Eseu nr.

Fiinţa la Heidegger şi particularităţile Dasein-ului

Heidegger s-a născut în Messkirch, Baden, Germania. A absolvit filosofia la Friburg în

1913 cu o teză despre Teoria judecății în psihologie, urmând cursuri de filosofie și teologie. În
1915, obține dreptul de a preda datorită unei disertații asupra Doctrinei categoriilor și a
semnificației din Duns Scotus. În 1916 a devenit asistentul lui Husserl până în 1923, când a obținut
un post de profesor la Marburg, unde a predat până în 1927, anul publicării primei sale lucrării
importante, Ființă și Timp. În anul următor a fost chemat la Friburg pentru a lua locul lui Husserl,
care abandonase învățământul1.
În 1966, după ce a fost reabilitat și ajutat să se reintroducă în mediul academic de către
prietenul său Karl Jaspers (cu care se certase pe vremea nazismului), se retrage din învățământ și
trăiește într-o cabană în pădure până la moarte murit.
Operele sale principale: Ființa și timpul (1927); Doctrina platoniciană a adevărului
(1942), Scrisoare despre umanism (1947), Eseuri și discursuri (1954); Pe drum spre limbaj
(1959), Întrebarea privitoare la tehnică (1962); Problema gândirii (1969); Kant și problema
metafizicii, Despre esența adevărului (1930) Introducere în metafizică, Nietzsche (1936).2

Conceptele de bază ale filosofiei Heideggeriene

1. În căutarea ființei
Aceasta este la Heidegger o filozofie ce are ca scop să smulgă adevăratul sens al ființei,
Heidegger însuși definește căutarea lui filosofică drept ontologie (= știința ființei), dar nu o
ontologia metafizică ci o ontologie fenomenală.3
Tema cercetării este o temă clasică a filozofiei: a identifica adevărata esență a ființei
(adică cea care există din necesitate și care nu are nevoie de nici o altă ființă ca să existe, în

1
Walter Biemel, Heidegger, Ed. Humanitas, București, 1996, p.112
2
Walter Biemel, Heidegger, Ed. Humanitas, București, 1996, p.116
3
Otto Poggeler, Drumul gândirii lui Martin Heidegger, Ed. Humanitas, București, 1998, p.134
accepțiunea comun formulată de Parmenide) ar însemna să se cunoască o dată pentru totdeauna
natura reală a existenței noastre (așa cum noi, oamenii existenți, avem dintotdeauna un fel de relație
cu ființa). Cu toate acestea pozițiile lui Heidegger conduc la o ruptură față de toată tradiția
ontologică anterioară.
Heidegger, pentru a identifica sensul autentic al ființei, pornește de la poziții
fenomenologice (profesorul său era Husserl). Ființa pe care intenționează să o investigheze
Heidegger nu are nimic metafizic, este o manifestare reală a unei stări de existență care se
manifestă în viață așa cum este ea trăită și percepută. Ontologia lui Heidegger nu este deci
metafizică ci studiu al ființei așa cum se manifestă în existența care apare omului, entitate
privilegiată întrucât trăiește pe propria piele însăși condiția vieții „dasein“.4
2. Ființa și timpul
În timp ce ontologia metafizică a trecutului considera ființa ceea ce nu se schimbă și
este etern, și, ca atare, se impune ca prezența veșnică și neschimbătoare dincolo de aparența
realității mutabile, pentru Heidegger ființa dedusă fenomenologic nu poate decât să dobândească
caracteristicile proprii realității și, prin urmare să fie supusă temporalității proprii entităților așa
cum se prezintă.
În Ființă și Timp, Heidegger analizează problema ființei, încercând să surprindă
adevărata sa natură. El observă că pentru întreaga ontologie tradițională a ființei din trecut ființa
este acel ceva de la sine înțeles că există, dincolo de aparențele lumești, pentru care ființa este o
prezență ce nu se arată niciodată însă care se intenționează să fie fondată ca ceva necesar pentru a
preveni o cădere în vidul entităților, care, în conformitate cu distincția lui Platon, sunt coruptibile
în lumea fizică și incoruptibile (o caracteristică esențială lor) într-o lume metafizică dincolo de
aparență.
Această atitudine tradițională față de ființă trebuie să fie regândită, potrivit lui
Heidegger. Potrivit filozofului german nu se poate gândi la existența unei ființe metafizice fără a
se readuce la starea potrivită de a fi acolo ("dasein"). Fiind acolo este condiția omului care trăiește
o condiție a existenței determinate și situate, sau a vieții sale și a fi un om, o condiție originală față
de orice gând sau considerație.5

