herodotus I–III, London, 1883.
Ščerbakivskij 1934: V. Ščerbakivskij, Zur Agathyrsenfrage, Eurasia Septentrionalis
Antiqua 9, 1934, 209–213.
Scharl 2004: S. Scharl, Die Neolithisierung Europas. Ausgewählte Modelle und
Hypothesen, Rahden/Westf., 2004.
Schier 2013: W. Schier, Zeitbegriffe und chronologische Konzepte in der Prähistorischen
Archäologie, Prähistorische Zeitschrift 88(1–2), 2013, p. 258–273.
Schiffer 1972: M.B. Schiffer, Archaeological Context and Systemic Context, American
Antiquity 37(2), 1972, p. 156–165.
Schiffer 1976: M.B. Schiffer, Behavioral Archaeology, New York, 1976.
Schleicher 1876: A. Schleicher, Compendium der vergleichender Grammatik der
indogermanischen Sprachen2, Weimar, 1876.
Schmidt 1872: J. Schmidt, Die Verwandtschaftsverhältnisse der indogermanischen
Sprachen, Weimar, 1872.
Schrader 1890: O. Schrader, Sprachvergleichung und Urgeschichte. Linguistisch – historische
Beiträge zur Erforschung des Indogermanischen Altertums2, Jena, 1890.
Schramm 1973: G. Schramm, Nordpontische Ströme. Namen philologische Zugänge zur
Frühzeit des europäischen Ostens, Göttingen, 1973.
Schubert 1981: E. Schubert, Zur Frage der Arsenlegierungen in der Kupfer – und
Frühbronzezeit Südosteuropas, în H. Lorenz (ed.), Studien zur Bronzezeit. Festschrift
für Wilhelm Albert von Brunn, Mainz, 1981, p. 447–459.
Schumacher-Matthäus 1985: G. Schumacher-Matthäus, Studien zu bronzezeitlichen
Schmucktrachten im Karpatenbecken. Ein Beitrag zur Deutung der Hortfunde im
Karpatenbecken, Mainz, 1985.
Schürrer 1907: E. Schürrer, Geschichte des Jüdischen Volkes4, Leipzig, 1907.
Schuster 1997: C. Schuster, Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele Argeşului şi
Ialomiţei superioare, Bucureşti, 1997.
Schwartz 1959: E. Schwartz, Griechische Geschichtsschreiber, Leipzig, 1959.
Schwidetzky 1980: I. Schwidetzky, The Influence of the Steppe People Based on the
Physical Anthropological Data in Special Considerations to the Corded-Battle Axe
Culture, Journal of Indo-European Studies 8(3–4), 1980, p. 345–360.
Sergent 1995: B. Sergent, Les Indo-Européens. Histoire, langues, mythes, Paris, 1995.
Shahlins 1972: M.B. Shahlins, Stone Age Economics, Chicago/New York, 1972.
Shanks, Tilley 1987: M. Shanks, C. Tilley, Re-Constructing Archaelology. Theory and
Practice, Cambridge, 1987.
Sherratt 1983: A. Sherratt, The secondary exploitation of animals in the Old World, World
Archaeology 15(1), 1983, p. 90–104.
Sherratt 1993: A. Sherratt, What would a Bronze-Age world system look like? Relations
between temperate Europe and the Mediterranean in later prehistory, Journal of
European Archaeology 1(2), 1993, p. 1–58.

296
Simion 1976: G. Simion, Les Gètes de la Dobroudja septentrionale du VIe au Ier siècle av.
n. è., Thraco-Dacica 1, 1976, p. 143–163.
Simon 1993: J. Simon, The World of the Celts, New York, 1993.
Sîrbu 1993: V. Sîrbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor,
Galaţi/Brăila, 1993.
Sîrbu, Rustoiu 2006: V. Sîrbu, A. Rustoiu, Funerary Practices at the Geto-Dacians of the 2nd
Century BC - 1st Century AD, în V. Lungu, G. Simion, F. Topoleanu (eds.), Pratiques
funéraires et manifestations de l’identité culturelle (Âge du Bronze et Âge du Fer),
Actes du IVe Colloque International d’Archéologie Funéraire (Tulcea, 22–28 mai 2000),
Tulcea, 2006, p. 199–228.
Sîrbu, Vaida (eds.) 2006: V. Sîrbu, D.L. Vaida (eds.), Thracians and Celts, Bistriţa/Cluj-Napoca,
2006.
Sîrbu, Ştefănescu (eds.) 2007: Iron Age Sanctuaries and Cult Places in the Thracian World,
Braşov, 2007.
Sîrbu et alii 2007: V. Sîrbu, S.A. Luca, C. Roman, S. Purece, D. Diaconescu, N. Cerişor,
Vestigiile dacice de la Hunedoara, Sibiu, 2007.
Sluşanschi 2001: D. Sluşanschi, Autour du nom des Gètes, Studia Indo-Europaea 1, 2001,
p. 65–72.
Smith 1995: B.D. Smith, The Emergence of Agriculture, New York, 1995.
Sommerfeld 1994: Chr. Sommerfeld, Gerätegeld Sicheln. Studien zur monetären Struktur
bronzezeitlicher Horte im nördlichen Mitteleuropa, Berlin, 1994.
Soroceanu 1977: T. Soroceanu, Beiträge zur Bronzezeit am Unterlauf des Mureş, Dacia NS
21, 1977, p. 55–79.
Soroceanu 1982: T. Soroceanu, Hortfunde und befestigte Anlagen in Transilvanien, în B.
Chropovský, J. Herrmann (eds.), Beiträge zum bronzezeitlichen Burgenbau in
Mitteleuropa, Berlin/Nitra, 1982, p. 363–376.
Soroceanu 1987: T. Soroceanu, Materialien zur Bronze- und Hallstattzeit Siebenbürgens, în
H. Maurer (ed.), Festschrift für Dieter Korell, Bd. 3, Bonn, 1987, p. 922–956.
Soroceanu 1991: T. Soroceanu, Studien zur Mureş-Kultur, Buch am Erlbach, 1991.
Soroceanu 1995: T. Soroceanu, Die Fundumstände bronzezeitlicher Deponierungen – Ein
Beitrag zur Hortdeutung beiderseits der Karpaten, în Soroceanu (ed.), Bronzefunde
aus Rumänien, PAS 10, Berlin, 1995, p. 15–80.
Soroceanu (ed.) 1995: T. Soroceanu (ed.), Bronzefunde aus Rumänien, PAS 10, Berlin, 1995.
Soroceanu (ed.) 2005: T. Soroceanu (ed.), Bronzefunde aus Rumänien II / Descoperiri de
bronzuri din România II, Bistriţa/Cluj-Napoca, 2005.
Soroceanu 2012: T. Soroceanu, Die Kupfer- und Bronzedepots der frühen und mittleren
Bronzezeit in Rumänien / Depozitele de obiecte din cupru şi bronz din România.
Epoca timpurie şi mijlocie a bronzului, Cluj-Napoca, 2012.
Soroceanu, Retegan 1981: Neue spätbronzezeitliche Funde im Norden Rumäniens, Dacia
NS 25, 1981, p. 195–229.
Spânu 2006: D. Spânu, Misterioasele descoperiri de monede şi podoabe de aur dacice din
secolul al XVI-lea. Contribuţie la istoricul descoperirilor dacice din Munţii Orăştiei,
Argesis 15, 2006, p. 77–89.
Spânu 2012: D. Spânu, Tezaurele dacice. Creaţia în metale preţioase din Dacia
preromană, Bucureşti, 2012.
Speidel 1970a: M.P. Speidel, The Captor of Decebalus. A new Inscription from Philippi,
Journal of Roman Studies 60, 1970, p. 142–153.
Speidel 1970b: M. P. Speidel, Ranisstorum, ultimul punct de sprijin al lui Decebal, Acta
Musei Napocensis 7, 1970, p. 511–515.

