TRĂSĂTURILE

CARACTERISTICE ALE
FILOSOFIEI LUI
T’AQUINO

Elaborat: Talpă Snejana

 Toma de Aquino
■ Data nașterii lui Toma de Aquino (ital. San Tommaso d'Aquino) nu este
cunoscută cu exactitate. S-a născut în castelul Roccasecca, aproape de 
Napoli, fiind al șaptelea fiu al contelui Landulf din marea casă feudală
Aquino. La vârsta de 5 ani, Toma a fost trimis de tatăl său la
mănăstirea benedictină de la Monte Cassino. După nouă ani de studii
elementare și-a întrerupt educația atunci când mănăstirea a fost
ocupată de trupe în cursul unui conflict dintre papă și împăratul 
romano-german. A fost trimis la Universitatea din Napoli; acolo a
studiat cele șapte arte liberale ale gramaticii, logicii, retoricii, 
aritmeticii, geometriei, muzicii și astronomiei.
■ Își începe educația în filosofie odată cu studiul "artelor" logicii și
astronomiei: citește tratatele logice ale lui Aristotel și comentariile
învățaților ulteriori și este familiarizat cu lucrările științifice și
cosmologice ale lui Aristotel de către un profesor numit Peter din
Irlanda.
 Filosofia lui Toma de Aquino
■ Summa theologiae (Summa teologică) este rodul unor preocupări constante ale lui Toma de a da
expresie unei cerințe pedagogice fundamentale: prezentarea organică și sistematică a
cunoștințelor. Formele de predare universitară existente, constând în explicarea textelor și
întrebările disputate, nu ofereau o percepție sinoptică și riguroasă asupra problemelor și mai ales
nu evidențiau dimensiunea organică a apariției și dezvoltării lor. Nu lăsau să se întrevadă, cum și-
ar fi dorit Toma, un plan divin. Conțineau, în schimb, o serie de inutilități și expuneri excesiv de
lungi.
■ Prin ceea ce a rezultat, Summa este în primul rând o expunere sistematică, concisă și globală a
tuturor problemelor teologice, în acord cu nivelul de înțelegere al studenților vremii. Toma
reușește, spre deosebire de oricare alt gânditor al generației sale, să absoarbă și să pună alături,
într-o expunere enciclopedică, toate întrebările și răspunsurile care puteau fi luate în seamă la
vremea sa. Ceea ce obține este nu numai un grad mare de sinteză dar mai ales un nivel de
completitudine niciodată atins de la Aristotel.
■ Planul de lucru al lucrării este unul monumental, comparabil, ca semnificație, cu arhitectura
catedralelor gotice. O comparație destul de „romantică”, după părerea lui M.D.Chenu, care constată
că planul de lucru al Summei conține mai degrabă un scenariu neoplatonic. Tratatul este astfel
construit încât să respecte scenariul platonian al lumii ca emanație divină: prima parte vorbește
despre Dumnezeu ca principiu, partea a doua tratează despre Dumnezeu ca scop final și Cristos ca
partener al omenirii pe traseul de întoarcere la Dumnezeu, iar a treia parte studiază contextul
