TERMENI UTILIZAȚI ÎN FILOZOFIE

Antropologia = știința despre om.    Studiază problematica naturii umane. În termenul

antropologie intră toate domeniile științei care au în centru preocupării lor relațiile
umane. Teme mari din filozofie , teme antropologice sunt: Omul, Libertatea, Fericirea,
Dreptatea).
Din punct de vedere al cunoașterii umane putem spune că omul este………..
În filozofie această frază o exprimăm în sensul următor: Din punct de vedre antropologic
putem spune că omul este…….
Axiologia = teoria generală a valorii. Din punct de vedre valoric afirmăm că……
În filozofie această frază se exprimă în sensul următor : Din punct de vedre axiologic
omul este o ființă cultural…………..
Deontic / deontologie = ține de discursul etic: ” ceea ce se cade”; ” ceea ce este
necesar”. Deontologia reprezintă și un cod etic profesional în diferite domenii. Din punct
de vedere al faptelor săvârșite de elevul X vom aplica sancțiunile prevăzute la…..
În filozofie    această frază se traduce în sensul următor: Din punct de vedre deontologic
pentru faptele săvârșite elevului i se va aplica sancțiunile prevăzute la……
Epistemologie (Filosofia științei)= teoria generală a cunoașterii științifice= cercetează 
adevărul și valorile cunoașterii științifice. Din punct de vedere științific considerăm
că……
În filozofie această frază se traduce în sensul următor: Din punct de vere epistemologic
considerăm că……    O problemă epistemologică a cunoașterii antropologice( =a omului)
o reprezintă deontologia socială.
Estetica= teoria generală a artei. ( estetic= frumos; inestetic= urât, dezorganizat, ne
plăcut ochiului). Din punct de vedere estetic clas este bine aranjată.
Etica= teoria generală a moralei, un cod moral. Lucrează cu termenii de bine( rău),
datorie, virtute, fericire e. t. c. Din punct de vedre moral acțiunile sale au fost…
În filozofie această frază se traduce în sensul următor: Din punct de vedere etic
acțiunile sale au fost….
Gnoseologia = teoria generală a cunoașterii. Din punct de vedere al cunoașterii    se
poate afirma că……..Din punct de vedere al adevărului se poate afirma că…….
În filozofie cele două fraze    se traduc ambele în următoarea frază: Din punct de vedre
gnoseologic    se poate afirma că…..
Hermeneutica= teoria generală a interpretării a textelor . Apelul la hermeneutică îl
întâlnim în cele două mari curente filosofice și anume existențialism și
fenomenologiei( Heidegger, Sartre, Jaspers, Ricoeur. ) M. Eliade prin opera sa este   
legată de Istoria și Filosofia Religiilor este considerat un hermeneut.
Din punct de vedere al interpretării problema poate fi rezolvată prin……..
În filozofie fraza se traduce în sensul următor: Din punct de vedere hermeneutic
problema poate fi rezolvată prin…..
Ontologia= teoria generală a existenței. Din punct de vedere al existenței afirmăm că
omul se naște om și nu devine om.
1
În filozofie această frază se traduce în sensul următor : Din punct de vedere ontologic
afirmăm că omul se naște om și nu devine om.
=În concepția lui Heidegger întâlnim doi termeni distinși legați de teoria existenței și
anume :Ontic și Ontologic.
Ontic= tot ceea ce există fără a conștientiza că există( De exemplu, o piatră există dar
piatra nu-și conștientizează( nu-și dă seama) că există). O existență independent de
om.
Ontologic = tot ceea ce există și își conștientizează existența. Singura ființă care își
conștientizează existența este omul.
Semiologia= știința semnelor.

= Cei mai deși utilizați termeni sunt Ontologic( existență), gnoseologic( cunoaștere,
adevăr), etic, estetic, epistemologic, axiologic, deontologic, antropologic.

2
 Omul
A. Omul și problematica naturii umane.
Antropologie = știința despre om
C. Noica = ”în jurul omului pivotează totul”.
Heidegger = (paradox) Cu cât avem mai multe științe despre om cu atât mai puțin
cunoaștem despre om (ne pierdem în amănunte fără să prindem esența omului).