297
Spindler 1996: K. Spindler, Die frühen Kelten, Stuttgart, 1996.
Sprockhoff 1931: E. Sprockhoff, Die germanischen Griffzungenschwerter, Berlin, 1931.
Sprockhoff 1954: E. Sprockhoff, Nordische Bronzezeit und frühes Griechentum,
JahrRGZM, 1, 1954, p. 28–110.
Stănescu 1988: F. Stănescu, Absida centrală a marelui sanctuar rotund de la
Sarmizegetusa Regia: consideraţii astronomico-matematice, Acta Musei Napocensis
24–25, 1987–1988, p. 119–144.
Stoia 1989: A. Stoia, The Beginning of Iron Technology in Romania, în M.L. Stig-Sørensen,
R. Thomas (eds.), The Bronze Age - Iron Age Transition in Europe. Aspects of
continuity and change in European Societies c. 1200 to 500 B.C., BAR IS 483,
Oxford, 1989, p. 43–67.
Stoić 1986: M. Stoić, Gvozdeno doba u basenu Velike Morave, Beograd/Svetozarevo, 1986.
Stos-Gale 2014: Z.A. Stos-Gale, Silver vessels in the Mycenaean Shaft Graves and their
origin in the context of the metal supply in the Bronze Age Aegean, în H. Meller, R.
Risch and E. Pernicka (eds.), Metalle der Macht – Frühes Gold und Silber. 6.
Mitteldeutscher Archäologentag vom 17. bis 19. Oktober 2013 in Halle (Saale),
Tagungen des Landesmuseums für Vorgeschichte Halle 11(1), 183–208.
Stratan,Vulpe 1977: I. Stratan, A. Vulpe, Der Hügel von Susani, Prähistorische Zeitschrift
52(1), 1977, p. 28–60.
Strobel 1984: K. Strobel, Untersuchungen zu den Dakerkriegen Trajans. Studien zur
Geschichte des mittleren und unteren Donauraumes in der Hohen Kaiserzeit, Bonn, 1984.
Strobel 1989: K. Strobel, Die Donaukriege Domitians, Bonn, 1989.
Strobel 1998: K. Strobel, Dacii. Despre complexitatea mărimilor etnice, politice şi
culturale ale istoriei spaţiului Dunării de Jos, SCIVA 49(1), 1998, p. 61–95.
Stückelberger, Graßhoff (eds.) 2006: A. Stückelberger, G. Graßhoff (eds.), Klaudios
Ptolemaios. Handbuch der Geographie, Basel, 2006 (reeditată în 2017).
Suceveanu 1966: A. Suceveanu, O ipoteză despre Zopyrion, SCIV 17(4), 1966, p. 635–644.
Suceveanu 1991: A. Suceveanu, în A. Suceveanu, A. Barnea, La Dobroudja Romaine,
Bucureşti, 1991.
Suceveanu 1998: A. Suceveanu, Πρῶτος καὶ μέγιστος (βασιλεὺς) τῶν ἐπὶ Θρᾴκης βασιλέων:
IGB I2, 13, Z. 22–23, TYCHE. Beiträge zur Alten Geschichte Papyrologie und
Epigraphik 13, 1998, p. 229–248.
Sulimirski 1961: T. Sulimirski, Die Skythen in Mittel- und Westeuropa, în Bericht über den
V. internationalen Kongress für Vor- und Frühgeschichte, Hamburg, 1958, Berlin,
1961, p. 793–798.
Syme 1959: R. Syme, The Lower Danube under Trajan, Journal of Roman Studies 49(1–2),
1959, p. 26–33.
Syme 1978: R. Syme, History in Ovid, Oxford, 1978.
Székely 1997: Zs. Székely, Perioada timpurie a epocii bronzului în sud-estul Transilvaniei,
Bucureşti, 1997.
Şandor-Chicideanu 2003: M. Şandor-Chicideanu, Cultura Žuto Brdo-Gârla Mare.
Contribuţii la cunoaşterea epocii bronzului la Dunărea Mijlocie şi Inferioară,
Cluj-Napoca, 2003.
Şandor-Chicideanu, Chicideanu 1989: M. Şandor-Chicideanu, I. Chicideanu, Zu den
Grabsitten der Periam-Pecica-Kultur, Dacia NS 33, 1989, p. 5–38.
Şovan, Ignat 2005: O.L. Şovan, M. Ignat, Aşezarea getică fortificată de la Cotu-Copălău,
jud. Botoşani, Târgovişte, 2005.
Ştefan 2005: A. Simon Ştefan, Les guerres Daciques de Domitien et de Trajan.
Architecture militaire, topographie, images et histoire, Roma, 2005.