4
Otto Poggeler, Drumul gândirii lui Martin Heidegger, Ed. Humanitas, București, 1998, p.137
5
Martin Heidegger, Ființă și Timp, Editura Humanitas, București, 2006, p.219
 Deci, pentru a înțelege ce este ființa este necesar să se pornească nu de la „prezența
transcendentă “ dată deja și deja introdusă în gândire chiar înainte de a lua în considerare existența
concretă a oamenilor, ci trebuie să se investigheze condiția ființării, Dasein-ului adică însăși
existența oamenilor, de vreme ce ființa apare sub acest raport numai în legătură cu presupozițiile
existențiale ale omului.
Totuși ce este concret ființa sau însăși chiar existența oamenilor? Pentru Heidegger,
sensul vieții umane este acela de a se preda posibilității și a proiectării. A exista înseamnă de fapt
pentru Heidegger a ex-ista adică a nu mai fi "o permanență", ci un drum constant dincolo de această
permanență, spre posibilitatea deschisă, spre noutatea evenimentelor care permit existenței să se
schimbe în timp (a exista este a deveni). A exista pentru om înseamnă așadar a tinde întotdeauna
spre o nouă aranjare a realității.6
Pe de altă parte trebuie reținut că ființa imuabilă a metafizicii clasice este însă o in-
sistență, sau o permanență în propria condiție, fără posibilitatea schimbării.
Condiția existențială, ființarea, este prin urmare o schimbare. Heidegger afirmă că
sensul autentic al ființei este în esență chiar sensul de a exista. Ființa nu poate fi plasată ca ceva
independent de existența omului, deoarece aceasta reprezintă o forțare, un arbitrar care plasează
ființa ca și prezență imutabilă dincolo de existența umană.
De aici rezultă că, pentru Heidegger, ființa trebuie să fie chiar sensul existenței umane
pentru a fi autentică. Așadar ființa este timp sau ființa are caracteristicile însăși existenței
oamenilor: ființa este supusă schimbării, temporală, supusă devenirii, ființa este prin urmare însuși
jocul entităților care se manifestă în lume, ființa este această afișsare a entitășilor și evenimentelor.
Ființă și timp este o carte neterminată deoarece în conformitate cu Heidegger însuși,
dintr-o dată limbajul avut la dispoziție nu mai permitea nicio aprofundare semnificativă a
conceptului de a fi, cuvintele și semnificațiile lor nu mai erau suficiente pentru a clarifica natura,
deoarece întreaga limbă umană este afectată de concepția ființării ca "permanență transcendentală"
imuabilă și veșnică.7