Socrate = ”Cunoaște-te pe tine însuți”
Analiza omului – știință -filozofie
Știință = ne dă anumite însușiri particulare ale omului    în funcție de știința studiată.
Filosofia = filosofia încearcă să integreze și să asambleze toate cunoștințele despre om
din științe într-un tot unitar încercând să privească omul în ansamblul său și nu în ”
particularitățile date de știință”.
Și totuși, definițiile filosofice date omului pot fi și ele insuficiente prin următoarele:
-unele definiții nu relevă trăsăturile esențiale;
-definițiile date printr-o trăsătură esențială sau alta nu epuizează esența umană
(de exemplu,: cele date de Pascal, Descartes, Bergson, Blaga);
-definițiile prin trăsături esențiale nu evidențiază specificul omului, dacă acceptăm
punctul de vedere (susținut de Pico della Mirandola) că omul nu posedă trăsături
esențiale (universale și necesare)
-nici o definiție nu e suficientă prin sine, ci devine mai comprehensivă numai prin
raportarea la celelalte idei ale filosofului respectiv.
1. Blaise Pascal (”Cugetări”) = Pune în antiteză (opoziție, extreme) exaltarea și
înjosirea ființei umane.
„Cugetări”-„Omul nu e nici animal și nici zeu ;se află între exaltare și înjosire, între nimic
și tot”.
Diferența om – Univers=„Omul e așa de mare în-cât prin măreția lui știe că este
nenorocit. Un copac nu știe că este nenorocit (la fel și Universul)”:
Omul e o ”trestie cugetătoare„ =simțurile, care sunt incerte, amăgitoare, îl determină pe
om să-și formeze idei greșite, pasiuni, temeri, care adeseori îl împiedică pe acesta să se
afirme în mod rațional.
2. René Descartes (”Meditații metafizice”) : Omul este o ființă cugetătoare. Res
cogitas ; res extensa.
3. Henri Bergson (”Evoluția creatoare”)= Homo faber (omul ce fabrică unelte)
Raționaliști = Pascal , Descartes= omul o ființă contemplativă. La Bergson, în plus omul
pe lângă contemplare mai fabrică și unelte. Omul este o ființă socială = prin fabricarea
de unelte.
3. L. Blaga. = Omul este o ființă într-un mister și pentru revelare. Omul este mai
mult decât fabricarea de unelte (Bergson), este o ființă creatoare de cultură.
4. Pico della Mirandola= omul este o creație nedesăvârșită. =Animalele,
desăvârșite în limitele naturii lor, sunt mereu ele însele. Pot să crească dar să nu devină.
Omul însă, ca umanitate, sporește neîncetat în genul său. Nedesăvârșirea, deci, nu
3
înseamnă lipsă, ci posibilitatea devenirii.
5. Sf. Augustin. ”Cetatea lui Dumnezeu” și ”Staul pământesc” se luptă în fiecare
din oameni.
În textul din manual la interogația asupra omului Augustin    va răspunde că omul
găsește trei lucruri în el diferite de Trinitate și anume: existența, cunoașterea și voința.
(eu sunt= existența(ontologic);eu cunosc= cunoașterea (gnoseologic);eu vreau= voința).
Aceste trei lucruri se combină între ele în funcție de accentul pe care îl pune omul:
a) existență (planul ontologic sau al existenței)=„Eu sunt o ființă care cunoaște și
vrea”
b) cunoaștere (planul gnoseologic sau al cunoașterii)= „eu cunosc că sunt și că
vreau”
c) voința (planul volitiv)= „eu vreau să fiu și să cunosc”
6. M. Eliade. „Sacrul și profanul”= Omul religios și omul areligios.
7. Sartre . Din teza specifică întregului existențialism ateu că Dumnezeu nu
există, Sartre a derivat două consecințe majore:
1.”Existența umană precedă esența” în sensul că omul nu e o esență dată ( de
Dumnezeu), ci o existență care își constituie esența, adică trăsăturile sale    definitorii
2.„Omul e condamnat să fie liber” pentru că, nemaifiind    determinat de nici o
necesitate (nici de Dumnezeu, nici de o natură umană prestabilită)el e, volens-nolens,
absolut liber și, în acest sens, e „condamnat” la libertate, adică e „determinat” (stăpânit,
supus) de libertate. Așa cum observa W. James despre adepții indeterminismului
absolut în varianta doctrinei liberului arbitru (a se vedea textul de la tema „Libertatea”),
negând orice necesitate, Sartre ajunge și el să conceapă libertatea ca un fel de
necesitate, de forță misterioasă care-l stăpânește pe om.