298
Tasić 1970: N. Tasić, Bosutska grupa, nova kultura starijeg gvozdenog doba na području
Vojvodine i uže Srbije, Materialj Saveza arheoloških drustva Jugoslavije VII, 1971,
p. 61–83.
Teodor 1980a: S. Teodor, Aşezarea de epocă La Tène de la Botoşana, jud. Suceava,
SCIVA 31(2), 1980, p. 181–227.
Teodor 1980b: S. Teodor, Das Werkzeugdepot von Lozna (Kr. Botoşani), Dacia NS 24,
1980, p. 133–150.
Teodor 1983: S. Teodor, Construcţiile de lemn din turbăria de la Lozna, jud. Botoşani,
Thraco-Dacica 4, 1983, p. 114–128.
Teodor 1987: S. Teodor, Cercetările arheologice de la Ciurea, judeţul Iaşi, Arheologia
Moldovei 11, 1987, p. 65–102.
Teodor 1999: S. Teodor, Regiunile est-carpatice ale României în secolele V–II î. d. Hr.
Consideraţii generale şi repertoriu arheologic, Bucureşti, 1999.
Terenožkin 1976: A.I. Terenožkin, Kimmerijcy, Kiev, 1976.
Teržan 1990: B. Teržan, Starejša železna doba na Slovenskem Štajerskem (The Early Iron
Age in Slovenian Styria), Ljubljana, 1990.
Teržan 2005: B. Teržan, Metamorphose – eine Vegetationsgottheit in der Spätbronzezeit, în
B. Horejs, R. Jung, E. Kaiser, B. Teržan (eds.), Interpretazionsraum Bronzezeit.
Bernhard Hänsel von seinen Schülern gewidmet, UPA 121, Bonn, 2005, p. 241–261.
Teržan 2010: B. Teržan, Observations on graves in Lăpuş, St. Com. Satu Mare, 26(1),
2010, p. 203–218.
Theiler (ed.) 1982: W. Theiler (ed.), Poseidonios, die Fragmente, Berlin/New York, 1982.
Thomas 1991: J. Thomas, Rethinking the Neolithic, Cambridge, 1991.
Thomas 1997: J. Thomas, The materiality of the Mesolithic-Neolithic transition in Britain,
Analecta Praehistorica Leidensia 29, 1997, p. 57–64.
Tilley 1989: C. Tilley, Interpreting material culture, în I. Hodder (ed.), The Meanings of Things.
Material Culture and Symbolic Expression, London, 1989, p. 185–194.
Tocilescu 1880: Gr. Tocilescu, Dacia înainte de Romani, Bucureşti, 1880.
Todorović 1977: J. Todorović, Praistorijska Karaburma II – nekropola bronzanog doba,
Beograd, 1977.
Tomaschek 1980: W. Tomaschek, Die alten Thrakern2, Wien, 1980.
Tomescu 2000: M. Tomescu, Holocenul – date cronologice şi climatice, CAMNI 11(1),
1998–2000, p. 235–270.
Trogmayer 1975: O. Trogmayer, Das bronzezeitliche Gräberfeld bei Tápé, Budapest, 1975.
Trubetzkoy 1939: N. S. Trubetzkoy, Gedanken über das Indogermanenproblem, Acta
Linguistica 1(1), 1939, p. 81–89.
Tudor 1969: D. Tudor, Corpus Monumentorum Religionis Equitum Danuviorum I. The
Monuments, Leiden, 1969.
Tudor 1977: E. Tudor, Un aspect cultural post-gumelniţean descoperit în zona de dealuri a
Munteniei (săpăturile de la Brăteşti „Coasta bisericii”, jud. Dâmboviţa), SCIVA
28(1), 1977, p. 37–53.
Tudor 1978: E. Tudor, Die Gruppe Brăteşti, Dacia NS 22, 1978, p. 73–86.
Tudor 1982: E. Tudor, Neue Angaben zur frühen Bronzezeit in Südrumänien, Dacia NS 26,
1982, p. 59–75.
Ţeposu-Marinescu 1983: L. Ţeposu-Marinescu, Contribuţii la iconografia eroului cavaler
în arta daco-romană, Muzeul Naţional (Bucureşti) 7, 1983, p. 75–81.
Uhnér et alii 2018: C. Uhnér, H. Ciugudean, G. Bălan, R. Burlacu-Timofte, S. Hansen,
G. Rustoiu, Settlement structure and demography in Teleac: A Late Bronze Age – Early
Iron Age hillfort in Transylvania, în S. Hansen, R. Krause (eds.), Bronzezeitliche

