Informații suplimentare

Despre curaj:

,,Moartea… Nu mă temeam de moarte. Eram, pesemne, prea tânără. Era moarte peste tot în jur,
în totdeauna, aproape, dar eu nu mă gândeam la ea. Nu vorbeam despre asta. «Nu te duce, au să
te ucidă», îmi spuneau soldații. Nu i-am ascultat, am pornit târâş într-acolo. Am descoperit
rănitul şi l-am tras după mine timp de opt ceasuri, legându-mi-l cu o curea de braț. L-am adus
viu. Comandantul a aflat şi, înfierbântat cum era, mi-a dat pe loc cinci zile de arest pentru
«inițiativă fără ordin».

Nadejda Vasilievna Anisimova, instructor sanitar într-o companie de mitraliori

Mătuşă-mea plângea: «A început războiul!» Dar eu mă bucuram că am să merg pe front şi am să

le arăt eu nemților. De unde să fi ştiut ce e acela sânge?

Albina Aleksandrovna Gantimurova, sergent-major cercetaș

,,Căram în spate o ditamai puşcă-mitralieră, dar nu m-am plâns niciodată că era grea: m-ar mai fi
lăsat servant doi? Aş fi fost un ostaş de tot râsul, m-ar fi înlocuit. M-ar fi expediat la bucătărie!
Mai mare ruşinea! Să nu cumva să-mi petrec tot războiul la bucătărie! Ce-aş mai fi plâns…”

Galina Iaroslavovna Dubovik, partizană, Brigada 12 Cavalerie partizani

Despre inocență:

Mi-am strâns lucrurile într-un mic geamantan şi m-am întors.

– Ce-ați luat cu dumneavoastră?

– Bomboane.

– Cum?

– Un geamantan de bomboane.

Despre frumusețe:

Mă deprinsesem să cred că în război nu e loc pentru viața de femeie. Că e imposibilă acolo,

aproape interzisă. Dar mă înşelam…. Foarte curând, încă la pri mele întâlniri, am observat că,
indiferent despre ce ar fi vorbit femeile, chiar şi despre moarte, îşi aminteau întotdeauna (da!)
despre frumusețe, ea era o parte inalienabilă a existenței lor: „Zăcea în sicriu atât de frumoasă…
Ca o mireasă…“ (A. Stroțeva, infanteristă) sau: „Trebuiau să-mi înmâneze o medalie, iar eu
aveam o bluză veche. Mi-am cusut un guleraş îngust, o bentiță. Era, oricum, alb… Și în
momentul acela mi s-a părut că eram aşa de frumoasă. (N. Ermakova, transmisionistă) nota
autoarei

De fericită ce eram, mi-am prins cerceii în urechi. Vin să iau postul în primire şi strig bucuroasă:

– Tovarăşe locotenent-major, raportează sergentul de serviciu cutare şi cutare!

– Dar ăştia ce-s?

– Cum ce?

– Marş de-aici!

– Ce s-a întâmplat?

– Să scoți numaidecât cerceii! Halal soldat!...

Locotenentul-major era foarte frumos. Toate fetele noastre erau puțin îndrăgostite de el. Spunea
mereu că, în război, e nevoie de soldați şi numai de soldați... Dar noi ne mai voiam frumoase...
Tot războiul m-am temut să nu mă nimerească vreo schijă în picior, să mă schilodească. Aveam
picioare frumoase. Bărbatului ce-i pasă?

Nu-i e aşa groază chiar şi dacă îşi pierde picioarele. Oricum devine erou. Mire! Dar unei femei o
întâmplare ca asta îi hotărăşte soarta. Soarta ei femeiască…“

Maria Nikolaevna Șcelokova, sergent, comandantul unei secții de transmisiuni

,,Într-o bună zi, femeia la care eram încartiruită mi-a dat trei ouă.

– Ia-le, zice, la drum, eşti atât de plăpândă! Azi-mâine te frângi ca o crenguță uscată!

M-am încredințat că nu mă poate vedea, am spart ouăle acelea – erau mici – şi mi-am făcut
cizmele. Fireşte că mi-era foame, dar femeia din mine a câştigat – voiam să fiu frumoasă.”

Stanislava Petrovna Volkova, locotenent, comandantul unui pluton de geniu

Despre iubire:

„Eu am zâmbit tot războiul, am trăit cu ideea că trebuia să surâd cât mai des, că femeia trebuie să
radieze lumină. Înainte de a fi trimise pe front, un bătrân profesor de-al nostru ne-a spus:

– Trebuie să-i spuneți fiecărui rănit că-l iubiți. Cel mai puternic leac pe care-l aveți la
îndemână e iubirea. Iubirea conservă, creează forță de supraviețuire. (…) «Mă iubeşti, surioară?»
(Tuturor celor tinere aşa ne spuneau: «surioară».) «Fireşte că te iubesc.

Vera Vladimirovna Șevaldîșeva, chirurg militar

,,De… bărbații”:

Unei fete i se trimisese de acasă o rochiță de lână. O invidiam, deşi, fireşte, n-avea voie s-o
poarte. Iar plutonierul – de, bărbații! – bombăne:

– Mai bine ți-ar fi trimis un cearşaf, îți era de mai mare folos.

Maria Nikolaevna Șcelokova, sergent, comandantul unei secții de transmisiuni

„Bărbații… Aşa sunt ei… Nu ne înțelegeau întotdeauna…

Dar pe colonelul nostru, Ptițîn, l-am iubit întotdeauna. Îi ziceam «Nenea». Nu semăna cu ceilalți,
înțelegea sufletul femeii. Lângă Moscova – ne retrăgeam, vremuri cumplite – zice:

– Fetelor, Moscova e la doi paşi. Vă aduc o coafeză. Vopsiți-vă sprâncenele, rimelați-vă,

ondulați-vă! Știu că nu se cuvine, dar vreau să fiți frumoase... Războiul e lung… N-are să se
termine cu una, cu două…

Și ne-a adus, nu ştiu de unde, o coafeză. Ne-am făcut părul, ne-am fardat... Nu vă pot spune cât
de fericite am fost...!“

Zinaida Prokofievna Gomariova, telegrafistă