creștin al acestei reîntoarceri: iubirea divină, istoria și contingența.
■ Planul lucrării se prezintă sub forma unor probleme sau întrebări, sistematizate după criteriile
menționate, având următoarea structură: Prima pars conține 119 probleme și expune doctrina sacră
sau studiul despre Dumnezeu ca principiu al ființei, precum și ierarhia divină și doctrina
creației. Secunda pars (303 probleme) tratează omul în relația sa cu Dumnezeu și se ocupă de
scopul omului, acțiunile umane, pasiuni și obiceiuri, vicii și păcate, legislație și grația divină. O a
doua diviziune a părții secunde trece la probleme cum ar fi credința, speranța, prudența, temperanța,
minunile. În fine, Tertia pars (90 probleme, plus un supliment de alte 99) tratează despre întrupare,
despre viața lui Cristos, sacramente, botez, Euharistie, penitență, căsnicie.
■ Problema raportului și a necesității stabilirii unui acord între rațiune și credință este o primă
condiționare a dezvoltării filosofiei tomiste. Dacă rațiunea acoperă întregul domeniu al filosofiei,
aceasta nu trebuie să se ocupe decât de ceea ce este accesibil inteligenței naturale și demonstrabil cu
ajutorul ei. Pe de altă parte, revelația, autoritatea lui Dumnezeu este temeiul și domeniul teologiei.
Filosofia va avea principiile argumentării în rațiune, teologia va argumenta întemeindu-se pe revelație.
Există însă un acord de drept între rațiune și credință ca și între filosofie și teologie. Folosite corect, ele
nu pot să ne înșele, căci nu pot exista două adevăruri . De aici decurg două sarcini importante pentru
filosofie, una negativă (critică) și una pozitivă (constructivă).
■ Mai întâi, rațiunea este datoare să se critice pe sine, corectându-se, atunci când una din concluziile sale
contrazice dogma, fără însă a folosi revelația sau dogma ca argument suprem ci doar ca semnal al
erorii; argumentele deciziei oricărei respingeri filosofice trebuie să aparțină rațiunii.
■ A doua sarcină a filosofiei este aceea de a înțelege tainele revelației, acolo unde este posibil prin voința
lui Dumnezeu. Filosoful este dator să înțeleagă și să explice cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru
înseamnă că, alături de teologia revelată, există și un discurs rațional despre divinitate, o teologie
naturală, care nu concurează teologia revelată și nici nu reprezintă toată filosofia. Este o completare a
teologiei revelate și o încununare pentru filosofie. Căci, spune Toma, nu există nici un motiv pentru
care acele lucruri ce pot fi învățate prin știința filosofiei, în măsura în care pot fi cunoscute de rațiunea
naturală, să nu poată fi învățate și printr-o altă știință în măsura în care aparțin revelației. De unde
urmează că teologia inclusă în doctrina sacră diferă în genul său de acea teologie care este parte a
filosofiei.
 Ontologia lui Toma. Ființa, esența, existența