299
 Burgen zwischen Taunus und Karpaten / Bronze Age Hillforts between Taunus and
Carpathian Mountains, UPA 319, Bonn, 2018,p. 371–393.
Ulanici 1975: A. Ulanici, Săpăturile de la Braneţ, jud. Olt, CAMNI 1, 1975, p. 45–76.
Ulanici 1976: A. Ulanici, Noi cercetări arheologice la Braneţ, CAMNI 2, 1976, p. 33–72.
Ulanici 1979: A. Ulanici, Săpăturile arheologice efectuate la Braneţ în anul 1976, CAMNI
3, 1979, p. 27–38.
Ulanici 1981: A. Ulanici, Cercetările arheologice din anul 1979 de la Braneţ, jud. Olt,
CAMNI 4, 1981, p. 20–29.
Ulanici 1983: A. Ulanici, Săpăturile efectuate la Braneţ, în aşezarea Glina, CAMNI 6,
1983, p. 23–29.
Ursache 1995: V. Ursache, Zargidava. Cetatea dacică de la Brad, Bucureşti, 1995.
Ursulescu, Batariuc 1987: N. Ursulescu, V. Batariuc, L’idole androgyne de Mihoveni (dép.
de Suceava), în M. Petrescu-Dîmboviţa, N. Ursulescu,D. Monah, V. Chirica (eds.),
La civilisation de Cucuteni en contexte européen, Iaşi, 1987, p. 309–312.
Ursuţiu 2002: A. Ursuţiu, Etapa mijlocie a primei vârste a fierului în Transilvania
(cercetările de la Bernadea, com. Bahnea, jud. Mureş), Cluj-Napoca, 2002.
Vanţ-Ştef 1961: F. Vanţ-Ştef, Herodot. Istorii, Bucureşti, 1961.
Vanţ-Ştef 1974: F. Vanţ-Ştef, Strabon. Geografia. Studiu introductiv, Bucureşti, 1974.
Vasilescu 2002: M. Vasilescu, Études sur la crédibilité d`Hérodote, Studia Antiqua et
Archaeologica 8, 2002, p. 83–126.
Vasilescu 2014: T. Vasilescu, Schimbări culturale în Bronzul Mijlociu şi Târziu în Curbura
Carpaţilor, Teză de doctorat, Academia Română, Bucureşti, 2014.
Vasiliev 1976: V. Vasiliev, Necropola de la Băiţa şi problemele tracizării enclavei scitice
din Transilvania, Marisia 6, 1976, p. 49–87.
Vasiliev 1980: V. Vasiliev, Sciţii agatârşi pe teritoriul României, Cluj-Napoca, 1980.
Vasiliev 1995: V. Vasiliev, Fortifications de refuge et établissements fortifiés du premier
âge du fer en Transylvanie, Bucureşti, 1995.
Vasiliev, Aldea, Ciugudean 1991: V. Vasiliev, I.A. Aldea, H. Ciugudean, Civilizaţia dacică
timpurie în aria intracarpatică a României. Contribuţii arheologice: aşezarea
fortificată de la Teleac, Cluj-Napoca, 1991.
Vinogradov, Rusjaeva 2001: Ju. G. Vinogradov, A. S. Rusjaeva, Graffiti iz svjatilica
Apollona na zapadnom temenose Ol’vii, în M. I. Zolotarev (ed.), Anaharsis. Pamjati
Jurija Germanoviča Vinogradova, Sevastopol, 2001, p. 134–142.
Vitelli 1989: K. D. Vitelli, Were Pots First Made for Foods? Doubts from Franchthi,
World Archaeology 21(1), 1989, p. 17–29.
Vîlcu et alii 2010: A. Vîlcu, B. Constantinescu, R. Bugoi, C. Păuna, Some considerations
on Dacian gold coins of Koson type in the light of compositional analyses, Revue
Numismatique 166, 2010, p. 297–310.
Vladár 1974: J. Vladár, Die Dolche in der Slowakei, Prähistorische Bronzefunde VI, 3,
München, 1974.
Vladár 1979: J. Vladár, Praveká plastika, Bratislava, 1979.
Volkan 2003: V.D. Volkan, Large-Group Identity: Border Psychology and Related Societal
Processes, Mind and Human Interaction (Virginia University) 13, 2003, p. 49–75.
Vulpe 1959: A. Vulpe, Depozitul de la Tufa şi topoarele cu ceafa cilindrică, SCIV 10(2),
1959, p. 265–276.
Vulpe 1961: A. Vulpe, K voprosu o periodizacii bronzovogo veka v Moldove, Dacia NS 5,
1961, p. 105–122.
Vulpe 1964a: A. Vulpe, Les phases de la civilisation de Tei à la lumière des fouilles de
Novaci, Dacia NS 8, 1964, p. 319–329.