8. Drepturile omului. ”Declarația Universală a Drepturilor omului”= drepturile
negative corespund unei esențe umane date, înnăscute, iar cele pozitive- unor însușiri
dobândite.
B. Omul și societatea.
Omul ființă socială: două teorii
a)Prima construcție admite că socialitatea este o însușire înnăscută a omului
(Aristotel)de unde individul trebuie să se subordoneze statului, societății.
b)A doua construcție susține că socialitatea e dobândită de om ulterior nașterii și
primelor generații umane, în urma unui contract social(Rousseau ș. a)astfel că individul
trebuie să se supună statului numai în măsura în care acesta respectă pactul social.
1. Aristotel (”Politica”) = Omul este un animal social.
Aristotel consideră că statul este „anterior” individului în sensul că îi oferă
acestuia legile de organizare și valorile și normele de conduită. Această
„anterioritate„ nu este cronologică, ci este una valorică, semnificând faptul că staul este
mai important decât individul întrucât îl desăvârșește pe acesta ca ființă socială.
Aristotel susține că omul posedă de la natură doar premisele de a fi o ființă
socială, dar se desăvârșește ca atare numai prin stat și datorită statului
2. Rousseau = susține că, inițial, oamenii au trăit în stare de natură, ca ființe
naturale, lipsite de societate. De la natură, oamenii ar poseda nu numai tendința spre
4
egoism (cum consideră Hobbes) ci și înclinația spre altruism (mila).
Rousseau consideră că statul și societatea, create de oameni printr-un contract
social, au parvenit sufletul omului natural și i-au slăbit robustețea fizică.. el
argumentează că relațiile sociale și, în primul rând, relațiile de proprietate privată au
accentuat egoismul omului și i-au slăbit tendința spre altruism.
3. FR. Nietzsche (”Dincolo de bine și rău”)= Voința de putere.
În concepția lui Nietzsche    există voințe puternice și voințe slabe .Voințele
puternice le domin pe cele slabe. Principiul egalităților oamenilor (ca egalitate a
voințelor) e valabil în cadrul acelei categorii sociale unde indivizii au puteri egale și
criterii asemănătoare .Extinderea acestui principiu la nivelul întregii societăți ar duce la
negarea vieții (adică la aplatizarea celor cu voință puternică pentru că ar fi egalizați cu
cei slabi) și, deci, la decăderea și descompunerea societății.
4. Kant (”Bazele metafizicii moravurilor”)
Imperativ ipotetic = scop -mijloc
Imperativ categoric = scop în sine Imperativul categoric se enunță astfel
”Acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în persoana ta, cât și în
persoana oricărui altuia totdeauna în același timp ca scop    ,iar niciodată numai ca
mijloc”.
C. Alteritate și identitate.
a)însăși termenul de lume îl presupune pe celălalt ca alteritate ta
b) nu există conceptul de lume fără celălalt.
1. Emanuel Levinas= Relația cu celălalt se manifestă prin prezență și prin limbaj:
ea implică atât diferențe de natură fizică, cât și de ordin cultural. Celălalt își asumă
alteritatea (diferența) ca pe o calitate, iar libertatea sa- incontrolabilă, independentă de
voința mea – este percepută ca o amenințare    de către mine”. ”Celălalt este ceea ce eu
însumi nu sunt”.
2. Bernard Williams = Care este criteriul continuității identității? Nu cel al
continuității psihologice (aceiași memorie, aceeași conștiință, aceleași amintiri, același
caracter), ci acela al continuității fizice(același corp, același creier)
Identitatea corporală reprezintă o condiție necesară pentru stabilirea identității
unei persoane.
3. J. Locke= memoria, conștiința asigură identitatea personală, deoarece ea ne
ajută să gândim trecutul ,prezentul și viitorul.
e)Peter K. Mclnerney= O anumită structură de potențialitate a corpului și a
personalității nu se schimbă niciodată.
