13.1.

Omul și condiția umană

Fără îndoială, problema fundamentală a filosofiei o reprezintă omul. Natura şi locul său în Univers,
acţiunile sale, fiinţa şi cunoaşterea, justiţia, libertatea, adevărul, frumosul etc. sunt teme care nu pot fi
tratate decât în orizontul problematizărilor despre om. Imm. Kant a identificat trei mari direcţii în acest
sens: cunoaşterea (Ce pot să ştiu?), morala (Ce trebuie să fac?) şi relaţia cu divinitatea (Ce pot să sper?),
pentru a contura, implicit sau explicit, răspunsul la întrebarea fundamentală: Ce este omul?

Implicit, în cazul în care filosofii răspund acestor interogaţii invocând domeniile ontologiei şi
gnoseologiei, în care ideile cele mai generale despre existenţă sau despre cunoaştere sunt aplicabile şi
înţelegerii omului, ca parte a lumii sau ca subiect cognitiv. Presocraticii, de exemplu, au fost cosmologi,
dar, în reacţiile lor despre principiul lumii, au gândit că acesta constituie şi sursa sufletului uman. Astfel,
au presupus că omul este un existent, care se integrează în ansamblul lumii, ca şi toate celelalte forme
de existenţă.

Explicit, filosofii care au meditat în principal asupra omului au gândit că înţelegerea modului uman
de a fi reprezintă, totodată, şi o cale de acces spre descifrarea lumii în genere, precum şi spre cea a
modalităţii de cunoaştere a acesteia. În acest caz, omul este un existent exemplar, prin a cărui natură şi
structură se răsfrânge şi se poate cunoaşte întreaga lume.

Bunăoară, Socrate, cel care a „coborât filosofia din cer pe pământ şi a adus-o în căminele noastre”
(Cicero), a centrat întreaga viziune filosofică pe îndemnul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, dovedind astfel
convingerea că, aşa cum omul se defineşte prin suflet, tot astfel şi esenţa întregii lumi constă într-un
suflet cosmic, universal. În acelaşi sens, Pascal ajungea, la rândul său, să caracterizeze Universul ca o
lume „mută”, inconştientă, în opoziţie cu omul, care, deşi e cea mai fragilă fiinţă din cosmos, este şi cea
mai nobilă, deoarece este unica înzestrată cu puterea de a şti, fiind, mai ales, conştient de condiţia sa în
Univers.

În contemporanietate, M. Heidegeer, care consideră că omul este fiinţă permanent deschisă spre
lume, a conchis că fiinţa – şi structurile Universului în genere – nu pot fi dezvăluite decât cunoscând
caracteristicile omului, prin care cele dintâi se răsfrâng şi se dezvăluie.

Ca temă filosofică, problematizarea omului diferă de explicaţiile date de diferitele ştiinţe particulare.
Ştiinţele despre om îl cercetează pe acesta sub una sau alta dintre laturile naturii sau activităţii sale, în
sensul sferei de preocupări a disciplinei respective. De pildă, genetica îl caracterizează prin prisma
studierii genomului, anatomia – din perspectiva sistemului anatomo-fiziologic, psihologia – sub raportul
psihic, sociologia – din unghiurile relaţiilor sociale.
 Filosofia îl înţelege pe om în integritatea sa, raportându-l la totul existenţei, identificându-l în relaţia
sa cu natura şi societatea, relevând sensul existenţei umane: fiind unica fiinţă conştientă de sine, omul
este şi singura fiinţă care dă sens vieţii prin proiectele sale durabile şi fundamentale.

Concepţiile filosofice asupra omului se pot grupa în două mari categorii: unele care definesc omul
prin trăsături esenţiale, adică universale şi necesare, şi altele care îl caracterizează prin absenţa
acestora. Cele dintâi admit o esenţă umană (natura umană dată), dar diferă între ele prin trăsătura
identificată ca definitorie. Încă filosofii antice au definit omul prin suflet, iar sufletul prin raţiune, fără
însă să ignore celelalte facultăţi proprii subiectivităţii umane, cum ar fi afectivitatea, sau voinţa, sau
latura corporală. Filosofii medievali au înţeles omul în manieră religioasă, ca fiinţă duală, alcătuită din
trup supus disoluţiei (pieirii), dar având suflet nemuritor. În sensul acestei din urmă aprecieri, ei au
reluat şi reinterpretat ideea sufletului nemuritor şi structura tripartită a sufletului uman. Gânditorii
medievali au impus regândirea existenţei omului în sens religios, îndemnând la evoluţia (desăvârşirea)
neântreruptă a acestuia. Împărtăşind dogma religioasă a omului păcătos, atât prin trupul, cât şi prin
sufletul subjugat acestuia, ei au adoptat teza salvării sufletului prin credinţă şi prin supremaţia
adevărurilor revelate asupra celor raţionale. Totodată, au preţuit şi voinţa, care se subordonează raţiunii
şi, împreună cu aceasta, credinţei.