300
Vulpe 1964b: A. Vulpe, Ptolemy and the ancient geography of Moldavia, Studii Clasice 6,
1964, p. 233–246.
Vulpe 1965: A. Vulpe, Zur mittleren Hallstattzeit in Rumänien (Die Basarabi-Kultur),
Dacia NS 9, 1965, p. 105–132.
Vulpe 1967: A. Vulpe, Necropola hallstattiană de la Ferigile. Monografie arheologică,
Bucureşti, 1967.
Vulpe 1970a: A. Vulpe, Die Äxte und Beile in Rumänien I, Prähistorische Bronzefunde IX, 2,
München, 1970.
Vulpe 1970b: A. Vulpe, Archäologische Forschungen und historische Betrachtungen über
das 7. bis 5. Jh. im Donau-Karpatenraum, Memoria Antiquitatis 2, 1970, p. 115–213.
Vulpe 1973: A. Vulpe, Începuturile metalurgiei aramei în spaţiul carpato-dunărean, SCIV
24(2), 1973, p. 217–237.
Vulpe 1974: A. Vulpe, Probleme actuale privind metalurgia aramei şi a bronzului în epoca
bronzului în România, Revista de Istorie 27(2), 1974, p. 243–255.
Vulpe 1975a: A. Vulpe, Die Äxte und Beile in Rumänien II, Prähistorische Bronzefunde IX, 5,
München, 1975.
Vulpe 1975b: A. Vulpe, Einige Bemerkungen über die mittlere und späte Bronzezeit im
Norden Rumäniens, Dacia NS 19, 1975, p. 69–76.
Vulpe 1975c: A. Vulpe, recenzie la Preda 1973, Dacia NS 19, 1975,p. 328–329.
Vulpe 1976a: A. Vulpe, Zu den Anfängen der Kupfer- und Bronzemetallurgie in Rumänien,
în Les Débuts de la Métallurgie, Actes du IXe Congrès UISPP, Colloque XXIII,
Nice, 1976, p. 134–175.
Vulpe 1976b: A. Vulpe, La nécropole tumulaire gète de Popeşti, Thraco-Dacica 1, 1976,
p. 193–215.
Vulpe 1977a: A. Vulpe, Kritische Anmerkungen zu den karpatenländischen
Kulturzeugnissen der Altbronzezeit, Jahresbericht des Instituts für Vorgeschichte der
Universität Frankfurt a. M., 1977, p. 101–111.
Vulpe 1977b: A. Vulpe, Zur Chronologie der Ferigile-Gruppe, Dacia NS 21, 1977, p. 81–112.
Vulpe 1979: A. Vulpe, Puncte de vedere privind istoria Daciei preromane, Revista de
Istorie 32(12), 1979, p. 2261–2284.
Vulpe 1983: A. Vulpe, Pe marginea unor noi descoperiri din Bronzul timpuriu, SCIVA
34(1), 1983, p. 71–75.
Vulpe 1984: A. Vulpe, Descoperirile hallstattiene din zona Aiudului, Thraco-Dacica 5, 1984,
p. 36–63.
Vulpe 1986a: A. Vulpe, Zur Entstehung der geto-dakischen Zivilisation. Die
Basarabikultur, Dacia NS 30, 1986, p. 49–90.
Vulpe 1986b: A. Vulpe, Limita de vest a Sciţiei la Herodot, Studii Clasice 24, 1986, p. 33–44.
Vulpe 1986c: A. Vulpe, Despre unele aspecte ale spiritualităţii dacice, Thraco-Dacica 7,
1986, p. 101–111.
Vulpe 1986d: A. Vulpe, A. Vulpe, Primele menţiuni antice despre geto-daci în lumina unei
analize istorico-arheologice, Revista de Istorie 39(9), 1986, p. 825–834.
Vulpe 1989a: A. Vulpe, Su`l problema degli Agathyrsi, în V. Symposium Internazionale di
Thracologia, Spoleto, 26–28 novembre 1987, Roma, 1989, p. 83–86.
Vulpe 1989b: A. Vulpe, Cu privire la agatirsi, Symposia Thracologica 7 (Tulcea), 1989,
p. 62–69.
Vulpe 1990: A. Vulpe, Die Kurzschwerter, Dolche und Streitmesser der Hallstattzeit in
Rumänien, Prähistorische Bronzefunde VI, 9, München, 1990.
Vulpe 1991: A. Vulpe, Neue Beiträge zur Chronologie und kulturellen Gliederung der
Frühbronzezeit im Unteren Donaugebiet, Starinar 40–41, 1989–1990 (1991), p. 105–111.

301
Vulpe 1994: A. Vulpe, Costişa, ȋn C. Preda (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei
vechi a României 1 (A–C), Bucureşti, 1994, p. 362.
Vulpe 1995: A. Vulpe, Zur Deutung und Datierung des Hügels von Susani im Banat, în
B. Schmid-Sikimić, Ph. Della Casa (eds.), Trans Europam. Beiträge zur Bronze- und
Eisenzeit zwischen Atlantik und Altai. Festschrift für Margarita Primas, Bonn, 1995,
p. 81–87.
Vulpe 1996: A. Vulpe, Spaţiul egeo-anatolian şi Europa sud-estică în lumina unei revizuiri
a cronologiei epocii bronzului, ARMSŞIA, ser. IV, tom XXI, 1996, p. 33–47.
Vulpe 1997a: A. Vulpe, Consideraţii privind începutul şi definirea perioadei timpurii a
epocii bronzului în România, în M. Cihó, V. Nistor, D. Zaharia (eds.), Timpul istoriei
I. Memorie şi patrimoniu. In honorem emeritae Ligiae Bârzu, Bucureşti, 1997, p. 37–50.
Vulpe 1997b: A. Vulpe, Tezaurul de la Perşinari. O nouă prezentare, CCDJ 15, 1997,
p. 265–301.
Vulpe 1998a: A. Vulpe, Geto-Dacii?, CICSA 1-2, 1998, p. 2–12.
Vulpe 1998b: A. Vulpe, Despre un pasaj din Istoriile Filipice ale lui Pompeius Trogus.
Prologus XXXII. O contribuţie arheologică, ARMSŞIA, ser. IV, tom XXIII, 1998
(2000), p. 181–187.
Vulpe 2000a: A. Vulpe, Din nou despre geografia antică a Moldovei la vest de Prut, în
T. Teoteoi, B. Murgescu, Ș. Solcan (eds.), Faţetele istoriei. Existențe, identități,
dinamici. Omagiu academicianului Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, 2000, p. 407–419.
Vulpe 2000b: A. Vulpe, Autour de la fondation du Royaume Odryse, în A. Avram, M. Babeş
(eds.), Civilisation grecque et cultures antiques périphériques. Hommage à Petre
Alexandrescu à son 70e anniversaire, Bucarest, 2000, p. 76–82.
Vulpe 2001a: A. Vulpe, Considerations upon the Beginning and the Evolution of the Early
Bronze Age in Romania, în R.M. Boehmer, J. Maran (eds.), Lux Orientis.
Archäologie zwischen Asien und Europa. Festschrift für Harald Hauptmann zum 65.
Geburtstag, Rahden/Westf., 2001, p. 419–426.
Vulpe 2001b: A. Vulpe, The Aegean-Anatolian and South-Eastern Europe in the Light of a
Revision of the Bronze Age Chronology, în C. Kacsó (ed.), Der nordkarpatische
Raum in der Bronzezeit, Baia Mare, 2001, p. 9–21.
Vulpe 2001c: A. Vulpe, Perioada mijlocie a epocii bronzului la est şi vest de Carpaţii
Răsăriteni, în: V. Cavruc, Gh. Dumitroaia (eds.), Cultura Costişa în contextul epocii
bronzului din România, Piatra-Neamţ, 2001, p. 9–12.
Vulpe 2002: A. Vulpe, Cimmerienii: un etnonim cu multiple înţelesuri, Buletinul Muzeului
„Teohari Antonescu” 7–8, 2001–2002, p. 123–146.
Vulpe 2003a: A. Vulpe, Problema scitică în România, în Ş. Ştefănescu, F. Constantiniu,
D. Rusu (eds.), Identitate naţională şi spirit european. Academicianul Dan Berindei
la 80 de ani, Bucureşti, 2003, p. 113–134.
Vulpe 2003b: A. Vulpe, Cum să-l înţelegem pe Herodot, în D. Marcu Istrate, A. Istrate, C. Gaiu
(eds.), In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizației româneşti în context
european, Cluj-Napoca, 2003, p. 57–63.
Vulpe 2003c: A. Vulpe, Herodot IV, 94: Gebeleizis?, în C.C. Petolescu, T. Teoteoi, A. Gabor
(eds.), Studia Historica et Theologica. Omagiu profesorului Emilian Popescu, Iaşi,
2003, p. 61–65.
Vulpe 2004: A. Vulpe, Die Agathyrsen. Eine zusammenfassende Darstellung, în
J. Chochorowskiego (ed.), Kimmerowie, scytowie, sarmaci. Księga poświęcona
pamięci profesora Tadeusza Sulimirskiego / Cimmerians, Scythians, Sarmatians. In
memory of Professor Tadeusz Sulimirski, Kraków, 2004, p. 473–482.

