Existenta

Existenta este unul dintre cele mai mari mistere ale umanitatii. Aceasta tema a atras multe
discutii de-a lungul timpului, teorii, ideologii si controverse care si-au facut loc in mintile
filosofilor, a caror datorie de a pune intrebari i-a impins inspre cautarea raspunsului.

In filosofie, existent este in general considerate lumea pe care individual o percepe si care
continua sa existe si in absenta sa. Alte definitii spun ca existenta este absolut totul, sau ca
tot ceea ce oamenii cred.

Ontologia este ramura filosofiei dedicata naturii fiintei, existentei sau realitatii in general,
precum si a categoriilor de baza ale existentei si a relatiilor acestora. In mod traditional
considerata o parte din ramura majora a filosofiei cunoscuta sub numele de metafizica,
ontologia se ocupa cu intrebari referitoare la ceea entitati ce exista sau se poate spune ca
exista. O dezbatere aprinsa continua cu privire la existenta lui Dumnezeu.

Epistemologia studiazaa criterii ale adevarului, care definesc "adevaruri primare" inerent
acceptate in cautarea de cunostinte. Prima este existenta. Este inerenta in fiecare analiza.
Este sine înteles, un caracter care nu poate fi pus la indoiala in mod constant, deoarece o
persoana care se opune existentei in conformitate cu unele standarde de proba trebuie sa
accepte implicit existenta standardului ca o premisa.

Conceptul filosofic al lui René Descartes apărut în Discurs despre metodă (1637) la

sfârșitul perioadei Renașterii a schimbat radical lumea, punand bazele perioadei modern.

Indoiala, ca atitudine a, fusese experimentata in timpul istoriei filosofiei europene. La

Descartes, este radicalismul indoielii si faptul ca indoiala se desfașoara controlat, metodic,
toate acestea cu un scop pozitiv: fundamentarea pe baze absolut certe a cunoasterii. Indoiala
carteziana cere renunțarea la orice presupozitie si prejudecata luate in mod nemijlocit
adevărate. Indoindu-se de absolut tot, Descartes observa faptul ca el, cel care cugetă ca se
indoiește, trebuie sa existe. “Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum.” Aceasta constituie
punctul terminus al indoielii metodice. Caile cunoasterii la Descartes sunt intuitia si
deductia.

 Existența prin ființa care este omul, ființă nedeterminată și decisă doar în mod temporal,
niciodată definitiv, prin intermediul libertății vieții umane, este dată de progresul cunoașterii și de
raportarea omului la transcendență. Ființa nu poate primi o explicație finală, căci în procesul de
cunoaștere gândirea noastră poate doar să cuprindă noi orizonturi care, la rândul lor, sunt
cuprinse de alte orizonturi, neputând astfel să identificăm întregul cuprinzător. Cuprinzătorul
poate fi doar iluminat, rămânând totuși non-obiectual, chiar dacă iluminarea se realizează prin
metode obiectuale; el este mijlocit în mod indirect de obiectualitate și oferă noi moduri ale ființei
– ființa în sine(care poate fi lumea și transcendența) și ființa care suntem noi.

Obiect al unor discuţii milenare,

conceptul de existenţă a acumulat şi
poartă în sine o uriaşă încărcătură de
sensuri şi semnificaţii diferite ; el
comportă şi astăzi — mai ales astăzi —
înţelesuri contradictorii. Luat în sine,
neraportat la o anumită filozofie,
termenul de existenţă este un concept
nedeterminat, pasibil de interpretări din
cele mai diverse şi, de multe ori, teren
al unor speculaţii din cele mai curioase.
El poate fi înţeles ca desemnînd
domeniul tuturor formelor concrete de
manifestare a lumii, sau poate fi redus
la lumea obiectivă exterioară şi
anterioară omului şi omenirii ; dar
poate desemna — în alte accepţiuni —
esenţa pretins spirituală a totalităţii
cosmico-social-umane (teologia,
idealismul obiectiv), sau ansamblul de
reprezentări ale conştiinţei omeneşti
sociale ori individuale (idealismul
subiectiv).
 În fiecare caz în parte, înţelegerea
într-un anumit mod a existenţei duce la
imaginea anumitor raporturi între
diversele ei domenii şi, mai ales, la
deducerea unor raporturi diferite între
om şi lumea înconjurătoare. Apare, de
aceea, legitimă căutarea de către orice
filozofie a unei dimensiuni ontologice a
universului, încercarea de a delimita
anumite sensuri ale conceptului de
existenţă. În vederea surprinderii
temeiului şi mecanismului relaţiilor
dintre om şi realitatea obiectivă, apare
astfel şi pentru filozofia marxistă
necesitatea de a analiza din perspectivă
proprie sensurile acestui concept*.