D. Sensul vieții.
În cursul istoriei omenirii problema sensului vieții a fost abordată din două perspective
total opuse:
a)Creaționismul= consideră că sensul vieții este dat de viața viitoare a fiecărui
individ în parte. (Religia)
b) evoluționismul = vede sensul vieții prin transformările in timp a speciei din

5
punct de vedere bio-fizico-psihice.
Una alt punct de vedere îl întâlnim la Arthur Schopenhauer    care a inițiat o serie
de dezbateri despre sinucidere, ca voință negativă, ca negarea vieții. Tema sinuciderii,
corelată cu tema lipsei de sens a vieții, a absurdului existenței, a fost reluată în
cadrul existențialismului ateu de către    Albert Camus și Jean Paul Sartre.
1. Albert Camus= 1. Omul absurd; 2. Conștientizarea sinuciderii; 3. Omul revoltat.
Prin conștientizarea ideii de sinucidere (omul devine conștient că se poate sinucide
oricând) omul devine o ființă lucidă. Asta îl face să devină erou prin dorința de a trăi    ca
o revoltă împotriva a absurdului. Revolta omului devine singurul sens al vieții.
2.Sartre= sensul vieții aparține exclusiv omului, deoarece, prin acțiunile sale,
acesta alege să trăiască într-un mod sau altul. El nu poate afla în afara sa un sens
propriu al vieții. Mai mult, pentru om, adevărata problemă nu este dacă Dumnezeu
există, ci dacă tot ce se întâmplă omului exprimă chiar propria alegere, îl reprezintă, fiind
„alegere sa de sine”.
3. S. Freud. ”Angoasă și civilizație”. Concepția lui Freud despre conținutul fericirii
este similară celei susținute de Mill. Și Freud, ca și Mill, identifică fericirea atât cu starea
de repaus (evitarea durerii și a neplăcerii) cât și cu starea de mișcare(trăirea unor
plăceri intense). Spre deosebire de Mill, Freud nu mai superiorizează plăcerile sufletești,
ci consideră că fericirea ca scop pozitiv constă în trăirea unor plăceri intense, care nu
sunt neapărat de proveniență sufletească.
În ce privește caracterul realizabil sau irealizabil al fericirii, Freud susține că
oamenii își limitează fericirea la aspirațiile cu scop negativ, dar nu reușesc să o realizeze
pe deplin datorită multiplelor suferințe la care sunt supuși. De aceea, la el fericirea este
mai curând un ideal decât o realitate. În acest sens, concepția sa se aseamănă cu teoria
lui Kant și cu doctrina creștină , pe care însă Freud n-o împărtășește.
4. E. Cioran. Nefericirea și suferința sunt creatoare.
„A învăța să suferi este a învăța să ierți. De ce să ierți? Fiindcă în durere te desprinzi
progresiv de lucruri. Omul normal și cel mediocru, atașat de lumea înconjurătoare,
interesați de frământările meschine, incapabil e a înțelege stările maladive, nu pot să
ierte nimic , fiindcă atașarea de lucruri duce la iluzionare și la un fals absolutism.”
Cioran se va întreabă: ”Dacă durerea are sens? Dar viața însăși are sens? Analizând
aceste întrebări Cioran va observa că: ”toți căutătorii de sensuri sunt oameni iremediabili
pierduți”. Nici măcar    în morală omul nu poate căuta un sens.
Omul. consideră Cioran, numai în naivitate găsește posibilități de fericire , iar aceste
posibilități sunt limite ale clipei trăite.
5. Ecleziastul.
Fericirea înseamnă să te bucuri și să trăiești bine în timpul    vieții tale. Nimic nu este mai
de preț pentru om decât să se bucure de lucrurile sale.
E. Omul o ființă culturală.
Față de animalul preocupat de supraviețuire, omul se sacrifică în actul creator de
cultură, pentru că sensul existenței sale se află în cultură. Cultura reprezintă factorul
care determină desăvârșirea existenței. Prin    creație și receptare de cultură, omul
își găsește sensul sinelui.