6
Otto Poggeler, Drumul gândirii lui Martin Heidegger, Ed. Humanitas, București, 1998, p.154
7
Walter Biemel, Heidegger, Ed. Humanitas, București, 1996, p.142
 3. Diferența ontologică
Ființa este ceea ce entitățile lasă să se arate, ceea înseamnă că ființa nu este una și aceiași
cu entitățile.
Există o diferență ontologică, adică o diferență în esența însăși, între ființă și entitate:
entitățile unice (lucrurile singulare care există) nu au nicio legătură directă cu ființa, ființa este
altceva decât entitatea, ființa nu este existența lucrurilor (a entităților), ființa este în realitate
orizontul în care se manifestă entitățile. În lumina acestui fapt, ființa nu este, prin urmare esența
entității, ființa este în realitate procesul de manifestare a entităților. Ființa nu produce entitățile,
ființa este doar ceea ce permite ca entitățile să se vadă, orizontul în care entitățile sunt iluminate și
percepute.
În ontologia lui Heidegger dovada schimbării este atât de evidentă (bazată pe principii
fenomenologice) încât este necesar să se afirme devenirea oricărui lucru, chiar și a acelei ființe
care a fost întotdeauna înțeleasă ca fiind ceva imuabil în schimbare.8
Pentru Heidegger, metafizica trecutului nu a făcut nimic altceva decât să identifice ceea
ce era comun tuturor instituțiilor și din această perspectivă diferența dintre ființă și entitate permite
să se confirme și să se protejeze devenirea drept drept absolută, deoarece eliberează ființa de orice
imuabilitate posibilă.9
4. Ființa și existența
Ființa este orizontul în care instituțiile se manifestă și dobândesc astfel calitatea
existenței (adică manifestarea lor simplă ca entități). Ființa devine astfel un eveniment
fenomenologic și entitatea care prin excelență simte și este capabila să perceapă și să aibă
conștiința ființei ca fenomen este omul, numai pentru că omul este capabil să perceapă în mod
conștient existența sa, prin care se manifestă întreaga cale a ființei (adică a condițiilor de schimbare
care caracterizează existența).
Numai entitatea (subiectul existent) care își pune problema asupra ființei poate da un
răspuns satisfăcător la aceasta întrebare: entitatea care își pune întrebarea este omul, conștient de
a exista și de a trăi condiția “existenței” ("da-sein" = a fi aici). Un astfel de concept este pur
existențial, întrucât Heidegger afirmă că condiția esențială a omului este cea de a fi neapărat situat

8
Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Bucuresti, Editura Politică, 1988, p.233
9
Otto Poggeler, Drumul gândirii lui Martin Heidegger, Ed. Humanitas, București, 1998, p.156
în lume, fără a putea alege (omul nu poate alege, din momentul nașterii viața a ales pentru el
condiția de "a fi în lume").
Omul nu trăiește la fel ca o bucată de metal, metalul este deja realizat în sine, este o
"prezență" simplă, după cum s-a văzut deja, însă omul se transcende întotdeauna pe sine (ex-istă),
se sprijină continuu pe ceea ce nu este și ar putea fi: omul, înzestrat cu conștiință, își planifică
întotdeauna viața proiectând-o în viitor, iar acest impuls spre înainte este ceea ce face ca omul să
nu fie o simplă „prezență“, ci o „existență“, supusă istoriei și timpului, cu alte cuvinte, devenirii.
Existența omului se poate dezvolta autentic în cadrul posibilității de alegere liberă numai dacă
include sensul ființei ca un orizont în care este posibil "jocul" liber al devenirii. Libertatea care
este acordată entităților prin noul sens al ființei este ceea ce eliberează și omul de orice nevoie și
îl face capabil să-și aleagă singur și în libertate absolută în ce mod să trăiască.10
În condiția de a exista, omul experimentează deci sensul cel mai autentic al ființei și din
această analiză existențială este posibil după Heidegger să se apară adevăratul sens al ființei.
5. Existența autentică și existența neautentică
În punctele anterioare am vorbit despre starea omului ca ființare (da-sein); aceasta este
condiția naturală și indispensabilă în care omul se află, fără posibilitate de alegere, situat în lume.
Această condiție existențială are două modalități posibile de a fi trăită: aceea autentica și cea non-
autentică.
Existența autentică este aceea pentru care omul alege să-și trăiască în mod conștient
caracterul de entitate care proiectează și tinde spre viitor, o entitate care iese în mod continuu din
sine, capabilă să se aventureze spre ceea ce ar putea fi. Așadar, existența autentică este aceea care
acceptă caracterul său tranzitoriu care implică în mod inevitabil posibilitatea anulării (a morții și a
încetării activității de a ex-ista).
Aduc in discuție o idee prezentată și la punctul 4, aceea că existența omului se poate
dezvolta autentic în cadrul posibilității alegerii libere numai dacă include sentimentul ființei ca
orizont în care este posibil jocul liber al devenirii. Libertatea acordată entităților prin noul sens al
ființei este ceea ce eliberează omul de orice nevoie și îl face capabil să-și aleagă singur și în
libertate absolută în ce mod să trăiască.