■ Ontologia tomistă are la bază un aristotelism consecvent și este întemeiată pe o ierarhie strictă a ființelor.

Preocupat încă din tinerețe de problema clarificării unui vocabular ontologic fundamental, Toma se implică
în marea dispută privind interpretarea textelor aristotelice, situându-se, în acest sens, pe traiectoria deschisă
de maestrul său Albertus Magnus.
■ Problema unei interpretări corecte a aristotelismului era una cardinală: împreună cu comentariile arabe,
aristotelismul era inacceptabil din punct de vedere teologic; pe de altă parte, eliminarea brutală a acestor
comentarii și a tezelor lor era imposibilă, celebrele condamnări dovedindu-se nu o dată ineficiente. Nu-i
rămânea lui Toma decât angajarea într-o confruntare directă cu averroiștii în scopul obținerii unei înțelegeri
echilibrate a textelor și conceptelor.
■ Lucrarea De ente et essentia este cea de a doua lucrare scrisă de Toma din Aquino (după Despre principiile
naturii), în jurul vârstei de treizeci de ani, atunci când școlarii parizieni întâmpinau dificultăți semnificative
în înțelegerea vocabularului vehiculat de către magiștrii vremii. Termeni
ca esse, ens, essentia, materia, forma, intellectus, individuum, ș.a., constituiau elementele centrale ale unui –
aproape – manierism discursiv al epocii. Toma își propune să explice termenii de ens (pl. entia, fiindul sau
ființa concretă, ființarea determinată în multiplu, cea de-aici) și essentia (esența), considerați primordiali în
ordinea conceperii lor de către intelect. Este o precizare semnificativă, deoarece ea atrage atenția asupra unei
distincții de factură aristotelică, cea între „în ordinea naturii” și „în ordinea cunoașterii”. Ontologia lui Toma
este, aici, una în ordinea cunoașterii, de unde necesitatea stabilirii unei succesiuni didactice a expunerii.
Miza parcurgerii unei ontologii este înțelegerea temeiului, a fundamentului ființei. Dacă ordinea platonician-
augustiniană predilectă era una descendentă, începând de la temei, ordinea aristotelică începe în mod
consecvent cu întemeiatul. Toma va începe de la fiind.
■ Tot în manieră aristotelică Toma va spune că fiindul are două accepțiuni: „ceea ce se divide în
zece categorii”, respectiv „tot ceea ce poate constitui obiectul (sau adevărul) unei judecăți
afirmative”. Conform celui de-al doilea sens, orice obiect sensibil, imaginativ sau inteligibil este
fiind, în măsura în care se poate construi o judecată afirmativă adevărată despre el. Trebuie
observat însă că unele judecăți, deși adevărate, nu au un corespondent real, nu se referă la
nimic, astfel că și privațiunile sau negațiile ar trebui să reprezinte fiinduri, așa cum orbirea
spunem că ființează în ochi, în calitate de privație. În aceeași situație se găsesc obiectele
imaginare: despre „Pegas” putem construi judecăți afirmative adevărate. Aceasta înseamnă că
obiectul ontologiei nu poate fi identificat pornind de la judecăți.
■ De aceeași problemă se lovise și Aristotel, atunci când, pentru a face posibilă construcția
discursului ontologic, remarca cu prudență că unele rostiri sunt omonime, desemnând lucrurile
numai pe bază de asemănare a numelui și nu pe bază de esență. Nu putem porni spre
constituirea unei ontologii având ca reper judecățile, ci trebuie, înainte de toate, să luăm în
considerare elementele constitutive ale judecăților, rostirile, adică termenii și conceptele. 
Aristotel observase că Ființa ca fiind se spune în atâtea feluri câte categorii sunt; dispunem,
adică, de un reper sigur pentru identificarea realităților. Și aici, ca și la Toma, categoriile
constituie un criteriu de verificare a realității obiectelor: dacă un obiect este predicabil din
perspectiva tuturor categoriilor (adică dacă este concomitent temporal, spațial, în relație, în
posesie, etc.), atunci el nu este fictiv și nici fals. Multiplicitatea reală a ființei corespunde
multiplicității ei semantice.
■ Preluând raționamentul, Toma va spune că fiindul luat în primul sens, adică drept ceea ce se
divide în zece categorii, nu desemnează decât ceea ce există în realitate. Potrivit acestei
accepțiuni, privațiunile și negațiile nu sunt fiinduri. Avem astfel o bază sigură în a porni pe urmele
esenței, adică acel ceva care face ca un fiind să fie așa cum este. Numai din fiind poate fi dedusă
esența care, asemeni formei aristotelice, se găsește în lucruri. Abia acum utilizarea judecăților este
sigură, neexistând riscul de a opera judecăți fără sens sau conținând ficțiuni. Pornind de la acel
fiind care are corespondent real, efortul nostru se va îndrepta acum către identificarea esenței sale,
acelui ceva care face ca fiindul să fie ceea ce este, în felul în care este.
■ Esența (cviditatea) reprezintă în primul rând ceea ce este „comun tuturor naturilor pe temeiul
cărora diversele fiinduri sunt orânduite în diverse genuri și specii”. În acest sens, esența este un
altceva decât fiindul. Dacă fiindul este înțeles ca totalitatea determinațiilor unui lucru, inclusiv
accidentele sale, esența înseamnă identitatea inteligibilă a fiindului, ceea ce, dincolo de accidente,
îi dă un mod specific de ființare. Din acest motiv, esența înseamnă, în al doilea rând, ceea ce
semnificăm prin definiție, adică diferența specifică.
■ Esența se mai numește și formă, continuă Toma, altfel spus „caracterul determinant al fiecărui
lucru”; desigur, formă în sensul de principiu activ, opus materiei. În al patrulea rând, esența
semnifică natură, într-un înțeles boethian al termenului : „ceea ce poate fi conceput într-un chip
oarecare de către intelect”. Ceea ce trebuie să înțelegem aici este sensul de natură inteligibilă.