În maniera cea mai generală,

termenul generic de existenţă exprimă
în mod unitar „faptul că toate obiectele
despre care este vorba sînt, există. Ele
sînt reunite în unitatea acestei
fiinţări... ; ...expresia comună că
toate există, nu numai că nu poate să le
dea alte calităţi, comune sau necomune,
ci exclude momentan de la cercetare
orice alte însuşiri“, reţinîndu-se doar
faptul „că tuturor li se atribuie, în
aceeaşi măsură, simpla însuşire a
existenţei“1.

În această accepţiune, termenul de

existenţă este atît de larg şi de vag, încît
se reduce la desemnarea faptului
fiinţării ; el nu ne oferă alte criterii
pentru a defini sensul şi modalitatea
existenţei. De aceea, problema centrală
care se pune pentru orice filozofie este
tocmai definirea sensului acestei
fiinţări.

Pentru concepţiile filozofice

materialiste, conţinutul fundamental al
existenţei îl constituie materia ; iar
atributul principal al existenţei
este materialitatea. În procesul
devenirii ei, materia se manifestă ca
domenii, ca niveluri şi ca forme
concrete, diferenţiate şi determinate
printr-o multitudine de proprietăţi
universale şi specifice. Existenţa ne
apare astfel ca o totalitate de moduri de
concretizare, de domenii, de proprietăţi
şi de relaţii, fiecare dintre ele fiind
altceva şi existînd altcumva : ca atare
(prin sine), ca atribut, ca relaţie, ca
funcţie, ca produs etc. În această
perspectivă, atributul existenţei poate fi
acordat şi ideilor, dar numai în sensul
de produs al materiei superior
organizate, al creierului uman.

Pentru a întemeia un autentic

discurs ontologic, este deci necesar să
se treacă de la simpla afirmare a
existenţei lumii, la definirea sensului şi
a determinărilor care o caracterizează la
nivelul ei cel mai general şi la nivelul
modalităţilor concrete prin care ea se
manifestă.

b. Domenii şi niveluri ale existenţei

Orice concepţie filozofică se

raportează la om. Această raportare este
practicată nu numai la nivelul finalizării
discursului filozofic, ci şi la nivelul
postulării tezelor fundamentale, pe baza
cărora se construieşte un sistem
filozofic, respectiv în etapa iniţială a
desemnării propoziţiilor sale cu privire
la natura existenţei.

În acest context, determinarea

existenţei, descifrarea substratului şi
ordinii acesteia începe prin disocierea
pe care omul o realizează între el însuşi
şi mediul existenţei şi al activităţii sale
imediate. Pornind de aici, această
analiză se desfăşoară concentric, de la
om spre lume, conform principiului
după care cunoaşterea parcurge drumul
invers în raport cu sensul evoluţiei reale
a lumii : ontic, raporturile de
determinare se desfăşoară de la natură
spre om. de la esenţă la fenomen, de la
cauză la efect ; în cunoaştere, omul
procedează de la el spre natură, de la
fenomen la esenţă, de la efect la cauză.

Disociindu-se de fenomenele
mediului existenţei sale nemijlocite,
omul stabileşte natura fenomenelor
înconjurătoare şi a relaţiilor lui cu
acestea ; constată că unele dintre aceste
fenomene sînt condiţionate şi produse
de el ca individ sau ca specie (ideile,
cultura etc.), iar altele condiţionează
existenţa lui ca om (societatea, natura).
Porneşte, deci, de la o existenţă
regională, limitată — existenţa umană
şi mediul ei nemijlocit — şi stabileşte
apoi că între elementele primare în
raport cu el există relaţii de
condiţionare — între altele, faptul că
existenţa naturii condiţionează existenţa
societăţii şi a omului.

Pe această cale, a analizei

concentrice a unor existenţe regionale
din ce în ce mai cuprinzătoare, filozofia
marxistă scoate în evidenţă faptul că pe
măsură ce omenirea îşi lărgeşte
orizontul acţiunii şi cunoaşterii,
existenţa i se înfăţişează tot mai mult
ca natură şi societate, ca un univers
fizic şi altul social-uman.

Natura este ansamblul de sisteme,

structuri şi niveluri materiale (fizice şi
biologice), anterioare şi independente
în raport cu omul şi cu omenirea ; este
o existenţă necondiţionată, infinită
(calitativ, în spaţiu şi în timp), fiinţînd
în sine, prin sine şi pentru sine. În
raport cu societatea şi cu omul, natura
reprezintă o existenţă primară,
primordială (este suport al existenţei
sociale şi umane).

Pe fondul existenţei naturale, ca

element al acesteia, omul îşi depăşeşte
treptat condiţia sa naturală, transformă
o parte din ce în ce mai cuprinzătoare a
naturii din obiect în sine în obiect
pentru el — obiect al acţiunii şi
cunoaşterii sale ; omul îşi modifică
mediul ambiant şi-i adaugă un univers
nou de sisteme, structuri şi niveluri
create prin propria sa activitate, dar
care capătă atributul obiectivității în
raport cu sine, devenind un al doilea
mare domeniu al existenţei — universul
social (societatea).