302
Vulpe 2005: A. Vulpe, 50 years of systematic archaeological excavations at the pre- and
protohistoric site at Popeşti, Dacia NS 48–49, 2004–2005, p. 19–37.
Vulpe 2006: A. Vulpe, Migraţii. O temă arheologică şi istorică. Modelul est→vest,
ARMSŞIA, ser. IV, tom 31, 2006, p. 29–40.
Vulpe 2007: A. Vulpe, Burobostes. Ein dakischer König im 2. Jh. v. Chr.? (Zu Trogus,
Prol. XXXII), Dacia NS 51, 2007, p. 227–231.
Vulpe 2008a: A. Vulpe, Zu den Grabsitten der älteren Hallstattzeit in Rumänien, în F. Verse,
B. Knoche, J. Graefe, M. Hohlbein, K. Schierhold, C. Siemann, M. Uckelmann,
G. Woltermann (eds.), Durch die Zeiten...Festschrift für Albrecht Jockenhövel zum
65. Geburtstag, Rahden/Westf., 2008, p. 269–273.
Vulpe 2008b: A. Vulpe, Reflecţii în urma unei dezbateri despre Indo-Europeni, în S.C. Ailincăi,
C. Micu, F. Mihail (eds.), Omagiu lui Gavrilă Simion la a 80-a aniversare,
Constanţa, 2008, p. 23–28.
Vulpe 2009: A. Vulpe, Herodot şi religia geţilor, în A. Zanoci, T. Arnăut, M. Băţ (eds.),
Studia archeologiae et historiae antiquae: Doctissimo viro Scientiarum Archeologiae
et Historiae Ion Niculiță, anno septuagesimo aetatis suae, dedicatur, Chişinău, 2009,
p. 117–127.
Vulpe 2010: A. Vulpe, recenzie la Ivantchik 2005, Eurasia Antiqua 16, 2010, p. 360–370.
Vulpe 2011: A. Vulpe, Agathyrsii în imaginarul lumii antice, în D. Măgureanu, D. Măndescu,
S. Matei (eds.), Archaeology: making and practice. Studies in honor of Mircea Babeş
at his 70th anniversary, Piteşti, 2011, p. 139–144.
Vulpe 2012a: A. Vulpe, Sciţi şi agathyrsi în spaţiul carpato-dunărean, SCIVA 63(1–2),
2012, p. 27–66.
Vulpe 2012b: A. Vulpe, Herodotus and the Scythian Problem in Romania, Dacia NS 56.,
2012, p. 47–75.
Vulpe 2012c: A. Vulpe, Practici ascetice pre-creştine în Dacia, în Episcop-vicar patriarhal
Varlaam, E. Popescu (eds.), Euharistirion Patriarhului Daniel al României,
Bucureşti, 2012, p. 426–431.
Vulpe 2013: A. Vulpe, Istorie şi arheologie sau arheologie şi istorie: prima epocă a
fierului în România, Discurs de recepţie în Academia Română, Bucureşti, 2013.
Vulpe 2014: A. Vulpe, Transformări culturale la sfârşitul epocii bronzului în sud-vestul
spaţiului carpato-dunărean, Arhivele Olteniei SN 28, 2014, p. 7–16.
Vulpe 2015: A. Vulpe, Transformări culturale în nord-vestul României la sfârşitul epocii
bronzului, în V. Spinei, N. Ursulescu, V. Cotiugă (eds.), Orbis Praehistoriae. Mircea
Petrescu-Dîmboviţa – in memoriam, Iaşi, 2015, p. 509–523.
Vulpe, Zamoşteanu 1962: A. Vulpe, M. Zamoşteanu, Săpăturile de la Costişa (r. Buhuşi,
reg. Bacău), Materiale 8, 1962, p. 309–316.
Vulpe, Popescu 1972: A. Vulpe, E. Popescu, Contributions à la connaissance des débuts de
la culture géto-dacique dans la zone subcarpatique Vîlcea-Argeş (La nécropole
tumulaire de Tigveni), Dacia NS 16, 1972, p. 75–111.
Vulpe, Popescu 1976: A. Vulpe, E. Popescu, Une contribution archéologique à l’étude de
la religion des Géto-Daces, Thraco-Dacica 1, 1976, p. 217–226.
Vulpe, Gheorghiţă 1976: A. Vulpe, M. Gheorghiţă, Bols à reliefs de Popeşti, Dacia NS 20,
1976, p. 167–198.
Vulpe, Drâmbocianu 1981: A. Vulpe, V. Drâmbocianu, Cercetări arheologice în raza
comunei Năeni (Buzău), SCIVA 32(2), 1981, p. 171–193
Vulpe, Mihăilescu-Bîrliba 1985: A. Vulpe, V. Mihăilescu-Bîrliba, Der Goldschatz von
Rădeni, Jud. Neamţ, in der Westmoldau, Rumänien, Prähistorische Zeitschrift 60(1),
1985, p. 47–69.