6
 a)O serie de filosofi consideră că omul se definește prin raportare la    cultură iar
gradul de dezvoltare al uni om este dat de gradul de cultură    care îl are, de modul în
care asimilează și experimentează valorile (vezi textul lui    Thomas de Konink).
b)Constantin Noica consideră că numai cultura poate contribui la transformarea
omului prin genialitatea omului de cultură care    poate „ să transforme mediul exterior al
culturii întru-unul interior”.
c) Alții vorbesc despre o cultură extra științifică pe care omul trebuie să o
realizeze, despre o cultură care presupune chiar o schimbare a modalităților omului de a
se afirma prin cultură (vezi textul lui Edmund Husserl).
d) O altă determinare o găsim la unii filosofi care cred că au identificat genul cel
mai apropiat de noțiunea de om care să le permită intrarea în posesia unei definiții
autentice a omului. Ne propun înlocuirea diferenței specifice de animal rațional cu cel de
animal simbolic, deoarece diferența specifică a omului constă în opera sa. Pentru a
înțelege omul trebuie să descifrăm    simbolurile activității umane , precum limbajul, mitul,
religia, arta,, știința e. t. c.(vezi textul lui Ernst Cassirer), dar pentru aceasta trebuie să
parcurgem marile teme ale filosofiei care vizează domeniul moralității, al cunoașterii, al
libertății și acțiunilor din sfera vieții politice.
a)Lucian Blaga.
Omul, spre deosebire de animal, este creator de cultură; iar creațiile de
cultură sunt, pentru Blaga, revelări ale misterului și încercarea de revelare a
acestuia prin creații de cultură. Astfel, existența animalului, fixată asupra sesizării
imediatului și asigurării securității, îi este opusă existența omului    întru mister și
pentru revelare. Omul depășește condițiile imediatului și ale securității prin aceea
că este capabil să își jertfească propria existență prin crearea de cultură.
b). Constantin Noica.
”genialitatea omului de cultură în genere, dacă el reușește să transforme mediul
exterior al culturii întru-unul interior”. Cu alte cuvinte de exemplu modelul expus de Kant 
a considera omul scop în sine și niciodată mijloc (mediul exterior) ți-l însușești ca model
în viață (devine mediu intern).
Constantin Noica consideră că ceea ce facem ne face ca oameni să
fim(„existența precede esența”).
c)Paul Ricoeur.
Omul nu cunoaște în mod direct sensul existenței sale. Omul, ca sine, trebuie să
recupereze sensul existenței sale interpretând semnele lumii, limbajul, cultura. La
sensul vieții, omul nu ajunge decât printr-un ocol prin cultură.
Conform lui Ricoeur, ocolul comportă trei planuri: semantic, reflexiv și existențial.

Cunoașterea.
a) Raționaliștii= la baza cunoașterii se află rațiunea. (Descartes, Spinoza, Leibniz
etc.)= Cunoaștere de tip analitic = Kant
b) Empiriștii = la baza cunoașterii se află experiența. (J. Locke, D. Hume,
Berkeley)= Cunoaștere de tip sintetic = Kant.
7
 Adevăr a priori și adevăr a posteriori = Kant
Opinie și cunoaștere.
Socrate=Există adevăr Universal. ”Dincolo de ceea ce ne desparte este mai important
ceea ce ne unește”. Adevăr= trăsături esențiale.
Sofiștii= adevăr = opinie= fiecare cu opinia sa într-o anumită problemă. De3ci, nu există
adevăr universal.
Platon: ”Mitul Peșterii” dialogul ” Republica”= Cunoaștere și ignoranță
a) Aparența = umbrele (simțurile)
b) diferența dintre obiect și umbre;
c)Cunoașterea adevărului (Lumea ideilor)
d) Lupta cu cei rămași în peșteră și ignoranți
Descartes : Îndoiala metodologică
Karl Popper = ”Teoria falsificabilității” = Omul de știință elaborează teste(antiteză)
care să demonstreze falsitatea teoriei științifice (teza). Faptul că nu poate fi demonstrată
falsitatea tezei demonstrează că teoria este bună.
Tipuri de adevăr.