Societatea este, aşadar, o existenţă

care poartă măsura omenescului, se
constituie în procesul acţiunii omului,
în conformitate cu trebuinţele şi cu
capacităţile sale transformatoare,
proces în urma căruia o arie din ce în ce
mai largă de obiecte şi fenomene sînt
parţial smulse din legăturile lor
naturale, devenind — prin dezvoltarea
posibilităţilor ascunse şi nerealizate ale
naturii — o natură umanizată. Alături
de forţele de producţie, de mijloace
(instrumente, obiecte ale muncii), se
structurează ansamblul relaţiilor dintre
om şi natură, iar ca urmare şi —
totodată — ca o condiţie a exercitării
aceloraşi activităţi productive se
structurează un ansamblu de relaţii între
oameni, precum şi un ansamblu de
instituţii corespunzătoare ; din
universul social fac parte, de asemenea,
creaţiile şi valorile spirituale, precum şi
relaţiile spirituale, În sfîrşit, chintesenţa
întregului domeniu existenţial al
societăţii este omul însuşi, ca
producător şi ca produs al societăţii —
organizat, la nivel de specie, într-un
ansamblu de niveluri şi de structuri
grupale, de clasă, comunitare.

Existenţei naturale i se suprapune,

astfel, ca urmare a activităţii practice a
omului, existenţa socială ; are loc un
prooes de dedublare a existenţei, cea
din urmă fiind condiţionată de cea
dintîi. Deci, deşi societatea se
structurează prin acţiunea umană, ea
este un univers de procese şi relaţii
esenţialmente obiective, pe temeiul
cărora capătă atributul materialităţii, iar
în baza acestui atribut, ea constituie
împreună cu natura existenţa
obiectivă (universul material).

Cu toate trăsăturile lor comune,

cele două domenii ale existenţei
obiective au şi note specifice. Astfel, în
timp ce natura este materială în
totalitatea elementelor şi raporturilor
sale, societatea este un domeniu căruia i
se poate atribui doar parţial atributul
materialităţii. În afara structurilor şi
relaţiilor materiale — hotărîtoare în
determinarea vieţii sociale —, în
societate se instituie şi o altă sferă de
fenomene, derivate din cele dintîi, dar
care nu au atributul materialităţii, şi
anume domeniul structurilor ideale
sau existenţa ideală. Ideile sînt produs
al exercitării capacităţii de reflectare
conştientă a oamenilor — conştiinţa
fiind o formă superioară de reflectare ;
ele depind genetic şi reflectoriu de
structurile materiei superior organizate.
Lumea ideilor este, aşadar, produsul
lumii lucrurilor, după cum se exprimă
Lenin. Acordarea atributului existenţei
structurilor logice, ideale nu afectează
teza materialităţii lumii — centrală în
ontologia marxistă — şi nu are nimic
comun cu reprezentările materialist-
vulgare despre lumea ideilor.
 În această ordine de idei, trebuie
precizat faptul că existenţa ideală este o
existenţă de un tip deosebit ; ea are o
bază materială şi o natură nematerială,
este o existenţă dependentă prin origine
şi funcţionalitate de om şi de omenire.
De aceea, ea nu reprezintă o existenţă
aparte, alături de natură şi de societate,
ci o latură derivată a acesteia din urmă.

Creatorul şi purtătorul existenţei

ideale este omul. Prin atributul
conştiinţei, omul devine o existenţă de
un tip deosebit : capacitatea lui activă
capătă orientare, devine finalitate ; iar
omul însuşi, deşi este un sistem
material, devine solidar cu întreaga
existenţă, o unitate şi un centru de
intersecţie între natural şi social, între
material şi ideal. Prin aceasta, omul se
poate detaşa conştient şi activ de
existenţa care-l înconjură ; omul
devine subiect în raport cu aceasta, i se
opune ca principiu activ, transformînd
lumea în care trăieşte în obiect al
acţiunii şi cunoaşterii sale.

Această dedublare a existenţei în

obiect şi subiect nu reprezintă o izolare
a omului de lumea înconjurătoare, ci
reprezintă — dimpotrivă — condiţia
stabilirii unor relaţii determinate şi
conştientizate, transformatoare între
om, pe de o parte, şi natură şi societate,
pe de altă parte ; reprezintă nu numai o
delimitare, ci şi o restabilire a unităţii
pe baze noi, o raportare activă şi
transformatoare a omului la realitate, o
înţelegere nouă a unităţii şi a
comuniunii omului cu universul
cosmico-social, o înţelegere a locului şi
a rolului său în lume.