10
Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Bucuresti, Editura Politică, 1988, p.241
 Existența non-autentică, din contră, este existența condusă de omul care respinge
caracterul său schimbător și deschiderea liberă de toate imuabilitățile pe care ființa i le pune la
dispoziție: omul care trăiește existența non-autentică renunță la alegerile cu privire la propria
perspectivă spre înainte, renunță la viitor și la orice proiect, refugiindu-se în căile de atac
metafizice, care sunt menite să-l facă nemuritor (metafizicile și teologiile clasice).11
Această atitudine este numită de Heidegger disipare adică să devină un lucru ca și
celelalte, o entitate printre entități. Omul trăiește în mod non-autentic prin uitarea propriei condiții
existențiale de a fi muritor și supus devenirii, trăind ca un obiect care se consideră nemuritor,
pentru confortul său mental.
Existența non-autentică se pierde în verbele se zice, se face, sau în acceptarea distrasă a
unei existențe deja experimentată de alții și, prin urmare, deja creată, fără nici o posibilitate de a
crea ceva ca o noutate substanțială. Existența autentică în schimb respinge această neautenticitate
afirmându-și în mod conștient propriul caracter al posibilităților extreme în raport cu impulsul
creator.
Astfel de tematici sunt de obicei existențiale, astfel că existențialismul va atrage multe
concepte din gândirea lui Heidegger (a se vedea, de exemplu, conceptul de existență ca un
eveniment neprevăzut a lui Sartre), Heidegger, cu toate acestea, respinge întotdeauna orice legătură
cu existențialismul, considerând opera sa o cercetare principal ontologică și non-existențială
(respingerea lecturii existențialiste a operei sale este cuprinsă în Scrisoare despre umanism).
7. Ființa lipsită de fundament
Civilizația tehnicii care domină lumea contemporană este un extremism al gândirii
metafizice clasice, în care există un subiect (omul) care intenționează să domine, cu voința sa de
putere obiecte înafara sa. Ființa entităților este identificată așadar cu rolul și funcția ce li atribuie
în cadrul sistemului tehnologiei.
Ființa este descoperită și face posibilă manifestarea entităților în funcție de logica ei
întunecată și necunoscută. De fapt este imposibil să cunoaștem modul în care, în orizontul care
lasă instituțiile să se manifeste, acestea sunt produse și căror legi se conformează. Ființa este prin
urmare lipsită de vreun fundament, acesta face posibilă manifestarea entităților pentru simplul fapt
că acestea sunt ceea ce sunt.

11
Otto Poggeler, Drumul gândirii lui Martin Heidegger, Ed. Humanitas, București, 1998, p.159
 Tehnica modernă este configurată ca stăpânire a oamenilor asupra lucrurilor, omul crede
că ființa lucrurilor este supusă stăpânirii sale, în realitate omul nu este stăpânul ființei, omul este
cel mult pastorul ființei sau custodele acelei dimensiuni care permite entităților să se manifeste,
păstrate în existența, care se manifestă tocmai în orizontul deschis de către ființă. Ființa este
capabilă să supraviețuiască încercării de a domina tehnologia deoarece nu este o entitate concretă,
ființa este doar condiția în care se manifestă entitățile iar tehnologia se poate ocupa doar de
corpurile concrete (deci nu de ființă).
 BIBLIOGRAFIE

1. Martin Heidegger, Ființă și Timp, Editura Humanitas, București, 2006

2. Martin Heidegger, Introducere în Metafizică, Editura Humanitas, București, 1999
3. Martin Heidegger, Principiul identităţii, Bucureşti, Crater, 1991
4. Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Bucuresti, Editura Politică, 1988
5. Walter Biemel, Heidegger, Ed. Humanitas, București, 1996
6. Otto Poggeler, Drumul gândirii lui Martin Heidegger, Ed. Humanitas, București, 1998