303
Vulpe, Mihăilescu-Bîrliba 1986: A. Vulpe, V. Mihăilescu-Bîrliba, Tezaurul de la Rădeni-Neamţ,
Memoria Antiquitatis 12–14, 1980–1982 (1986), p. 41–63.
Vulpe, Zahariade 1987: A. Vulpe, M. Zahariade, Geto-Dacii în istoria militară a lumii
antice, Bucureşti, 1987.
Vulpe, Lazăr 1997: A. Vulpe, V. Lazăr, Die Nackenscheibenaxt von Bogata in
Mittelsiebenbürgen (Rumänien), în C. Becker, M.-L. Dunkelmann,
C. Metzner-Nebelsick, H. Peter-Röcher, M. Roeder, B. Teržan (eds.), Χρόνος.
Beiträge zur prähistorischen Archäologie zwischen Nord- und Südosteuropa.
Festschrift für Bernhard Hänsel, Espelkamp, 1997, p. 303–312.
Vulpe 1938: R. Vulpe, Histoire ancienne de la Dobrudja, Bucureşti, 1938.
Vulpe 1953: R. Vulpe, Vlădeni (Valea Dodinescului), în D. Tudor, Şantierul Corlăteni,
SCIV 4(1–2), 1953, p. 415–420.
Vulpe 1955: R. Vulpe, Le problème des Bastarnes à la lumière des découvertes
archéologiques en Moldavie, Nouvelles Études d’Histoire 1, 1955, p. 103–119.
Vulpe 1968: R. Vulpe, Getul Burebista, conducător al întregului neam geto-dac, Studii şi
Comunicări Piteşti 1, 1968, p. 33–55.
Vulpe 2002: R. Vulpe, Columna lui Traian. Trajan’s Column, Bucureşti, 2002.
Vulpe 2013a: R. Vulpe, Argedava, în R. Vulpe, Studii privind protoistoria Daciei, (ed. D. Olariu),
Bucureşti, 2013, p. 69–77.
Vulpe 2013b: R. Vulpe, Geţii de pe malul stâng al Dunării de Jos şi romanii, în R. Vulpe,
Studii privind protoistoria Daciei, (ed. D. Olariu), Bucureşti, 2013, p. 108–132.
Vulpe, Teodor 2003: R. Vulpe, S. Teodor, Piroboridava. Aşezarea geto-dacică de la
Poiana, Bucureşti, 2003.
Wald, Sluşanschi 1987: L. Wald, D. Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii
indo-europene, Bucureşti, 1987.
Wason 1994: P.K. Wason, The archaeology of rank, Cambridge, 1994.
Weber 1951: M. Weber, Gesammelte Aufsätze zur Wissenschaftslehre2, Tübingen, 1951.
Werner 1961: R. Werner, în W.-D. Barloewen (ed.), Abriss der Geschichte antiker
Randkulturen, München, 1961.
West 1985: S. West, Herodotus’ Epigraphical Interests, The Classical Quarterly 35(2),
1985, p. 278–305.
West 2002: S. West, Scythians, în E. J. Bakker, I.J.F. De Jong, H. Van Wees (eds.), Brill`s
Companion to Herodotus, Leiden/Boston/Köln, 2002, p. 437–456.
White 1959: L.A. White, The Evolution of Culture. The Development of Civilization to the
Fall of Rome, New York, 1959.
Whittle 1998: A. Whittle, Fish, faces and fingers: presences and symbolic identities in the
Mesolithic-Neolithic transition Carpathian basin, Documenta Praehistorica 25, 1998,
p. 133–150.
Wiesner 1963: J. Wiesner, Die Thraker. Studien zu einem versunkenen Volk des
Balkanraumes, Stuttgart, 1963.
Willcox 1998: G. Willkox, Archaeobotanical evidence for the beginnings of agriculture in
Southwest Asia, în A.B. Damania, J. Valkoun, G. Willkox, C.O. Qualset (eds.), The
Origins of Agriculture and Crop Domestication, Aleppo, 1998, p. 25–39.
Winkler 1972: I. Winkler, Consideraţii despre moneda „KOSON”, SCIV 23(2), 1972,
p. 173–199.
Wirth 1967: G. Wirth, Zum Volksstamm der Treren, Klio 49, 1967, p. 47–51.
Woodard 1997: R.D. Woodard, Greek Writing from Knossos to Homer. A Linguistic
Interpretation of the Origin of the Greek Alphabet and the Continuity of Ancient
Greek Literacy, New York/Oxford, 1997.
Wožniak 1974: Z. Wožniak, Wschodnie pogranicze kultury Latènskiej, Wroclaw, 1974.