În schimb, filosofii moderni separă raţiunea de credinţă, proiectând imaginea unui om în esenţa sa
raţional.

Pentru Descartes, omul este „lucrul care gândeşte”. Fiinţa umană este substanţa ce are ca atribut
întinderea; sufletul este spiritul, substanţa caracterizată prin atributul cugetării. Deşi corpul şi spiritul nu
se confundă, legătura dintre ele asigurată, pe de o parte, de faptul că necesităţile (de foame, sete,
durere etc.) se resimt în suflet, iar, pe de altă parte, de puterea sufletului de a influenţa trupul
(tulburându-l, de pildă).

Accepţia dată omului, ca fiinţă a cărui natură este raţionalitatea, reprezintă un reper relevant pentru
antropologiile filosofice moderne.

Totuşi, spre sfârşitul perioadei moderne şi, cu deosebire, în gândirea contemporană, s-au afirmat şi
concepţii care, fără a contesta rolul raţiunii apreciat ca destul de important, au acordat prioritate voinţei
şi afectivităţii. În concluzie, dată fiind complexitatea fiinţei umane, definirea acesteia, printr-o trăsătură
esenţială sau alta, nu epuizează bogăţia naturii umane.

Orientările care definesc omul prin absenţa unei trăsături esenţiale date apreciază că acesta îşi
constituie el însuşi esenţa prin capacitatea sa de alegere, prin libera sa activitate. O concepţie elocventă
în această direcţie este cea religioasă. Umanistul renascentist Pico della Mirandola, plecând de la
viziunea teologică pe care o înnoieşte prin ideea desăvârşirii de sine, consideră că, spre deosebire de
celelalte vieţuitoare, omul se identifică el însuşi prin libertatea sa neângrădită. Dumnezeu l-a creat pe
om, l-a înzestrat cu spirit, fără ca, prin aceasta, să-i limiteze sensul vieţii, ci l-a lăsat să-şi hotărască singur
drumul, folosind spiritul său. Inteligenţa şi voinţa îi permit omului să-şi manifeste astfel libertatea, încât
să poată decide dacă va coborî la nivelul fiinţelor inferioare sau dacă se va ridica la cele superioare,
divine. Demnitatea omului constă tocmai în folosirea propriei libertăţi în scopul desăvârşirii.

O altă concepţie care afirmă că omul nu este, ci devine, îi aparţine lui J. P. Sartre. Negând existenţa
lui Dumnezeu-Creatorul, filosoful contestă explicit existenţa unei naturi umane date (de către divinitate)
şi, prin urmare, existenţa unui sens prestabilit. Omul „mai întâi există”, „se iveşte” şi, apoi, capătă
trăsături stabile şi definitorii, prin propria sa libertate. Nu există un „cer” al valorilor pe care omul însuşi,
care „le inventează”, tot astfel cum „creează” opere de artă.

Având meritul de a pune în evidenţă importanţa activităţii umane, concepţiile care contestă
existenţa unei naturi umane date neglijează faptul că activitatea umană nu izvorăşte din nimic, ci
presupune existenţa anumitor premise (înclinaţii, facultăţi, predispoziţii), care sunt date de la natură şi
pe baza cărora el se califică.

Cele mai complexe filosofii despre om sunt cele care susţin că ne naştem oameni şi devenim
oameni, aceasta însemnând că omul se defineşte atât printr-o esenţă proprie, cât şi prin activitatea
socială, prin care îşi modelează însuşirile esenţiale.

În această ordine de idei, H. Bergson defineşte omul ca homo faber. Filosoful are în vedere
inteligenţa, care, deşi există, în grade diferite, şi la unele animale, totuşi se distinge la om prin
capacitatea invenţiei, care îi permite să proiecteze „obiecte artificiale” (inexistente ca atare în natură) şi
să le producă (unelte, unelte de făcut unelte).

Faţă de acest punct de vedere, calificat drept „viziune biologic-naturalistă”, L. Blaga defineşte omul
drept „existenţă întru mister şi pentru revelare”. Astfel spus, dincolo de natura sa fizică, omul este, sub
raport metafizic, propria sa operă. Identificarea făcută de filosof relevă faptul că omul este înzestrat cu
anumite capacităţi esenţiale, apte pentru creaţie, dar dezvoltă şi activitatea creatoare prin care se
exercită aceste capacităţi. Filosoful român afirmă că unicul şi cel mai relevant criteriu de definire îl
constituie nu inteligenţa, ci faptul că omul este singura fiinţă creatoare, demiurgică (producător,
creator).

Tocmai facultatea creativă a permis saltul ontologic al omului, de la fiinţa legată strict de natură,
care nu are capacitatea de înţelegere a ideilor universale, ci se menţine doar în experienţa imediată,
concretă la umanitate. Prin acest mod de explicare a fiinţării umane, gânditorul român afirmă o
concepţie mai completă şi mai nuanţată decât cea a lui H. Bergson.