1. Teoria adevărului – corespondență.
” A enunța că ceea ce este nu este constituie o propoziție falsă; dimpotrivă, o enunțare
adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este și că nu este ceea ce nu
este”(Aristotel”).
Adevărul = este adecvarea dintre lucru și intelect (Empiriștii).
2. Teoria Coerenței. = O propoziție este adevărată dacă este în concordanță cu toate
celelalte propoziții.
Limite: Ceva e adevărat atunci și numai atunci când concordă cu alte propoziții și nu cu
faptele. Chiar dacă toate propozițiile între ele sunt coerente nu este necesar să fie și
adevărate. Ex. Visele prin coerență logică sunt false.
3. Teoria pragmatică (Ch. Pierce ,W. James) = Utilitarismul. Adevărul nu trebuie să
corespundă faptelor ci doar să-și dovedească utilitatea.
James : ”Sunt adevărate orice ideii, din știință și din afara științei care aduc foloase
vitale. Ex. Dacă noțiunea de ”Dumnezeu” funcționează satisfăcător ea este utilă
oamenilor, ea este adevărată.
Limite: Criteriu utilității este ambiguu pentru că o idee poate fi utilă într-un anumit
domeniu iar în altul nu. nu interesează adevărul ci utilitatea ei.
Dreptatea.
A. Tipuri de dreptate. Tipurile de dreptate sunt în principal, două:
1. Dreptatea procedurală (respectarea legilor obiective, economice);
2. Dreptatea socială( repartizarea bunurilor economice după criterii morale:
a)Fiecăruia după merite ( Aristotel):
b) fiecăruia după nevoi.( Marx, Hayek).
Aceste tipuri de dreptate își subsumează principalele sensuri date dreptății..
B. Dreptate și nedreptate. Termenii de dreptate și nedreptate sunt utilizați în mai multe
sensuri. În manual sunt date următoarele 5 accepțiuni ale dreptății:
1. respectarea legilor;
8
 2. respectarea normelor morale;
3. dreptul moral de a nu respecta legile nedrepte;
4. corectitudinea legilor;
5. Imparțialitatea legilor și a aplicării acestora.
Prin opoziție rezultă și înțelesurile nedreptății. Constatăm că trei din acestea sunt
juridice, iar două morale.
C. Temeiul dreptății: sentiment sau rațiune. În filozofie s-au conturat două poziții
importante privind originea comportamentului drept:
1. una găsește acest izvor într-un sentiment înnăscut de justiție și dreptate
(Rousseau)
2. alta, în rațiunea prin care omul ajunge să-și cunoască datoria (Kant).
D. Dreptatea și convențiile umane. În legătură cu originea (temeiul) dreptății, filosofii
au discutat și problema dacă dreptatea e absolută (Universală, una și aceiași la toți
oamenii) sau relativă (diferită de la popor la popor, de la o categorie de oameni la alta,
de la o etapă istorică la alta).
a)Cei care exclud dreptatea din    firea (natura) omului, pentru a o origina în convenții
sau înclinații ca frica etc., conchid că e relativă (Glaucon , personaj din dialogul
platonician ”Republica”),
b) cei care o pun în dependență de natura umană (Rousseau, Kant),
c, sau de natură divină răsfrântă în natura umană (Augustin), ajung la concluzia că este
absolută.
E. Dreptate și egalitate. S-a pus problema raporturilor dintre dreptate și egalitate (ca
egalitate de clasă socială).
a) Pentru Nietzsche dreptatea are un sens moral. Consideră că fiecare clasă
socială (atât cea dominantă, cât și cea dominată)    își are morala ei.. dreptatea nu se
aplică și în relațiile dintre clase. Dreptatea devine compatibilă cu inegalitatea dintre
clase.
b) Marx consideră    că societatea viitoare ar trebuie să aplice
1. în prima fază = principiul repartiției după muncă
2. iar în faza a doua repartiția după nevoi.
c) Rawls= a argumentat că dreptatea este compatibilă și chiar alimentată de
anumite inegalități sociale și anume, de cele legate de avantajele unor posturi și funcții,
dacă acele posturi și funcții sunt deschise tuturor și dacă inegalitățile create sunt
profitabile pentru toți participanții la o anumită practică (firmă, instituție etc.)

9
10