304
Yasur-Landau 2010: A. Yasur-Landau, The Philistines and Aegean Migration at the end of
the Late Bronze Age, New York, 2010.
Youroukova 1977: J. Youroukova, Nouvelles données sur la chronologie des rois scythes
en Dobroudža, Thracia 4, 1977, p. 105–121.
Zaharia 1959: E. Zaharia, Die Lockenringe von Sărata-Monteoru und ihre typologischen
und chronologischen Beziehungen, Dacia NS 3, 1959, p. 103–134.
Zaharia 1963: E. Zaharia, Das Gräberfeld von Balinteşti-Cioinagi und einige Fragen der
Bronzezeit in der Moldau, Dacia NS 7, 1963, p. 139–176.
Zaharia 1987: E. Zaharia, La culture Monteoru. L’étape des débuts à la lumière des fouilles
de Sărata-Monteoru, Dacia NS 31, 1987, p. 21–49.
Zaharia 1990: E. Zaharia, La culture de Monteoru. Sa deuxième étape de développement à la
lumière des fouilles de Sărata-Monteoru (dép. de Buzău), Dacia NS 34, 1990, p. 23–51.
Zaharia 1991: E. Zaharia, La culture de Monteoru. La IIIe étape MIc2. Les fouilles de
Sărata-Monteoru (dép. de Buzău), Dacia NS 35, 1991, p. 61–91.
Zaharia 1993: E. Zaharia, La culture de Monteoru. Les IVe-Ve étapes. Les fouilles de
Sărata-Monteoru, Dacia NS 37, 1993, p. 15–38.
Zaharia, Bârzu 1999: E. Zaharia, L. Bârzu, Sărata Monteoru. Săpăturile arheologice din
Poiana Scoruşului din 1952 şi 1954, Materiale SN 1, 1999, p. 41–58.
Zimmer 1990: S. Zimmer, Ursprache, Urvolk und Indogermanisierung. Zur Methode der
indogermanischen Altertumskunde, Innsbruck, 1990.
Zimmermann 1980: K. Zimmermann, Tätowierte Thrakerinnen auf griechischen
Vasenbildern, Jahrbuch des deutschen Archäologischen Instituts 95, 1980, p. 163–196.
Zirra 1971: V. Zirra, Beiträge zur Kenntnis des keltischen Latène in Rumänien, Dacia NS
15, 1971, p. 171–238.
Zirra 1976a: V. Zirra, La nécropole La Tène d’Apahida. Nouvelles considérations, Dacia
NS 20, 1976, p. 129–165.
Zirra 1976b: V. Zirra, Le problème des Celtes dans l’espace du Bas-Danube, Thraco-Dacica 1,
1976, p. 175–182.
Zirra 1980: V. Zirra, Locuiri din a doua epocă a fierului în nord-vestul României,
StComSatu Mare 4, 1980, p. 39–84.
Zirra et alii 1993: V. Zirra, N. Conovici, G. Trohani, P. Gherghe, P. Alexandrescu, G. Gâţă,
V.V. Zirra, La station gétique fortifiée de “Cetatea Jidovilor” (Coţofenii din Dos,
dép. de Dolj), Dacia NS 37, 1993, p. 79–157.
Zirra 1998: V.V. Zirra, Bemerkungen zu den thrako-getischen Fibeln, Dacia NS 40–42,
1996–1998, p. 29–54.

305
306
 ABREVIERI

REVISTE

AISC Anuarul Institutului de Studii Clasice, Cluj-Napoca

Antaeus Antaeus. Communicationes ex Instituto Archaeologico, Budapesta
BerRGK Bericht der Römisch-Germanischen Kommission des Deutschen
Archäologischen Instituts, Frankfurt a. M.
CAMNI Cercetări Arheologice. Muzeul Naţional de Istorie a României,
Bucureşti
CCDJ Cultură şi Civilizaţie la Dunărea de Jos, Călăraşi
CICSA Centrul de Istorie Comparată a Societăţilor Antice, Universitatea
Bucureşti
Dacia Dacia. Recherches et Découvertes Archéologiques en Roumanie,
Bucureşti
Dacia NS Dacia. Revue d'Archéologie et d'Histoire Ancienne, Nouvelle Série,
Bucureşti
Historia. Historia. Zeitschrift für Alte Geschichte, Erfurt
Il Mar Nero Il Mar Nero. Annali di archeologia e storia, Roma/Paris
JahrRGZM Jahrbuch des Römisch-Germanischen Zentralmuseums, Mainz
Materiale (SN) Materiale şi Cercetări Arheologice (Serie Nouă), Bucureşti
SCIV(A) Studii şi Cercetări de Istorie Veche (şi Arheologie), Bucureşti
SCN Studii şi Cercetări de Numismatică, Bucureşti
StComSatu Mare Satu Mare. Studii şi Comunicări, seria Arheologie, Muzeul Judeţean
Satu Mare
StComSibiu Studii şi Comunicări, seria Arheologie-Istorie, Muzeul Brukenthal,
Sibiu

SERII, ENCICLOPEDII, COLECŢII

Antiqua Veröffentlichungen der schweizerischer Gesellschaft für Ur- und

Frühgeschichte, Basel
ARMSI Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti
ARMSŞIA Academia Română. Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi
Arheologie, Bucureşti
BAR (IS) British Archaeological Reports (International Series), Oxford
CIL Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, începând cu 1863
FGrHist Die Fragmente der griechischen Historiker (ed.: F. Jakoby),
Leiden, 1926–1958

307
 IDR Inscripţiile Daciei Romane, Bucureşt
IGB Inscriptiones Graecae in Bulgaria Repertae (ed.: G. Mihailov),
Sofia, 1958–1997
IR1, I Istoria Românilor I. Moştenirea timpurilor îndepărtate (coord.:
M. Petrescu-Dîmboviţa, A. Vulpe), Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
2001
IR2, I Istoria Românilor I. Moştenirea timpurilor îndepărtate (coord.:
M. Petrescu-Dîmboviţa, A. Vulpe), ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2010
ISM Inscripţiile din Sciţia Minor, Bucureşti
PAS Prähistorische Archäologie in Südosteuropa, Berlin
RE Realencyclopädie der Classischen Altertumswissenschaft (eds.:
A. Pauly, G. Wissowa, W. Kroll, K. Ziegler), Stuttgart
Syll Sylloge Inscriptionum Graecorum (ed.: G. Diettenberger)
UPA Universitätsforschungen zur prähistorischen Archäologie, Bonn

308

View publication stats